Friedrich, marele detectiv

Philip Kerr
Friedrich, marele detectiv
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Mihaela Şerbănescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Philip Kerr a studiat dreptul şi filozofia la Birmingham, deşi ar fi vrut să urmeze literele. Formaţia de jurist trebuie să îl fi ajutat să-şi elaboreze romanele detectivistice, dintre care cele din seria Berlin Noir i-au adus faima. A scris şi literatura fantasy, precum seria Copiii lămpii fermecate, apărută în româneşte la Corint Junior. Philip Kerr a primit în 2009 unul dintre cele mai importante premii literare din lume, Premio RBA de Novela Policiaca, acordat autorilor de romane poliţiste. A murit pe 23 martie 2018, la vârsta de 62 de ani.

*

Friedrich visează să devină detectiv. Are toate datele: cultură generală, spirit de observaţie, o minte ascuţită şi pătrunzătoare. Are şi un model, pe eroul celebrei cărţi scrise de Erich Kästner, Emil şi detectivii. Doar vremurile nu sunt potrivite: în Germania tocmai venise la putere Hitler, înspăimântându-i pe unii dintre germani şi sucindu-le minţile altora. Când Friedrich şi prietenii săi foarte buni, Viktoria şi Albert, primesc misiunea de a urmări un spion, copiii sunt convinşi că vor trăi o aventură în care vor dezlega cel puţin un mister. Însă jocul de-a detectivii se transformă într-un coşmar, fiindcă aşa-zisul spion este chiar unul dintre prietenii lui Friedrich, scriitorul Erich Kästner, pe care naziştii îl urăsc. Lumea lui Friedrich, şi nu doar a lui, în care prietenia, loialitatea şi curajul sunt valorile esenţiale, începe să se destrame, îndreptându-se către un deznodământ nedorit.

Ideea de a scrie Friedrich, marele detectiv i-a venit lui Philip Kerr după ce a vizionat pe YouTube ecranizarea din 1931 a romanului lui Erich Kästner, Emil şi detectivii. A aflat că toţi actorii-copii care au jucat în film au murit pe front în anii celui de al Doilea Război Mondial. Pentru a-şi construi meditaţia despre valoarea inestimabilă a prieteniei, mai ales în vremuri grele, Kerr i-a oferit scriitorului Erich Kästner, cu mijloacele literaturii, un prieten minunat, pe irezistibilul Friedrich.

Fragment

4. Marea paradă

La sfârşitul lui ianuarie, liderul partidului nazist, Adolf Hitler, a devenit cancelarul Germaniei şi a preluat conducerea guvernului. Singura persoană care a sărbătorit acest lucru în familia Kissel a fost fratele mai mare al lui Friedrich, Rolf, care era student la drept la Universitatea Humboldt din Berlin. Rolf se certa adesea cu tatăl său din cauza politicii, dar acum, odată cu venirea lui Hitler la putere, certurile păreau să se fi încheiat. Părinţii lui Friedrich erau extrem de tăcuţi.

În seara aceea la Berlin, pe Wilhelmstrasse, până în dreptul reşedinţei cancelarului, fusese organizată o paradă prin care naziştii urmau să sărbătorească victoria lui Hitler. Rolf se hotărâse deja să meargă şi părea foarte entuziasmat de idee. Entuziasmul lui era contagios. În general băieţilor le plac paradele militare, iar Friedrich nu făcea excepţie. Dacă naziştii erau buni la ceva, organizarea unor parade extraordinare era punctul lor forte.
- Tată, pot să merg şi eu? se rugă Friedrich. Rolf spune că tot Berlinul va fi acolo, pentru a‑l ovaţiona pe Hitler. Te rog, lasă‑mă să mă duc.
- Aşa e, răspunse Rolf, lăsaţi‑l să vină. Nu mă deranjează.
- Poate că mă deranjează pe mine, replică domnul Kissel. E şi aşa destul de rău că am un fiu care‑l admiră pe Hitler. Cu siguranţă nu aş dori să fie doi.
- E doar o paradă, continuă Friedrich. Doar o mulţime care mărşăluieşte pe muzică de fanfară. Nu‑i nimic rău în asta, nu‑i aşa, tată?
- Poate că nu, răspunse domnul Kissel. Dar mi se pare că naziştii sunt prea nerăbdători ca Germania să aibă din nou o armată puternică. La prima vedere, nu este rău ca o ţară să aibă o armată puternică, dar mă tem că planul naziştilor este să se folosească de armata germană pentru a provoca alt război cu Franţa.

Rolf izbucni în râs.
- Ar fi şi timpul ca francezii să plătească cu vârf şi îndesat pentru modul în care ne‑au tratat după război, rosti el.
- Dacă va fi alt război cu Franţa, continuă domnul Kissel, ignorându‑l pe Rolf, este aproape sigur că vor intra şi Rusia şi Anglia în acest război, exact ca în 1914. Apoi ce va fi?
- Hitler nu ar lăsa Germania să lupte într‑un război decât după ce vom fi pregătiţi, replică Rolf. Numai când va fi sigur că putem învinge.

Domnul Kissel se uită spre soţia sa.
- Ce crezi, Sabina? întrebă.
- Cred că Friedrich are dreptate, îi răspunse doamna Kissel. Nu‑i decât o paradă. Pe urmă, uneori mi se pare că taţii pot fi prea severi cu fiii lor. În anumite împrejurări este bine să‑i lăsăm să afle unele lucruri de unii singuri. Şi poate acum e vorba de o asemenea împrejurare.
- S‑ar putea să fie aşa cum spui, admise domnul Kissel.
- Asta înseamnă că pot merge? interveni Friedrich.
- Da.

Friedrich scoase un chiot de bucurie.
- Să fii acasă până în unsprezece, adăugă domnul Kissel.

Imediat ce ieşi pe Roscherstrasse, Rolf scoase din buzunar o banderolă nazistă şi o puse pe braţ. Banderola era roşie, cu o svastică neagră aplicată pe un disc alb. Svastica era simbolul partidului nazist şi îi amintea lui Friedrich de simbolul partidului comunist, secera şi ciocanul. Se părea că un partid politic nu putea avea succes fără un simbol. În schimb, partidul german de centru, Zentrum, cel pentru care votaseră întotdeauna părinţii lor şi care pierduse voturi în favoarea naziştilor, avea banderole simple, cu galben şi alb, care nu se distingeau aproape deloc.
- Rolf, tu eşti nazist? se interesă Friedrich.
- Da, dar nu îi spune tatei. Dacă o faci, jur că te omor, Fred. Te iau la parada din seara asta cu condiţia să nu povesteşti nimic din ceea ce vei vedea că fac când port banderola.
- Dar ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu. Dar voi scanda pentru victorie, ca toată lumea, şi voi executa salutul lui Hitler. Ar trebui să ştii şi tu ce‑i bine pentru tine, Friedrich. Uneori, Cămăşile Brune ale lui Hitler se supără dacă observă că oamenii nu îi acordă lui Hitler respectul cuvenit şi îi lovesc puţin, ca să le reamintească. Aşa că, dacă nu vrei un şut în posterior, ar fi bine să spui că şi tu eşti nazist. Ar fi mai sigur aşa. Şi nici nu vreau să stau lângă cineva care nu arată ca şi cum nu ar face parte din grup, de acord?
- Bine, răspunse Friedrich. Fac cum spui tu, Rolf.
- Şi, dacă te gândeşti mai bine, te vei bucura mai mult aşa. Vei intra în spiritul paradei. În fond, este un moment istoric. Este seara în care Germania devine din nou măreaţă. Anglia şi Franţa ne ţin la pământ de prea mult timp. A sosit vremea să ne ridicăm şi să spunem că ne‑am săturat.

Friedrich nu era sigur de ce era important acest lucru, dar îşi ţinu gura. O fi fost Rolf student, dar, spre deosebire de tatăl său, nu ştia să îşi apere convingerile.

Friedrich aruncă o privire în sus, către fereastra de la numărul 16, unde era apartamentul domnului Kästner, întrebându‑se dacă va merge şi el la paradă. Dar avea senzaţia că domnul Kästner gândea la fel ca tatăl lui Friedrich. De fapt, era sigur de asta.

Rolf şi Friedrich merseră pe Kurfürstendamm şi luară tramvaiul 78 de la Grădina Zoologică până la Poarta Brandenburg. Nu era o poartă propriu‑zisă, ci un monument alcătuit din coloane înalte de piatră care aminteau de un templu grec. Deasupra Porţii Brandenburg era aşezat un car de luptă tras de patru cai, turnat în bronz şi cunoscut drept Quadriga.

Lui Friedrich îi plăcea Poarta Brandenburg, care era în capătul arterei ce ducea în Pariser Platz. Nu ştia să spună de ce îi plăcea, dar tatăl lui zicea că e suficient că îi place.

În tramvai, Friedrich întrebă:
- Crezi că îi spune Pariser Platz pentru că acolo este ambasada Franţei? Dacă tata are dreptate şi Germania vrea un război cu Franţa, ar părea ciudat să avem o piaţă cu numele capitalei Franţei, nu?
- Germania nu vrea un război cu Franţa, replică Rolf. Vrea numai să obţină dreptate de la restul lumii.
- Înţeleg. Dar de ce este lumea nedreaptă cu Germania?
- Pentru că au acuzat Germania că a pornit Marele Război şi pentru că ne‑au tratat urât după ce ostilităţile au încetat şi după ce s‑a făcut pace. Vreau să spun că un război se poartă întotdeauna între două părţi. Iar Franţa este la fel de responsabilă ca noi pentru izbucnirea războiului.

Rolf îşi aprinse o ţigară, încă un lucru pe care Friedrich nu‑l ştia despre fratele lui. Friedrich se gândi că fratele lui era plin de surprize în seara aceea. Mai întâi banderola nazistă, acum ţigările; se maturizase rapid.
- Nu ştiam că fumezi.
- Să nu‑i spui mamei, replică Rolf. Nu i‑ar plăcea. Dacă vrei să ştii, beau şi bere.
- Nu spun nimic.

Când cei doi băieţi ajunseră la Poarta Brandenburg, descoperiră că jumătate din populaţia Berlinului venise să vadă parada. Deşi era o zi geroasă de ianuarie, mii de oameni se aflau deja acolo să‑şi prezinte felicitările într‑o manieră zgomotoasă. Rolf şi Friedrich îşi găsiră un loc lângă mulţimea din faţă şi, peste puţină vreme, auziră sunetul unei fanfare uriaşe, cu sute de tobe asurzitoare, o mulţime de alămuri şi chiar şi cu câteva glockenspieluri. Pe măsură ce fanfara se apropia, Friedrich reuşi să vadă sute de steaguri naziste imense şi multe Cămăşi Brune care îşi cântau imnul ţinând în mâini torţe aprinse. În aerul nopţii, fumul torţelor, amestecat cu aburii respiraţiei care mirosea a bere, rămânea suspendat deasupra coloanelor de oameni care mărşăluiau, formând un nor straniu. Friedrich se tot gândea la o expresie folosită de doamna Weber: "spiritul naţional". Aşa arăta norul cald şi mirositor, ca spiritul naţional. Spera că era un spirit bun.

Imediat ce primele steaguri trecură în mod solemn printre coloanele porţii, Rolf întinse braţul drept în faţă, cum făceau toţi naziştii, în semn de salut. Îl numeau "salutul lui Hitler". În acelaşi timp, Rolf începu să strige "Victorie, victorie, victorie", asemenea miilor de oameni, ceea îl nedumeri pe Friedrich, fiindcă nu ştia să fi fost învins vreun duşman.

Cu toate acestea, băiatul fu prins în entuziasmul general şi, nu peste multă vreme, Friedrich executa şi el salutul lui Hitler şi striga pentru victorie. Acest lucru părea să‑i placă foarte mult fratelui său.
- Nu‑i aşa că e minunat să fii german în această seară? îi strigă Rolf, bătându‑l pe umăr pe Friedrich.
- Minunat, răspunse Friedrich.
- Sunt foarte mândru, continuă Rolf.
- Şi eu, încuviinţă Friedrich.
- Totul va fi mai bine de acum încolo, spuse Rolf. Germania va fi din nou măreaţă. Acum la putere este Hitler.
- Da, rosti Friedrich, complet captivat de moment, răguşit deja de la cât strigase.

Totuşi, lui Friedrich i se făcu puţin milă de bieţii francezi aflaţi în ambasada lor în clipa în care Cămăşile Brune începură un cântec despre cum vor porni un nou război cu Franţa.

Trecând peste acest amănunt, parada era exact aşa cum îşi imaginase Friedrich, adică tumultoasă şi entuziastă. Unii oameni chiar plângeau de bucurie. Alţii leşinaseră. Berlinezii păreau să se comporte ca şi cum nu ar fi fost deloc germani, dimpotrivă. Totul părea foarte diferit de modul în care mergeau de obicei lucrurile în Germania. Cu toate că avea unele mici îndoieli, Friedrich trebui să admită că a fost probabil cel mai zgomotos şi mai incitant spectacol pe care‑l văzuse vreodată şi, pentru prima dată, a înţeles puţin de ce Rolf devenise nazist. Era ca un fel de febră care‑ţi intra în sânge şi te cucerea.

Încercară să ajungă lângă Wilhelmstrasse şi să îl vadă măcar puţin pe noul conducător al Germaniei, aflat la una dintre ferestrele palatului prezidenţial, dar era prea multă lume şi, spre dezamăgirea lui Rolf, fură nevoiţi să renunţe.
- Nu contează, Rolf, spuse Friedrich pe când se îndreptau către staţia de tramvai. Cel puţin, aşa mai prindem loc în tramvai. Peste o jumătate de oră, cred că ar fi trebuit să ne întoarcem pe jos acasă.
- Nu a fost fantastic? îl întrebă Rolf.
- Ba da, răspunse Friedrich. Trebuie să îţi mulţumesc că m‑ai luat cu tine, Rolf. A fost cea mai frumoasă paradă pe care am văzut‑o. Nu aş fi ratat‑o pentru nimic în lume.
- A fost mai mult decât o paradă, insistă Rolf. A fost un basm, asta a fost, dragul meu frăţior. Un vis devenit realitate. Revoluţia germană a început.

Friedrich încercă să îşi dea seama despre ce basm îi vorbea Rolf, dar nu găsi altul mai potrivit decât Fluieraşul din Hamelin. Însă nu îi povesti nimic lui Rolf despre temerile lui, fiindcă s‑ar fi ales numaidecât cu o palmă după ceafă. Nu era o comparaţie favorabilă.

5. Sunt nazist, domnule Kästner?

Peste trei săptămâni, când venea de la şcoală, Friedrich se întâlni în faţa casei cu domnul Kästner.
- Ce s‑a întâmplat, Friedrich? îl întrebă scriitorul. Pari puţin îngrijorat de ceva.
- Cred că aşa şi este.

Domnul Kästner ridică din sprâncene.
- Ce te necăjeşte?

Friedrich aruncă o privire peste umăr, pentru a se asigura că nu sunt ascultaţi. Doamna Krajewski, vecina de peste drum, mergea să cumpere ceva; nu i‑ar fi plăcut să spună ceva ce îl supăra în faţa vreunei prietene de‑ale mamei sale. Sau, de fapt, în faţa oricui altcuiva.
- Probabil că nu este important, începu el. Şi, desigur, nu aş vrea să vă deranjez cu problemele mele, domnule.
- Prostii, hai la mine să stăm de vorbă, răspunse domnul Kästner, deschizând uşa apartamentului. De fapt, chiar voiam să dau de tine. Încă nu am început noua mea carte şi aş fi vrut să‑mi dai câteva idei. Idei pentru o nouă poveste cu Emil şi prietenii lui. Tatăl tău spune că eşti cel mai înfocat cititor pe care îl am, primul dintre toţi admiratorii.
- Chiar aşa?
- Mi‑a spus că ai citit cartea de cel puţin douăzeci de ori. Aşa e?
- De cel puţin douăzeci de ori, răspunse Friedrich.

Domnul Kästner surâse.
- Nu mă întâlnesc prea des cu băieţi de vârsta ta. Asta, de când nu mai predau. Şi nu am cunoscut cu siguranţă nicio persoană care să fi citit Emil şi detectivii de atâtea ori, Friedrich. Aşa că, da, cred că eşti cel mai mare admirator, nu‑i aşa?

Intrară în clădire şi urcară în apartamentul domnului Kästner. Pe pereţii camerei de zi erau atârnate o mulţime de tablouri interesante, cu aspect foarte modern, şi foarte multe fotografii înrămate. În încăpere mai erau rafturi cu multe cărţi. Friedrich nu mai văzuse niciodată atât de multe cărţi, iar acest lucru îl umplu de admiraţie. Apartamentul arăta exact aşa cum trebuia, după părerea lui Friedrich; hotărî că, dacă ar fi avut un apartament, ar fi arătat exact ca acesta. Pe rafturi nu existau niciun fel de bibelouri, ci numai cărţi; Friedrich ura bibelourile, erau tare uşor de spart, după cum descoperise chiar el.
- Dumnezeule, aţi citit toate aceste cărţi?

Domnul Kästner izbucni în râs.
- Nu. Cumpăr mult mai multe decât citesc. La mine, cumpăratul cărţilor este un fel de patimă. Chiar ar trebui să mă opresc înainte să îmi scape de sub control. Dar, cumva, nu vreau acest lucru. Pentru că iubesc cărţile. Probabil acum mai mult ca niciodată. Îţi aduc ceva de băut?
- Da, vă rog. Dacă aţi avea puţin lapte, ar fi perfect.

În timp ce Friedrich se plimba admirând apartamentul şi mulţimea de tablouri, domnul Kästner merse în bucătărie, de unde îi aduse un pahar cu lapte rece şi câteva prăjituri. Le puse pe o masă de sub portretul de mari dimensiuni al unei persoane destul de în vârstă, cu o figură destul de tristă, care purta perucă şi avea o stea argintie mare pe pieptul hainei sale albastre.
- Vino, tinere. Aşază‑te. Suntem prieteni, nu‑i aşa?
- Da, domnule. Aşa sper.

Friedrich se aşeză şi sorbi puţin lapte.
- Iar prietenii au încredere unul în altul. Corect?
- Cred că da.
- Foarte bine. Ai vrea să‑mi spui ce te tulbură, tânărul meu prieten?

Friedrich oftă şi se aşeză o clipă peste mâini, pentru a se opri din foiala care părea să‑i supere pe unii adulţi.
- Un singur lucru. Fratele meu, Rolf, m‑a dus la parada din faţa Porţii Brandenburg, în seara în care Hitler a ajuns cancelar. Şi mă tem că am petrecut toată seara aclamând victoria şi executând salutul lui Hitler. Asta mă frământă acum. Vedeţi, domnule Kästner, sunt puţin îngrijorat că m‑am transformat într‑un nazist, ca Rolf, continuă Friedrich, speriat. Sunt nazist, domnule Kästner?

Domnul Kästner îşi aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate cu tot cu scaun.
- Ai vrea să fii nazist, Friedrich?
- Nu prea, domnule.
- Poţi să‑mi spui de ce?
- Pentru că, la câteva zile după paradă, am văzut nişte Cămăşi Brune care făceau ceva ce nu mi‑a plăcut. Hărţuiau un bătrân cu barbă.
- Unde s‑a întâmplat?
- Lângă magazinul de bijuterii, acela aflat în piaţa Wittenberg.
- Hmm. Au spus cumva de ce îl hărţuiau pe bătrân?
- Chiar dacă ar fi spus, eu nu i‑am auzit. Dar nu asta a fost problema. Sunt sigur că domnul Hitler s‑ar fi supărat foarte tare dacă ar fi aflat. Pentru că nu cred că ar putea exista vreodată un motiv real pentru ca trei sau patru băieţi, nu cu mult mai mari decât Rolf, să considere că este în regulă să îmbrâncească un om care era suficient de în vârstă pentru a le fi bunic.
- Sunt complet de acord cu tine.

Friedrich încercă o prăjitură, care era delicioasă.
- În plus, mai şi râdeau. De parcă totul ar fi fost o glumă bună. Dar nu era. Toată lumea putea să‑şi dea seama. Bătrânul plângea. Încercau să‑i taie barba.
- Au reuşit? Cred că pot ghici de ce.
- De ce? De ce ar face cineva aşa ceva?
- Probabil că bătrânul era evreu. Dacă nu ştiai încă, naziştilor nu prea le plac evreii. Au senzaţia că sunt malefici. Ceea ce, după mine, este un motiv foarte întemeiat să nu‑ţi placă naziştii. Pentru că evreii nu sunt diferiţi de mine sau de tine.
- Sunt de acord, domnule.
- În acest caz, chiar nu ai de ce să‑ţi faci probleme, Friedrich. Nu eşti nazist. Nu e de ajuns să scandezi şi să întinzi braţul drept ca să fii nazist. Mai trebuie să ai în tine o doză bună de ură. Iar mie nu mi‑ai părut un băiat care să urască îndeajuns ceva. Am auzit şi eu de paradă. Din ce mi s‑a spus, era foarte mult entuziasm. Pur şi simplu, pe moment te‑a cuprins entuziasmul. La fel ca pe mulţi alţii, spuse el cu un zâmbet fin. Dar asta nu‑i face nici pe ei nazişti. Germanii sunt prea cumpăniţi. Prea calmi. Prea civilizaţi pentru a crede în toate balivernele astea spuse împotriva evreilor. Sau cel puţin aşa sper.
- Apropo, prăjitura este foarte bună, interveni

Friedrich, ştergându‑şi mâinile cu batista.
- Îmi pare bine că ţi‑a plăcut.
- Vă deranjează dacă vă întreb ceva, domnule? De unde v‑a venit ideea pentru Emil şi detectivii?
- Nu mă deranjează deloc. Mama mea, Ida, era coafeză, exact ca mama lui Emil. Lucra în apartamentul ei din Dresda, pe Königsbrucker Strasse, la numărul 48. Într‑o zi, a trebuit să merg la Berlin şi mi s‑a întâmplat ceva foarte asemănător.
- Deci, este oarecum autobiografic.
- Cred că o mulţime de cărţi sunt aşa, nu?
- Nu prea m‑am gândit la asta, admise Friedrich. Dar cred că aţi putea avea dreptate.

Privi la portretul bătrânului cu perucă atârnat pe peretele din dreptul mesei.
- Ştii cine este, Friedrich? întrebă domnul Kästner când îşi dădu seama că băiatul privea tabloul cu atenţie.

Friedrich îşi dădu seama că îl prefera unor tablouri mai moderne din apartament.
- Este regele Frederic cel Mare al Prusiei?
- El este. Foarte bine, băiete. Fireşte, este o copie, originalul se află într‑un muzeu. L‑am cumpărat pe vremea când eram student la universitatea de aici, din Berlin. Vezi tu, mi‑am scris teza despre Frederic, iar acesta este unul dintre tablourile mele preferate. Îl înfăţişează pe Frederic către sfârşitul vieţii. Îmi aminteşte întotdeauna că, dacă ai totul, cum a avut Frederic, nu eşti neapărat fericit. El a fost un rege luminat. Poate cel mai mare rege german al tuturor timpurilor şi un bărbat care i‑a încurajat pe toţi oamenii de toate naţionalităţile să vină în Prusia. Vorbea mai multe limbi, cânta la mai multe instrumente, a câştigat câteva campanii militare de amploare, a cucerit noi teritorii, a înfăptuit mai multe reforme importante şi a fost un mare patron al artelor. Napoleon l‑a admirat enorm, la fel ca scriitorul Voltaire, care, o vreme, a fost un mare prieten al lui Frederic. Dar, iată‑l acum, cu numai cinci ani înainte de a muri, când nu mai găsea nicio plăcere în popularitate ori în orice altceva în afară de câinii săi şi când se gândea probabil la toate greşelile pe care le făcuse în timpul domniei. Da, poţi învăţa foarte multe studiind viaţa lui Frederic cel Mare.
- Ce fel de câini avea? se interesă Friedrich.
- Ai pus o întrebare foarte inteligentă. Erau levrieri. I‑a iubit atât de mult, încât a dorit să fie îngropaţi împreună cu el.
- Sunt nişte câini frumoşi, spuse Friedrich. În speciali cei cenuşii. Eu nu am un câine, dar, dacă aş fi avut, ar fi fost unul din această rasă. Au nişte ochi minunaţi, nu‑i aşa? De parcă ar fi trişti dintr‑un motiv anume, dar sunt prea amabili ca să‑ţi spună despre ce este vorba.

Friedrich îşi termină laptele şi prăjiturile.
- Eu am un câine, îi răspunse domnul Kästner. Un terrier negru şi mic. Cred că e la plimbare cu Louise. Este doamna cu care locuiesc. Louise a făcut prăjiturile. Poate vei avea ocazia să‑i întâlneşti. Ar trebui să se întoarcă în curând, continuă el, uitându‑se la ceas.
- Poate că ar trebui să plec, spuse Friedrich, ridicându‑se.
- Nu poţi pleca încă. Nu am discutat despre cartea mea.

Friedrich se aşeză la loc.
- Nu sunt sigur că pot ajuta o persoană cum sunteţi dumneavoastră să scrie o poveste, recunoscu Friedrich. Un scriitor adevărat şi un om care are atâtea cărţi.
- Da, dar nu asta contează. Oamenii sunt mai importanţi decât cărţile. Iar un scriitor nu este altceva decât un om care a avut norocul de a fi plătit pentru pasiunea sa. Oricum, eu întotdeauna am considerat că aşa este. Înţelegi că, într‑o oarecare măsură, am uitat cum este să fii un băiat ca tine, Friedrich. Acest lucru îmi lipseşte. Mi se pare că trebuie să ştiu ce este important în viaţa ta.
- Este uşor. Îmi place să citesc, fireşte. Îmi place şi şahul. Şi mă interesează foarte mult maşinile. Maşina mea preferată este Hispano‑Suiza. Probabil că modelul J12, deşi H6 este foarte bună. Îmi mai place să mă joc cu prietenii mei, gemenii Knopp, Albert şi Viktoria. Nu sunt gemeni identici. Pentru că sunt băiat şi fată. Ne jucăm de‑a detectivii, exact ca în povestea dumneavoastră. În principal, joaca noastră înseamnă că mergem în parc, căutăm obiecte pierdute şi le ducem la secţia de poliţie locală. Sau notăm numere de maşini. Chestii de felul ăsta.

Friedrich se gândea intens, bucuros să‑l ajute pe domnul Kästner.
- Şi altceva? întrebă el.
- Să vedem. Păi, mai sunt vacanţele. Probabil că voi merge la Marea Baltică, împreună cu mama şi cu tata, în vacanţa de vară, cum facem întotdeauna. Îmi place pe malul mării. Totul este foarte proaspăt şi foarte frumos, iar aerul miroase grozav. Uneori, mergem la circ. Îmi plac circurile. Nu‑mi plac deloc clovnii, dar ador acrobaţii. Altceva? Cercetaşii. Da, îmi plac cercetaşii. Cam astea sunt lucrurile importante pentru mine, cred. Cam atât.

Domnul Kästner dădu din cap în semn de aprobare.
- Desigur. Da, despre aceste lucruri ar trebui să scriu. Emil Tischbein pleacă în vacanţă. Poate se întâlneşte cu nişte oameni de la circ. Da, s‑ar putea să meargă. Mi‑ai fost de un ajutor extraordinar, Friedrich. Asta voi scrie. O aventură la mare cu Emil şi prietenii lui. Trebuie să‑ţi spun că mi‑a plăcut întotdeauna să merg la mare cu mama, pe vremea când eram copil. Şi acum îmi place, dacă e să spun adevărul. Ceea ce nu se mai întâmplă în ultima vreme.

Continuă clătinând din cap:
- Dar să nu vorbim despre astfel de lucruri acum, Fred. Mă bucur enorm că am întâlnit un tânăr ca tine. Uneori nu este suficient să ai imaginaţie. Nu am uitat niciodată cum este să fii tânăr, dar totodată am simţit că, dacă ar fi să scriu despre băieţi, ar trebuie să mă străduiesc să fiu din nou ca ei. Ceea ce înseamnă că am nevoie de alt băiat care să‑mi fie cel mai bun prieten. Poate tu. Ai vrea să fii cel mai bun prieten al meu, Friedrich?
- Sigur că da. Mi‑ar plăcea, domnule.
- Pentru ca aşa ceva să se întâmple, ar trebui să vorbesc cu tine cât mai des. Aşa că, oricând simţi că vrei să discuţi, te rog să suni la uşa mea. Crede‑mă pe cuvânt, mi‑ai fi de mare ajutor.
- Bine, domnule.
- Şi, să nu uit, nu‑mi mai spune "domnule". Prietenii îşi folosesc numai prenumele, nu‑i aşa?
- Nu cred că tatăl meu ar fi de acord, domnule. Ar crede că dau dovadă de lipsă de respect.
- Ai dreptate, recunoscu domnul Kästner. Dar te rog să‑mi faci o favoare, Friedrich. Citeşte şi alte cărţi în afară de Emil şi detectivii. Pentru că, deşi toţi oamenii din Germania trebuie respectaţi, ca persoane, nimeni nu ar trebui idolatrizat.