miercuri, 5 octombrie 2016

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Umberto Eco, "Cronicile unei societăţi li­chide", traducere de Oana Sălişteanu şi Maria Boghiu, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 368 p.

Eco nu e doar celebrul romancier, semiotician, filosof şi eseist, ci şi o mare conştiinţă civică. Din anii '70 şi până la 19 februarie 2016, când vestea morţii lui a îndoliat lumea, s-a situat mereu printre cei mai lucizi şi echilibraţi gânditori ai epocii noastre. Mai mult decât admirat, a fost îndrăgit şi de cercurile aca­demice, şi de masele cititoare de care ştia cum să se facă înţeles cu naturaleţe şi umor. Interesat deopotrivă de istorie culturală dar şi de actualitate, erudit şi im­plicat cu o însufleţire căreia îi găsea expresie se­du­cătoare, Eco e unul dintre puţinii cărturari care ex­celează în toate genurile practicate, de la teorie la ficţiune şi de la exegeză la publicistica de o norma­litate jovială, ce exclude "turnul de fildeş". Atent la ceea ce se petrece în societatea italiană şi pe plan global, a avut timp de decenii rubrici în presa de tiraj, pe teme politice, sociale, ştiinţifice, religioase etc. O selecţie din aceste articole, pe cât de grave în esenţă, pe atât de spirituale, a făcut el însuşi în câteva volume, dintre care am citit, traduse la Polirom şi Humanitas, "Mi­nunea Sfântului Baudolino" şi "Pliculeţul Minervei". Cu acest din urmă generic, Um­berto Eco a ţinut, începând din 1985, întâi săptămânal şi apoi bilunar, o rubrică în revista "L'Espresso". Vo­lu­mul tradus în 2004 la Humanitas conţinea articole publicate acolo până în 2000. "Cronicile unei so­cietăţi lichide" recuperează "pliculeţe" apărute între 2000 şi 2015, cu subiecte arzătoare şi în prezent. De­finind în prefaţă conceptul (preluat) de "societate lichidă", Eco-gazetarul îl explică prin criza Statului şi a ideii de comunitate, care dau naştere unui indi­vi­dualism nestăvilit şi "în lipsa oricărui jalon de re­ferinţă, totul se topeşte într-un soi de stare lichidă. Se pierde certitudinea dreptului (iar magistratura e per­cepută ca un duşman) şi singurele soluţii pentru un individ lipsit de repere sunt apariţia publică, cu orice preţ (...) şi consumerismul". Astfel întreaga so­cietate cunoaşte un proces de şubrezire, apar mişcări ale celor indignaţi (care ştiu ce nu vor, dar n-au soluţii practice şi nici nu ştiu clar ce vor), ideologiile şi par­tidele politice intră în criză acută, se produc derapaje periculoase. Grupate în volum pe teme, articolele se referă în principal la situaţia din Italia ultimului deceniu (am apreciat lămuririle din notele de subsol ale ediţiei româ­neşti), dar au mare legătură şi cu ceea ce se petrece azi la noi, de la ni­vel individual până la struc­turile de putere. Iată doar câteva titluri de capitole, ilus­trative în acest sens: "A fi în văzul lu­mii" (între altele, despre ne­bunia expunerii pe Facebook şi la televiziuni), "Despre cons­­piraţii" (ca ba­zaconii ma­nipulatoare şi paranoia indusă populaţiei), "Despre massme­dia" şi cri­ma cea de toate zi­lele, plus tâmpeniile debitate cu aplomb de persoane publice fă­ră vreo competenţă anume. Sunt analizate şi pro­blemele fierbinţi ale emigraţiei şi terorismului, ale relaţiei dintre bătrâni şi tinerii modelaţi de noile tehnologii care-i fac să-şi piardă simţul realităţii, ni se vorbeşte despre pri­mejdia generalizărilor ("nu e adevărat că toţi românii sunt violatori, că toţi preoţii sunt pedofili şi că toţi cercetătorii lui Heidegger sunt nazişti. Şi deci nicio poziţie politică, niciun dezacord faţă de un guvern nu tre­buie să implice un întreg popor şi o întreagă cul­tură"). Majoritatea "plicu­le­ţelor", având ca destinatar publicul larg, sunt îm­pănate cu anecdote, situaţii şi citate comice, care le fa­ce uşor de digerat, deşi fondul lor şi perspectivele în­trevăzute numai vesele nu sunt. Am fost întrebată odată într-un interviu cu ce scriitor mi-ar fi plăcut să fiu prietenă. Nu mai ştiu ce-am zis atunci, dar acum, după ce am citit şi aceste cronici, aş răs­punde: cu Umberto Eco.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Antoaneta Ra­lian, "Nu cred în sfâr­şitul lumii. Ar­ticole, amin­tiri, in­terviuri", volum co­ordonat de Ma­rius Chivu, Editura ART (tel. 021/224.01.30), 238 p.

La şapte luni de la plecarea doamnei Antoaneta Ralian, cea care până în ultima ei săptămână şi-a onorat profesia de traducătoare lucrând câte 8-10 ore pe zi, Marius Chivu îi resuscită numele pe o carte, într-un gest de tandră reverenţă, rar la tinerii de azi. Apreciindu-i ta­lentul de povestitoare, el a adunat între noile coperţi contribuţiile din volumele colective apărute la ART şi Humanitas, prefeţe, articole şi răspunsuri la anchetele din "Dilema", precum şi câteva dintre interviurile ce i-au fost solicitate d-nei Ralian între 2002 şi 2015. Pe lângă volumul de convorbiri cu Radu Paraschivescu, "Toamna decanei" (2013) şi cel de memorialistică, "Amintirile unei nonagenare" (2014), textele reunite acum o readuc plină de vervă printre noi pe cea ca­re a dat cititorilor români un acces pri­vilegiat la 125 de cărţi din literatura an­glo-saxonă. Această ocupaţie subsumată performanţei intelectuale, acrobaţiilor men­­­tale, adesea spectaculoase, între en­gleză şi română, dar şi empatia cu mari autori i-au menţinut tra­ducătoarei mintea ageră şi pofta de viaţă până la aproa­pe 91 de ani. A păstrat până la sfârşit "controlul volanului" şi un câmp vizual vast în care încăpeau toate evenimentele politice şi culturale la zi, ba chiar şi în­grijorări pentru un viitor mai îndepărtat. Când o auzeam comentând cu pasiune scandaluri po­litice, polemici literare, când se indigna de stupiditatea unor personaje publice, de degradarea învăţământului, când evalua avantajele şi primejdiile noilor tehnologii, nu puteam să nu mă întreb ce-i mai pasă, dacă tot nu avea urmaşi. Ei bine, îi păsa, o preocupa lumea în care vor trăi mult mai tinerii ei prieteni, a căror atenţie îi infuza energie şi îi hrănea orgoliul: orice semn de con­sideraţie şi afec­ţiu­ne o în­cânta şi orice neglijare o făcea să sufere dis­pro­porţional (chiar şi când nu se mai putea deplasa, lipsa invitaţiei la un eveniment de breaslă sau monden o amăra). Se bucura din tot sufletul de suc­cesele altora şi ţinea să le comunice bucuria, dar nu se abţinea nici de la co­men­tarii maliţioase când depista false valori. Era melo­mană, cu gust exersat, mare ama­toare de teatru (a şi tradus piese care se joacă şi azi), pofticioasă la bu­nă­tăţi culinare şi la produse de lux, cochetă, sentimentală şi cu mult umor, inclusiv autoiro­nie. Întrebată, pe la 83 de ani, în ce ar vrea să se trans­forme peste noapte, răs­pundea că ar vrea să fie o femeie tânără, cu tot timpul în faţă. Probabil că, dacă miracolul s-ar fi produs, ar fi făcut tot ce o pasiona în primul rând: ar fi tradus mari scriitori, moderni şi con­tem­porani, dificil de echivalat, cum a făcut-o până la ultima suflare (pe patul de la re­animare, conştientă că vine sfâr­şitul, o preocupa traducerea lăsată la ju­mătate a unei ficţiuni despre iubita ei Virginia Woolf). Avea cultul lucrului bine făcut, o pu­tere de muncă şi o dis­ciplină ieşite din co­mun şi harul de a-şi apropria lumi li­terare şi stiluri variate, pentru a le recom­pune cât mai fidel-cre­ator în româneşte. Rafturile de bibliotecă pe care s-a adunat munca ei de peste şase decenii, strălucind de capodopere, îi alcătuiesc adevărata bio-grafie, cea cu lungă posteritate. Altfel, drumul ei prin viaţă seamănă în rău şi în bine, în şanse şi neşanse, în adaptare şi revoltă mută, cu al altor in­te­lectuali valoroşi din România secolului XX, care au mai apucat să se bucure şi de libertate. Cu o inepui­zabilă plăcere de "a trăi şi a-şi povesti viaţa", raţională şi emotivă, cu o sinceritate fermecătoare, nonagenara iubea nuanţat lumea în care şi-a găsit locul şi rostul de la 24.V.1924 la 26.XI.2015. Cititorul comun ignoră de obicei numele traducătorului. Numele Antoaneta Ra­lian este însă faimos la noi, ca o garanţie de ca­litate, iar numeroasele reeditări postume îl per­pe­tuează.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* E.M. Forster, "Cameră cu vedere", tra­du­cere şi note de Cristian Baciu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 278 p.

Iată o plăcută lectură de vacanţă, un roman de dragoste care transportă în timp şi spaţiu, în Italia şi Anglia din urmă cu mai bine de un secol, dând măsura schimbării mentalităţilor, dar având şi sa­voarea vinului vechi. Londonezul Edward Morgan Forster (1879-1970), cu studii la Cambridge, era, când a scris romanele lui cele mai citite şi azi, un exponent al clasei de mijloc din perioada lui Edward al VII-lea, cel care i-a succedat la tron, în 1901, reginei Victoria. "Cameră cu vedere", ca şi "Howards End" sunt reeditate cu succes în secolul XXI şi datorită faimoaselor ecranizări ale lui James Ivory care le-a resuscitat, plasându-le în topurile de preferinţe ale internauţilor. (Şi eu am citit cele două romane după ce am văzut filmele, având în minte chipurile actorilor, decorurile, cos­tumele şi atmosfera din ele.) "Cameră cu vedere" - care figurează, alături de "Mândrie şi pre­ju­de­cată" de Jane Austen şi "La răscruce de vân­turi" de Emily Brontë, pe lista celor mai frumoase po­veşti de iubire din literatura engleză - a apărut în 1908 şi combină come­dia socială cu un soi de pe­­da­gogie narativă pe tema li­bertăţii de op­ţiu­ne. Ecuaţia morală e re­lativ simplă şi se bazea­ză pe contrastul în­tre regula englezească a re­primării emoţiilor, im­pul­surilor, sentimen­te­lor şi liber­tatea de spirit, sinceri­tatea, spontanei­tatea ce nu se lasă cen­zurate de codul social al "bunei cuviinţe". Folo­sind vechea formulă de narator omniscient, Forster (care mai târziu se va alătura grupului din jurul Vir­giniei Woolf ce a revoluţionat tehnicile nara­tive) observă din afară, ironic, mentalitatea clasei de mijloc îmbibată de ipocrizii victoriene perpe­tu­ate din secolul al XIX-lea, opunându-i noi tipuri de discurs moral, social, politic şi cultural. Poves­tea începe într-o pensiune din Florenţa, unde tâ­nă­ra Lucy Honeychurch şi însoţitoarea ei, o rudă să­racă şi mai în vârstă (pe atunci o fată de familie nu putea călători, nici măcar ieşi pe stradă neîn­soţită), sunt găzduite alături de alţi conaţionali de aceeaşi condiţie. Singurii care fac notă discordantă printre turişti, comportându-se "needucat" adică firesc, fă­ră ochelarii de cal ai convenţiilor, sunt tatăl şi fiul Emerson, resimţiţi ca aparţinând unei ca­tegorii mai joase. Ni se înfăţişează, pe de o par­te, superio­ritatea infatuată a englezilor, dar şi fas­ci­naţia lor faţă de pasionalitatea şi toleranţa ita­lienilor, pe de alta, rigiditatea codurilor şi barie­re­lor sociale, gata să cedeze raţionalităţii progresiste. Atracţia tinerei Lucy, spirit neliniştit şi iscoditor, înghesuit în canonul moral şi comportamental al castei sale, pentru George Emerson, care nu ezită să-şi ex­pri­me reacţia sinceră la ceea ce se petrece în jur, i se pare ei înseşi, dar şi însoţitoarei-paz­nic, neadec­va­tă, drept care părăsesc pensiunea pen­tru a nu se compromite în ochii celorlalţi. La Roma, Lucy îl cunoaşte pe rezervatul şi accepta­bi­lul în plan so­cial Cecil Vyse, care o cere în căsă­torie. Odată în­toarsă acasă, în comitatul Surrey, în sufletul fetei se dă o luptă între iubirea pentru "excentricul" George, promiţătorul de fericire, şi o căsătorie ra­ţio­nală cu sobrul, previzibilul Cecil. Împotriva a ceea ce mediul conservator aşteaptă de la ea, Lucy trece de la indecizie la curajul recu­noaşterii pro­pri­i­lor dorinţe şi optează pentru George. Happy-end cu un cuplu ce se întoarce la Florenţa în luna de mie­­re. Într-un epilog adăugat în 1958, după o ju­mătate de secol de la prima ediţie, E.M. Forster îşi imaginează parcursul ulterior al personajelor sale, cu aceeaşi ironie subtilă ce face deliciul întregului roman.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Robert Bolano, "2666", traducere şi no­te de Eugenia Alexe Munteanu, Editura Uni­vers (tel. 021/311.02.01), 432 + 352 + 320 p.

Când ai de recomandat succint o creaţie epo­ca­lă, e greu să alegi ce ar putea să dea măcar o idee des­pre măreţia ei. În urmă cu trei ani, când a apă­rut versiunea românească făcută de Dan Munteanu capodoperei lui Bolano, "Detectivii sălbatici", am fost în aceeaşi situaţie stânjenitoare, de a alege doar câteva minime argumente pentru care merită citit neapărat. Dacă mi-aţi urmat îndemnul şi dacă v-au căzut în mână şi volumele de povestiri ale scri­itorului chileano-mexican tradus la editurile Leda şi Curtea Veche, nu mai aveţi nevoie de nici o reco­man­dare, căci uluitorul Bolano dă depen­denţă. Asta explică şi de ce, după moartea lui pre­matură, la 50 de ani, în 2003, când opera i-a fost difuzată prin tra­duceri în toată lumea, Bolano a devenit cel mai ad­mi­rat şi influent scriitor contem­poran hispanofon, un personaj legendar. În timpul vieţii, duse în să­răcie în Chile, Mexic şi Spania, s-a dedicat frenetic scri­sului, acoperind mii de pa­gini cu poveşti poli­fo­nice, apreciate doar în preaj­ma sfârşitului şi în cercuri restrânse de lite­raţi. Elo­giile globale au ve­­nit pos­tum, odată cu tradu­ce­rile din SUA şi Europa de Vest, în cei 13 ani de la dispariţie adu­nându-se o bibliografie critică me­reu în creştere, iar in­flu­enţa lui asu­pra ti­nerei ge­ne­ra­ţii de roman­cieri (in­clusiv de la noi) de­ve­nind evi­den­tă. "2666" a fost scris în ulti­mii lui trei ani, într-un ritm ne­­bu­nesc, sub pre­­siunea di­ag­nosticului fatal. A reu­şit să-şi ter­mi­ne enor­mul ma­nus­cris şi să-l predea editurii Ana­grama, dar n-a mai apu­cat să-l vadă tipărit. Dorinţa lui fusese ca părţile dis­tinc­te ale romanului să apară în 5 volume, la dis­tanţă de un an unul de altul, pentru a asigura astfel un timp si­tuaţia co­pii­lor săi încă mici. Editorul însă, con­­ştient că va­loarea întregului nu poate fi apre­cia­tă prin lecturi întrerupte, a pu­blicat ediţia princeps într-un singur volum masiv, esti­mând probabil că moştenitorii vor avea be­ne­ficii confortabile din traduceri şi ree­ditări. Ceea ce s-a şi întâmplat. Edi­ţia româ­neas­că a optat pentru împărţirea în trei vo­lume vân­dute împreună şi bine a făcut, cărţile fiind astfel mai uşor de ma­nevrat şi de citit. "2666" e un roman total, aco­pe­rind geo­gra­fic şi istoric se­co­lul 20 şi în­ceputul lui 21, din Eu­ropa în Ame­rica Latină şi din SUA în URSS. Arhitectura lui e com­pusă din 5 comparti­mente na­rative cu prota­go­nişti diferiţi (Partea criticilor, Partea lui Amal­fitano, Partea lui Faté, Partea cri­melor şi Partea lui Archim­bol­di), dar cu punţi de legătură între ele, po­veşti în­trepătrunse şi de idei recurente, dez­vă­luiri gradate şi parţiale ale miste­relor care te ţin în priză. De exemplu, în prima parte avem patru uni­ver­sitari specializaţi în lite­ratură germană - un fran­cez, un spaniol, un italian şi o en­glezoaică, uniţi de ad­mi­raţia şi interesul aca­demic pentru un misterios scri­itor neamţ con­tem­poran, Benno von Archim­bol­di, în căutarea căruia ajung până la graniţa de NE a Mexicului, în oră­şelul San­ta Teresa, unde sunt ghidaţi de Amalfitano din par­tea a doua şi unde au loc crimele în serie din partea a patra. Din ultimul bloc narativ aflăm biografia spectaculoasă a scri­itorului neamţ ce se ascunde sub pseudonimul von Archimboldi şi care, născut în 1920, a participat la Al Doilea Război, stră­bătând cu armata germană Europa de Est, inclusiv Ro­mânia. Ştiind ce să dez­văluie şi ce să lase ambiguu, cum să amestece rea­lul şi fictivul, oroarea cu ironia şi marile teme so­cia­le, politice, filosofice ale lumii de azi cu bi­za­rerii suprarealiste şi onirice, romanul postum al lui Robert Bolano e ca un fluviu uriaş ce adună apele epice ale multor râuri din ţări variate şi dă o ima­gi­ne planetară a vre­mii noastre, cu toate ale ei. Vir­tuo­zitatea ro­man­cierului de a crea o rea­li­tate pla­u­zibilă ţine şi de varietatea de limbaje indi­vi­­dua­lizante, de ar­gouri ale diverselor categorii so­ciale, profe­sionale, etni­ce. Cu atât mai mult e de a­pre­ciat munca dificilă a Eugeniei Alexe Mun­teanu, graţie căreia ne putem bucura de o operă magnifică.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Monica Pillat, Radu Ciobanu, "Dincolo de aşteptare. Dialog în larg", Editura Eikon (tel. 021/348.14.74), 196 p.

Posibilitatea ca oameni care nu se cunosc personal să dialogheze în timp real în scris în ciuda distanţei, să-şi descopere afinităţi, să-şi facă mărturisiri şi să caute împreună răspunsuri la întrebări existenţiale părea, în îndepărtata mea tinereţe, ştiinţifico-fantastică (la fel ca multe alte minuni ale progresului tehnologic accelerat, fa­miliare noilor generaţii). Când doi scriitori buni, cu îndelungată experienţă de viaţă, lecturi şi scris, se întâlnesc "în reţea" şi se îmbarcă împreună pen­­tru o călătorie ima­ginară în largul marilor te­me omeneşti, convor­bi­rile lor depăşesc par­ti­cularul şi interesează pe oricine. Monica Pillat e în primul rând poetă, dar şi profesoară uni­ver­sitară de literatură, eseistă, îngrijitoare de­votată a unor ediţii din opera tatălui ei, Dinu Pillat, din cores­pon­den­ţa familiei, din picturile bunicii, Maria Brates-Pillat. Cu toate nedreptăţile stri­gătoare la cer suferite de ai ei în anii dejis­mului şi a faptului că valoarea ei pro­fesională ar fi făcut-o competitivă oriunde, Monica a ales să-şi urmeze destinul în ţară, unde volumele ei de poezie (cel mai nou, "Duet în alb", apărut anul acesta), de memorialistică, de studii literare şi proză sunt apreciate, iar ea - îndrăgită de cititori. Radu Ciobanu (n.1935), timişorean cu studii la Cluj, e prozator. Bibliografia lui însumează peste 20 de titluri, majoritatea romane, unele publicate în mai multe ediţii, ceea ce spune ceva despre calitatea şi succesul lor, dar şi despre puterea de muncă a romancierului profesionist, care a locuit la Deva până în 2009, când, după pierderea soţiei, s-a mutat în Germania, alături de fiică. Poeta şi prozatorul, care se ştiau doar din cărţile lor, decid să caute împreună, prin inefabilul stărilor sufle­teşti, printre amintiri şi în pagini din marea literatură, sensuri şi coagulări, soluţii izbăvitoare de suferinţă, surse de bucurie. Frumuseţea cărţii rezidă în ceea ce descoperă în comun, dar şi în ceea ce îi dife­renţiază, mai ales că amândoi intră cu deplină sin­ceritate "în lumea nevăzutelor, a gândurilor, a revelaţiilor, a temerilor şi nădej­dilor". Faptul că poeta e credincioasă prac­ticantă, că în religie îşi găseşte consolare şi spe­ranţă, iar prozatorul e mai curând agnostic, raţio­nalist, face dialogul şi mai pasionant. Ca şi tatăl ei, pe care credinţa îl ajutase să su­pra­vieţuiască în lun­ga detenţie, Monica Pillat e convinsă că a trecut cu bine de marea cumpănă a unei boli grave întărită de puterea rugăciunii şi de în­crederea în Cel de Sus. Ceva similar i se întâm­plase şi scepticului Radu Ciobanu, chiar de două ori, dar învinsese răul prin forţa răbdării şi prin devotamentul fără margini al soţiei, Nicoleta. Luminoasă, sensibilă, capabilă de trăiri ezoterice şi revelaţii, poeta ac­cep­tă raţio­na­litatea partenerului de dialog în re­laţia lui cu "ne­văzutele" şi fiindcă ambii ştiu ce în­­seamnă sufe­rinţa morţii unor oa­meni mult iu­biţi, sunt de acord că cei dragi fac par­te şi după dispariţie din fiinţa noastră, ne însoţesc pre­tu­tindeni. Acest adevăr ca şi altele îi aduc îm­preună. Fie­care povesteşte (atât de bine!) ex­pe­rienţe par­ti­culare, confesează trăiri, face apel la opere lite­rare pentru a-şi argumenta subtil ideile, iar plă­cerea cu care comunică nu îl lasă pe cititorul cărţii să fie doar spectator la o conversaţie având ca numitor comun misterul creaţiei artistice, căruia am­­bii şi-au subsumat viaţa. Semnificaţiile "schim­­bului de experienţă" între Monica Pillat şi Radu Ciobanu ne implică pe fiecare dintre noi, cu sufle­tul şi mintea.
 

 

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"

Selecţia "Formula AS"
 
* Lucian Boia, "Strania istorie a comu­nis­mului românesc (şi nefericitele ei consecinţe)", Edi­tura Humanitas, 232 p.

Bibliografia comunismului e inepuizabilă: ana­lize istorice, studii de caz, culegeri de docu­men­te, bio­grafii şi memorii au dat şi continuă să dea di­mensiunile concrete ale utopiei, care s-a dovedit monstruos-sângeroasă la orice încercare de trans­pu­nere în practică. Comunismul românesc a um­plut şi el, în ultimul sfert de secol, o bibliotecă. Istorici, politologi, economişti, sociologi, memo­rialişti, scri­itori, oameni care au resimţit cotidian efectele "celei mai drepte dintre orânduiri" au stu­diat şi au de­pus mărturii despre dictatura în care au trăit ro­mânii timp de 43 de ani. Lucian Boia nu şi-a propus să rescrie istoria acestei mişcări politice de la noi, ci să explice cum a fost posibil ca ţara cu cei mai puţini comunişti din perioada interbelică şi cu cea mai redusă receptivitate la ide­o­logia aces­tora să devină cea mai "co­munizată" din Europa şi cea mai puţin desprinsă după 1989 de moştenirea co­munistă. Este un paradox sesizat şi de Neagu Djuvara că, în relativ scurta lui do­minaţie, co­mu­nismul a influenţat men­talul românesc în profun­zime, cum n-au făcut-o secolele de urgie istorică ce s-au abătut asupra acestui spaţiu. Lucian Boia inter­pre­tează fenomenul comunismului românesc prin pris­ma evoluţiei lui speciale în interiorul orien­tării so­cial-politice universaliste cu vocaţie tota­litară din sec. XX. Produs, cum se ştie, de revoluţia din Rusia anului 1917, în condiţii cu totul diferite de cele pre­conizate de Marx, comunismul a fost exportat, du­pă înfrângerea Germaniei în Al Doilea Război, în toate statele ocupate de trupele sovietice, Stalin afir­mând imperativ că, în spaţiul dobândit de ar­matele sale, învingătorul îşi impune regimul politic. Or, acest spaţiu grupa ţări foarte diferite ca dez­vol­tare economică, structură socială, cultură şi tradiţii naţionale. E drept că, în toate, sovieticii aveau "par­tide" conduse din umbră de la Moscova şi grupuri sociale ce le sprijineau. Ro­mâ­nia a avut partidul comunist cel mai puţin numeros şi cel mai puţin "pro­letar", fiind un stat "e­mi­na­mente agrar", cu o dez­vol­tare ine­gală a provinciilor reunite în 1918 şi un proletariat incipient, compus în mare măsură din "elemente etnic di­ferite". Ideo­logia marxist-leninistă nu avea astfel cum să prindă la populaţia majoritară, având printre aderenţi mai mult alogeni. Şi totuşi, într-un timp ex­trem de scurt, după impunerea lui la putere, partidul s-a autoh­to­nizat, a devenit unica forţă politică a ţării şi a purces la realizarea programului său care nu era altceva decât aplicarea cu aceeaşi cru­­zime a mo­delului stalinist de in­dus­trializare şi co­­lectivizare, de pro­le­tarizare prin des­fiin­ţarea proprietăţii pri­vate, in­clu­siv în me­diul rural. Pri­mitiva Ru­sie avea spaţiul şi resursele pentru un asemenea ex­pe­riment. În Ro­mânia, comunismul impus de so­vietici prin metode dure, deşi a cal­chiat ad-litte­ram acelaşi pro­gram, n-a reuşit, sub cei doi dictatori, Dej şi Cea­uşescu, decât o epuizare generală a ţării, o sleire a elementelor vitale care au îm­pins-o, în momentul căderii siste­mului, în pragul colapsului. Lucian Boia sur­prin­de sintetic procesul tre­cerii de la in­ter­naţio­na­lism la naţio­na­lism şi de la "centralism de­mocratic" la "comunis­mul dinastic" + cultul perso­na­lităţii, examinând şi maniera în care s-a produs coruperea "sufletului românesc", per­cep­tibilă până azi.
Comunismul n-a putut rezista concurenţei cu dinamismul capitalist din lumea liberă. Rigiditatea utopiei l-a făcut să piardă partida. "Comuniştii însă au câştigat-o" - constată istoricul, analizând cum şi în ce condiţii cea mai violentă răsturnare de regim din 1989, cea din România, "s-a prelungit prin cea mai lentă şi mai incompletă desprindere de co­mu­nism", tranziţia fiind acaparată de fosta nomencla­tură şi reţelele de securişti.
 

 

Studiu introductiv la Dialogurilor asupra religiei naturale

David Hume
Dialoguri asupra religiei naturale & Istoria naturală a religiei
Editura Herald, 2016

Traducere din limba engleză de Alexandru Anghel


Citiţi un fragment din această carte.

***
Studiu introductiv

Întâmplările pe care natura sau hazardul le produce, e de-a dreptul stupid să le atribui zeilor, în loc să le cauţi cauzele. (Cicero, Despre divinaţie)

I. Hume şi religia raţiunii

În spaţiul intelectual şi ştiinţific occidental de astăzi, religia, în general, şi teismul, în particular, formează obiectul unor dezbateri publice şi totodată al unor cercetări academice furnizate de antropologie, psihologie, ştiinţele cognitive şi neurobiologie, care vin să confirme vechi idei şi să aducă noi descoperiri referitoare la originea şi perpetuarea acestui fenomen atât de profund uman. Logica şi spiritul aflate în spatele multora dintre aceste discuţii şi frământări publice sunt încă străbătute de concepte şi probleme lansate de gândirea iluministă şi în special de gândirea lui Hume, cu peste 300 de ani în urmă: sunt probleme ce ţin de relaţia dintre moralitate şi ştiinţă, de realitatea propriei identităţi psihologice, de limitele raţiunii şi, mai ales, de justificarea şi formarea propriilor credinţe şi judecăţi în materie de religie şi nu numai. Odată cu opera lui Hume, analiza fundamentelor raţionale şi a originii naturale ale religiei au intrat într-o nouă etapă a cărei expresie o vedem manifestându-se printr-un avânt contemporan fără precedent în direcţia descoperirii şi înţelegerii naturii umane şi a universului. Atei, agnostici, filosofi, oameni de ştiinţă şi chiar teologi actuali fac apel, critică sau admiră argumente, idei şi metode alcătuite sau filtrate de geniul marelui filosof scoţian.

Într-un moment de recunoştinţă cu valenţe istorice, Kant avea să afirme, în prefaţa Prolegomenelor sale, că "amintirea lui Hume a fost cea care m-a trezit mai întâi, cu mulţi ani în urmă, din somnul dogmatic şi a dat cercetărilor mele în câmpul filosofiei speculative o cu totul altă direcţie". Citatul anterior este folosit aproape obsesiv pentru a stabili o legătură între gândirea lui Hume şi filosofia continentală (trecută prin filtrul kantian) şi totodată pentru a vădi influenţa humeană asupra gândirii secolelor ulterioare Iluminismului. În spaţiul românesc, interesul pentru opera filosofului scoţian a fost iniţial stimulată prin aceeaşi "amintire" a lui Kant, însă cea mai mare parte a studiilor şi traducerilor humeene s-au axat mai mult pe epistemologie, cauzalitate şi alte teme filosofice şi politice importante, însă extrem de puţin pe abordarea atât de reprezentativă pentru opera humeană a fenomenului religios.

Conform unuia dintre cei mai importanţi savanţi humeeni, dacă luăm în considerare totalitatea operei filosofului scoţian, se poate spune că "Hume a scris despre religie mai mult decât despre orice alt subiect filosofic particular". În afară de Istoria naturală a religiei (1757), unde discută originea acesteia, Hume s-a axat cu precădere asupra argumentelor raţionale şi asupra dogmelor aflate la baza religiei în Dialoguri asupra religiei naturale (1779, dar scrisă prima dată în 1750), şi într-o anumită măsură în Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor morale (1751), în eseurile "Despre sinucidere" şi "Despre nemurirea sufletului" şi, nu în ultimul rând, în cea mai cuprinzătoare operă a sa, Tratat asupra naturii omeneşti (1739-1740). Poziţionarea lui Hume de către savanţi şi istorici pe axa care merge de la credinţa mascată până la ateism se datorează formulelor aparent contradictorii din operele sale, ce cuprind atât afirmaţii cu privire la efectele operei divine asupra minţii umane, cât şi critici usturătoare la adresa sentimentului religios.

Oricum ar sta lucrurile, rămâne clar că, aşa cum spune D. O'Connor, principala temă în filosofia humeană a religiei este relaţia dintre credinţă şi raţiune: Este credinţa religioasă susţinută de raţiune? Şi, dacă este, atunci cât de bine? Sau cumva ponderea dovezilor o contrazic? Iar dacă o contrazic, atunci cât de decisiv o fac? Sau cumva subiectul credinţei religioase se află întru totul dincolo de sfera raţiunii?

Credinţă şi raţiune

Perspectiva humeană asupra credinţei în general (şi nu doar asupra credinţei religioase în particular) este extrem de complexă şi greu de delimitat fără echivoc. De exemplu, un autor identifică cel puţin nouă categorii în care ar putea fi împărţite afirmaţiile humeene despre credinţă. Asemenea discuţiilor despre religie, discuţiile despre credinţă sunt răspândite pe tot cuprinsul operelor sale filosofice, însă concentraţia cea mai mare se găseşte în Tratat asupra naturii omeneşti şi în Cercetare asupra intelectului omenesc. În a doua lucrare, Hume afirmă despre credinţă că reprezintă
nu atât natura particulară a ideilor sau ordinea lor, ci modul cum sunt ele reprezentate şi cum le simte spiritul [mind]. Recunosc că acest simţământ sau mod de reprezentare nu poate fi explicat în mod perfect. Putem întrebuinţa cuvinte care exprimă ceva apropiat. Numele său adevărat şi propriu însă, aşa după cum am observat înainte, este credinţa, un termen pe care fiecare îl înţelege îndeajuns în viaţa de fiecare zi. Iar în filosofie nu putem merge mai departe de afirmaţia că o credinţă este ceva simţit de spirit, şi anume ceva ce deosebeşte ideile judecăţii de ficţiunile imaginaţiei. Ea conferă ideilor mai multă greutate şi influenţă, le face să pară de mai mare însemnătate, le întipăreşte în spirit, face din ele principiul ce stăpâneşte acţiunile noastre.

Pentru Hume, credinţa nu este o stare la care se poate ajunge după voinţă, în mod liber: "Urmează, aşadar, că diferenţa dintre ficţiune şi credinţă constă dintr-un anumit sentiment sau simţământ care se adaugă celei din urmă, iar nu celei dintâi, simţământ care nu depinde de voinţă şi nu poate fi produs după plac". Oricât am încerca, prin intermediul imaginaţiei, să producem ceva despre care ştim că reprezintă o plăsmuire, nu vom reuşi niciodată să credem lucrul respectiv: "în reprezentarea noastră, putem să legăm capul unui om de corpul unui cal, dar nu este în puterea noastră să credem că un astfel de animal a existat vreodată în mod real".

În filosofia lui Hume sunt recunoscute în general două tipuri de credinţe: (1) acele credinţe la care s-a ajuns şi care sunt susţinute pornind de la o evaluare a dovezilor oferite de simţuri şi de raţiune şi pe care le putem numi credinţe raţionale; şi (2) acele credinţe la care nu s-a ajuns în urma unei evaluări raţionale conştiente, numite credinţe naturale.

Credinţele din prima categorie se pot schimba în urma unei evaluări sincere a dovezilor disponibile, în timp ce credinţele din cea de-a doua categorie se înscriu într-un registru aproape automat şi instinctiv.

Credinţele naturale - printre care se numără credinţa în existenţa propriului corp şi a propriului sine, credinţa în existenţa unei lumi exterioare, în succesiune cauzală, în faptul că simţurile noastre sunt în general de încredere etc. - au un caracter inevitabil, chiar dacă unele dintre ele sunt, conform lui Hume, eronate. Caracteristicile credinţelor naturale sunt următoarele:
a. Sunt dobândite înaintea oricărui proces raţional şi nu pot fi îndepărtate multă vreme prin niciun proces de raţionament sceptic, deoarece:
b. Sunt indispensabile ca presupoziţii ale cunoaşterii şi comportamentului pentru orice fiinţă conştientă care trăieşte într-o relaţie coerentă cu aparenţele date ale lucrurilor. În termeni practici, nimeni nu poate funcţiona în lume dacă nu deţine aceste credinţe. Prin urmare:
c. Aceste credinţe sunt universale - nu doar asumpţiile valorizate, dominante sau incontestabile ale unei culturi particulare sau ale unei populaţii educate sau needucate, ci acelea pe care le au toate fiinţele umane dintotdeauna şi de pretutindeni.

Ţinând cont de aceste caracteristici, se pare că Hume nu considera credinţele religioase ca fiind identice cu cele naturale, în special pentru faptul că, în opinia lui, primele nu sunt universale.

După cum argumentez mai jos, credinţa "în puteri nevăzute şi inteligente", despre care vorbeşte Hume, este un efect secundar involuntar al reacţiilor instinctuale iraţionale provocate de mediul înconjurător. Hume pare însă dispus să accepte o influenţă din partea alcătuirii naturii care să suscite în mintea umană credinţa într-un creator. Această perspectivă este exprimată de Cleanthes în Dialoguri asupra religiei naturale, când spune că "ideea de făuritor [...] te pătrunde de îndată cu o forţă cum este cea a senzaţiei", de unde se înţelege că înclinaţia naturală de a vedea şi a ne aştepta să găsim ordine în natură este atât de apropiată de a vedea un rânduitor inteligent, încât credinţa naturală în prima o aduce cu sine pe cea de-a doua. Hume însă, folosindu-se de celălalt personaj al Dialogurilor, care se pare că îl reprezintă cel mai mult, Philon, respinge această perspectivă, în sensul în care, aşa cum spune Gaskin, în primul rând "activitatea unui agent rânduitor nu este singura explicaţie posibilă a existenţei unei ordini, iar în al doilea rând, chiar dacă sentimentul că «un făuritor» este responsabil pentru un univers rânduit este greu de înlăturat cu argumente sceptice, acesta nu este «irezistibil» fiindcă există rezistenţă faţă de el şi nu este universal fiindcă cel puţin unii oameni nu cad sub influenţa argumentului în favoarea teismului".

Astfel, pe scurt, caracteristicile generale ale credinţelor naturale sunt următoarele:
1) sunt specifice vieţii de fiecare zi;
2) sunt dobândite fără exercitarea raţiunii;
3) sunt inevitabile;
4) sunt universale.

Cea mai importantă diferenţă între credinţele naturale - care sunt non-raţionale - şi, de exemplu, cele religioase - care pot fi (dovedite ca fiind) iraţionale - este aceea că, deşi nu putem produce dovezi concludente în ambele cazuri, în cazul credinţelor naturale nu putem aduce nicio dovadă care să ne justifice raţional adoptarea unui set diferit de credinţe, acestea neavând nicio alternativă argumentată raţional care să exercite o forţă similară cu a lor.

În plus, spre deosebire de credinţele iraţionale, pentru cele naturale există o justificare să ne comportăm ca şi cum ar fi adevărate: "justificarea este descoperirea faptului că nu avem nicio altă cale de urmat. Dacă nu acţionăm ca şi cum aceste credinţe sunt adevărate, nu acţionăm deloc". Dacă hotărâm să nu ne mai încredem în existenţa unei lumi exterioare sau în cea a propriului corp, nu vom mai putea funcţiona normal în societate, oricât de raţional ar suna argumentele pe care le aducem împotriva acestor înclinaţii.

Acum, în ce priveşte cealaltă componentă supusă discuţiei în acest studiu, raţiunea, vom avea în vedere în special relaţia acesteia cu religia în formele ei filosofice şi revelate. Dacă pentru Descartes, pentru deişti şi pentru Locke existenţa lui Dumnezeu, dogmele bisericeşti şi revelaţia pot şi, în unele cazuri, chiar trebuie să fie justificate prin raţiune, pentru Hume raţiunea este mult mai limitată, în realitate nefuncţionând de una singură, ci se supune "pasiunilor" şi este o componentă a "imaginaţiei". Inspirat de succesele ştiinţifice ale secolului al XVII-lea, a căror specificitate consta în fundamentarea rezultatelor pe experiment, Hume a considerat că este util să aplice aceeaşi abordare şi în filosofia sa, impunând practic facultăţii raţionale limite care nu merg dincolo de datele senzoriale:
Pentru mine este evident că, din moment ce esenţa minţii ne este la fel de necunoscută ca cea a obiectelor exterioare, trebuie să ne fie tot atât de imposibil să ne formăm o idee despre puterile şi calităţile acesteia altfel decât prin experimente atente şi precise şi prin observarea efectelor particulare ce rezultă din diferitele circumstanţe şi situaţii în care se găseşte.

În cuvintele lui D. Owen, "nu putem vorbi despre aproape nicio valoare explicativă dacă ne folosim de raţiune ca de o facultate ce ne permite să inferăm o idee din alta, dacă nu avem o explicaţie fundamentată experienţial despre funcţionarea raţiunii. Nu trebuie să presupunem că facultatea noastră raţională are «puterile şi calităţile» ce rezultă în producerea de credinţe: trebuie să privim cu atenţie pentru a vedea modul exact de producere a credinţelor, folosind principii fundamentate empiric deja statornicite".

Adoptând această perspectivă, Hume îşi impune, într-un spirit de parcimonie filosofică (de influenţă newtoniană), o sferă de investigaţie ale cărei principii explicative să nu se bazeze pe mai multe fundamente decât cele accesibile şi verificabile prin intermediul experienţei. Hume neagă posibilitatea cunoaşterii principiilor absolute despre "calităţile originare şi ultime ale naturii umane", întrucât aceste principii nu sunt bazate pe date verificabile, neputând fi astfel transmisibile sau reproductibile în cazul altor persoane, lucru care poate duce la abuzuri şi dogme părtinitoare şi chiar nocive. În opinia lui Hume, această incapacitate de a explica "principiile ultime" nu aparţine doar "ştiinţei omului", ci "voi îndrăzni să afirm că acest defect îl are în comun cu toate ştiinţele şi cu toate artele cu care ne îndeletnicim, fie că sunt cele cultivate în şcolile filosofilor, fie că sunt cele practicate în prăvăliile celor mai mărunţi meşteşugari. Niciuna dintre activităţi nu poate depăşi sfera experienţei şi nu poate stabili principii care să nu se întemeieze pe această autoritate".

Acest refuz de a accepta posibilitatea cunoaşterii "principiilor ultime" sau a "calităţilor originare şi ultime ale naturii umane" presupune în mod automat trecerea de la căutarea unor răspunsuri abstracte la identificarea unor fenomene particulare şi concrete "printr-o observare atentă a vieţii omeneşti", aşa cum se găseşte "în desfăşurarea obişnuită a lumii, în comportarea oamenilor în societate, în activităţile lor zilnice şi în satisfacerea plăcerilor". Înclinaţia humeană către cercetarea elementelor particulare prin intermediul observării şi experimentului îşi are corespondentul în schimbarea de perspectivă operată de chimistul şi fizicianul Robert Boyle, cu aproape un secol înainte, în cazul termenului "vacuum". Conform lui Shapin şi Schaffer, Boyle a reformulat întrebările despre vacuum, care până atunci sfârşiseră în dispute interminabile, astfel încât să se potrivească sistemului său experimental.

Astfel, asemenea lui Hume, Boyle încetase să urmărească în activitatea sa experimentală "principiile ultime", nu mai căuta să răspundă, de exemplu, la întrebarea dacă există un vacuum absolut pur, ci la întrebări limitate la un spaţiu experimental particular, care să genereze informaţii bazate pe date concrete obţinute într-un context artificial.

Având această perspectivă în spate, Hume critică orice abordare care se foloseşte de facultatea raţională fără nicio raportare la observaţie şi experiment - adică acea metafizică bazată în principal pe raţiune. El se opune astfel perspectivei aristotelice asupra raţiunii şi, în general, "realităţilor" metafizice din istoria filosofiei ce pot fi formulate şi justificate cu ajutorul argumentelor raţionale, precum Formele platonice, ideea de Dumnezeu, Substanţe şi Universalii. Pentru el, raţionamentul a priori nu poate explica decât relaţiile interne dintre ideile pe care le întreţinem, iar dacă încercăm să ne bazăm cunoaşterea pe el, putem ajunge la orice rezultat, indiferent cât de absurd ar fi:
Dacă raţionăm a priori, orice poate părea capabil să producă orice. Căderea unei pietricele poate, pe cât ştim, să stingă soarele, sau dorinţa unui om poate să guverneze planetele în mişcarea lor pe orbite. Numai experienţa este aceea care ne învaţă natura şi hotarele cauzei şi efectului şi ne face capabili să deducem existenţa unui obiect din aceea a altuia.

Astfel, principala ţintă de atac a lui Hume este metafizica bazată doar pe raţiune sau bazată pe raţiune şi pe revelaţie, dar care, în realitate, aşază raţiunea pe poziţia de "slujitoare" a teologiei: "Ştiinţa divinităţii sau Teologia, întrucât dovedeşte existenţa unei Divinităţi şi nemurirea sufletelor, este alcătuită în parte din raţionamente privind fapte particulare, în parte din raţionamente privind fapte generale. Ea are un fundament în raţiune, în măsura în care este susţinută de experienţă. Dar cel mai bun şi mai solid fundament al ei este credinţa şi revelaţia divină", spune filosoful scoţian, propunând ca alternativă la această metafizică "falsă sau contrafăcută" una "adevărată", care să aibă, în general, următoarele caracteristici:
a) să poată fi confirmată sau respinsă pe baze empirice,
b) să corespundă faptelor,
c) să se bazeze pe raţiune plus experienţă,
d) să nu formuleze concepte absolute sau neverificabile şi
e) să fie caracterizată de un scepticism moderat.

În cazul punctului (b), Hume face deosebire între relaţii între idei şi fapte, care constituie două feluri de obiecte ale cunoaşterii, relaţiile între idei fiind ceea ce astăzi numim "adevăruri analitice" (de exemplu: "mamiferele nasc pui vii"; "1 + 1 = 2"), care sunt a priori şi necesare, iar cunoaşterea referitoare la fapte fiind una a posteriori, contingentă şi, astfel, probabilă. Dacă primul tip de cunoaştere are o certitudine internă "independent de faptul că există ceva sau nu în Univers", cel de-al doilea tip de cunoaştere are un grad mai mare sau mai mic - dar niciodată absolut -de certitudine, putând întreţine în virtutea acestui fapt şi un enunţ contrariu: "că soarele nu va răsări mâine-dimineaţă nu este o propoziţie mai puţin inteligibilă şi nu implică în mai mare măsură o contradicţie decât afirmaţia că el va răsări". Conform acestei distincţii, metafizica tradiţională nu ţine nici de primul tip de cunoaştere şi nici de al doilea, din cauza faptului că afirmaţiile sale cu pretenţie de adevăr analitic pot fi tratate cu uşurinţă ca afirmaţii sintetice sau faptice, ceea ce, în urma acestei contradicţii, o delegitimează ca metodă autentică de cunoaştere.

În cazul punctului (d), este vorba despre idei care trebuie să aibă sens şi să poată fi accesate prin experienţă, cam în acelaşi fel în care tipul de "vacuum" căutat de Boyle (vezi mai sus) poate fi supus experimentului. Printre noţiunile metafizicii tradiţionale se găseşte, de exemplu, cea de "substanţă": astfel, o banană are proprietăţile de a fi galbenă, cu gust de banană, tare, perisabilă şi, în plus, se presupune că are o substanţă care uneşte aceste proprietăţi într-o unitate. Astfel, prin definiţie, substanţele nu pot fi experimentate şi nu are sens să ne referim la ele ca la un obiect al cunoaşterii.

În ceea ce priveşte punctul (e), scepticismul moderat constituie opusul scepticismului excesiv (sau pyrrhonian), ultimul reprezentând, asemenea metafizicii tradiţionale, un alt curent ce abuzează de raţiune (mai ales în forma sa post-carteziană). În opinia lui Hume, forma moderată a scepticismului presupune "limitarea cercetărilor noastre la asemenea subiecte care sunt cele mai potrivite capacităţii înguste a intelectului omenesc"; în schimb, forma excesivă a acestei perspective nu doar recunoaşte limitele intelectului omenesc, ci, în plus, respinge chiar şi cele mai elementare credinţe (inclusiv cele naturale) despre lume.

Hume nu încurajează scepticismul excesiv nici în forma sa pyrrhoniană, nici în cea carteziană, întrucât aceste două perspective, prin opoziţia lor faţă de credinţele naturale, nu pot fi susţinute deoarece natura ne subminează orice încercare coerentă în acest sens: "Marele duşman care subminează pyrrhonismul sau principiile excesive ale scepticismului este acţiunea, munca şi ocupaţiile vieţii comune. Aceste principii pot înflori şi triumfa în şcoli, unde este într-adevăr greu, dacă nu peste putinţă, să le respingi. Dar îndată ce ele ies din umbră şi, prin prezenţa obiectelor reale care pun în mişcare pornirile şi sentimentele noastre, sunt puse în opoziţie cu principiile mai puternice ale naturii noastre, ele se risipesc ca fumul, lăsând pe scepticul cel mai hotărât în aceeaşi stare ca şi pe ceilalţi muritori". Chiar dacă Hume nu încurajează forma excesivă de scepticism, nu înseamnă că, la nivel teoretic, "în şcoli, unde este într-adevăr greu, dacă nu peste putinţă, să le respingi", acest tip de scepticism este lipsit de forţă. Însă această recunoaştere nu este suficientă pentru a ne face să o adoptăm la nivel practic, întrucât "cea mai importantă sarcină care rămâne filosofiei, de fapt singura sarcină plauzibilă care îi mai rămâne, era să arate în ce mod, dat fiind triumful aparent al scepticismului, ne continuăm vieţile, inclusiv vieţile noastre intelectuale şi morale".

Metafizica adevărată, în baza elementelor enumerate mai sus, acceptă limitele raţiunii, raţiune care, pe de o parte, este completată de imaginaţie şi de (inevitabilele) pasiuni şi, pe de altă parte, se raportează la rezultatele observaţiei şi experimentului. Pornind de la această bază, Hume consideră că putem întreprinde o analiză cât mai exactă a puterilor intelectului omenesc, ajungând astfel la un fundament sigur pentru noua ştiinţă a omului, tot aşa cum, cu un secol în urmă, filosofii naturalişti ajunseseră la principii generale eficiente în ştiinţa naturii.

Interesant este că distincţia humeană între o metafizică adevărată şi una falsă corespunde într-o anumită măsură cu distincţia făcută de d'Alembert (preluată de Condillac, în Traité des systèmes - 1749) între esprit systématique şi esprit de système, cel de-al doilea fiind specific "marilor creatori de sisteme din secolul al XVII-lea - Descartes, Malebranche, Spinoza şi Leibniz, [care] fie au stabilit structuri metafizice pe principii generale prin raţionament a priori, fie au elaborat ipoteze speculative, extinzând «suspiciuni» vagi cu mult peste limitele permisibile". Astfel, în discursul său preliminar la Enciclopedia lui Diderot, d'Alembert descrie "spiritul sistematic" în aceşti termeni:
Nu prin intermediul unor ipoteze vagi şi arbitrare putem spera că vom cunoaşte natura, ci prin studiul atent al fenomenelor, prin compararea pe care o facem între ele, prin arta reducerii, atât cât se poate, a unui număr mare de fenomene la unul singur, care poate fi considerat principiul acestora. Într-adevăr, cu cât reducem mai mult numărul principiilor unei ştiinţe, cu atât mai mult le lărgim orizontul şi, întrucât obiectul unei ştiinţe este în mod necesar fix, principiile aplicate la acel obiect vor fi cu atât mai fertile, cu cât sunt mai puţine ca număr.

Aşadar, stabilind limitele raţiunii, a cărei cunoaştere este fundamentată empiric, şi punând această concepţie în opoziţie cu folosirea raţiunii specifică metafizicii tradiţionale pentru a justifica cunoaşterea a priori, Hume se concentrează, în mare parte din opera sa, asupra criticii şi evaluării adevărului unor principii şi argumente importante ale religiei raţiunii sau religiei naturale.

Agonia lui Turing

Davis Lagercrantz
Agonia lui Turing
Traducere din engleză şi note de Martin Zick
Editura Pandora M, 2016




*****
Intro

David Lagercrantz e un apreciat autor suedez şi jurnalist de investigaţii. A lucrat pentru publicaţia Expressen. A scris Det som inte dödar oss (Prizonieră în pânza de păianjen, Editura Trei, 2015), continuarea trilogiei Millennium a lui Stieg Larsson, care a devenit bestseller mondial. Lagercrantz pregăteşte încă două romane din această serie.

De asemenea, David Lagercrantz a colaborat cu celebrul jucător de fotbal Zlatan Ibrahimović la scrierea autobiografiei acestuia, Jag är Zlatan (Eu sunt Zlatan, Editura Publica, 2015), care s-a bucurat de o primire spectaculoasă.

8 iunie, 1954. Alan Turing, matematicianul vizionar, este găsit mort în locuinţa sa, aparent decesul fiindu-i provocat de un măr otrăvit. Ofiţerul de poliţie Leonard Corell preia cazul şi află că Turing era homosexual şi fusese judecat pentru asta. Deşi convins că e vorba de o sinucidere, Corell este totodată nedumerit de secretomania oficială privind activitatea lui Turing din timpul războiului. Mai mult, sexualitatea acestuia pare să alarmeze serviciile secrete - e posibil să fi fost şantajat de spionii sovietici?
Descoperind uimit geniul lui Turing şi întrezărind o scăpare dintr-o viaţă limitată, Corell devine fascinat de cercetările revoluţionare ale matematicianului şi e dispus să facă orice pentru a afla adevărul.

Romanul lui Lagercrantz împleteşte abil două forme narative: biografia empatică a unei figuri istorice reale, pe care sistemul o supune unui tratament abominabil, şi povestea unei anchete în care un poliţist perseverent încearcă să dezlege o enigmă în ciuda mentalităţii intransigente a societăţii. (Independent)

Portretul unui geniu rătăcit care se simte mai legat de computere decât de oameni. (Sunday Telegraph)

O evocare memorabilă a talentului lui Turing şi a Marii Britanii, încă aflată sub efectele dureroase ale raţionalizării şi represiunilor. (Daily Mail)

Lagercrantz îmbină faptele reale din viaţa lui Turing cu ancheta imaginară a lui Corell pentru a crea o poveste tulburătoare despre secrete de stat şi ipocrizie sexuală. (Sunday Times)

Fragment
Pentru Anne, Signe, Nelly şi Hjalmar

Părerea singură nicicând n-ajunge;
Priveşte cavalerul desenat pe-altar,
Care cu lunga-i suliţă împunge
Dragonul în amurgul de cleştar.
(W.B. Yeats, Michael Robartes şi dansatoarea)

1

Când s-a hotărât?

Nici măcar nu ştia. Dar de îndată ce îndoielile i se mai domoliră şi nu le mai auzea decât ca pe o sirenă îndepărtată, greutatea pe care o resimţea în corp se transformă într-o nelinişte trepidantă, de care îşi dădu seama că îi era dor. Viaţa prinse culoare. Chiar şi găleţile albastre din atelier căpătară o strălucire nouă, şi fiecare percepţie conţinea o lume întreagă, un întreg lanţ de gânduri şi evenimente. Fie şi numai ideea de a încerca să le sintetizeze i se părea lipsită de sens, ba chiar nesinceră.

Mintea îi era doldora de imagini interioare şi exterioare, şi chiar dacă respiraţia i se accelerase dureros, corpul îi era scuturat de o senzaţie intensă, vecină cu dorinţa, de parcă decizia de a muri i-ar fi redat viaţa. În faţa lui, pe o masă cenuşie acoperită de pete şi găurele care, în unele cazuri, erau urme de arsuri, dar şi de altceva, lipicios, stăteau aşezate o plită, două sticle cu lichid negru şi o linguriţă aurită, care avea să joace un rol în poveste. Afară se auzea ploaia. Cădea şi tot cădea. Nicicând nu mai fusese aşa o rupere de nori în weekendul Rusaliilor, şi poate că asta îi afectase decizia.

Poate că fusese influenţat doar de nişte mărunţişuri precum rinita alergică sau faptul că vecinii lui, domnul şi doamna Webb, tocmai se mutaseră la Styal şi lăsaseră în urma lor sentimentul că viaţa a plecat şi ea, sau chiar că e în altă parte, unde el nu fusese invitat. Nu-i stătea în fire să se lase copleşit de asemenea gânduri.

Dar nu era nici ceva neobişnuit. E adevărat că lucrurile banale, de zi cu zi, nu-l afectau ca pe noi, oamenii obişnuiţi. Avea un dar anume de a ignora clevetelile din jur. Pe de altă parte, putea să intre într-o pasă proastă fără vreun motiv anume. Mărunţişurile îl puteau afecta foarte mult. Întâmplări nesemnificative îl puteau face să ia decizii drastice sau să aibă idei ciudate.

Avea să părăsească lumea influenţat de un film pentru copii cu nişte pitici hazlii, ceea ce, desigur, era o ironie a sorţii. Viaţa lui nu dusese lipsă de ironii sau paradoxuri. Scurtase un război şi se gândise mai mult decât oricine altcineva la pietrele de temelie ale inteligenţei, dar în acelaşi timp fusese pus sub supraveghere şi obligat să înghită un medicament respingător. Nu cu mult înainte de asta, îl speriase de moarte o ghicitoare din Blackpool şi nu-şi mai revenise deloc toată ziua.

Ce avea să facă?

Trase două fire din tavan într-un transformator de pe masă şi puse pe plită o tigaie cu ceva negru şi clisos. Apoi se schimbă într-o pijama gri-albastră şi luă un măr roşu din fructiera albastră de pe raft. De multe ori mânca un măr seara. Merele erau fructele lui favorite, nu doar pentru gust. Erau totodată şi... nu contează. Tăie mărul în două şi se întoarse în atelier. Atunci îşi dădu seama. Înţelese cu toată fiinţa lui, şi cu nişte ochi nevăzuţi se uită spre grădină. Se gândi că e ciudat, deşi nu ştia exact la ce se referă. Apoi îşi aminti de Ethel. Era mama lui. Într-o bună zi, Ethel avea să scrie o carte despre el, fără să înţeleagă nimic din ce făcuse, ceea ce, să fim cinstiţi, nici nu se poate spune că era uşor. Viaţa acestui bărbat fusese făcută din prea multe numere şi secrete. Era diferit. În afară de asta, era tânăr, cel puţin în ochii mamei lui, şi chiar dacă nu fusese niciodată chipeş şi, după decizia tribunalului din Knutsford, îşi pierduse fizicul de atlet, nu arăta chiar rău. Încă de când era mic şi nu ştia care e stânga şi care e dreapta şi credea că ziua de Crăciun pică în orice anotimp, uneori mai des, alteori mai rar, ca şi alte zile frumoase, pline de bucurie, avusese gânduri care nu erau deloc în ton cu vremurile. Devenise un matematician dedicat unui lucru banal, ingineria, un gânditor neconvenţional căruia îi intrase în cap că inteligenţa noastră este mecanică şi calculabilă, asemenea unui lung şir de numere.

Dar mai presus de orice - şi asta nu era uşor de înţeles pentru o mamă -, în acea zi de iunie nu mai avea puterea să-şi ducă viaţa mai departe, aşa că îşi continuă pregătirile, care mai târziu aveau să fie privite ca fiind ciudat de complicate. Numai că nu se putea concentra. Auzea ceva; se gândi că sunt paşi în faţa uşii de la intrare, scrâşnetul pietrişului, şi îl lovi un gând absurd: cineva îi aduce o veste bună, poate de departe, din India sau din alte vremuri. Râse sau suspină, greu de spus, şi porni într-acolo; chiar dacă nu mai auzea nimic, nimic în afară de apa care cădea pe acoperiş, în minte îi rămase acel gând: E cineva afară, un prieten pe care trebuie să-l ascult. Iar când trecu pe lângă birou se gândi vreau, nu vreau, ca un copil care smulge petalele unei flori. Percepea fiecare detaliu din hol cu o precizie absolută, care altădată l-ar fi fascinat. Cu paşi de somnambul intră în dormitor, văzu ziarul Observer zăcând pe noptieră, alături de ceasul cu curea neagră din piele, şi puse alături jumătatea de măr. Se gândi la razele lunii căzând îndărătul şcolii din Sherborne şi se întinse pe spate în pat. Părea liniştit.

2
A doua zi ploua la fel, şi tânărul detectiv Leonard Corell venea pe jos de-a lungul Adlington Road. Când ajunse la intersecţia cu Brown's Lane, îşi scoase pălăria, pentru că îi era cald, în ciuda ploii, şi se gândi la patul lui, nu la cel mizerabil din propriul apartament, ci la acela care îl aştepta în casa mătuşii lui din Knutsford, şi la gândul ăsta capul i se înclină pe umăr ca şi cum ar fi fost gata să adoarmă.

Nu-i plăcea slujba lui. Nu-i plăceau nici salariul, mersul pe jos, hârţogăria sau Wilmslow-ul uitat de Dumnezeu, unde nu se întâmpla niciodată nimic. Ajunsese în punctul în care şi în momente ca acela nu avea decât un sentiment de gol. Şi totuşi, menajera care îl sunase pomenise ceva despre o spumă albă în jurul gurii mortului şi despre un miros de otravă în casă.

Pe vremuri, o informaţie de felul ăsta l-ar fi trezit pe Corell la viaţă. Dar acum nu făcea decât să-şi târâie paşii de-a lungul gardului viu, printre băltoace. În spatele lui erau câmpul şi calea ferată. Era marţi, 8 iunie 1954, iar el cerceta tăbliţele cu numele caselor.

Când o găsi pe cea cu inscripţia "Hollymeade", o luă la stânga şi fu întâmpinat de o salcie mare, care arăta ca o uriaşă mătură veche. Se opri să-şi lege şireturile, chiar dacă nu era nevoie. O alee pavată se întindea până în mijlocul grădinii, terminându-se brusc, şi detectivul se întrebă ce se întâmplase acolo, deşi îi era clar că, orice s-ar fi întâmplat, nu avea legătură cu pavajul. La intrarea din stânga îl aştepta o femeie în vârstă.
- Dumneavoastră sunteţi menajera? întrebă el, iar ea aprobă din cap.

Era o doamnă în vârstă, micuţă şi ştearsă, cu ochi trişti, iar dacă ar fi fost mai tânăr, Corell poate că i-ar fi zâmbit amabil, punându-i o mână pe umăr. Acum însă, nu făcu decât să privească în jos, cu cruzime, şi să o urmeze înăuntru, pe o scară interioară abruptă, fără nicio plăcere, fără bucurie, fără curiozitate de poliţist, cu un vag sentiment de nelinişte, un simplu "De ce trebuie să fac asta?".

Încă din hol se simţea o prezenţă, o apropiere care plutea în aer, iar când intră în cameră închise ochii şi, cinstit vorbind, poate în mod ciudat, date fiind circumstanţele, prin minte îi trecură câteva gânduri nepotrivite, de natură sexuală, iar despre ele nu trebuie spus mai mult decât că i se părură şi lui absurde. Când deschise ochii, asociaţiile de idei încă mai pluteau în cameră ca un fel de membrană suprarealistă, dar se dizolvară în altceva după ce descoperi patul, patul îngust, iar deasupra lui un bărbat mort, întins pe spate.

Bărbatul era brunet şi părea să aibă puţin peste treizeci de ani.

Din colţul gurii i se scursese pe obraz o spumă albă, care se uscase într-o pudră, tot alburie. Ochii îi erau pe jumătate deschişi, adânciţi în orbite sub fruntea proeminentă, ca o boltă. Chiar dacă faţa nu radia linişte, din trăsături se simţea o oarecare resemnare, iar Corell ar fi trebuit să reacţioneze calm. Nu era străin de moarte, iar asta nu fusese oribilă, dar i se făcuse rău, şi încă nu înţelesese că e mirosul, duhoarea de migdale amare care plutea în încăpere. Se uită pe fereastră în grădină, încercând să se întoarcă la gândurile nepotrivite, dar nu reuşi, în schimb observă jumătatea de măr de pe noptieră. Corell se gândi că nu-i plăceau fructele, ceea ce-l surprinse.

Nu avusese niciodată nimic împotriva merelor. Cui nu-i plac merele? Îşi scoase carneţelul din buzunarul de la piept.

Bărbatul zace într-o poziţie aproape normală, scrise, apoi se întrebă dacă formularea este bună, probabil că nu era, dar pe de altă parte nu era nici grozav de proastă. Dacă faci abstracţie de faţă, bărbatul poate părea adormit, şi după ce mai mâzgăli câteva rânduri - de care tot nu fu mulţumit - cercetă corpul.

Mortul era slab, destul de în formă, dar avea un piept neobişnuit de îngust, aproape feminin, şi chiar dacă nu era foarte meticulos, Corell nu găsi urme de violenţă, zgârieturi sau vânătăi, doar o uşoară înnegrire a vârfurilor degetelor şi spuma albă din colţul gurii. Mirosi mai de aproape şi atunci îşi dădu seama de ce îi e rău. Duhoarea de migdale amare îi pătrunsese în conştiinţă. Se întoarse în hol. La capătul coridorului descoperi un lucru ciudat. Într-o deschidere cu o lucarnă care dădea spre grădină, coborau din tavan două fire, iar într-o tigaie fierbea ceva. Se apropie încet.

Putea fi periculos? Cu siguranţă nu! Încăperea arăta ca un atelier improvizat. Se găseau acolo un transformator, cleme pentru fire, sticle, borcane pentru gem şi castroane. Probabil nimic îngrijorător. Însă duhoarea îi intrase sub piele, şi se aplecă cu mult dezgust asupra tigăii. Pe fundul ei fierbea agitat o supă, şi deodată, din senin, îşi aminti de un tren care gonea în noapte cu mult timp în urmă, în copilăria lui, şi se sprijini de masă, respirând greu. Apoi se repezi să deschidă fereastra din camera alăturată. Ploua. Era o nebunie să se simtă aşa. Dar măcar de data asta, Corell nu înjură. Era bucuros că duhoarea şi amintirile dispăruseră în vânt şi apă, apoi, liniştindu-se, se uită prin casă.

Plutea un aer boem. Mobila era bună, dar fusese aşezată la întâmplare, neglijent, şi în mod evident acolo nu locuia o familie, cu siguranţă nu erau copii. Corell luă un caiet de pe pervaz. Era plin de ecuaţii matematice, din care ici şi colo i se părea că înţelege ceva. Dar nu înţelegea nimic, fără îndoială şi din cauza scrisului de mână neciteţ şi acoperit de pete de cerneală, se enervă, sau poate era invidie, şi se apucă să caute iritat într-un bufet cu uşi din sticlă din dreapta ferestrei, unde descoperi pahare de vin, tacâmuri argintate, o mică pasăre din porţelan şi o sticlă cu lichid negru. Arăta ca borcanele din atelierul improvizat, dar avea o etichetă pe care scria Cianură de potasiu.
- Ar fi trebuit să-mi dau seama, mormăi el şi se întoarse în dormitor, unde mirosi mărul.

Acelaşi miros ca al substanţei din sticlă şi din tigaie.
- Scuzaţi-mă! strigă el. Scuzaţi-mă!

Nu primi niciun răspuns. Strigă din nou şi de data asta auzi paşi, apoi o pereche de pulpe grase apăru în prag. Aruncă o privire întrebătoare spre faţa cenuşie, cu buze subţiri, aproape inexistente.
- Cum aţi spus că îl cheamă pe domnul pentru care lucraţi?
- Doctorul Alan Turing.

Corell notă în carneţel că mărul miroase a migdale amare şi numele care i se părea familiar, sau cel puţin, la fel ca atâtea lucruri din casă, îi trezea amintiri.
- A lăsat ceva?
- La ce vă referiţi?
- O scrisoare sau ceva care să explice.
- Vreţi să spuneţi că s-ar fi...
- Nu vreau să spun nimic. Doar am pus o întrebare, i-o reteză el, mult prea aspru, iar când biata femeie scutură din cap speriată, încercă să găsească un ton mai prietenos: Îl cunoşteaţi bine pe decedat?
- Da, sau mai degrabă nu. A fost întotdeauna foarte bun cu mine.
- Era bolnav?
- În primăvara asta s-a ales cu o rinită alergică.
- Ştiaţi că lucrează cu otrăvuri?
- Nu, nu, ferească sfântul. Dar era om de ştiinţă. Nu sunt...
- Depinde, o întrerupse Corell.
- Domnul era interesat de multe lucruri.
- Alan Turing, spuse el, ca şi cum ar fi gândit cu voce tare.

Era cunoscut pentru ceva anume?
- Lucra la universitate.
- Ce făcea acolo?
- Studia matematica.
- Ce fel de matematică?
- N-aş putea să spun.
- Înţeleg, spuse el şi ieşi în hol.

Alan Turing. Era ceva legat de numele ăla, n-ar fi putut să spună exact ce, dar îi suna un clopoţel care nu vestea nimic bun.

Probabil că omul făcuse vreo prostie. Era foarte posibil, dacă detectivul dăduse peste numele ăsta în munca lui. Se plimbă prin casă, din ce în ce mai agitat. Absent şi furios, adună câteva probe, dacă li se poate spune aşa, deşi erau cât se poate de materiale: sticla cu otravă din bufetul cu uşi de sticlă, borcanele din atelier, două caiete cu calcule şi trei agende pe care fusese scris de mână titlul Vise.

La parter ciupi corzile unei viori neacordate şi citi prima frază din Anna Karenina, una dintre puţinele cărţi din casă pe care le recunoscu - mai ştia şi câteva de Forster, Orville, Butler şi Trollope - şi, ca în atâtea alte dăţi, gândurile îi fugiră spre peisaje cu care n-aveau nimic de-a face.

Se auzi soneria de la intrare. Era Alec Block, colegul lui. Îl cunoştea pe Alec al naibii de puţin pentru cât de îndeaproape lucraseră şi, dacă i-ar fi cerut cineva să-l descrie, nu ar fi reuşit să spună decât că e timid, şovăitor, că e tratat prost de aproape toată lumea din secţie, dar mai ales că are pistrui şi păr roşu, un păr incredibil de roşu.
- S-ar părea că şi-a gătit otrava în tigaia din atelier, a înmuiat un măr în mizeria de pe fundul tigăii şi a luat vreo două guri din el, îi spuse Corell.
- Sinucidere?
- Aşa pare. Duhoarea asta nenorocită îmi face foarte rău. Te uiţi tu, poate găseşti un bilet de sinucigaş?

Când colegul lui dispăru, Corell se gândi iar la un tren alergând în noapte, dar asta nu-l făcu să se simtă mai bine. Când dădu peste menajeră, îi spuse:
- Aş vrea să discutăm mai mult. Dar până atunci, vă rog să aşteptaţi afară. Sigilăm casa.

Într-un acces de amabilitate, luă o umbrelă din hol, iar când femeia protestă, spunând că e a doctorului Turing, pufni discret, spunându-i că ăsta e deja un respect cam exagerat. În mod sigur putea împrumuta umbrela. După ce femeia acceptă şi dispăru în grădină, detectivul începu din nou să se învârtă prin casă. Sus, lângă mort, găsi un exemplar din ziarul Observer din 7 iunie, lucru care arăta că în urmă cu o zi era viu, şi-şi notă asta şi alte câteva lucruri. Când îi căzu privirea pe un alt caiet cu calcule matematice, îl cuprinse dorinţa ciudată de a mai strecura nişte cifre în ecuaţii, completându-le, şi ca de atâtea alte ori, deveni un poliţist nu prea atent. Bineînţeles, despre Block nu se putea spune acelaşi lucru.

Apăru, cu aerul că a găsit ceva extrem de interesant. Nu era cazul, oricum, nu găsise un bilet de sinucigaş, dar descoperise ceva care părea să le indice o altă direcţie: două bilete la teatru pentru un spectacol din săptămâna următoare şi o invitaţie la un eveniment al Societăţii Regale, din 24 iunie, pe care bărbatul scrisese un mesaj de confirmare, dar nu reuşise să o pună la poştă, şi chiar dacă nu-şi închipuia că e cine ştie ce descoperire, Block spera că a deschis o nouă pistă. Nu erau chiar aşa de răsfăţaţi cu crime în Wilmslow, însă Corell îşi alungă repede gândul din minte.
- Asta nu înseamnă nimic.
- De ce?
- Pentru că toţi suntem nişte gagii complicaţi, îi răspunse Corell.
- Ce vrei să spui?
- Chiar şi ăia care vor să moară au planuri de viitor.

Fiecare poate s-o apuce într-o direcţie sau în alta. În orice caz, se pare că ideea asta i-a venit în ultima clipă.
- Pare să fi fost un om învăţat.

Dialoguri asupra religiei naturale

David Hume
Dialoguri asupra religiei naturale & Istoria naturală a religiei
Editura Herald, 2016

Traducere din limba engleză de Alexandru Anghel


Citiţi studiul introductiv al acestei cărţi.

***
Intro

Volumul de faţă cuprinde două texte fundamentale din opera marelui filosof scoţian: Dialoguri asupra religiei naturale - unde Hume pune în discuţie mai multe argumente filosofice importante în favoarea existenţei lui Dumnezeu, printre care argumentul teleologic şi cel cosmologic - şi Istoria naturală a religiei, în care cercetează originea credinţei şi apoi urmăreşte dezvoltarea acesteia de la politeism la monoteismul dogmatic. Reunite, aceste două opere constituie cea mai zguduitoare critică la adresa argumentelor şi dogmelor religioase întreprinsă vreodată de un filosof. Relevanţă acestor două texte în dezbaterile actuale din domeniul filosofiei şi antropologiei moderne sunt o mărturie a influenţei şi fertilităţii gândirii unui autor care a scris un capitol important din cercetarea şi înţelegerea religiei că fenomen natural.

Dialoguri asupra religiei naturale

Pamphilius către Hermippus

1. S-a spus, dragul meu Hermippus, că, deşi vechii filosofi îşi exprimau majoritatea învăţăturilor sub forma dialogului, această metodă de compoziţie a fost puţin practicată în epocile de mai târziu şi rareori a avut succes în mâinile celor care au încercat-o. Într-adevăr, argumentul precis şi riguros, aşa cum se aşteaptă să fie acum cercetările filosofice, îl cufundă, desigur, pe om în stilul de prezentare metodică şi didactică în care acesta poate să explice imediat şi fără pregătire unde bate; iar de aici începe să deducă fără întrerupere dovezile pe care acest punct se bazează. A exprima un sistem sub formă de conversaţie rareori pare ceva firesc; şi în timp ce autorul de dialoguri, prin distanţarea de stilul direct al compoziţiei, doreşte să ofere o atmosferă mai liberă execuţiei sale şi să evite aparenţa de autor şi cititor, acesta poate să se lovească de un inconvenient şi mai mare şi să transmită imaginea de pedagog şi elev. Dar dacă doreşte să evite acest lucru formulând disputa în spiritul firesc al bunei tovărăşii, introducând o varietate de subiecte şi păstrând un echilibru potrivit între vorbitori, acesta pierde deseori atât de mult timp cu pregătiri şi tranziţii, încât, în ciuda tuturor acestor frumuseţi ale dialogului, cititorul nu va avea întocmai impresia că ordinea, concizia şi precizia care s-au pierdut sunt recuperate.

2. Totuşi, există unele subiecte pentru care forma dialogului este în mod special potrivită şi preferabilă, faţă de metoda simplă şi directă de compoziţie.

3. Orice punct al doctrinei care este atât de evident încât abia dacă poate fi pus în discuţie, dar totodată atât de important încât nu poate fi de prea multe ori inculcat, pare să necesite o astfel de metodă de abordare; unde noutatea procedeului ar putea să compenseze platitudinea subiectului; unde caracterul viu al conversaţiei ar putea să impună preceptul; şi unde varietatea de perspective, prezentate prin diferite personaje şi caractere, ar putea să nu pară nici plictisitoare şi nici redundantă.

4. Pe de altă parte, orice problemă de filosofie care este atât de obscură şi incertă încât raţiunea umană nu poate atinge, în privinţa ei, nicio determinare fixă, dacă ar fi să fie tratată în vreun fel, pare să ne conducă în mod firesc către stilul dialogului şi conversaţiei. Oamenii rezonabili pot să aibă opinii diferite acolo unde nimeni nu poate avea o certitudine rezonabilă; opiniile contrare, chiar şi fără a se ajunge la vreo decizie, prilejuiesc momente plăcute; iar dacă subiectul este neobişnuit şi interesant, cartea ne introduce într-un fel anume în tovărăşie şi uneşte cele mai mari şi mai pure două plăceri ale vieţii omului: încântarea oferită de studiu şi de societate.

5. Din fericire, aceste circumstanţe se găsesc în subiectul religiei naturale. Este oare vreun adevăr mai cert şi mai evident decât existenţa lui Dumnezeu, pe care veacurile cele mai ignorante au recunoscut-o şi pentru care cele mai înalte genii au căutat cu râvnă să aducă noi dovezi şi argumente? Există oare vreun adevăr mai important decât acesta, care reprezintă temelia tuturor nădejdilor noastre, fundamentul cel mai sigur al moralităţii, sprijinul cel mai ferm al societăţii şi singurul principiu care nu ar trebui să lipsească niciun moment din gândurile şi meditaţiile noastre? Dar discutând acest adevăr evident şi important, ce întrebări obscure vor apărea despre natura acelei fiinţe divine, despre atributele sale, despre poruncile sale, despre planul providenţei sale? Acestea au fost întotdeauna subiect de dispută între oameni: raţiunea umană nu a atins nicio judecată certă în privinţa acestora. Dar acestea sunt subiecte atât de interesante, încât nu ne putem abţine să le cercetăm, deşi cele mai exacte cercetări ale noastre nu au produs până acum decât îndoială, incertitudine şi contradicţii.

6. Lucrul acesta am avut în ultima vreme prilejul să-l observ în timp ce, ca de obicei, îmi petreceam o parte din timpul verii cu Cleanthes şi am fost de faţă la acele conversaţii pe care le-a purtat cu Philon şi Demea, conversaţii pe care ţi le-am relatat de curând într-o formă incompletă. Apoi mi-ai spus că ţi-a trezit atât de mult curiozitatea, încât va trebui să detaliez şi mai bine raţionamentele lor şi să înfăţişez diferitele sisteme pe care le-au expus asupra unui subiect atât de delicat precum cel al religiei naturale. Diferenţa remarcabilă dintre caracterele acestor interlocutori ţi-a crescut şi mai mult aşteptările; mai ales că ai pus în balanţă precizia filosofică a gândirii lui Cleanthes cu neglijenţa sceptică a lui Philon, pe care le-ai comparat la rândul lor cu ortodoxia rigidă şi inflexibilă a lui Demea. Din pricina tinereţii mele, am fost doar spectator al disputelor lor; iar acea curiozitate firească a tinereţii a întipărit atât de adânc în memoria mea lanţul şi corespondenţele argumentelor lor, încât nădăjduiesc că nu voi omite sau amesteca nicio parte importantă în această relatare.

Partea I

1. După ce m-am alăturat adunării pe care am găsit-o reunită în biblioteca lui Cleanthes, Demea i-a adresat acestuia complimente pentru marea grijă de care a dat dovadă în educaţia mea şi pentru statornicia şi perseverenţa cu care şi-a păstrat prieteniile. Tatăl lui Pamphilius, zise el, a fost prietenul tău apropiat; fiul este elevul tău şi poate fi considerat fiul tău adoptiv, dacă ar fi să judecăm după eforturile pe care le-ai depus în a-l instrui în toate ramurile literaturii şi ştiinţei. Şi nu mă îndoiesc că prudenţa îţi este la fel de mare precum talentul. Prin urmare, îţi voi împărtăşi o regulă pe care am respectat- o în educaţia copiilor mei, ca să aflu cât de mult se potriveşte cu practica ta. Metoda pe care o urmez în educaţia lor se bazează pe vorbele cuiva din vechime: Cei ce studiază filosofia trebuie să înceapă să înveţe mai întâi logica, apoi etica, după aceea fizica şi, în cele din urmă, natura zeilor. Această ştiinţă a teologiei naturale, fiind - potrivit spuselor sale - cea mai profundă şi mai abstractă dintre toate, cerea o judecată foarte matură pentru a fi studiată, neputând fi încredinţată decât unei minţi bogate în toate celelalte ştiinţe.

2. Ai întârziat atât de mult, zise Philon, să-ţi înveţi copiii principiile religiei? Nu există pericolul ca aceştia să neglijeze sau să respingă pe de-a-ntregul acele opinii despre care au auzit atât de puţine lucruri pe tot parcursul educaţiei lor? Amân studiul religiei naturale, răspunse Demea, doar pentru că aceasta este o ştiinţă supusă judecăţilor şi discuţiilor umane. Principala mea grijă este să li se umple mintea cu o pietate precoce; şi mai sper că, prin exemplu, voi întipări adânc în minţile lor delicate obişnuinţa de a respecta toate principiile religiei. În timp ce parcurg fiecare dintre celelalte ştiinţe, încă observ incertitudinile fiecărei părţi, disputele nesfârşite dintre oameni, obscuritatea întregii filosofii şi concluziile ridicole la care unele dintre cele mai mari genii au ajuns pornind de la principiile raţiunii umane. Antrenându-le mintea astfel încât să se supună când trebuie şi să nu se încreadă în forţele proprii, nu mai am nicio reţinere în a le înfăţişa cele mai înalte mistere ale religiei şi nici nu mai văd un pericol din partea acestei filosofii arogante şi încrezute, care ar putea să-i facă să respingă doctrinele şi opiniile cel mai bine instituite.

3. Precauţia ta, zise Philon, de a insufla gândirii copiilor tăi o pietate timpurie este, fără îndoială, de înţeles, fiind exact ceea ce trebuie în această epocă profană şi necredincioasă. Dar lucrul pe care îl admir cel mai mult în planul tău de educaţie este modul în care obţii avantaje din aceste principii ale filosofiei şi educaţiei, care, inspirând orgoliu şi egoism, au fost în toate vremurile atât de nocive pentru principiile religiei. Este adevărat că vulgul, care nu cunoaşte ştiinţa şi cercetarea profundă, fiind martor al disputelor nesfârşite dintre savanţi, nutreşte de obicei un dispreţ total faţă de filosofie şi se agaţă cu atât mai puternic de marile principii ale teologiei, pe care le-a învăţat din copilărie. Cei care pătrund destul de puţin în studiu şi în cercetare, găsind multe aparenţe de adevăr în doctrinele cele mai noi şi mai extraordinare, nu concep nimic prea complicat pentru raţiunea umană şi, sărind cu înfumurare peste toate graniţele, profanează incintele interioare ale templului. Dar nădăjduiesc că Cleanthes va fi de acord cu mine că, după ce vom părăsi ignoranţa, care este cel mai bun leac, ne mai rămâne un resort pentru a preveni această libertate profană. Să lăsăm ca principiile lui Demea să se îmbunătăţească şi să fie cultivate; să recunoaştem în întregime neputinţa, orbirea şi îngustimea raţiunii umane; să reflectăm asupra incertitudinii şi contradicţiilor nesfârşite ale acesteia, chiar şi în problemele şi acţiunile vieţii obişnuite; să aducem la lumină erorile şi iluziile propriilor noastre simţuri, dificultăţile insurmontabile care se întâlnesc în primele principii ale tuturor sistemelor, contradicţiile care ţin de simplele idei de materie, de cauză şi efect, de întindere, de spaţiu, de timp şi de mişcare; şi, într-un cuvânt, de cantitatea lucrurilor de toate felurile, care sunt obiectul singurei ştiinţe ce are dreptul de a pretinde o oarecare certitudine şi dovadă. Când aceste subiecte sunt expuse în totalitate, aşa cum fac unii filosofi şi aproape toţi teologii, cine s-ar încumeta să aibă o încredere atât de mare în această facultate fragilă care este raţiunea încât să ţină cont de hotărârile acesteia în privinţa unor subiecte atât de înalte, de abstracte, atât de îndepărtate de experienţa şi de traiul obişnuit al vieţii? Când coerenţa părţilor unei pietre sau chiar acea alcătuire a părţilor care îi dă întindere, când aceste obiecte familiare, vreau să spun, sunt atât de inexplicabile şi implică circumstanţe atât de revoltătoare şi de contradictorii, cu ce încredinţare putem lua o hotărâre în privinţa originii lumilor sau putem trasa istoria lor din veşnicie în veşnicie?

4. În timp ce Philon pronunţa aceste cuvinte, am zărit un zâmbet pe chipurile lui Demea şi Cleanthes. Cel al lui Demea părea să sugereze o satisfacţie neîngrădită faţă de doctrinele expuse; însă trăsăturile lui Cleanthes îmi sugerau ironie, ca şi cum ar fi perceput un fel de zeflemea sau o răutate prefăcută în discursul lui Philon.

5. Aşadar, Philon, îi spuse Cleanthes, propui să zideşti credinţa religioasă pe temelia scepticismului filosofic şi consideri că, dacă certitudinea şi probarea vor fi excluse din toate celelalte domenii de cercetare, ele se vor concentra în aceste doctrine teologice şi vor căpăta acolo o forţă şi o autoritate superioare. Atunci când tovărăşia noastră se va încheia, vom afla dacă scepticismul tău este atât de general şi de sincer pe cât pretinzi; vom vedea atunci dacă vei ieşi pe uşă sau pe fereastră; şi dacă te îndoieşti cu adevărat că trupul tău este supus legilor gravitaţiei sau dacă va fi rănit de acea prăbuşire - potrivit opiniei vulgare - produsă de simţurile noastre, care sunt eronate, şi de experienţa noastră, care este şi mai eronată. Această observaţie, Demea, va folosi, cred eu, la domolirea prejudecăţilor noastre faţă de această sectă bizară a scepticilor. Dacă aceştia ar da dovadă de seriozitate, nu ar mai tulbura lumea de atâta amar de vreme cu îndoielile, sofismele şi disputele lor. Dacă au doar chef de glumă, atunci poate că sunt nişte glumeţi neinspiraţi, dar nu vor putea fi niciodată foarte periculoşi nici pentru stat, nici pentru filosofie şi nici pentru religie.

6. De fapt, Philon, continuă el, pare un lucru cert că orice om, după o reflecţie profundă asupra nenumăratelor contradicţii şi imperfecţiuni ale raţiunii, deşi ar putea să renunţe la toate credinţele şi opiniile, nu va putea să persiste în acest scepticism absolut şi nici să îl lase să transpară preţ de câteva ore în comportamentul său. Obiectele exterioare îl asaltează, pasiunile îl solicită, melancolia sa filosofică se disipează. Şi nici cea mai mare constrângere exercitată asupra temperamentului său nu va putea, în niciun moment, să păstreze slaba aparenţă de scepticism. Şi din ce motiv să-şi impună o astfel de constrângere? În această privinţă, îi va fi cu neputinţă să găsească vreodată satisfacţie în concordanţă cu principiile sale sceptice. Într-un cuvânt, nimic nu ar putea fi mai ridicol decât principiile vechilor pyrrhonieni, dacă chiar au făcut eforturi, aşa cum se susţine, să răspândească peste tot acelaşi scepticism pe care l-au învăţat din declamaţiile şcolii lor şi pe care ar fi trebuit să-l păstreze pentru ei.

7. Din acest punct de vedere, pare să existe o mare asemănare între secta stoică şi cea pyrrhoniană, cu toate că sunt veşnic adversare. Cele două secte par să fie întemeiate pe acest principiu greşit: ceea ce omul poate săvârşi uneori şi în anumite stări de spirit, poate, de asemenea, săvârşi întotdeauna şi în orice stare de spirit. Când mintea, umplută de idei stoice, este ridicată într-un entuziasm sublim al virtuţii şi este puternic lovită de un fel de simţ al onoarei sau al binelui civic, nici durerile şi nici torturile cele mai crude nu vor domina un simţământ atât de puternic al datoriei; şi este posibil ca, prin aceste mijloace, chiar să se zâmbească şi să jubileze în mijlocul chinurilor. Dacă uneori lucrurile s-ar prezenta astfel în fapte şi în realitate, un filosof, în şcoala şi chiar în cămara sa, ar putea cu atât mai mult să se înalţe la un astfel de entuziasm şi să păstreze în imaginaţie cea mai puternică durere sau cel mai dezastruos eveniment pe care-l poate concepe. Dar cum ar putea menţine el acest entuziasm? Mintea sa are tendinţa să se relaxeze şi nu poate fi rechemată după bunul plac. Preocupările îl distrag; nenorocirile îl lovesc pe nepregătite. Iar filosoful degenerează treptat, până când devine plebeu.

8. Accept comparaţia pe care ai făcut-o între stoici şi sceptici, răspunse Philon. Dar poţi observa totodată că în stoicism, deşi mintea nu poate susţine cele mai înalte avânturi ale filosofiei, chiar şi atunci când se scufundă, aceasta păstrează în continuare ceva din dispoziţia anterioară, iar efectele principiilor stoicilor se vor manifesta în viaţa zilnică şi pe tot parcursul acţiunilor sale. Vechile şcoli, în special cea a lui Zenon, au dat exemple de virtute şi constanţă care par să uimească epoca actuală.
Filosofie pe de-a-ntregul strâmbă! -
În stare - totuşi - prin plăcută vrajă,
Durerea, chinul să le-ncânte-o clipă
Cu vane, noi nădejdi, sau să-narmeze
Cu întreite zale de răbdare
Stăruitoare împietrite inimi.

Tot aşa, dacă cineva s-a obişnuit cu reflecţiile sceptice asupra incertitudinii şi limitelor raţiunii umane, acesta nu le va uita în întregime când se va concentra asupra altor subiecte; ci în toate observaţiile şi principiile sale filosofice, ca să nu spun în viaţa sa de zi cu zi, acesta va fi diferit de cei care nu şi-au format nicio opinie în acest caz sau care nu au nutrit sentimente mai binevoitoare faţă de raţiunea umană.

9. Indiferent până unde poate un om să-şi ducă propriile principii sceptice, recunosc deschis că acesta trebuie să acţioneze, să trăiască şi să vorbească la fel ca ceilalţi oameni; iar pentru acest comportament, el nu este obligat să dea vreun alt motiv decât necesitatea absolută care-l face să acţioneze astfel. Dacă acesta îşi duce vreodată speculaţiile mai departe decât îl obligă nevoia şi dacă vrea să filosofeze asupra unor subiecte ce ţin de morală sau de natură, este atras de anumite plăceri şi satisfacţii pe care le gustă prin acest tip de îndeletnicire. În plus, acesta consideră că oricine, chiar şi în viaţa zilnică, este obligat să aibă mai mult sau mai puţin din această filosofie, încât, încă din fragedă pruncie, înaintăm tot mai mult către formarea unor principii de comportament şi de gândire din ce în ce mai generale, astfel încât, pe măsură ce sfera experienţei noastre se lărgeşte şi cu cât raţiunea noastră se întăreşte, cu atât mai mult principiile noastre se generalizează şi devin mai cuprinzătoare; iar ceea ce numim filosofie nu este altceva decât o operaţie mai regulată şi mai metodică de acelaşi fel. În esenţă, a filosofa asupra unor astfel de subiecte nu diferă cu nimic de raţionarea asupra vieţii zilnice şi ne putem aştepta de la filosofia noastră dacă nu la un adevăr mai mare, atunci cel puţin la o stabilitate mai mare, datorită metodei mai exacte şi mai conştiincioase cu care aceasta lucrează.

10. Dar când ne aruncăm privirea dincolo de lucrurile omeneşti şi de proprietăţile corpurilor ce ne înconjoară, când ne purtăm speculaţiile către cele două eternităţi - cea de dinaintea şi cea de după starea actuală a lucrurilor -, către crearea şi formarea universului, către existenţa şi atributele spiritelor, către puterile şi activităţile unui unic spirit universal, fiind fără de început şi fără de sfârşit, omnipotent, omniscient, imuabil, infinit şi incomprehensibil, trebuie să ne ţinem departe chiar şi de cea mai mică tendinţă către scepticism, pentru a nu ne teme că am pătruns într-o zonă care depăşeşte facultăţile noastre. Atâta vreme cât speculaţiile noastre se limitează la comerţ, morală, politică sau literatură, facem apel în fiecare moment la simţul comun şi la experienţă, care întăresc deciziile noastre filosofice şi înlătură (cel puţin în parte) suspiciunea pe care o conservăm, pe bună dreptate, în raport cu orice raţionament prea subtil şi prea rafinat. Însă în raţionamentele teologice nu ne bucurăm de acelaşi avantaj, căci aceste raţionamente ne oferă totodată obiecte care, trebuie să recunoaştem, sunt prea mari pentru a le înţelege, iar inteligenţa noastră trebuie să se familiarizeze cu cele mai multe dintre ele. Suntem ca nişte nou-veniţi într-o ţară străină, cărora fiecare lucru li se pare bănuitor şi pe care îi pândeşte în fiecare moment pericolul de a încălca legile şi obiceiurile poporului cu care trăiesc şi comunică. Nu ştim până unde să ne încredem în metodele noastre vulgare de a raţiona pe marginea unui astfel de subiect, din moment ce nici la nivelul vieţii obişnuite şi nici în domeniul specific acestor metode nu putem să le justificăm, fiind îndrumaţi cu totul de un soi de instinct sau necesitate atunci când le folosim.

11. Toţi scepticii pretind că raţiunea, considerată în mod abstract, furnizează argumente insolubile împotriva ei înseşi şi că nu am putea niciodată să păstrăm vreo convingere sau asigurare asupra vreunui subiect, dacă raţionamentele scepticilor n-ar fi - prin rafinamentul şi subtilitatea lor atât de puternice - incapabile să contrabalanseze argumentele mult mai solide şi mai fireşti pe care le obţinem prin simţuri şi experienţă. Dar este evident că, de fiecare dată când argumentele noastre pierd acest avantaj şi o iau pe căile experienţei obişnuite, atunci principiile subtile ale scepticismului le egalează şi li se pot opune şi pot să le contrabalanseze. Ambele variante sunt egale; mintea trebuie să rămână suspendată între ele, iar aceasta este exact acea suspensie sau acel echilibru care reprezintă triumful scepticismului.

12. Dar, îi spuse Cleanthes lui Philon, în ceea ce vă priveşte pe tine şi pe toţi scepticii speculativi, observ că doctrina şi practica ta sunt tot atât de contradictorii în cele mai abstracte puncte ale teoriei, pe cât sunt în desfăşurarea vieţii zilnice. Oriunde apare câte o dovadă, tu aderi la ea, în ciuda aşa-zisului tău scepticism; şi mai observ că în secta voastră există unii la fel de hotărâţi ca aceia care îşi fac o şi mai mare profesie din certitudine şi siguranţă. De fapt, n-ar fi ridicol să respingi explicaţia newtoniană a minunatului fenomen al curcubeului fiindcă aceasta oferă o analiză amănunţită a razelor de lumină, de altfel un subiect prea abstract pentru inteligenţa umană? Şi ce ai spune cuiva care, deşi nu are nicio obiecţie împotriva argumentelor lui Copernic şi Galilei cu privire la mişcarea Pământului, le-ar respinge potrivit principiului general conform căruia aceste subiecte sunt prea măreţe şi îndepărtate pentru a fi explicate de îngusta şi înşelătoarea noastră raţiune?

***

Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.