Un ghimpe în talpa regimului - Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei

Shirin Ebadi, Azadeh Moaveni
Iranul meu. Gustul amar al revoluţiei
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Ioana Filat

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un ghimpe în talpa regimului

Iranul şi regimul său teocratic ţin de multe ori prima pagină a ziarelor. Se întâmplă fie din cauza unor noi ameninţări la adresa Statelor Unite, fie din cauza unor revolte înăbuşite cu brutalitate, fie din cauza vieţii extravagante dusă de unii dintre cetăţenii ţării în ciuda restricţiilor religioase. Prima mea întâlnire cu Iranul şi revoluţia din 1979 care i-a schimbat atât de radical direcţia a avut loc acum multă vreme, undeva pe la începutul anilor '90, când am citit romanul popular al lui James Clavell, intitulat Vârtejul. Stereotipurile induse de această carte mi-au rămas pentru multă vreme în minte: credeam că regimul şahului a fost unul bun, că iranienii sunt un popor cultivat şi că au femei impresionant de frumoase, că mulţi iranieni sunt foarte bogaţi şi rafinaţi. Recunosc că am fost fascinată de această lume exotică aşa că, în timp, nu am ezitat să citesc şi alte cărţi despre acest subiect. Cele mai interesante mi s-au părut Citind Lolita la Teheran de Azar Nafisi şi Cel care mă aşteaptă scrisă de Parinoush Saniee. De aceea nu puteam rata cartea Iranul meu scrisă de Shirin Ebadi şi stilizată de Azadeh Moaveni, apărută la editura Corint în 2018.

Shirin Ebadi este laureată a premiului Nobel pentru pace în 2003 şi o voce cunoscută a opoziţiei faţă de regimul de la Teheran. Deşi moderată şi civilizată în criticarea regimului, Ebadi s-a dovedit, după cum transpare şi din memoriile sale, un ghimpe în talpa regimului pentru că a ştiut să îl atace cu propriile arme. Înainte de revoluţie, Ebadi a fost prima femeie judecător din Iran. Revoluţia i-a răpit dreptul de a profesa, dar nu şi vocea cu care să poată critica regimul şi lua apărarea celor oprimaţi. În cartea Iranul meu povesteşte exact despre aceste lucruri, despre atrocităţile şi nedreptăţile comise de noua putere şi modalităţile găsite pentru a le reduce efectele. Este interesant de citit tocmai din punctul de vedere al stereotipurilor despre care vorbeam la început pentru că Ebadi ne prezintă şi o altă faţă a revoluţiei şi a regimului lui Reza Pahlavi. Punctul de vedere iranian este foarte diferit de cel livrat de americani. Aflăm de la autoare că regimul anterior revoluţiei era corupt, opulent şi lipsit de legitimitate pentru mulţi iranieni. Revoluţia s-a bucurat de un larg sprijin popular tocmai din aceste motive şi a avut succes pentru că oamenii îşi doream o schimbare în bine, o viaţă bazată pe principii morale şi corectitudine. Nimeni, în afară de extremiştii ajunşi la putere, nu şi-a imaginat drumul radical pe care o va lua Iranul. Ebadi spune ca s-a dus la birou mândră că a luat parte la revoluţie ca să afle după puţin timp că nu mai poate profesa pentru că este femeie.

Povestindu-şi viaţa, Shirin Ebadi ne prezintă şi o istorie a Iranului post-revoluţionar. Războiul cu Irak-ul lui Sadadam, momentele de destindere şi cele de opresiune, relaţiile încordate cu Occidentul au influenţat şi viaţa de zi cu zi a autoarei şi iranienilor de rând. Este interesantă afirmaţia conform căreia succesul revoluţiei iraniene nu ar fi fost atât de radical dacă nu ar fi avut loc războiul cu Irak-ul. Revoluţia şi-a clădit ideologia şi simbolismul prin intermediul actelor de război. Acelaşi război a dus la naşterea cultului martirilor pentru că Statul avea nevoie de cât mai mulţi tineri pentru a-i trimite în prima linie. Criticii regimului au fost obligaţi să tacă pentru că orice critică era privită ca un act de trădare şi colaborare cu inamicul. Totul a ajuns să stea sub imperiul morţii, al doliului şi al jeluirii.

Un alt subiect dureros al acelor vremuri, dar care pentru noi are un ecou dureros astăzi, este problema emigrării. După revoluţie mii de iranieni bine pregătiţi au ales calea exilului. Au preferat să plece ca să îşi poată construi un viitor, pentru a putea profesa, pentru a putea trăi fără frică şi în libertate. Ebadi a ales să rămână. Cartea este publicată iniţial în 2006 şi autoarea nu îşi imagina că, la rândul ei, va fi obligată să plece în exil. De aceea se arată destul de vehementă şi neînţelegătoare cu cei care au ales să părăsească ţara. Ea este, dacă vreţi, vocea aceea optimistă care crede că se poate lupta cu un regim opresiv şi să îl schimbi. Din păcate, de cele mai multe ori realitatea contrazice idealismul.

Viaţa de zi cu zi devenea din ce în ce mai grea, pe de o parte din cauza lipsurilor materiale, dar, mai ales dacă erai femeie, din cauza komiteh, adică a poliţiei morale. Reguli stupide de la purtatul şosetelor în sandale şi până la a ieşi doar însoţită de bărbaţi din familie puneau în pericol de multe ori siguranţa unei femei. Pedeapsa uzuală era biciuirea, scopul era inducerea fricii ca armă de control. Ebadi observă că entuziasmul cu care unele femei luau parte la terorizarea altora se datora faptului că acestea se simţeau utile. Femeile din familiile tradiţionale, analfabete sau aflate pentru prima oară pe băncile şcolii simţeau că pot să îşi aducă contribuţia în societate şi să fie ceva mai mult decât casnice. Situaţia descrisă de autoare ne demonstrează încă o dată cât de necesară este educaţia şi cât de nociv poate fi un regim care se bazează pentru atingerea scopurilor sale pe masele needucate şi lipsite de gândire critică.

Imaginea Iranului descris în carte nu are nimic măgulitor. Fetiţe şi femei violate, bătute şi omorâte a căror viaţă valorează jumătate din cea a unui bărbat. Soţi, taţi şi fraţi omorâţi pentru că au luat parte la proteste, au împărţi ziare sau, pur şi simplu, se aflau la locul nepotrivit atunci când regimul căuta un ţap ispăşitor. Toate aceste imagini au făcut parte din viaţa lui Shirin Ebadi. Ea a devenit vocea acestor oameni, a familiilor lor îndurerate şi lipsite de apărare în faţa unui regim discreţionar. Totodată, povestea ei ne demonstrează că şi atunci când acţiunile rămân fără finalitate imediată, fiecare act de frondă contează pentru că orice sistem de acest fel este foarte sensibil la propria imagine proiectată în exterior. De asemenea, înţelegem mai bine de ce este nevoie de un dram de nebunie şi nu doar de curaj pentru a transforma un protest în revoluţie: pentru că viaţa celor dragi, dar şi a ta contează, pentru că dacă nu există un sprijin al societăţii şi o raliere în jurul unei cauze comune, rişti să rămâi singur şi să strigi în pustiu.

Cred că această carte merită citită, mai ales în contextul nostru actual. Dincolo de particularităţile regimului iranian, Ebadi aduce în discuţie subiecte valabile pentru orice societate: importanţa accesului la educaţie, rolul femeii în societate, căile de revoltă şi opoziţie faţă de un stat care îşi dispreţuieşte cetăţenii, curajul de a te ridica împotriva abuzurilor şi nedreptăţii. Este o carte care se citeşte uşor de către oricine pentru că autoarea pune faptele în context aşa încât înţelegi circumstanţele istorice în care au loc cele povestite în carte. Fiind bazată pe o experienţă personală, cartea lui Shirin Ebadi este şi o poveste de viaţă fiind astfel credibilă şi plină de învăţăminte. De altfel, autoarea a fost declarată una dintre cele mai influente femei ale tuturor timpurilor, aşadar este un personaj de la care putem învăţa multe.