Cartea poveştilor uitate

Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Radu Polizu îmbină producţia de filme de călătorie bazate pe explorările făcute prin colţurile lumii cu ingineria de televiziune sub umbrela companiei de consultanţă şi producţie, FlyingMonk Films Consulting, pe care a fondat-o în New York implicată în proiecte majore de televiziune cum ar New York Planetarium, Lincoln Center Theaters, Major League Soccer, studiouri de televiziune pentru numeroase reţele americane ca ABC, NBC, Univision, Fusion, Vox etc.

În acest volum sunt reunite aventuri şi experienţe de călătorie avute de-a lungul anilor dintr-o Indie încremenită în istorie, la o Cubă, ca un muzeu viu, păstrată aşa de embargoul american; de la pelerinajele religioase din Tibet pe înălţimile Himalaei, la peisajele suprarealiste ale deşertului american din statele din sud-vest; de la altiplanul peruvian pe care Incaşii şi-au construit imperiul, la indienii Kuna uitaţi pe atolurile din Marea Caraibelor sau a celor din triburile Embera care-şi duc viaţa aşa cum i-a născut natura pe malurile râului Chagres. Majoritatea acestor experienţe au încercat să descopere o lume în afara rutelor turistice obişnuite, captând nu doar ineditul locurilor vizitate, ci şi şocul vesticului care este mai puţin expus la un mod de viaţă complet diferit de lumea organizată în care trăieşte. (Radu Polizu aka FlyingMonk)

Fragmente
India

"City tour, no problem". Pornim acum dar unde vreţi să mergeţi în India? Vă dăm o maşină cu şofer care vă duce unde vreţi.

Şoferul ne ia şi ne bagă în maşină şi ne duce repede la hotel ca să ne răcorim cu un duş rece. Camera era ca un cuptor încins uitat într-un seif de bancă. Un aer atât de stătut că ţi se părea că faci cucuie când te izbeşti de peretele de particule de aer care refuzau să se mişte. Repede deschidem fereastra la baie şi constatăm că nu mai avem alta fereastră, apoi lumina, duşul rapid şi ieşim într-un vârtej pentru clasicul tur al Delhi-ului prin Red Fort, Lakshmi Narayan, Grand Mosque, pe la mormântul lui Gandhi, India Gate, mormântul lui Humayun, bazar, etc. prin aglomeraţie, căldură, praf, muşte şi acelaşi miros pe care l-am întâlnit la aeroport, care nu numai că nu dispăruse dar acum făcea parte organică din noi...

Seara suntem depozitaţi, fără să exagerăm prea mult termenul, la hotelul nostru care în oboseala acumulată în cele mai mult de 40 ore de nesomn pare un fel de Hyatt Regency exotic. Clocotiţi şi cu un strat de praf ca o armura de armadillo deschidem uşa la baie şi consternaţi privim în şoc cum baia noastră a fost ocupată de un roi de milioane de musculiţe de vin care se bălăcesc în cadă bucuroase într-o baie de lumină. Erau peste tot, pe pereţi, pe tavan, pe pardoseală, în chiuvetă, pe periuţele de dinţi, în deodorant, în lampă, în cadă, în toaletă, un strat negru mişcător, timid, dar coerent. Sigur că a chema pe cineva de la hotel este salvator dar nu în India unde băiatul de la recepţie a venit, s-a uitat, şi-a luat bacşişul şi ne-a spus că nu e nici un pericol. "No problem, sir. Doar muşte. Good Night!"

Am coabitat făcând duş împreună cu muştele care se bucurau ca şi noi de un duş rece şi am căzut într-un somn în care visam că suntem în mijlocul unui templu înalt în faţa unor zei uriaşi în formă de muscă de vin înconjuraţi de un alai de muşte curate care ne cântă imnuri. Aşa o fi arătând Nirvana?

Dimineaţa muştele plecaseră. Eram singuri şi stingheri. Am împachetat şi când am ajuns în lobby-ul hotelului Subash, şoferul nostru care s-a dovedit a fi o încântare în toată călătoria, cu zâmbetul lui care nu l-a părăsit aproape niciodată, ne aştepta.
"Mr. Radu, we go Rajasthan."
"Yes, Subash, dar unde ajungem azi?"
"Jhunjhunu"

.....

Citisem că India este singura ţară unde dacă închiriezi maşină cu şofer este mai ieftin decât una pe care o conduci tu, dar doar când am ajuns pe drum am înţeles de ce. Dacă o conduci singur sunt şanse infime ca să o mai aduci înapoi, iar cât despre tine....

Moştenirea engleză îi face pe indieni să conducă pe stânga, dar drumurile erau aşa de înguste că nu puteai să alegi o anumită parte, ci mergeai ca toţi ceilalţi pe mijloc. Tot pe mijloc veneau şi cei din sensul opus iar acel mijloc era de fapt tot drumul, o bandă de fost asfalt, dantelat, nepavat de la plecarea englezilor, de mărimea unui camion. Toţi claxonau cu o voluptate accentuată de mesajele înscrise peste tot: "Please Honk" - "Va rugăm claxonaţi".

Camioanele, cunoscute după termenul englezesc de lorry, sunt stăpânele acestor drumuri. Merg cu aplomb pe mijloc cu viteza ameţitoare de 40 km/h claxonând continuu şi gonind din drumul lor orice mişcă sau a mişcat înainte de trecerea lor.

Noaptea, numărul lor se triplează şi şoferii conduc drogaţi ca să poată rezista mai bine oboselii. Rezultatele se văd dimineţile când numărul lorry-urilor răsturnate creează o imagine de apocalipsă pe drumuri.

Peisajul drumului era "bucolic" cu turme de capre, vaci mai mult sau mai puţin sfinte, bivoli, cămile şi chiar elefanţi apărând în acest trafic brownian şi înconjurând maşina complet, doar ca să se răspândească zăpăciţi când un claxon de camion se auzea din faţă. Motociclete şi biciclete zburau la vederea camioanelor iar oamenii îşi făceau toate treburile pe drum sau pe lângă, complet detaşaţi, într-o stare aproape contemplativă.

Maşina noastră merge ca vântul la 40km/oră. Este un Ambasador construit în 1995 după un design neschimbat, conceput de englezi în 1938. Nu are scaune, ci o bancă în spate şi evident că nu are centuri de siguranţă, că nu erau obligatorii înainte de război. De fiecare dată când vedem cum se repede câte un camion către noi venind drept în faţă, ne gândeam că unii mor cu crucea în faţa şi noi cu un semn pe care scrie TATA, dar Subhash virează în ultimul moment şi, într-un nor de praf de pe laterala drumului pe care mergem cu toţii cu convingere, dispare camionul sinucigaş şi ne continuăm drumul.

"No problem, sir! Maşina asta este binecuvântată. Aici îl avem pe Lord Shiva, aici pe Lord Krishna, avem şi o Biblie şi un Coran. Toţi zeii sunt în maşină". Din păcate, nu suntem aşa de convinşi după ce citisem despre câte maşini care nu au fost binecuvântate s-au strivit în ziua precedentă, aşa că ne uităm prin parbriz ca într-un joc electronic cu o singură viaţă dar, fiind în India, cu posibilitatea de reîncarnare.

Toropiţi de căldură şi de schimbarea de fus oprim la un popas pe autostradă curat şi frumos aranjat. Primul contact cu mâncarea din India îl avusesem cu o zi înainte când Subhash ne dusese la prânz la un restaurant. Locul era foarte simplu, cu mese de lemn pe care erau căni de metal cu apă rece de care însă nu ne încumetăm să ne atingem, mâncarea fiind servită în tăvi mari de metal inoxidabil, atât de fierbinte de aveai impresia că voiau să retopească tăvile. Eu m-am încumetat să iau ceva de mâncare, dar Cristina şi-a ales meniul apostolilor de pâine "nan" cu apă pe care l-a ţinut apoi câteva zile, până când şi-a dat seama că, în ciuda a ceea ce am mâncat, eu încă mai mişc. Mai încet, dar totuşi viu.

Am luat ceva de mâncare în restaurantul popasului care era aşa de curat că nu mai voiam să plecăm. Parcă presimţeam ceva.

Ne-am continuat drumul croşetând camioane pe dantela de asfalt până am ajuns în Shekhawati. Regiunea a fost cândva foarte prosperă. Negustorii care făceau comerţ intre cele două mări ale Indiei, Golful Bengal şi Marea Arabiei, treceau prin această regiune în drumurile lor. Cu timpul şi-au făcut aici reşedinţe, locul fiind într-un fel la jumătatea drumului intre Calcutta şi Gujarat. Averile făcute în comerţul prosper le-au investit în case foarte mari, cu multe etaje pictate înăuntru şi afară, numite haveli. Dacă la început au folosit motive tradiţionale florale sau religioase cu pictură narativă din viaţa lui Krishna, cu timpul influenţa engleză s-a făcut simţită prin tehnologia modernă adusă de ei. Aşa că, pentru a fi "cool" sau cum s-ar fi numit la vremea aceea, au început să picteze casele cu scene de cavalerie, maşini şi trenuri într-un "pastiche" de necrezut. Haveli-urile sunt impresionante şi merită tot efortul de a ajunge aici numai pentru ele. În plus ceea ce fascinează este şi contrastul dintre aceste imense vile şi sărăcia oraşului-sat care are majoritatea drumurilor nepavate scăldate într-un praf etern.

După 5 ore de condus din care încă nu ne reveneam că am scăpat cu viaţă, navigând pe drumuri în descompunere, căldură sufocantă, praf şi gunoaie, Subhash intră victorios în locul unde vom dormi seara; o oază de verdeaţă cu un bazin albastru în mijloc, înconjurat de cabane pictate înăuntru şi afară cu teme similare cu cele de pe haveli, cum aveam sa constatăm mai târziu. Totul curat şi parcă evadat din lumea în care ne petrecusem ziua.
"Like it?"
"Da, Subhash. Mulţumim. Foarte frumos"

Ah. Deci poate fi mult mai bine. Cred că aici este foarte diferit decât în Delhi, că numai oraşele sunt murdare. Aici este la ţară, viaţă bucolică, curăţenie, aer curat. Dar cât de bucolică era am văzut imediat....

...

Primul lucru care ne-a lovit a fost mirosul. Pestilenţial şi atotcuprinzător. Nu era cel din Delhi şi care aveam să constatăm că era peste tot în India, ci unul mult mai pregnant; un miros dulceag de putregai şi hoit care pătrundea orice spaţiu şi care venea în valuri.

Oraşul era însă fascinant. Nehru Bazar este inima oraşului, plin de viaţă şi debordând de energie cum numai în India poţi întâlni.

Haveli-urile pictate gardau străzile, toate decorate "gaudiesc" cu zei albaştrii, elefanţi, cămile, scene de cavalerie, oameni cu joben, bărbaţi privind prin lunete, maşini şi trenuri, şi cu imagini ale vechilor negustori prosperi şi ai familiilor lor. Curţile interioare erau o oază de linişte şi pace. Când intrai în ele aveai senzaţia că eşti teleportat într-o cu totul altă lume.

Cel mai important templu al oraşului, Rani Sati este dedicat soţiei lui Abhimanyu, fiul lui Arjuna, eroul Mahabharatei, care a murit în luptă. Tradiţia veche cerea ca la moartea soţului, soţia să se auto-imoleze, tradiţie numită "Sati" care paradoxal rezistă chiar şi în ziua de azi în ciuda opoziţiei formale a guvernului. Conform legendei templului, Uttara, soţia lui Abhimanyu, a comis "Sati Puja" aruncându-se pe rugul funerar al soţului şi, conform legendei locale, făcând-o din nou şi în următoarea viaţă de simplă săteancă, în reîncarnarea oferită de Lord Krishna.

Templul are o faţadă impunătoare, făcută din sute de coloane gardând balconaşe pictate, din vârful căreia toţi zeii adunaţi se uită la mulţimea de curioşi şi pelerini de dedesubt. Este un magnet pentru credincioşi şi pelerini care-l creditează cu o mulţime de minuni şi vindecări într-o lume construită în întregime din miracole.

Deja trecuseră vreo două ore în care nu ne împunsese nici o vacă, dar mirosul ne dobora. Era din ce în ce mai greu să respiri şi începuseră şi ochii să lăcrimeze din cauza fumului care era peste tot.

În faţa noastră era Ketri Mahal, un palat ruinat pe câteva etaje de coloane şi balcoane. Palatul era complet părăsit, fără urmă de mobilier, plin de lilieci care zburau printre maiestoasele saloane goale, pline de un miros penetrant de guano. Am început să-i urcăm treptele care ne duceau pe terasa de pe care puteam să admirăm oraşul. Mirosul oraşului era din ce în ce mai pregnant, aproape de nesuportat, şi pentru prima dată în viaţa mea de călător, care mă consider foarte rezistent, mă gândeam cu jind la resortul curat din care plecasem. Poate Subhash avusese dreptate...

De pe terasă se vedea oraşul tremurând dedesubt sub fum în lumina crepusculară, iar mirosul atinsese climaxul. Şi atunci am văzut de unde vine....La baza palatului, într-o parte, chiar spre oraş, era maldărul de gunoi. Focuri ardeau scoţând un fum dulce, cadavre de animale zăceau acoperite de muşte, câini flămânzi se agitau muşcând din hoituri, vacile păşteau liniştite lângă mormanul de gunoi, înconjurându-l de munţi de balegă, totul într-un miros pestilenţial. Imaginea era parcă scoasă dintr-un tablou de Bosch, dar pe care nu-l admiram într-o pinacoteca chic, ci în lumea reală, adevărată, tangibilă si olfactivă în care ne învârteam şi noi.

Am coborât în fugă treptele palatului acompaniaţi de radarul liliecilor şi a mirosului lor de guano şi am luat-o direct spre bazar unde am putut distinge de la mare distanţă zâmbetul salvator a lui Subhash.
"Mr. Radu, v-a plăcut? Veeery beautiful!"

.....

"Cât este până la Jodhpur?"
"Vedem noi pe drum", zice el şi drumul prinde viaţă cu acel trafic haotic de maşini fără lumini, cu claxoane asurzitoare, cu orice fel de vehicul care merge pe sensul unde are treabă în ciuda îndemnurilor repetate înscrise pe margine drumului de a nu conduce pe sens opus, cu animale care par în transă profundă în mijlocul singurei benzi de circulaţie, cu oameni care sar din faţa motocicletelor care virează din faţa maşinilor, care evită camioanele care parchează fără nici o lumină în mijlocul drumului, ca să-şi schimbe roţile, timp în care toată familia traversează drumul cu mâncare pentru şofer gătită la focul încropit pe marginea drumului.

.....

În faţă vedem venind drept către noi două camioane, aparent depăşindu-se. Dintr-unul ni se fac semne disperate de către un grup de oameni care stau pe platformă, ca să ne dăm la o parte. Subhash virează brusc în câmp într-un nor de praf şi trece în viteză pe lângă cele două camioane, al doilea fiind tractat ca o remorcă, dar cu o sfoară, aşa că merge şi el pe unde apucă. Am scapăt şi de data asta! Imediat însă drumul devine complet blocat şi ne strecurăm printr-o cireadă de cămile. Suntem înconjuraţi de ele şi parcă le respirăm respiraţia. Scăpăm, dar dăm de o turmă de capre, apoi evident de multe vaci cu coarne colorate de diverse forme, şi în final, pentru decorul exotic, dăm şi de câţiva elefanţi. "Inspectori de trafic" spune Subhash.

După câteva ore bune de mers, chiar după ce trecusem pe lângă un oraş unde se fac teste nucleare, în mijlocul câmpului, Subhash opreşte din senin: "Little stop". Se duce în spatele maşinii unde urinează mulţumit. Se întoarce zâmbind:
"Sir, India este o toaletă publică uriaşă", după care dă drumul la motor. Pe marginea drumului nişte vulturi mănâncă un cadavru a cărui formă nu se mai distinge. Probabil un bivol de apă...

Lhasa, Tibet

Îl văzusem cum se strecurase prin spatele meu spre candelele cu unt de iac. În roba roşie şi intonând o mantră, încet ca din altă lume. Le-a aprins pe fiecare cu grijă, şi-a dus mâinile la inimă de parcă şi-ar culege sufletul din piept şi l-ar oferi ca ofrandă către fitilurile pâlpâitoare. Mă văzuse, că s-a mai uitat odată lung către mine, şi a ieşit. Eram singur în templu. Nu era un templu oarecare dar cu siguranţă nici unul unde se înghesuie autobuzele cu turişti. Erau efigii vechi, vreo mie după cum zice legenda, rănite rău de săbiile Revoluţiei Culturale. O apoteoză a distrugerii, a inculturii prosternată la rang de lege, aşa cum s-a întâmplat peste tot în lume la instalarea comunismului. Veniseră gărzile roşii şi spărseseră statui vechi de sute de ani care respirau spiritul locului. Cu idea de a distruge religia şi cu ea spiritualitatea în speranţa acaparării sufletelor oamenilor. Nu erau primii care făceau asta. O făcuseră mulţi năvălitori în istoria pe care am învăţat-o şi în cea care încă nu s-a descoperit ca să se scrie. Nu poţi cotropi locurile fără suflete. Pentru ele este bătălia. Mă uitam la statui şi puteam încă să văd distrugerile forţelor tenebre, fresce zgâriate, udate şi şterse, statui încă sparte şi multe locuri goale. Dar totuşi locul mustea a istorie şi cele 1000 de statui erau acolo. Mă gândeam că erau poate numai de decor, pentru călători ca mine pierduţi prin temple odată importante şi acum uitate. Poate nu mai era nimic profund ci doar o mică pojghiţă la suprafaţă. Lumânările cu unt de iac licăreau magic aducând puţină lumină, o lumină tainică, în capela care înconjura muntele. Am admirat, am filmat, m-am închinat şi am coborât treptele să plec şi să mă duc prin alte locuri.

M-a văzut şi mi-a făcut semn. Nu ştiam ce voia şi mi-am pus mâinile la piept în salutul tibetan şi am dat să plec.
"Tashi Deleh!"

Nu, nu asta voia. Mă invita la el în chilie vorbind în tibetană, într-o încăpere pe cealaltă parte a curţii. Ce să fac la el în chilie? Îmi făcea semne să vin. OK, mă duc, chit că nu avem cum să ne înţelegem pe nici o limbă.

Mi-a făcut semn să mă aşez pe un scaun şi el s-a aşezat pe o laviţă care servea de pat. Deasupra erau imagini sfinte şi portretul celui de-al 10-lea Panchen Lama, a cărui imagine este tolerată în Tibet, chit că a criticat dur regimul comunist, lucru care l-a aruncat pentru 18 ani în închisoare. La un moment dat a început să caute ceva pe un fel de ladă care servea ca masă. A scos nişte pături, o faţă de masă, şi le-a dat la o parte. Apoi nişte cărţi şi o altă învelitoare iar sub învelitoare mi-a făcut semn să mă uit. Şi astăzi îmi dau lacrimile când îmi aduc aminte. Era o poză a lui Dalai Lama. Era cel mai de preţ lucru pe care-l avea şi a vrut să-l împartă cu mine, să mi-l arate. Ştia că dacă aş fi fost un informator, ar fi intrat în închisoare imediat. Poza Sfinţiei Sale este interzisă în Tibetul ocupat de chinezi. Religia este permisă dar doar de faţadă atât timp cât nu afectează bunul mers al Chinei şi al Partidului Comunist. Călugărul a vrut să o împartă cu mine, să-mi dea o parte din inima lui; unui străin de care niciodată nu a auzit şi pe care nu o să-l mai vadă niciodată. Nu aveam nevoie de o limbă comună să comunicăm. Tăcerea era comunicarea cea mai intimă şi stând lângă el simţeam că nu eram separaţi, ci un tot.

Ce puteam să-i ofer eu lui? Nimic, pentru că atunci când mi-am ridicat privirea i-am văzut fericirea din ochi şi ştiam că nu avea nevoie de nimic. Puteau veni şi gărzile roşii cele noi, şi poliţia chineză şi toţi banii din lume şi nimeni nu-i putea lua decât cel mult libertatea sau chiar şi viaţa, dar nu şi fericirea de a fi în suflet cu cel care îi este ghid în viaţă. N-am să pot să-i uit bucuria că a putut să-mi arate această imagine. Ce înţelegem noi când vedem poza lui Dalai Lama în New York Times? Absolut nimic. Pentru el era totul.

Citiţi alte fragmente din această carte: Nostalgii cu Fidel - Cuba / Albastru dintre continente - Panama / Trafic - Vietnam (click aici)