Încălcând toate graniţele: Memoir

Marina Abramović
Încălcând toate graniţele: Memoir
Editura Pandora M, 2019
traducere din engleză de Florin Tudose



***
Intro

Marina Abramović s-a născut în 1946 la Belgrad. Şi-a început cariera de artistă performativă în anii 1970, pe vremea când studia la Academia de Arte Frumoase din Belgrad, multe dintre lucrările ei timpurii fiind o formă de rebeliune faţă de educaţia ei strictă. În performance-urile ei, Abramović îşi foloseşte corpul ca pe un instrument de testare a propriilor limite fizice şi mentale, provocând spectatorii să iasă din atitudinea de contemplare pasivă. Lucrările ei sunt caracterizate de rezistenţă şi durere, repetiţie şi durată, precum şi de accentul pus pe interacţiunea cu auditoriul.

Astăzi, după o carieră de aproape jumătate de secol, este supranumită "bunica artei performative" şi conduce Institutul Marina Abramović, unde predă abordarea duraţională asupra artei performative, numită Metoda Abramović.

Pentru Marina Abramović, nu există nicio diferenţă între artă şi viaţă. (Alejandro Jodorowski)

În 2010, peste 750.000 de oameni au venit să vadă retrospectiva de la MOMA a Marinei Abramović, sperând să aibă şansa de a sta în faţa ei şi de a comunica nonverbal cu ea în cadrul unui performance fără precedent, care a durat peste 700 de ore. Această celebrare a cincizeci de ani de artă performativă revoluţionară a demonstrat încă o dată că Marina Abramović este o adevărată forţă a naturii.

Am simţit libertatea absolută. Am simţit că trupul meu nu are limite. Că durerea nu contează. Că nimic nu contează. Şi asta mi-a dat un sentiment de euforie. (Marina Abramović)

Născută în regimul lui Tito din părinţi care au luptat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost crescută în spiritul unei etici a muncii foarte stricte. Chiar şi la începuturile carierei sale internaţionale, Marina trăia sub controlul abuziv al mamei, respectând cu stricteţe obligaţia de a se întoarce acasă înainte de ora zece seara. Dar nimic nu îi putea tempera curiozitatea insaţiabilă, dorinţa de a se conecta cu oamenii sau simţul umorului specific balcanic - toate acestea i-au definit dintotdeauna arta şi viaţa. Nucleul acestei cărţi îl constituie o poveste de dragoste pasională - colaborarea de doisprezece ani cu artistul performativ Ulay. Mare parte din această perioadă au petrecut-o aproape fără niciun ban, călătorind cu o dubă prin Europa, iar în cele din urmă relaţia s-a încheiat în mod dramatic, pe Marele Zid Chinezesc.

Încălcând toate graniţele e o carte frumoasă, panoramică, emoţionantă şi profundă. Marina Abramović reuşeşte să spună lucruri personale şi să formuleze critici la adresa ei înseşi, făcându-şi totodată un portret viu şi plin de respect de sine. Ce viaţă! (Laurie Anderson)

Marina Abramović se confesează, se plânge, oferă sfaturi şi reflectează cu inteligenţă şi umor asupra vieţii ei dificile, dar, în fond, minunate şi asupra artei sale eliberatoare. (Willem Dafoe)

Abramović este cea mai faimoasă artistă performativă şi conceptuală din lume. Şi probabil singura care are simţul umorului. (Bryan Appleyard, Sunday Times)

Fragment
 

Dedic această carte
PRIETENILOR
şi DUŞMANILOR

Mă plimbam într‑o dimineaţă cu bunica prin pădure. Era minunat de frumos şi de linişte. Aveam doar patru ani, o copiliţă. Şi am văzut ceva foarte straniu - o linie dreaptă, de‑a lungul drumului. Mă intriga atât de tare, că am mers după ea; îmi doream să o ating. Dar bunica a ţipat; a ţipat tare. Îmi amintesc atât de clar. Era acolo un şarpe uriaş.

Atunci, pentru prima data în viaţa mea, am simţit frică adevărată - deşi eu habar nu aveam c‑ar fi trebuit să‑mi fie frică. De fapt, m‑am speriat de vocea bunicii mele. Iar şarpele şi‑a văzut repede de drum.

E incredibil cum se construieşte frica în tine, prin părinţi şi alţii din jurul tău. La început eşti atât de inocent; nu ştii.

VIN DINTR-UN LOC ÎNTUNECAT. IUGOSLAVIA POSTBELICĂ, MIJLOCUL anilor '40, până la mijlocul anilor '70. Dictatură comunistă, cu Mareşalul Tito la butoane. O penurie permanentizată şi un gri omniprezent. Comunismul şi socialismul au ceva - un fel de estetică bazată pe urâţenie pură. Belgradul copilăriei mele nu avea nici măcar monumentalitatea Pieţei Roşii din Moscova. Totul era cumva la mâna a doua. De parcă liderii ar fi privit comunismul prin lentilele altora, pentru a construi ceva mai prost, mai nefuncţional şi mai debil.

Îmi amintesc mereu de spaţiile comunitare - verdele murdar cu care erau vopsiţi pereţii şi becurile fără abajur care emiteau o lumină gri ce parcă îţi punea o umbră pe ochi. Combinaţia dintre lumină şi culoarea pereţilor făcea ca pielea tuturor să pară galben-verzuie, de parcă am fi fost cu toţii bolnavi de ficat.

În blocurile masive şi hidoase de apartamente locuiau familii întregi. Tinerii nu aveau şanse să aibă apartamentele lor, aşa că în fiecare casă trăiau mai multe generaţii - bunica şi bunicul, cuplul tânăr şi progeniturile acestora. Înghesuirea familiilor în spaţii restrânse crea tot soiul de complicaţii imposibile. Ca să facă sex, cuplurile tinere se duceau la cinema sau în parc. Să-ţi cumperi vreodată ceva nou sau drăguţ nici nu intra în discuţie.

Un banc din perioada comunistă: un tip se pensionează şi, fiindcă fusese un muncitor excepţional, primeşte ca premiu nu obişnuitul ceas, ci o maşină nouă. Colegii îl felicită pentru norocul lui - va primi maşina la data cutare şi cutare, peste douăzeci de ani.
"Dimineaţa sau după-amiaza?", întreabă omul.
"Dar ce contează?", i se răspunde.
"Păi, îl aştept şi pe instalator în aceeaşi zi", explică el.

Familia mea nu a îndurat toate acestea. Părinţii mei erau eroi de război - luptaseră împotriva naziştilor împreună cu partizanii iugoslavi, comuniştii conduşi de Tito - astfel că după război au ajuns membri importanţi ai Partidului, cu funcţii importante. Tata a făcut parte din garda de elită a Mareşalului Tito; mama a condus un institut care administra monumentele istorice şi gestiona achiziţionarea de lucrări de artă pentru clădirile instituţiilor publice. Aşa se face că ne-am bucurat de multe privilegii. Am locuit într-un apartament mare în centrul Belgradului - strada Makedonska, la numărul 32. O clădire mare, de modă veche, din anii 1920, cu decoraţiuni elegante din fier şi sticlă, asemănătoare clădirilor de apartamente din Paris. Aveam un etaj întreg doar pentru noi, opt camere pentru patru oameni - părinţii, fratele meu mai mic şi eu - ceva nemaiauzit pe atunci. Patru dormitoare, camera în care se lua masa, un salon mare (aşa spunem noi la sufragerie), o bucătărie, două băi şi camera servitoarei. Salonul avea rafturi pline cu cărţi, un pian mare negru şi pereţii plini de picturi. Mama îşi permitea, în calitate de director al Muzeului Revoluţiei, să intre în atelierele pictorilor şi să cumpere lucrări - picturi influenţate de Cézanne, Bonnard şi Vuillard, dar şi multe lucrări abstracte.

În adolescenţă, credeam că apartamentul nostru era o culme a luxului. Mai târziu am aflat că aparţinuse unei familii bogate de evrei şi fusese confiscat în timpul ocupaţiei naziste. Tot mai târziu am aflat şi că picturile expuse de mama pe pereţii apartamentului nu erau prea grozave. Privind în urmă, cred - din aceste motive, dar şi din altele - că trăiam într-un loc oribil.

Mama mea, Danica, şi tatăl meu, Vojin - cunoscut ca Vojo -, au trăit o mare poveste de dragoste în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. O poveste extraordinară - ea era frumoasă, el era arătos şi îşi salvaseră viaţa unul celuilalt. Mama, maior al armatei, conducea un pluton din prima linie, însărcinat cu descoperirea partizanilor răniţi şi retragerea lor în siguranţă. Dar odată, în timpul unui asalt german, ea s-a îmbolnăvit de tifos şi a ajuns inconştientă printre cei grav răniţi, acoperită complet cu o pătură, cu febră mare.

Ar fi avut toate şansele să moară, dacă tata nu ar fi fost un aşa mare iubitor de femei. I-a văzut părul ieşind de sub pătură şi nu s-a putut abţine să nu ridice pătura. Când a văzut ce frumoasă era, a luat-o de-acolo şi a dus-o în cel mai apropiat sat, unde localnicii au îngrijit-o şi au pus-o pe picioare.

Şase luni mai târziu, era înapoi în prima linie, ajutând la recuperarea răniţilor şi transportarea lor la spital. Acolo, printer cei grav răniţi, l-a recunoscut pe cel care o salvase. Tata zăcea, pe moarte, sângerând abundent - nu exista sânge pentru transfuzii. Dar mama a descoperit că aveau aceeaşi grupă sanguină. I-a dat din sângele ei şi i-a salvat viaţa.

Ca într-un basm. Apoi războiul i-a despărţit din nou.

Dar s-au regăsit, iar după terminarea războiului s-au şi căsătorit. În anul următor m-am născut eu - pe 30 noiembrie 1946.

În noaptea dinaintea naşterii mele, mama a visat că năştea un şarpe uriaş. A doua zi i s-a rupt apa în timp ce conducea o şedinţă de partid. A refuzat să întrerupă şedinţa: a plecat la spital doar când s-a încheiat.

M-am născut prematur şi, pentru mama mea, naşterea a fost foarte dificilă. Placenta nu a ieşit complet; a făcut infecţie. A fost, din nou, la un pas de moarte. Au ţinut-o în spital un an de zile. După aceea, o vreme i-a fost foarte greu să muncească sau să se ocupe de mine.

La început am fost îngrijită de dădacă. Nu o duceam nici eu prea bine şi nici nu mâncam cum ar fi trebuit - eram numai piele şi os. Dădaca avea un fiu, de aceeaşi vârstă cu mine, şi-i dădea lui tot ce nu puteam eu mânca; băiatul a ajuns mare şi gras. Când a venit bunica Milica, mama mamei, în vizită, s-a speriat de cât de slabă eram. M-a luat de îndată acasă la ea, unde am rămas şase ani, până la naşterea fratelui meu. Părinţii mă vizitau doar în weekend. Pentru mine, erau ca nişte străini care ne vizitau o dată pe săptămână şi ne aduceau cadouri.

Mi-au povestit că nu-mi plăcea să merg. Bunica mă punea pe un scaun la masa din bucătărie şi pleca la piaţă, iar când se întorcea mă găsea în acelaşi loc. Nu ştiu de ce refuzam să merg, dar mă gândesc că poate avea de-a face cu plimbatul de la un adult la altul. Mă simţeam ruptă din locul meu şi cred că, pe undeva, asociam mersul cu o nouă relocare.

Mariajul părinţilor mei a avut probleme de la început, probabil chiar dinaintea naşterii mele. Povestea lor extraordinară de dragoste şi frumuseţea lor îi aduseseră împreună - sexul i-a adus împreună -, dar îi despărţeau atât de multe alte lucruri. Mama venea dintr-o familie bogată şi era intelectuală; studiase în Elveţia. Îmi amintesc că bunica povestea cum mama lăsase în urma ei şaizeci de perechi de pantofi când plecase să se alăture partizanilor, luând cu ea doar unii vechi, ţărăneşti.

Tata se trăgea dintr-o familie de eroi militari, dar săraci. Tatăl său fusese maior decorat al armatei. Tata a fost închis pentru convingerile sale comuniste şi înainte de război.

Pentru mama, comunismul era o idee abstractă, ceva ce studiase la şcoală în Elveţia, citindu-i pe Marx şi Engels. Pentru ea, partizanatul era o alegere idealistă, chiar una la modă. Însă pentru tata era singura opţiune, deoarece el venea dintr-o familie săracă, însă una de războinici. El era adevăratul Comunist. Comunismul era pentru el calea de schimbare a sistemului de clase sociale.

Mama iubea să meargă la balet, la operă, la concerte de muzică clasică. Tata iubea să perpelească purceluşi de lapte în bucătărie şi să bea cu vechii lui amici partizani. Aşa că nu aveau aproape nimic în comun, ceea ce a dus la o căsnicie foarte nefericită. S-au certat tot timpul.

Dar mai era şi pasiunea tatălui meu pentru femei, adică tocmai ceea ce-l atrăsese la mama mea la început.

A fost constant infidel, încă de la începutul căsătoriei lor. Mama, bineînţeles, a urât asta la el, iar curând a ajuns să-l urască şi pe el. Desigur, cât am stat cu bunica mea, nu am ştiut nimic din toate astea. Dar când aveam şase ani s-a născut Velimir, fratele meu, şi atunci m-au luat şi pe mine acasă. Părinţi noi, casă nouă, frate nou, toate deodată. Viaţa mea s-a înrăutăţit aproape instantaneu.

Îmi amintesc că aş fi vrut să mă întorc în casa bunicii, deoarece acolo mă simţisem în siguranţă. Fusese un loc foarte liniştit pentru mine. Bunica avea ritualurile ei de dimineaţă şi seară; zilele aveau un ritm. Bunica era foarte religioasă şi toată viaţa ei gravita în jurul bisericii. În fiecare dimineaţă, la ora şase, odată cu răsăritul soarelui, aprindea candela ca să se roage. Până la şase ani, am însoţit-o în fiecare zi la biserică şi aşa am aflat despre toţi sfinţii. Casa ei mirosea întotdeauna a tămâie şi a cafea proaspăt măcinată. Prăjea boabe verzi de cafea pe care le zdrobea apoi cu mâna. În casa ei am simţit o linişte profundă.

Când am început să stau din nou la părinţi, mi-au lipsit ritualurile. Părinţii mei se trezeau dimineaţa, plecau şi munceau toată ziua şi mă lăsau cu bonele. Pe lângă asta, eram foarte geloasă pe fratele meu. Pentru că era băiat, primul fiu, a devenit imediat favoritul. Asta era povestea balcanică. Părinţii tatălui meu au avut şaptesprezece copii, dar mama lui ţinea în jurul ei doar fotografii cu băieţii ei, niciodată cu fetele. Naşterea fratelui meu a fost percepută ca un eveniment important. Mai târziu am aflat că la naşterea mea, tatăl nostru nu a spus nimănui, dar la naşterea lui Velimir, Vojo a ieşit cu prietenii, a băut, a tras cu pistoalele în aer, a cheltuit grămezi de bani.

Mai rău a fost că fratele meu a dezvoltat destul de repede o formă de epilepsie a copiilor - făcea crize, în timpul cărora toată lumea se învârtea în jurul lui şi-i acorda şi mai multă atenţie. Odată, când eram doar eu cu el (eu aveam şase sau şapte ani), era să-l înec încercând să-l spăl - l-am pus în cadă şi s-a dus bâldâbâc la fund. Dacă nu l-ar fi scos bunicul, rămâneam singurul copil.


Am fost pedepsită, desigur. Eram pedepsită frecvent, pentru cele mai mărunte abateri, iar pedepsele erau întotdeauna fizice - lovituri şi palme. Pedepsele erau aplicate de mama şi de sora ei, Ksenija, care într-o vreme a stat la noi, niciodată de tata. Mă loveau până mă făceam neagră şi albastră; eram plină de vânătăi. Dar uneori aveau alte metode. În apartament exista un fel de dulap de haine ascuns, un dulap foarte adânc şi întunecat - termenul sârbo-croat este plakar. Uşa lui, fără mâner, glisa în perete; ca să deschizi, doar împingeai în ea. Eram fascinată şi terifiată de dulapul ăsta. Dar nu aveam voie în el. Însă uneori, când eram rea - sau când decideau mama şi mătuşa că am fost rea - mă închideau în el.

Îmi era grozav de frică de întuneric. Dar acest plakar era plin de fantome, de prezenţe spirituale - fiinţe luminoase, fără formă, tăcute şi deloc înfricoşătoare. Vorbeam cu ele. Mi se părea absolut firesc că se află acolo. Făceau pur şi simplu parte din realitatea, din viaţa mea. Iar în momentul în care aprindeam lumina, dispăreau.