sâmbătă, 30 noiembrie 2019

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017

Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017

Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Preîntâlnirea cu sacrul

Cristian Bădiliţă & Paul Barbăneagră
Mircea Eliade. Întâlnire cu sacrul
Editura Vremea, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă. Preîntâlnirea cu sacrul

Mircea Eliade. Întâlnirea cu sacrul reia, între copertele unei singure cărţi, bună parte din materia celor două volume pe care le-am îngrijit în anii 1996 şi 1997, anume: Întâlnirea cu sacrul. Interviuri cu şi despre Mircea Eliade (Editura Axa, Botoşani, ulterior republicat la Editura Echinox, Cluj); Eliadiana (Editura Polirom, Iaşi). Am încercat să compun, aici, un scenariu cât mai fluent şi mai echilibrat, deschis publicului larg, dar atent la exigenţele specialiştilor. Întâlnirea cu sacrul se doreşte un volum "de iniţiere" în ambele sensuri ale expresiei: el prezintă, într-un limbaj accesibil, ideile-forţă din opera lui Eliade, dar în acelaşi timp îşi propune să producă un declic, o "iluminare", o transformare lăuntrică a cititorului printr-o hermeneutică "empatică".

Prima secţiune conţine cinci interviuri cu Mircea Eliade realizate în anii 1970-1980. Traducerile îmi aparţin, cu excepţia celui din engleză, pe care l-am revizuit parţial. În partea a doua am adunat patru convorbiri despre biografia şi opera profesorului de la Chicago, pe care le-am purtat, în 1996, cu Paul Barbăneagră, realizatorul filmului Mircea Eliade et la redécouverte du sacré (1987); cu Natale Spineto, istoric italian al religiilor, autorul monografiei Eliade, storico delle religioni (2006); cu Juan Martín Velasco, teolog catolic spaniol, autorul unei Introduceri în fenomenologia religiei; iar, în 2001, cu Alexandru Paleologu, martor implicat al vieţii culturale interbelice din România. Convorbirea cu Al. Paleologu a fost realizată efectiv de Toader Paleologu pe baza unui set de întrebări sugerate de mine, dar pe care Toader le-a îmbogăţit exponenţial. În fine, secţiunea a treia reia un dosar publicat, în 1986, de revista Limite, apărută la Paris sub îngrijirea lui Virgil Ierunca. Numărul dublu 48-49 conţine texte in memoriam Mircea Eliade, scrise de mai mulţi exilaţi români, între care Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Neagu Djuvara ş.a.m.d.

Pentru publicarea interviurilor cu Eliade în versiune română autorii au primit, în 1996, acceptul din partea doamnei Christinel Eliade, iar pentru preluarea textelor din revista Limite, pe al domnului Virgil Ierunca. De asemenea, ediţia de faţă oferă un grupaj inedit de fotografii, provenit din Fondul "Paul şi Rosie Barbăneagră". Fotografiile au ajuns în posesia domnului Basarab Nicolescu, acesta, la rândul său, donându-le Bibliotecii exilului din cadrul Bibliotecii judeţene "Alexandru şi Aristia Aman" Craiova.

Prin bunăvoinţa directorului acestei biblioteci, domnul Lucian Dindirică, le putem prezenta aici, pentru prima dată, cititorilor români. Multe dintre ele au fost realizate în fastuosul apartament al cuplului Barbăneagră din Paris, unde, începând din 1975 şi până în 1985, se organiza o serată în onoarea lui Mircea Eliade (înaintea întoarcerii acestuia la Chicago), la care erau invitaţi prietenii săi români şi străini.

Nu în ultimul rând, volumul de faţă se doreşte un omagiu adus celui mai harismatic şi celebru cărturar român al secolului XX cu prilejul împlinirii a o sută zece ani de la naşterea sa.

*
Structura volumului, realizarea interviurilor despre Eliade (cu precizarea de mai sus), precum şi majoritatea traducerilor îmi aparţin (am semnalat excepţia). Paul Barbăneagră mi-a pus la dispoziţie câteva interviuri precum şi fotografiile cu Eliade, mi-a acordat el însuşi un lung şi foarte original interviu, prin urmare am considerat normal să trec şi numele său pe coperta volumului.

(Cristian Bădiliţă, Livadă, 21 iunie 2017)

Boema ca antidot la dezumanizare - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Mihai Neagu Basarab
Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi
Editura Compania, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 - doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la începutul anilor '80, în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea «Carol Davila» din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de competenţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psihosomatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntreruptă...), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeopatie la Universitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 - ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Românească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Filatelia...). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cuvântul românesc, Dorul...) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volume de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu «Meritul academic», este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.
*
Boema evocă de obicei o imagine romantică despre «viaţa de artist». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată?

De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964? Motivul principal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie "de afară". Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât "acasă", oricât de rău ar fi fost "acasă". Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici camere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca într-un ghetou siberian.

*****
Boema ca antidot la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre «deschiderea» de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, «foştii» au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia - evident, răuvoitoare - a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie - prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi - constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou «exemplar» în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice / retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre «boemi» magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele «cu cifru» (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi...) pe care «aparatul», mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor '60-'70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele «ultimei boeme bucureştene». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi «artist» şi «operă» ca unică garanţie acceptată a statutului de artist - cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare...) şi-a păstrat un locşor? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special?

Căci «boema» nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum...
(Adina Kenereş)

Poveşti adevărate despre supravieţuire - Scrisori de pe front

Mirela Florian
Scrisori de pe front
Editura Martor, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Poveşti adevărate despre supravieţuire

Marele Război văzut prin ochii şi slova oamenilor simpli. Un omagiu adus anonimilor care au luptat pentru ţară luptând pentru supravieţuire. Aceasta este cartea Mirelei Florian.

Autorităţile, acelea care l-au iniţiat pe premierul japonez Shinzo Abe în arta olăritului, anunţaseră că 2018 va fi celebrat cum se cuvine. Centenarul Marii Unirii urma să fie împănat de evenimente: dezveliri de grupuri statuare, organizarea de simpozioane, conferinţe, spectacole omagiale, şedinţe parlamentare dedicate evenimentului. Hore ale unirii şi ale marii uniri în care se vor prinde folcloriste şi folclorişti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Deşteaptă-te, române! Şi altele. Înţelegeţi, tot tacâmul festivismului pus în mişcare.

Nu dau turcii
Deocamdată nu se vede şi nu se aude nimic. A, da, a fost o iarnă grea preţ de o săptămână! Şi poate că este mai bine aşa, altfel se înţelege regretul că nu sunt cheltuiţi banii de la buget pe statui şi în chiolhanuri judeţene animate de tinere siliconate. Şi, oricum, nu este timpul trecut; nici n-am trecut de primul trimestru al anului. Lentoarea face parte din fibra noastră, iar expresia "Take your time" trebuie să fi fost plagiată din neaoşul "Unde vă grăbiţi, că doar nu dau turcii?!".

Aşadar, pe fondul acesta de lasă-mă să te las, în timp ce guvernanţii dorm în bocanci mult mai confortabili decât cei ai soldaţilor români fugăriţi de soldaţii bulgari la Turtucaia în 1916, un om a scris o carte. A muncit anonim câţiva ani, muncă grea de documentare. A luat arhivele la mână, a citit mii de scrisori, a cernut prin sita sentimentelor, a cumpănit prin filtrul distanţei de un secol. Totul pentru a aduna crâmpeie de viaţă. Viaţa unor oameni în vreme de război. Soldaţii de o parte, rudele şi apropiaţii acestora de cealaltă parte. Puntea dintre semenii noştri de acum o sută de ani erau cuvintele aşternute în scrisori.

Am jucat şi atunci la două capete
Departe de clişee, umană şi copleşitor de directă prin simplitate, Scrisori de pe front a Mirelei Florian este mai mult decât o amplă lucrare închinată românilor care au luptat şi au murit ori au supravieţuit Marelui Război. Marele Război, cum mai este denumit Primul Război Mondial, a fost evenimentul care a întors pe dos lumea, mai ales Europa. Au căzut imperii şi au apărut state noi. România Mare a fost posibilă şi pentru că balanţa conflagraţiei s-a înclinat definitiv spre tabăra aleasă de România brătienilor. Nu întâmplător, fiindcă potrivit tradiţiei, noi am cam jucat la două capete şi am aşteptat intrarea în război până când ni se părea că mergem la sigur. Chiar şi aşa, sacrificiile au fost imense, iar desfăşurarea iniţială a luptelor contrazicea optimismul începutului.

Poveşti adevărate despre supravieţuire
Scrisori de pe front a Mirelei Florian nu ne povesteşte războiul, ci lupta oamenilor pentru supravieţuire. Cartea vorbeşte despre grijile mai mici sau mai mari ale oamenilor implicaţi în război. Grija capului familiei pentru nevastă şi pentru copii. Grija iubitei pentru soarta iubitului. Grija mamei pentru soarta fiului plecat pe front. Acolo, în acele epistole, războiul nu este o poveste romantică, la capătul căreia Binele învinge Răul. Acolo, în scrisorile de pe front, este viaţa simplă, adevărată. Fără fardul eroismului şi al sacrificiului.

Surprizele oferite de arhive
Mirela Florian a descoperit că soldaţii de dincolo de munţi scriau mai mult nu pentru că aveau talent literar, ci pentru că nivelul educaţiei românilor din Ardealul aflat sub dominaţia habsburgică era sensibil superior celui al românilor din Regat. Regatul condus de Carol I. Cei care scriau erau cu precădere ofiţerii, medicii, profesorii, contabilii. În general persoanele cu şcoală, cu ştiinţă de carte. Niciunul nu este cotropit de soarta războiului, toţi sunt preocupaţi să se întoarcă la familie, la iubite. La profesie, la ogorul înţelenit. Autoarea mai spera că scrisorile îi vor oferi o imagine şi mai clară despre Regina Maria. Deziluzie. Sau poate doar spulberarea unei iluzii. Poate că regina nu era un personaj atât de popular şi de omniprezent în conştiinţa românilor pe cât ne place nouă astăzi să credem.

Scrisori de pe front a apărut la editura Martor şi este, deocamdată, singurul eveniment veritabil dedicat centenarului Marii Uniri. Scrisori de pe front este de fapt un act de patriotism. Sensibil, discret şi foarte sincer. Ca dovadă că lucrurile cu adevărat importante nu trebuie anunţate cu salve de tun, medalii comemorative ori discursuri caţavenciene în Parlament.

Matt Haig Cum să opreşti timpul Editura Nemira, 2018 traducere din limba engleză de Monica Şerban Citiţi un fragment din această carte. *** Cum ar fi să numeri secolele? There's no time for us There's no place for us What is this thing that builds our dreams, Yet slips away from us? Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei. De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol. Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă. Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare. Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018

traducere din limba engleză de Monica Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

***
Cum ar fi să numeri secolele?
 
There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Cum ar fi să numeri secolele? - Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018

traducere din limba engleză de Monica Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

***
Cum ar fi să numeri secolele?
 
There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase - O revoltată în Rusia bolşevică

Evghenia Iaroslavskaia-Markon
O revoltată în Rusia bolşevică
Editura Corint, 2017

Traducere de Anca Irina Ionescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase

Într-o lume inundată de informaţie sunt subiecte care scapă atenţiei noastre. Trecutul recent este prea puţin interesant pentru contemporanii noştri. Unii trăiesc încă nostalgia comunismului din care aleg să îşi aducă aminte doar lucrurile bune şi frumoase care de cele mai multe ori coincid cu propria tinereţe, alţii care nu au trăit acea epocă se raportează la ea ca la o epocă de aur pentru că nu se regăsesc în valorile şi exigenţele lumii de azi. Ambele poziţii sunt de înţeles privind din perspectiva istoricului, ceea ce nu se poate ierta, însă, este ignorarea milioanelor de oameni care au fost victime ale acestui regim ucigaş şi alegerea de a uita această realitate incomodă. Din acest motiv aş transforma Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Gulagul. O istorie de Anne Applebaum în lecturi obligatorii în toate liceele româneşti.

Fiecare carte publicată pe acest subiect vine să mai adauge o pagină la actul de acuzare pentru unul dintre cele mai sângeroase regimuri din istorie. Gulag-ul sovietic şi milioanele sale de victime merită să fie amintite într-o epocă în care libertatea de exprimare şi curajul de a fi diferit încep să fie sancţionate din ce în ce mai des. De asemenea, cred că trebuie să nu uităm că modelul sovietic a fost adoptat şi aici, Memorialul Sighet sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid fiind un bun punct de plecare pentru cei care vor să ştie cum a fost cu adevărat în acele vremuri, dincolo de serviciul sigur, locuinţa primită de la stat şi liniştea care putea deveni uneori dacă nu asurzitoare cel puţin apăsătoare şi ameninţătoare în unele cazuri.

Istoria acelor vremuri este încă tulbure şi prea puţin cunoscută chiar şi de către specialişti. Acest lucru se datorează faptului că accesul în arhive este încă restricţionat, astfel că multe pagini nu au fost încă scrise pe acest subiect. Cu toate acestea, zi de zi apar alte mărturii, alte chipuri uitate îşi fac loc în istorie. De aceea cred că decizia editurii Corint de a publica cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon - O revoltată în Rusia bolşevică - este importantă şi salutară. La o primă privire, cartea pare a fi subţirică şi uşoară. Ce greşeală ar face potenţialul cititor să o considere astfel! Această carte aparţine unei femei impresionante prin voinţă, prin alegerile pe care le face; este o autobiografie scrisă de o femeie executată pe insula Soloveţki la doar 29 de ani. Este o carte care te face să stai treaz în miez de noapte, care te revoltă şi scoate din zona de confort.

Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât mărturiile celor care au trecut prin lagărele de la Soloveţki sunt extrem de puţine. Lagărul de la Soloveţki este considerat în folclorul supravieţuitorilor ca fiind primul lagăr al Gulagului. În jurul acestuia s-a construit ulterior SLON - lagărele speciale din Nord, elefantul (slon în rusă) de care aveau să se teamă toţi. Soloveţki a fost primul lagăr sub autoritatea CEKA, poliţia secretă sovietică care avea să facă aici tot felul de experimente menite să transforme munca forţată în muncă aducătoare de profit. Aici a venit Maxim Gorki în vizită şi a descris apoi în termeni elogioşi realizările măreţe ale regimului oferindu-i, astfel legitimitate. Aici au avut loc execuţii în masă, acte de cruzime greu de conceput, forme de tortură inumane şi activităţi inutile şi absurde doar pentru amuzamentul gardienilor. Toate aceste descrieri sunt cuprinse în cărţile pomenite mai sus. Ceea ce aduce nou cartea O revoltată în Rusia bolşevică este individualizarea, conturarea şi aducerea la viaţă a unei condamnate de pe această insulă a morţii. Cartea dă un chip victimei, o cifră din statistică prinde, practic, glas.

Viaţa Evgheniei Iarsolavskaia-Markon este cunoscută aproape exclusiv doar din propria relatare prezentată în această carte. O viaţă de om prinsă în circa 39 de pagini scrise dens, strâns după cum le descrie cea care le-a găsit în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk. Probabil deţinuta a refuzat să răspundă în faţa anchetatorilor la primele interogatorii şi acesta este motivul pentru care a primit hârtie şi creion pentru a îşi scrie singură autobiografia. Cartea vorbeşte prea puţin despre experienţa lagărului, dar ne prezintă însă, modul în care gândesc oamenii vremii, cum trăiesc cei din clasele de jos, cum alege soţul Evgheniei să se întoarcă în Rusia deşi ştie că cel mai probabil va fi împuşcat. Acesta, ca şi mulţi alţi foşti adepţi ai revoluţiei, consideră că rufele se spală în familie şi că, oricât de mizerabil ar fi regimul acesta nu trebuie descris şi condamnat în faţa "duşmanilor". Spune el, la un moment dat că "despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi...Iar pentru mine ai noştri sunt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!" Este o atitudine care apare şi în povestirile lui Soljeniţîn în acre apar vechi bolşevici care deşi au ajuns în Gulag nu şi-au pierdut credinţa în flacăra şi justeţea revoluţiei.

Dacă v-aţi întrebat vreodată din ce aluat erau construiţi oamenii acelor vremuri, oameni dispuşi să moară pentru o idee, pentru un ideal, cartea aceasta vă oferă ocazia să aflaţi. Totodată cred că este unul dintre cele mai puternice texte motivaţionale pe care le-am citit vreodată. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar tăria de caracter, alegerile personale care sunt în afara moralei obişnuite şi în cel mai curat spirit anarhist aparţin unei femei infirme care, în urma unui accident rămâne fără labele ambelor picioare. Este un "amănunt" pe care îl aminteşte în trecere într-un scurt paragraf. Este un eveniment nefericit pe care ea alege să nu îl lase să-i schimbe viaţa. Fiică de intelectuali, cunoscătoare a patru limbi străine, studentă la filozofie şi soţie a poetului Aleksandr Iaroslavski şi el executat de bolşevici, Evghenia ajunge vânzătoare de ziare şi apoi hoaţă prin propria alegere şi ca o formă de luptă împotriva regimului sovietic. Este condamnată, deportată, devine ghicitoare pentru a putea supravieţui. În scris, Evghenia refuză să îşi arate frica şi arată cât de mult îi detestă pe cei aflaţi la putere şi care urmează să îi decidă soarta. Este dispreţul unei revoluţionare care simte că i s-a furat revoluţia. Simţi că nu crede că va fi ucisă şi asta îţi face, ca cititor, pielea de găină.

Idealistă şi de multe ori naivă, Evghenia visează la o revoltă a lumii interlope împotriva sistemului. În lagăr îşi dorea să organizeze deţinuţii de drept comun pe care îi credea drept cei mai în măsură să facă o revoluţie adevărată. Cât de mult s-a înşelat în acest ultim punct! Acum ştim că mulţi deţinuţi de drept comun au devenit complici la crimele din lagăre, au terorizat şi participat activ la acţiunile împotriva deţinuţilor politici. Faptul că a greşit în această estimare sau că modul în care a ales să îşi trăiască viaţa îi poate şoca pe moralişti nu fac viaţa acestei femei mai puţin importantă sau mai puţin valoroasă decât a altora. Să nu uităm că pentru ideile şi faptele sale a ajuns să moară executată. Cert este că citind această cartea îţi spui că viaţa bate filmul, că asemenea caractere probabil nu se mai nasc în zilele noastre.

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018

traducere din engleză de Ruxandra Toma


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

Cuvântul autorului - Plec

Cristina Andone
Plec
Editura Univers, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Despre autorul cărţii, Cristina Andone

Cristina Andone se defineşte ca scriitor, activist educaţional, trainer de creativitate şi ronţăitor de mere. Este autor Univers, Nemira şi Pionier Press. A debutat în 2011 prin colecţia de cărţi pentru copii Poveşti din Pădurea Muzicală, vândute în 125.000 de exemplare. După treisprezece ani petrecuţi în publicitate şi alţi şapte în antreprenoriat, Cristina crede ca demisia face parte din misie şi că fiecare dintre noi este o mâţă cu nouă vieţi profesionale. Din aceasta perspectivă a scris romanul Plec - un îndreptar de savoir quitter. Altfel, visul ei ar fi să scrie câte o poveste pentru fiecare om drag.

*
Prin cărţile sale pentru copii, Cristina a vrut să coboare muzica clasică de pe piedestalul aurit al culturii înalte. Să o cureţe de praful snobismului, al extazului mimat. Să o aducă într-o zonă a firescului, direct pe raftul cu jucării. Ideea de bază a cărţilor sale este că muzica are personalitate; exact acest caracter e ceea ce un copil poate recunoaşte spontan, ca pe un brand obişnuit. După ani de cercetare, autoarea a conturat o metodă numită "Audit de Brand Muzical" pe care a cernut-o în poveşti prietenoase, cu miez. Cele zece titluri din colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au fost scrise pentru a crea, peste ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Cred că un copil care a învăţat să respire natural în preajma muzicii clasice va avea o ureche mult mai fină şi se va proteja instinctiv de însăilările stupide de sunete. Va fi un consumator nuanţat. Va şti să se răsfeţe, când va dori, cu muzica marilor maeştri. Şi, poate mai important, va şti sa caute şi să aprecieze armonia. Într-un timp al stridenţelor, al bruiajelor, al dezacordurilor de tot felul. Muzica nu va salva lumea. Dar o va face mult, mult mai frumoasă.

Despre carte

Plec - roman cu publicitari, măgar şi umbre, este o carte singulară în literatura română actuală, în care apar culisele unei lumi pe care se bazează întreaga industrie de consum: lumea publicităţii. Pe acest fundal colorat, plin de lumini artificiale, promisiuni strălucitoare şi slogane mai mult sau mai puţin originale, evoluează patru personaje care pornesc împreună într-o călătorie al cărei scop aparent e repatrierea măgarului Krasna: Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu, Mishu - băiatul de la IT. Fiecare dintre aceste personaje are propria-i poveste: Marta e obsedată de ideea că va fi concediată şi încearcă să-şi ghicească soarta din numărători întâmplătoare; Vera se străduieşte să lase în urmă istoria unei trădări şi părăsirea casei în care a fost fericită; Felix Dimuleanu ar vrea să ştie mai multe despre femeia care i-a fost mamă şi pe care nici n-a apucat s-o cunoască; Mishu s-a săturat să rezolve problemele informatice ale companiei prin sfatul de a conecta computerul la priză. În felul său, fiecare dintre aceste personaje caută un exit.

Scris într-un stil alert, plin de umor, romanul Plec este un îndreptar despre cum să-ţi dai demisia dintr-o corporaţie.

Cuvântul autorului

Fiecare om are o temă-cheie prin care priveşte lumea şi se lasă privit. Pentru mine acest cuvânt fundamental este despărţirea. Şi, desigur, uitarea care se aşterne după. Pentru că nu-mi plac despărţirile şi nu vreau să uit, am scris o carte despre cei care pleacă. Şi despre cei care nu pot sta departe, despre cei care rămân de aceeaşi parte.

Ce am învăţat în aproape treisprezece de ani de publicitate şi şapte de antreprenoriat este că cei care pleacă se despart nu de ceea ce este. Ci de ceea ce va fi. Prezentul poate fi suportabil. Abia viziunea că aşa se va întâmpla, an de an, devine greu de dus. De aceea oamenii se despart de Crăciun, Revelion, de ziua lor, înainte de vacanţa de vara. E ca şi când au nevoie de un eşantion insuportabil de viaţă normală şi de perspectiva că aşa va fi mereu, pentru a-şi face curaj şi a sări în necunoscut.

Plec este o carte despre despărţirile de tot felul: de slujbă, de un om neiubit, de unul preaiubit, de o casă, de o etapă din viaţă.

**

O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma

Henri-Charles Puech
Evanghelia după Toma
Editura Herald, 2018

traducere din limba franceză de Radu Duma


Citiţi un fragment din această carte.

*****
O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma (fragment)
Comunicare ţinută la Institut de France şi la Académie des inscriptions et Belles-Lettres în şedinţa din 14 mai 1957.

Documentul inedit pe care am onoarea să-l prezint Academiei a iscat deja multe zvonuri şi a făcut destulă vâlvă. Zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decât bine intenţionată. Astfel, stârnite de reuniunile ţinute la Cairo, în octombrie trecut, de către noi (colegii mei din Comitetul internaţional însărcinat cu publicarea scrierilor gnostice copte descoperite lângă Nag Hammadi şi eu însumi), câteva jurnale au mers până într-acolo încât să avanseze, încrezându-se în ştirile false, deformate sau rău interpretate, că una dintre aceste scrieri - Evanghelia după Toma, despre care vom vorbi astăzi - nu era altceva decât "a cincea Evanghelie", sau că această scriere revela "fapte necunoscute" din viaţa lui Hristos, sau că părea "aproape sigur" a fi tradusă din aramaică. O grămadă de exprimări improprii şi afirmaţii eronate. A vorbi uşuratic despre "a cincea Evanghelie" nu are prea mult sens: ori se adoptă punctul de vedere al credinciosului, şi atunci nu se admit decât patru Evanghelii propriu-zise, cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, a căror autenticitate şi autoritate au fost definite de către Biserică; ori, sub acelaşi titlu, se grupează toate lucrările de tip evanghelic, fie că acestea sunt sau nu canonice şi, în acest caz, dată fiind mulţimea şi înmulţirea Evangheliilor extracanonice, de ce s-ar acorda al cincilea rang Evangheliei după Toma, în loc să fie preferată o altă compoziţie de acelaşi gen?

Este într-adevăr destul de evident că aici avem de-a face cu un "apocrif", în dublul sens al termenului: este, pe de o parte, o scriere ezoterică, sau una ce se vrea a fi astfel, pentru că pretinde să consemneze cuvintele ascunse, tainice ale lui Iisus; este de asemenea o scriere pseudoepigrafă, fiindcă, în ciuda titlului şi a preambulului său (vizibil fictive şi unul, şi celălalt), redactarea ei nu poate urca până la apostolul "Didim Iuda Toma". Pe de altă parte, se observă că, departe de a înfăţişa aspecte necunoscute din viaţa lui Iisus, pretinsa noastră "Evanghelie" nu are un caracter istoric sau narativ. Ea nu cuprinde aproape nicio povestire, iar dacă relatează ocazional vreo faptă a lui Hristos, o face de o manieră excepţională şi complet schematic; cu excepţia câtorva rânduri de la început, Evanghelia este alcătuită aproape exclusiv dintr-o suită de cuvinte atribuite lui Iisus, care sunt puse cap la cap. Este îngăduit să se presupună că mai multe dintre aceste Cuvinte urcă până la un prototip aramaic; în orice caz, rămâne sigur că scrierea, în ansamblul său, aşa cum ne este oferită în coptă, presupune un original grec, a cărui traducere şi adaptare este ea însăşi.

Denunţând ca falsă sau excesivă zarva care s-a produs şi continuă să se producă în legătură cu această scriere, nu înseamnă că nou-descoperita Evanghelie după Toma nu ar merita să producă o mare senzaţie. Departe de aceasta. Cu cât înaintez în cercetarea acestui document (din care o parte mi-a fost încredinţată încă din 1953), fiind primul care l-a identificat, cu atât mă conving de interesul său extrem şi foarte divers. Însă o asemenea însemnătate i se va acorda din alte motive, mult mai solide şi mai legitime decât acelea care s-au etalat cu atâta inconsistenţă.

Scrierea noastră inedită este una dintre cele patruzeci şi nouă de scrieri pe care le reunesc cele treisprezece volume sau rămăşiţe de volume de papirus descoperite din întâmplare, către 1945, într-un urcior mare, în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Nu revin nici asupra circumstanţelor şi istoriei descoperirii, nici asupra descrierii şi analizei conţinutului său. N-aş face decât să repet alte două comunicări prezentate la Academie, una de către mine şi Jean Doresse, la 20 februarie 1948, cealaltă de către Doresse, la 17 iunie 1949. În plus, în anul 1950, în Coptic Studies in Honor of Walter Ewing Crum, am tratat probleme asemănătoare.

Va fi suficient să amintesc, sau să precizez, că cele treisprezece codexuri descoperite reprezintă, într-adevăr, biblioteca unei comunităţi gnostice (alcătuită în secolele III, IV sau V). Aceste codexuri conţin lucrări de provenienţă diversă (setiene, în marea lor majoritate, dar şi valentiniene sau hermetice), redactate în mai multe dialecte copte (în principal în sahidică). După ce au cunoscut o soartă diferită, cu excepţia unuia singur (Codex Jung, adăpostit provizoriu la Zurich), astăzi se regăsesc grupate la Muzeul copt din Vechiul Cairo. Acolo, la începutul toamnei trecute, cu ocazia primei reuniuni a Comitetului internaţional constituit câteva luni mai înainte în vederea asigurării publicării codexurilor, am putut - în compania colegului meu de la École des Hautes Études, dl Antoine Guillaumont şi a profesorului G. Quispel din Utrecht - să consult unele dintre ele, aflate deja în stare de conservare, şi să ajung în sfârşit la o cunoaştere completă şi directă a porţiunii din manuscris ce conţine Evanghelia lui Toma. De altfel, facsimile fotografice ale unei părţi din acest manuscris au fost furnizate, la scurtă vreme după aceea, de către dr. Pahor Labib, directorul Muzeului copt, în volumul I al lucrării sale Coptic Gnostic Papyri in the Coptic Museum at Old (Cairo, 1956).

Dacă se adoptă împărţirea ansamblului bibliotecii de la Nag Hammadi, pe care eu am propus-o în Melange Crum, Evanghelia după Toma aparţine Codexului III; este vorba de un codice în sahidică, din a doua jumătate a secolului al III-lea - sau, după alţi specialişti, din secolul al V-lea - aproape intact şi redactat cu o grijă admirabilă. Este a doua dintre cele şapte scrieri ale culegerii, unde figurează intre versiunea lungă a Apocrifului lui Ioan şi o altă evanghelie apocrifă, Evanghelia după Filip. Titlul este dat la sfârşit (pl. 99, 27-28): peuaggelion pkata thōmas.

Ce se cunoştea înainte despre această "Evanghelie"? Puţine lucruri şi foarte vagi, producătoare de confuzie. Potrivit unei tradiţii amintite în capitolele 42 şi 43 din Pistis Sophia, o lucrare gnostică păstrată de asemenea în coptă, Iisus, după Înviere, şi-ar fi încredinţat lui Toma, ca şi lui Filip sau Matei (sau, mai degrabă, cum presupune Th. Zahn, lui Matia), sarcina de a relata toate faptele sale şi a consemna cuvintele sale. Potrivit Deuteronomului XIX, 15 şi Evangheliei după Matei XVIII, 16, cei trei apostoli sau ucenici ar fi cei trei martori a căror depoziţie va fi necesară pentru stabilirea adevărului. Transformaţi, după placul gnosticilor, dacă nu în garanţi exclusivi, cel puţin în acei intermediari esenţiali ai transmiterii autentice a învăţăturii integrale şi tainice a lui Hristos, numele lor (se poate imagina) trebuiau să servească la patronarea Evangheliilor socotite fundamentale. Este remarcabil că cel puţin două dintre aceste trei Evanghelii majore (în ochii gnosticilor) - cea a lui Toma şi cea a lui Filip - se regăsesc una lângă cealaltă în Codexul III. Poate că a şaptea şi ultima scriere din aceeaşi culegere, Cartea lui Toma atletul, scrisă pentru cei Perfecţi sau Vorbele tainice spuse de către Mântuitor lui Iuda Toma şi scrise de Matei, ar putea să corespundă celei de-a treia dintre aceste Evanghelii, Evanghelia sau Tradiţiile lui Matia pe care le menţionează atât Clement din Alexandria, cat şi Hippolit. O privire aruncată rapid asupra opusculului m-a făcut totuşi să cred că această ipoteză ar trebui abandonată.

Pe de altă parte, printre apocrifele net heterodoxe denunţate puţin după 233 de către Origen, în prima din Omiliile sale la Luca, din care Eusebiu din Cesareea se inspiră în Istoria ecleziastică, şi respinse, de asemenea, către 430, de Filip din Side, figurează o Evanghelie a lui Toma sau după Toma. În fine, o serie de mărturii menţionează printre Scripturile folosite de maniheeni o Evanghelie numită de asemenea după Toma, alăturată în două rânduri Evangheliei după Filip şi uneori atribuită unuia dintre principalii ucenici ai lui Mani, numit Toma.

Despre această Evanghelie eretică şi trecută, alături de alte lucruri, de la gnostici la maniheeni, noi nu cunoşteam până acum nimic altceva în afară de existenţă şi titlu. Mai exact, în privinţa ei eram reduşi la conjecturi şi la un aparent citat inserat, către 230, de Hippolit într-una dintre notiţele ereziologice din tratatul său Elenchos (V, 7, 20). Pe de o parte, anumiţi critici înclinau să-i alăture povestirea referitoare la copilăria lui Iisus, despre care Sfântul Irineu, în Adversus haereses, I, 20,1, spune că a fost extrasă dintr-una din cărţile apocrife fabricate de gnosticii marcosieni, şi care îl aduce în scenă pe Domnul Învăţător desluşindu-i înţelesul literelor alfabetului învăţătorului ce fusese însărcinat să-l instruiască. Acest episod pare să aibă legături mai mult sau mai puţin strânse cu citatul lui Hippolit şi, regăsindu-se la cap. 14 al actualei Evanghelii a Copilăriei după Toma, filosof israelit, s-a presupus că Evanghelia gnostică a lui Toma corespundea unei versiuni timpurii, şi hotărât heterodoxă, a aceleiaşi Evanghelii a Copilăriei.

Totuşi, se poate obiecta că legenda în discuţie este deja relatată în Epistola Apostolurum (un apocrif datat în jur de 140 sau 170) la capitolul patru şi că la fel ca la Irineu, nu fusese menţionat numele lui Toma. Or, de acum înainte putem să mergem mai departe şi să excludem teoria astfel construită; aşa cum constatăm acum când avem textul integral al Evangheliei după Toma, aceasta, repet, nu relatează niciun episod din viaţa lui Iisus, neavând aşadar, în ciuda atribuirii sale aceluiaşi autor, nimic de-a face cu Paidika tou Kuriou (Copilăria Domnului) sau cu vreo "Evanghelie a Copilăriei", oricare ar fi aceea. Este o scriere apocrifă distinctă, de un gen cu totul diferit. În schimb, este mult mai greu să ne pronunţăm asupra citatului păstrat de Hippolit. Rezumând speculaţiile gnosticilor naaseeni asupra "naturii lucrurilor trecute, prezente şi viitoare" sau a "naturii preafericite, deopotrivă ascunsă şi vădită", care pentru ei este "împărăţia cerurilor, lăuntrul omului, pe care noi îl căutăm" - ereziologul scrie:
Tocmai despre această împărăţie interioară vorbesc ei (naaseenii), în Evanghelia intitulată după Toma, zicând: "Cel ce mă caută mă va găsi printre copiii de şapte ani; căci acolo, în al paisprezecelea eon, după ce am rămas ascuns, eu mă dezvălui".

Într-adevăr, nimic asemănător nu se întâlneşte în textul Evangheliei după Toma, aşa cum îl avem astăzi. Cel mult i-am putea alătura acest pasaj:
Iisus a spus: "Cel îmbătrânit de zilele sale nu se va codi să-l întrebe pe un prunc de şapte zile despre Locul Vieţii, şi el va trăi, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă, şi vor deveni unul singur",

logion care se regăseşte, sub o formă şi mai diferită, în Psaltirea maniheană coptă:
Bătrânii cu părul alb sunt învăţaţi de către prunci. Cei care sunt în vârstă de şase ani îi învaţă pe cei ce trecuţi de şaizeci de ani.

Similitudinile sunt atât de îndepărtate, iar divergenţele atât de puternice, încât ar conduce aproape la negarea întregii relaţii dintre Evanghelia lui Toma folosită de naaseeni şi evanghelia noastră. Mărturisindu-mi nehotărârea, consider totuşi că nu ar trebui să se meargă până acolo. Pasajul din lucrarea naaseeană, pe care Hippolit îl rezumă sau îl parafrazează înainte de a introduce aparentul său citat, mi se pare, într-adevăr, că se raportează destul de strâns la cuvintele lui Iisus care, în scrierea de la Nag Hammadi, preced sau urmează imediat logion-ul pe care tocmai l-am tradus. Temele şi expresiile sunt şi aici, şi acolo aproape identice: căutarea unui Adevăr misterios şi sublim; Împărăţia cerească, despre care se spune că este deopotrivă înăuntru şi în afara noastră; se afirmă că nu este nimic ascuns ce nu va fi dezvăluit. Aş înclina să cred că, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi Evanghelie după Toma, doar că naaseenii citeau pe alocuri o versiune remaniată. De asemenea, este posibil ca sentinţa păstrată în Elenchos să nu reproducă întocmai un pasaj din această versiune particulară, ci a fost foarte liber citată şi modificată de autorul lucrării ce a servit drept sursă lui Hippolit.

Astăzi este evident că Evanghelia lui Toma, a cărei prezenţă este semnalată de cei din vechime printre Scripturile maniheene, este una şi aceeaşi cu scrierea noastră inedită. In urma unei cercetări personale, am putut constata şi verifica că un mare număr de texte maniheene dezgropate, fie în Asia centrală, fie la Fayūm, citează Cuvintele lui Iisus care se regăsesc cu exactitate, sau cu anumite variante, în culegerea de la Nag Hammadi. Nu avem decât să confruntăm începutul din Epistula Fundamenti a lui Mani cu prologul Evangheliei după Toma, aşa cum ne este restituită, pentru a ne convinge că fondatorul maniheismului cunoştea o scriere identică cu a noastră, din care se inspira din când în când.

Aşadar, ce este în sine această Evanghelie a lui Toma care a rămas atât de multă vreme enigmatică şi al cărei text integral a ajuns în cele din urmă în mâinile noastre? La drept vorbind, nu este chiar o "Evanghelie" sau o compoziţie în genul obişnuit al Evangheliilor canonice, apocrife sau gnostice; nu e decât o culegere de 114 logia, cea mai vastă colecţie de "Spuse ale lui Iisus" sau Cuvinte atribuite lui Iisus ce ne-a fost transmisă vreodată. Un scurt preambul de patru rânduri şi jumătate, şi care conţine deja un prim logion; urmează apoi o succesiune de sentinţe sau de propoziţii independente unele de altele, juxtapuse mecanic în afara oricărui cadru narativ sau sistematic şi, în marea lor parte, introduse de fiecare dată prin formula stereotipă: "Iisus a spus", pedje is, sau "El a spus", pedjaf - iată ce este, de la un capăt la celălalt, scrierea noastră. Un agregat mai mult sau mai puţin artificial de elemente distincte şi precedat de un exordiu ce părea el însuşi artificial şi, după toate probabilităţile, adăugat ulterior. Acest prolog sună în felul următor (pl. 80, 10-14):
Iată cuvintele tainice pe care Iisus cel Viu le-a rostit şi pe care Didim Iuda Toma le-a aşternut în scris. Şi El a spus: "Cel ce va desluşi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea."

Prolog la Hoţul de artă al lui Hitler

Susan Ronald
Hoţul de artă al lui Hitler
Hildebrand Gurlitt, naziştii şi furtul comorilor de artă europene
Editura Meteor Publishing, 2018

Traducere din limba engleză de Ioana Bârzeanu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prolog

Saga familiei Gurlitt a început pentru mine în 1998, într-una dintre zilele acelei ierni geroase care se abătuse ca un blestem asupra Europei de la sfârşitul lui octombrie până în aprilie. Ninsese abundent şi era un frig de crăpau pietrele. La acea vreme eram bancher de investiţii, specializată aproape exclusiv în restaurarea clădirilor istorice şi arhitecturii peisagistice şi introducerea lor într-un circuit de utilizare alternativă. După câte ştiam, eram singurul exemplar independent din "comunitatea bancară" autorizată, de aceea pentru unii eram la fel de rară ca un inorog de aur (sau un balaur proverbial pentru alţii) şi mă bucuram de statutul, minor, este adevărat, al unui star rock. Recunoşteam că eram capabilă să văd şi să cunosc lucruri şi locuri pe care majoritatea nici măcar nu le puteau întrezări. Acestea fiind zise, devenisem hapsână şi simţeam o nevoie urgentă de schimbare. Nu am avut nici cea mai mică bănuială că ziua aceea urma să devină una dintre cele mai importante din cariera mea.

Era pur şi simplu o altă călătorie de o zi la Zürich, ca multe alte zeci de călătorii de o zi pe care le făcusem în anii precedenţi. Deoarece în compania mea exista un acţionar elveţian instituţional, Zürich, Geneva şi Lausanne deveniseră destinaţii obişnuite în căutarea de investitori de bună-credinţă. Sub ameninţarea zăpezii şi a furtunii, eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu potenţialul investitor împreună cu directorul lui de bancă şi să mă întorc rapid cu dovada capacităţii sale de a investi milioane în proiectul la care lucram.

Destinaţia mea era una dintre cele mai scumpe şi exclusiviste artere din lume - Bahnhofstrasse, sediul principalelor bănci de pe glob şi, cel mai important, al clienţilor lor bogaţi veniţi din toate colţurile lumii. Legile elveţiene privind secretul bancar îi atrăgeau deopotrivă şi pe cei cu bani, şi pe cei cu faimă - în special pe atunci. Astăzi, lucrurile sunt uşor diferite.

***
Întâlnirea cu potenţialul investitor şi directorul băncii lui a decurs bine, iar ultimul punct de pe agenda zilei urma să fie verificarea certificatelor de acţiuni, a certificatelor de depozit, a bijuteriilor şi obiectelor de artă din seiful băncii. Mă pricepeam foarte bine să par interesată şi să pun o mulţime de întrebări.

Cititorii care n-au văzut niciodată un seif dintr-o bancă elveţiană trebuie să ştie că este ceva incredibil. Încăperea enormă conţinea o mulţime de rafturi de depozitare glisante, numerotate şi foarte apropiate între ele. Fiecare raft ascundea de privirile iscoditoare zeci de opere de artă fabuloase. În timp ce mergeam pe culoarul larg din mijlocul încăperii, cu rafturi închise şi de-o parte, şi de alta, mă gândeam că fiecare dintre ele era în felul său o cutie a Pandorei. În unele cazuri, seiful seamănă cu un orăşel liniştit şi tăcut. În altele, cu o vistierie de altădată, prin care te strecori cu greu. Cele mai mari nu seamănă cu ceea ce vedem în filme sau la televizor. Şi nici cu peştera lui Aladin, chiar dacă sunt tot atât de încărcate de comori şi de firele aurii ale unor poveşti nespuse care rivalizează cu cele ţesute de Şeherezada.

Seiful despre care vă vorbesc aparţinea tipului orăşelului liniştit şi tăcut. Singurele zgomote erau paşii directorului, ai cărui pantofi răsunau pe dalele din piatră ale podelei, dar chiar şi acestea se auzeau în surdină, graţie izolării fonice. Nu mă puteam abţine să nu mă gândesc că era locul ideal pentru o crimă la ora închiderii - ascunzi cadavrul între două rafturi glisante şi nu va fi depistat decât zile sau săptămâni mai târziu din cauza mirosului fetid de descompunere... asta dacă nu cumva vreun ghinionist proprietar de opere de artă nu ar dori să-şi viziteze comoara aflată chiar în locul unde a fost pitit cadavrul.

În timp ce înaintam, am observat că un raft glisant era uşor întredeschis. Am zărit marginile a ceea ce mi s-a părut a fi un tablou peisagist din secolul al XIX-lea şi o etichetă cu literele "RLITT" inscripţionate sub ramă. Rlitt? Gurlitt? Să fi fost un tablou de Louis Gurlitt, pictorul peisagist din secolul al XIX-lea? Fără să-mi dau seama, am pus întrebarea aceea cu voce tare. Directorul băncii s-a întors brusc spre mine şi, încruntându-se, a închis raftul.
- Nu, a pufnit el. Este negustorul de artă nazist din secolul XX.

Nu am fost niciodată o bună jucătoare de pocher. Vorbele lui m-au şocat şi asta s-a văzut pe chipul meu. Directorul a înţeles imediat că a făcut o gafă şi a încercat s-o dreagă, mustrându-mă. N-ar fi trebuit să trag cu ochiul la o proprietate privată. Încălcasem legile elveţiene. Fusesem adusă în seif la cererea unui client important (adică investitorul) şi reprezentam o instituţie de prestigiu. Mi-am cerut scuze, dar amândoi ştiam că era prea târziu să mai schimbăm ceva. Am continuat să examinăm bunurile potenţialului investitor, însă atmosfera devenise tensionată.

Deşi mi-am reluat demnitatea profesională, am ştiut instinctiv că povestea era mai complicată decât părea la prima vedere. Nu auzisem niciodată de un negustor de artă nazist din secolul al XX-lea al cărui nume să se termine în "RLITT". Cu siguranţă, nu putea fi vorba despre pictorul peisagist Louis Gurlitt. Dacă nu mă înşela memoria, el murise tot în secolul al XIX-lea, dar nu eram sigură. Studiile mele de istorie a artei făceau parte dintr-o viaţă la care fusesem forţată să renunţ din cauza unui tată[1] demonic, care credea că toţi artiştii sunt nişte "ciudaţi" - sau cel puţin aşa mi-a spus când mi-a ars portofoliul cu lucrări de artă, cu condiţia acceptării unui program de cursuri pentru diploma de licenţă în arte frumoase. Dar acesta era trecutul - o altă ţară.

Pe când ieşeam din seiful băncii, mi-au revenit în minte alte vizite similare. O zi petrecută în seiful din Geneva mă dăduse practic peste cap - ca şi felul în care potenţialul investitor se lăuda că salvase toate operele de artă ale evreilor egipteni care se temuseră că vor fi ucişi dacă Afrika Korps al lui Rommel ar fi cucerit Egiptul. În mod stupid, îl întrebasem de ce operele de artă se mai găseau acolo, având în vedere că Rommel fusese învins. S-a mulţumit să-mi zâmbească enigmatic şi abia perceptibil, ca un sfinx. Prin urmare, aşa arăta un hoţ de opere de artă...

***
În timpul prânzului, directorul băncii şi-a supraestimat din nou poziţia, încercând să mă îmbuneze cu vin. Am refuzat. Mi-am dat seama după expresia de pe chipul lui că mă credea o "alcoolică în faza de recuperare", aşa că, de ce i-aş fi schimbat părerea? Eram obişnuită ca bancherii să mă subestimeze. El şi-a cerut scuze pentru izbucnirea pe care o avusese în seif, după care şi-a turnat pahar după pahar. A recunoscut că n-ar fi trebuit să se răstească la mine. În fond, nu era vina mea că raftul nu fusese închis aşa cum trebuia. Evident, investitorul potenţial l-a dojenit aspru. Umilinţa directorului de bancă a devenit atât de copleşitoare, încât mi s-a făcut milă de el. Rareori directorii băncilor elveţiene fac asemenea gafe.

Aşa că am fost răutăcioasă şi am profitat de brusca lui schimbare de atitudine, ajutată de nervozitatea cu care deşerta pahar după pahar. Pe neaşteptate, l-am întrebat cu glas perfect inocent dacă exista vreun negustor de artă din secolul al XX-lea pe nume Gurlitt. Ba bine că nu! a exclamat directorul. Nu fusese un simplu negustor de artă, ci chiar negustorul lui Hitler. Numele său era Hildebrand Gurlitt.

***
În anul acela, parcă pentru a mă lega definitiv de cazul Gurlitt, am moştenit, în mod surprinzător, două opere de artă furate în epoca nazistă pe care le-am predat imediat "Registrului operelor de artă dispărute" din Londra, pentru a-i localiza pe proprietarii lor de drept şi a le returna. Deoarece tablourile proveneau din Ungaria, m-am oferit de două ori să merg acolo, trimisă de Consiliul Britanic, şi m-am întâlnit cu ministrul ungar al culturii, care m-a informat că în Ungaria nu existau lucrări de artă furate. I-am dat dreptate. Toate operele de artă furate din Ungaria fuseseră transportate în altă parte. Nu a fost amuzat.

În ultimii 14 ani, am cercetat pe cont propriu "Registrul operelor de artă dispărute" pentru a-i găsi pe urmaşii proprietarilor tablourilor pe care le moştenisem - fără niciun rezultat până acum. Am cerut ajutor şi Muzeului Holocaustului din Ierusalim, Yad Vashem. Între timp, am moştenit o a treia pictură furată din Ungaria. Eram mândră de abilităţile mele de investigator, dar nu ştiam cum să descopăr urmaşii proprietarilor când şi cei mai buni experţi eşuaseră.

Aceasta este legătura mea cu incredibila şi - în ciuda mediatizării intense - tainica poveste a unei familii ilustre, a perioadei în care a trăit şi pierderii de către mulţi a busolei morale. Cornelius Gurlitt a aflat de această carte înainte de a muri şi a fost încântat că cineva a găsit răgazul şi resursele necesare pentru a relata cele întâmplate - şi mai ales a motivelor pentru care s-a întâmplat aşa. Contextul este crucial în istorie, iar Hildebrand Gurlitt s-a născut în momentul cel mai critic din dezvoltarea naţională a Germaniei.

Pentru a înţelege mai bine ascensiunea nazismului în acest leagăn al culturii europene şi evoluţia rolului lui Gurlitt ca "negustorul de artă al lui Hitler", am extins cercetările până la originile celor doi. Cartea aceasta examinează viaţa a trei generaţii din familia Gurlitt, axându-se pe Hildebrand - un băiat educat, dintr-o familie ilustră, care făcea parte din pătura superioară a clasei de mijloc. Expresionismul german şi avangardismul, pe care Gurlitt le îndrăgea, reprezentau mai mult decât o simplă artă. Colecţionarea operelor respective însemna îmbrăţişarea unui nou ideal cultural care a devenit frecvent "un narcotic spiritual", un angajament faţă de Neue Sachlichkeit - "Noua Obiectivitate" - purtând deseori cu el un "expresionism politic", pentru a o cita pe Hannah Arendt. S-a născut astfel o nouă Weltanschauung, "viziune despre lume", care a permis familiei Gurlitt şi altora să facă faţă statutului internaţional al Germaniei, supus unei continue schimbări. Este firul roşu care străbate întreaga carte şi care se află în spatele întrebării: Cum a putut un asemenea om să devină un hoţ de artă nemilos care a furat vieţi?

***
Cititorii trebuie să înţeleagă că ar fi o gravă eroare să credem că furtul de artă este cumva un delict minor al epocii naziste. De fiecare operă de artă este ataşată cel puţin o tragedie umană şi o moarte. Menirea artei este de a uni oameni proveniţi din medii sociale şi culturale diferite, într-o moştenire culturală comună care transcende graniţele naţionale. Arta îmbracă multe forme, de la literatură, la muzică, pictură, sculptură, film şi altele. Ea ne conectează sufletele. Jefuirea pe picior mare a operelor de artă din muzee, de la persoane particulare, din biblioteci şi arhive a fost bine calculată şi organizată de regimul criminal al celui de-al Treilea Reich.

Mulţi evrei, creştini, atei şi disidenţi politici şi-au pierdut viaţa din cauza colecţiilor lor de artă. Cei care au supravieţuit într-un fel sau altul nu şi-au recuperat niciodată grosul bunurilor - fie că erau opere de artă, imobile, acţiuni, bijuterii, bani lichizi sau aur -, determinând apariţia de noi legi, departamente de restituiri în cadrul caselor de licitaţii şi o întreagă industrie de asigurări. Unele lucrări de artă şi-au găsit locul azi ca "foloase necuvenite" în diverse muzee ale lumii - poate chiar într-un muzeu din oraşul dumneavoastră natal sau din oraşul în care locuiţi în prezent. Multe stau ascunse sub Bahnhofstrasse în Zürich sau în alt loc din Elveţia. Cei care au reuşit să-şi salveze o parte din amintirile sau lucrurile de preţ ale familiei au rămas profund marcaţi, speriaţi şi apăsaţi de sentimentul de vinovăţie al supravieţuirii lor. Puţini s-au reîntors în Germania, iar unii au revenit în Franţa, transmiţându-le adesea şi copiilor sentimentele lor de vinovăţie şi ruşine. Furtul obiectelor de artă a privat familiile acelea de o legătură esenţială cu istoria lor personală: amintiri care sunt mai preţioase decât valoarea tablourilor - de multe ori, ultimele clipe în care cei jefuiţi i-au mai văzut în viaţă pe cei dragi.

Hildebrand Gurlitt a fost o rotiţă importantă din maşinăria aceea criminală a statului. El coboară scara criminalităţii la un nivel pe care cei mai mulţi dintre noi îl putem înţelege. Ca hoţ de artă pentru Hitler, Gurlitt a furat nu numai vieţile victimelor sale, ci şi pe cele ale soţiei şi copiilor săi. Delictele lui, precum delictele altor mii de indivizi, au rămas nepedepsite, deoarece s-a decis ca numai aceia care au dat ordine să fie judecaţi pentru crime împotriva umanităţii. În Germania nimeni nu a fost judecat pentru furt de obiecte de artă. Majoritatea directorilor de muzee aprobaţi de nazişti şi-au continuat activitatea. Zelul nemărginit al lui Gurlitt şi comoara secretă cu opere de artă obţinute ilegal - care au fost păstrate fără remuşcări - sunt adevăratele lui crime.

Una dintre cele mai înfiorătoare - şi adevărate - remarci făcute de Adolf Eichmann a fost: "O sută de morţi înseamnă o catastrofă. Un milion de morţi înseamnă o statistică." Sper că am reuşit să vă fac să înţelegeţi catastrofa care a lovit generaţia lui Hildebrand Gurlitt, ca şi preţul uman al miilor de opere de artă ce au trecut prin mâinile lui. Dacă Germania ar fi fost tratată altfel după Primul Război Mondial, poate că nu am trăi şi acum repercusiunile celui de-al doilea conflict.


[1] A nu se confunda cu tatăl meu vitreg, pe care-l iubesc foarte mult (n. aut.).