marți, 2 august 2022

Cu toții suntem doar oameni – o poveste despre dragoste și speranță

 


Titlu: Fiica Reichului
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2021
Traducere: 
Numar pagini: 487
ISBN: 978-606-43-0962-4

Fiica Reichului este o carte specială pentru că vorbește despre experiența îngrozitoare a evreilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial dintr-o perspectivă diferită, mult mai puțin abordată decât cea a persecutaților.

Louise Fein explică elocvent acest fapt în postfața cărții sale: „Planul meu inițial fusese să scriu o carte despre experiența evreiască. Dar cu cât am aflat mai multe, cu atât mai mult am vrut să înțeleg mentalitatea naziștilor. Cum a putut un popor, o națiune profund civilizată, democratică să devină incredibil de crudă, să îl dezumanizeze pe celălalt și să comită atrocități pe o scală atât de mare ? Cu cât am citit mai mult, cu atât mai bine am înțeles că ceea ce voiam să spun putea să fie mult mai de impact dacă intram în mintea unui nazist. Să spun povestea unei persoane tinere, căreia ia- fost impusă o ideologie greșită, care a fost învățată ce este ura din prima ei zi de existență. Cineva care nu cunoștea altă cale. Oare ce ar putea să le schimbe perspectiva, astfel încât să se răzvrătească împotriva a tot ce familia și societatea din jur consideră drept principiu absolut ?. Astfel, ia naștere povestea lui Hetty – fiica unui înalt oficial nazist din Leipzig, și a lui Walter – fiul unei familii de comercianți evrei. În lumea de dinainte de nazism, Hetty și Walter sunt colegi de școală și prieteni.

Acțiunea cărții este plasată între anii 1929 și 1939, incluzând și un epilog în anii ’90. Hetty este o adolescentă frumoasă, cu personalitate și o mare dorință să devină medic – lucru imposibil în societatea nazistă care insistă asupra faptului că rolul principal al femeilor este să fie mame ai viitorilor soldați ai Reich-ului. Inițial, Hetty crede în propaganda agresivă care dezumanizează evreii și promovează puritatea rasială și standardele duble. Dar faptul că se îndrăgostește de evreul Walter o face să înțeleagă perspectiva Celuilalt și să respingă tot ceea ce familia, școala și societatea îi impun.

Louise Fein, care a avut drept sursă de inspirație pentru Fiica Reichului o poveste de familie, suprinde cu mare finețe psihologică procesul de schimbare a perspectivei prin care trece Hetty. Dragostea pentru Walter este catalizatorul, iar realitatea capătă dimensiuni noi, șocante pentru tânăra care înțelege destul de repede că nimeni nu are dreptul să ucidă, să maltrateze și să distrugă viețile unor oameni, doar pentru că aceștia sunt diferiți.

Hetty asistă la distrugerea magazinelor și caselor evreilor din Leipzig, vede cum sunt uciși oameni total nevinovați sau duși în lagăre de concentrare de unde majoritatea nu se vor întoarce niciodată. Nu sunt sigură că voi mai putea dormi vreodată. Sunt bântuită de ce am văzut în seara asta. Cum pot oamenii să facă asemenea lucruri altor ființe umane ? Natura este aspră, dar o asemenea brutalitate este numai apanajul omenirii. Oricare ne-ar fi religia, rasa, locul de unde provenim, oricare ne-ar fi culoarea părului sau a ochilor, forma nasului sau dimensiunea tălpilor, cu toții suntem doar oameni. Oameni care simt durere, bucurie, dragoste, chinuri. Care au speranțe și visuri, familii, prieteni și oameni dragi. Cum de alții ignoră cu totul acest lucru, și trădează alți oameni de parcă n-ar fi altceva decât obiecte inerte sub tălpile lor ?”.

Spuneam în debutul acestei recenzii că Fiica Reichului este o carte specială. Este și o carte frumoasă, despre speranță, încredere și forța de a supraviețui în mijlocul celor mai mari atrocități. Este, însă, și un avertisment pentru noi toți – de a fi vigilenți cu propria noastră lume și a nu lăsa istoria să se repete.

  • PLUSURI

    Finețea psihologică cu care autoarea descrie gândurile, sentimentele, conflictele interioare ale personajelor principale.
    Detaliile de epocă care conturează aproape cinematografic atmosfera anilor ’30 în Germania nazistă

  • RECOMANDARI

    O lectură importantă pentru cei care vor să cunoască istoria și să înțeleagă – încă o dată – de ce nu trebuie să repetăm greșelile trecutului.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

De citit din scoarţă-n scoarţă

 


Titlu: Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2012
Traducere: 
Numar pagini: 404
ISBN: 978-973-689-478-7

„Voiam să avem succes, fără să fim percepuţi ca un succes propriu-zis, adică să facem în continuare ceea ce facem, cu opţiunea de a ne suci la 180 de grade dacă ne plictisim, voiam să cucerim lumea într-un fel în care nimeni nu ar fi în stare să spună că asta e ceea ce ne-am dorit, încercând să nu arătăm cât de obosiţi eram, cât de nesiguri eram că asta încă era ceea ce ne doream cu adevărat, de fapt...”.


Ţi se cam strânge inima citind titlul cărţii ăsteia. Cel mai probabil e vorba de încă un tip care se crede amuzant, deştept şi emoţionant şi probabil că este măcar puţin din toate astea, din moment ce volumul lui a ajuns să fie nominalizat la premiul Pulitzer şi tradus în diverse limbi, dar Doamne, ce titlu prevestitor de rele.

Povestea s-ar putea rezuma la: tânăr ai cărui părinţi mor de cancer are grijă de fratele mai mic, lucrează, îşi pune în practică unele fantezii vechi şi îşi imaginează, meticulos, toate dezastrele care s-ar putea abate în continuare asupra familiei sale. Sau la: pictor ratat se hotărăşte să profite de experienţele personale traumatice, în timp ce-şi testează talentul la scris înfiinţând o revistă de satiră şi plănuind un volum de memorii. Sau la: tânăr autor anticipează şi neutralizează pas cu pas eventualele acuzaţii ale cititorilor, cu privire la capacităţile de manipulare sentimentală ale stilului autobiografic (n-ai decât să crezi că este vorba de ficţiune, dacă ţi se pare tras de păr; am vrut să îţi storc lacrimi, hohote de râs, admiraţia necondiţionată? desigur! – zice el în prefaţă).

Dar, dacă ai chef în vacanţă / concediu / weekend de o lectură substanţială, Opera sfâşietoare a unui geniu năucitor e ceea ce cauţi. Comparaţiile măgulitoare ale criticilor americani cu Salinger, Bret Easton Ellis şi David Foster Wallace nu mi se par exagerate, trecând peste faptul că vorbim despre un prim volum publicat şi că oboseala prezentă încă din motto ar fi putut să indice o epuizare de durată a forţelor creatoare ale lui Eggers (care, însă, între timp a publicat numeroase volume de ficţiune şi de non-ficţiune).

Pe pagina cu informaţii despre copyright se menţionează: „Această carte este o operă de ficţiune numai datorită faptului că autorul nu şi-a mai amintit exact ce au spus unii sau cum arătau anumite lucruri, aşa că a trebuit să mai inventeze. Însă personajele, faptele şi dialogurile sunt reale, nu rodul imaginaţiei autorului, care la momentul scrierii acestei cărţi nu avea pic de imaginaţie”. Iar pe pagina de reguli şi sugestii de lectură: „mulţi dintre voi s-ar putea să vrea să sară o mare parte din mijlocul cărţii, mai precis paginile 219-325, care tratează vieţile oamenilor la vârsta de douăzeci de ani, vieţi care sunt greu de făcut interesante, chiar dacă le-au părut interesante acelora care, la momentul respectiv, le-au trăit.”

Modul în care Eggers îşi priveşte naraţiunea din exterior, anticipând (corect) diversele reacţii posibile ale cititorilor, face din carte mai mult decât emoţionanta poveste a lui Dave şi Toph, care, cu ajutorul prietenilor, al unui stil de viaţă dezordonat, uneori epatant, şi al înţelegerii unul faţă de celălalt, se îndreaptă spre o maturizare timpurie (Toph, fratele mai mic, menajând tendinţele lui Dave către îngrijorări paranoice, iar Dave făcând o selecţie riguroasă a viitoarelor locuinţe, în funcţie de adecvarea podelelor pentru patinatul în şosete).

Prefaţa, unde autorul detaliază procesul scrierii cărţii, ar trebui inclusă într-un top 5 al prefeţelor care nu trebuie sărite. Capitolele în sine ar trebui savurate fără grabă. M-am sucit, m-am răsucit şi n-am găsit un termen înlocuitor pentru „savurate”.

  • PLUSURI

    pagina drepturilor de autor, prefaţa, mottoul, sugestiile de lectură, autoironia, ironia, semnele de întrebare ridicate intenţionat cu privire la autenticitatea memoriilor ş.a.m.d.

  • RECOMANDARI

    cui îi place Salinger (dar cui nu-i place Salinger?) şi şi-l poate imagina amestecat cu o doză de furie á la Bret Easton Ellis.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Umorul macabru al scriitorilor ruși

 


Titlu: Douăsprezece scaune
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2012
Traducere: 
Numar pagini: 364
ISBN: 978-973-46-2432-4
Cumpara cartea

Noua variantă a operei celor doi scriitori ruși, Douăsprezece scaune, după cum menționează Nota asupra ediției, include „fragmente întregi, chiar capitole, pe care textul deja cunoscut publicului nu le cuprindea, fiindcă fuseseră eliminate de cenzura sovietică”. Fragmentele care nu mai fuseseră niciodată introduse în vreo ediție, apar în această variantă cu text cursiv. Experiența lecturării romanului este deosebită în acest fel, știind că, de câte ori apare un text cu caractere cursive, acesta nu a fost citit de publicul larg până la această ediție. Acest lucru este valabil indiferent dacă citești pentru prima oară cartea, sau ai mai citit-o în vreo variantă anterioară.

Situat temporal chiar la începutul perioadei comuniste a Rusiei, romanul este extrem de delicat. La momentul respectiv, atât din punct de vedere politic cât și economic, nimeni nu bănuia anvergura apocaliptică pe care instalarea noului regim urma să o imprime asupra istoriei acestei părți de lume. Tot ce se știa concret era că foștii nobili au fost de-nobilizați, desproprietăriți, denigrați, iar acest lucru putea fi înțeles, având în vedere că în Franța se întâmplase deja, cu ceva mai bine de 100 de ani înainte. Dar ce a urmat a bulversat – înainte de ucide aproape complet – spiritul rușilor. Iar Ilf și Petrov, cu romanele lor, nu au scăpat nici ei. Amplitudinea cenzurii este evidentă abia cu această nouă ediție a romanului. Romanul este, efectiv, trunchiat. Nu sensul acțiunii, ci sensul și nivelul satirei, au fost aproape amputate după ce au fost eliminate propoziții, fraze și chiar și un capitol întreg.

Subiectul romanului este unul destul de comun în acea perioadă: goana după aur, indiferent de forma pe care o lua. În acest caz, unul dintre cele douăsprezece scaunele ale unei garnituri de mobilă construite de Maestrul GAMBS, care conține briliantele Klavdiei Ivanovna. Căutătorii de „comori” sunt ginerele acesteia, Ippolit Matveevici Vorobianinov, care află de comoară de la soacra sa care este pe patul de moarte, părintele Feodor, care asistă la ultima spovedanie a muribundei și care se decide să încalce taina spovedaniei în folosul propriu, și Ostap Bender, un tânăr oportunist, fermecător, de origine turcă, pentru care nu există nicio regulă ce merită respectată în vederea atingeri scopului său suprem, îmbogățirea.

Șarmul incredibil al turcului îl face pe Vorobianinov să i se destăinuie acestuia, iar lipsa de scrupule a tânărului, combinată cu prostia ginerelui proprietarei briliantelor, duce la asocierea celor doi. Primul, care ca „asociat la concesiune și director tehnic al afacerii”, urma să primească 60% din valoarea comorii, iar al doilea trebuia să se mulțumească doar cu 40%. Înființarea asociației și tocmeala pentru stabilirea procentelor din câștig creează o scenă haioasă, în care personalitățile celor doi sunt extrem de bine conturate. Spiritul ironic al lui Ostap Bender îl face praf pe mucalitul Vorobianinov în doar câteva replici. „– În cazul în care izbutim să vindem comoara, eu – ca asociat la concesiune și director tehnic al afacerii – voi primi șaizeci la sută. Nu-i nevoie să plătești pentru mine cota de asigurări sociale. Acest lucru nu mă interesează.” Evident șocat, Vorobianinov, care „se făcu pământiu la față” îi spune că el s-a gândit să-i ofere 5%. Dialogul ce urmează evidențiază clar caracterul de escroc al lui Bender și prostia lui Vorobianinov, de care turcul profită din plin: „– Și altceva nu mai vrei? – N-nu. – N-ai vrea cumva să muncesc de pomană și să-ți mai dau și cheia de la locuința unde țin banii? – În cazul acesta te rog să mă ierți, spuse Vorobianinov vorbind pe nas. Am toate motivele să cred că pot duce singur afacerea la bun sfârșit. – Aha! În cazul acesta te rog și eu să mă ierți, îi replică Ostap cu un aer maiestuos. Am tot atâtea motive să presupun, cum zicea Andy Tucker, că și eu pot duce singur afacerea la bun sfârșit. – Escrocule!”

Deși inițial argumentările turcului („– N-ai vrea cumva să muncesc de pomană...”) par hazardate, pe parcursul celor 364 de pagini ale romanului ne dăm seama că singura diferență între munca pe care o depune orice om cinstit și cea pe care o depun cei doi este perspectiva finală, și anume, ideea de îmbogățire peste noapte, pentru că efortul, stresul și riscurile la care se supun sunt monumentale.

Umorul celor doi autori este inepuizabil. Scene care creează imagini vizuale șocante, dar hilare („Papagalul cu nădragi roșii, care moțăia pe stinghie, se răsturnă cu capul în jos și rămase în această poziție”), personaje încorsetate într-un univers lingvistic îngust (cum ar fi Ellocika Șciukina, care reușește să utilizeze doar treizeci de fraze în orice situație care îi apar în viață; spre exemplu „Ho-ho! (care poate exprima, în funcție de împrejurări: ironie, uimire, entuziasm, ură, bucurie, dispreț sau satisfacție)” sau „Oribil! (se potrivește la orice. De pildă: „A venit oribilul Petea”, „E o vreme oribilă”, O întâmplare oribilă”, „Un cotoi oribil”, etc)), sau pur și simplu exprimări care descriu cu mult haz situații deloc comice de altfel („Vaporul șuieră, imitând urletele mamutului sau poate ale vreunui alt animal care ținea loc de sirenă de vapor în era preistorică”), toate acestea dau savoare romanului, care are o încărcătură satirică ce a trecut în mod extrem de surprinzător de cenzură. Chiar și mai surprinzător este faptul că romanul a fost reeditat de multe ori în Uniunea Sovietică, scăpând de fiecare dată intact (în versiunea inițială aprobată de cenzură), ba chiar adăugându-i-se noi „corecturi”.

Romanul este presărat cu aventurile prin care părintele Feodor trece în partea sa de căutare (acesta se întâlnește doar de două ori și destul de scurt cu partida Vorobianinov-Bender), precum și cu scrisorile pe care i le trimite soției sale. Pentru a-i justifica acesteia îngrozitorul păcat pe care l-a făcut încălcând taina sfintei împărtășanii, părintele îi spune: „Să nu crezi, Katenka dragă, că sunt hoț. Ea mi-a lăsat aceste giuvaere moștenire și, cu limbă de moarte, mi-a spus să le păzesc de Ippolit Matveevici, care-a chinuit-o toată viața”. Totuși, minciunile lui ies la iveală din scrisori, însă soția sa fie nu le observă (cea mai plauzibilă variantă), fie alege să le ignore: după ce povestește că a scăpat paltonul de la cumnatul său în Marea Caspică și că aceasta a fost scos plin de păcură, plasează în P. S. următoarea frază: „Pe când mă duceam să pun scrisoare la poștă mi s-a furat de la pensiune paltonul fratelui tău, brutarul.”. Soția sa îi răspunde la ultima telegramă (în care îi cerea „două sute trei zeci vinde ce vrei”) astfel: „Vândut tot rămas fără niciun ban sărut și aștept”.

Drama acestui preot-căutător-de-comori este impresionantă. Autorii, ca niște demiurgi insensibili, nu doar că îl nenorocesc pe el, dar îi aduc și soția la ruină. Imaginea pe care o lasă umbrește oarecum umorul în care se scaldă romanul: un om cu mințile pierdute, care părăsește dezorientat și disperat garnitura de scaune pe care își dăduse ultimii bani, fără nicio șansă de a mai ajunge acasă sau de a se mai întoarce la viața dinaintea aventurii.

Din păcate sfârșitul romanului este profund comunist. Probabil că a fost condiția sine qua non de publicare, iar perenitatea de care părea să se bucure regimul comunist nu le-a mai dat autorilor motivația de a scrie un sfârșit alternativ, ce ar fi putut fi publicat mai târziu. Cel puțin așa îmi place mie să mă amăgesc (îmi place literatura rusă și m-a speriat ce au făcut comuniștii cu opera lui Gogol sau a lui Dostoievski). Poate că acest lucru nu a fost observat la momentul respectiv, însă acum, la aproape 90 de ani de la prima ediție, cu regimul comunist și idealurile lui absurde de egalitate (inegală) și de renunțare la avutul propriu în favoarea obștii, lucrurile pot apărea într-o lumină diferită.

  • PLUSURI

    Un roman alert, scris cu un umor – negru, ce-i drept – deosebit, Douăsprezece scaune are privilegiul de a fi nu doar o satiră foarte reușită la adresa societății anilor douăzeci ai secolului trecut, dar și o cronică a moravurilor și cutumelor, precum și a percepției pe care oamenii de rând o aveau în acea perioadă asupra situației politice a țării.

  • MINUSURI

    Personal, am fost dezamăgit de sfârșitul romanului (în variantele cenzurate, așa cum era prima pe care am citit-o eu, sfârșitul nu pare atât de flagrant, totuși). Este comunist și, având în vedere părerea foarte rea pe care o am vis-a-vis de implicarea elementelor politice în deciziile scriitorilor, nu îl pot trece cu vederea. Dacă s-ar fi terminat tot satiric și cu tenta pe care întreg romanul o dă, cu siguranță că ar fi fost un roman desăvârșit.

  • RECOMANDARI

    Cred că Douăsprezece scaune ar trebui să fie citit de orice cititor care vrea să aibă parte de o experiență literară plăcută. Romanul are tot ce-i trebuie ca să nu dezamăgească, iar stilul alert de care spuneam, îl va transforma într-o lectură ceva mai ușoară decât în cazul altor romane din literatură rusă.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

De la J. Edgar Hoover la James Comey: interstițiile istoriei SUA în secolele XX și XXI

 

Titlu: FBI. O istorie secretă
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2014
Traducere: 
Numar pagini: 600
ISBN: 978-606-686-706-1
Cumpara cartea

„Raportul lui Silberman despre FBI, la care a lucrat în iarna lui 2004 și pe care l-a trimis Casei Albe pe 31 Martie 2005, era ca un masaj cu sârmă ghimpată. 'Au trecut de-acum trei ani și jumătate de la atacurile din 11 Septembrie', începea el capitolul despre FBI în raport. 'La trei ani și jumătate după 7 Decembrie 1941, Statele Unite construiseră și echipaseră o armată și o flotă de război care au traversat două oceane, Canalul Mânecii și Rinul; obținuseră deja capitularea Germaniei și mai aveau două luni până să învingă și Japonia. FBI a petrecut ultimii 3 ani și jumătate demarând un serviciu de informații.' Raportul avertiza că îndeplinirea acestei sarcini avea să dureze până în 2010. […] Serviciul Național de Securitate din cadrul FBI avea să conducă activitatea de informații, contrainformații și contraterorism. Schimbarea a devenit efectivă în Septembrie 2005. După cum a prezis judecătorul, avea să fie nevoie de încă vreo cinci ani ca să se vadă rezultatele.”

Cumpără titlul în engleză

Pentru că în pasajul citat apar două traduceri ciudate, voi trata în primul rând acest aspect: în mare, cartea s-a bucurat de o traducere decentă în română, dar pe alocuri apar mici bizarerii care nu se leagă: the change became effective poate fi tradus mult mai corect prin schimbarea a intrat în vigoare, la fel cum counterterrorism se traduce, de fapt, prin antiterorism. Nu o acuz pe Corina Hădăreanu de nimic. Este foarte greu să faci o astfel de traducere – o carte de 600 de pagini solicită un traducător, fără îndoială – dar mă gândesc că, din moment ce editura lansează pe piață o întreagă serie de cărți despre terorism, spionaj, politică și altele, sunt de părere că ar trebui să aibă pe cineva suficient de pregătit în exact aceste domenii, care să repare asemenea mici scăpări. Până acum nu am citit nicio carte din colecția aceasta în care să nu găsesc măcar un tribut plătit traducerii mot-a-mot (mai degrabă decât tălmăcirii) a unor expresii englezești.

Tim Weiner, autor al cărții CIA: O istorie secretă (2008), are în spate o muncă de cercetare a serviciilor de informații și investigații americane de câteva decenii (în calitate de jurnalist), iar numărul de documente pe care își bazează de obicei lucrările este imens: 50 000 de documente pentru Legacy of Ashes: The History of the CIA și 70 000 de documente și mai bine de 200 de „relatări de istorie orală” pentru Enemies: A History of the FBI (2012). Această distanță dintre cantitatea de documentare pentru cele două cărți înseamnă enorm pentru stilul în care a fost scrisă ultima, dar și pentru responsabilitatea pe care și-o asumă autorul: „Cartea de față […] este scrisă pe baza informațiilor oficiale, fără surse anonime sau citate fără autor”.

Această decizie, de a relata istoria FBI exclusiv pe baza unor documente care pot fi cercetate înseamnă enorm pentru acel cititor interesat de o realitate aflată, de obicei, dincolo de puterea lui de a o cerceta, dar care totuși există și poate fi relatată. Valoarea intrinsecă a cărții de față poate fi desprinsă foarte ușor chiar și numai din această declarație a lui Tim Weiner, ce poate fi găsită în Nota autorului. Pe lângă asta însă, mai există două elemente esențiale, care aduc argumente suplimentare pentru a-i susține valoarea: pe de o parte este vorba despre 100 de pagini de note și referințe, fiecare în parte fiind corelată cu o sursă, iar pe de altă parte, este capacitatea autorului de a analiza aceste surse, pentru că ele, ca atare, nu reprezintă pentru un neavizat mai mult decât niște documente sau niște benzi cu voci care ar putea fi ale lui Hoover în dialog cu Roosevelt sau ale lui Muller în dialog cu Bush. Pentru un jurnalist specializat în istoria agențiilor de informații și investigații însă, ele pot însemna dovezi pentru anumite bănuieli sau revelații cu privire la anumite evenimente enigmatice.

Aceste documente citate la sfârșitul cărții, printre care se găsesc Documente oficiale FBI declasificate (o altă eroare de traducere, de fapt ele sunt desecretizateîn baza Legii pentru Libertatea InformațieiPeste 1500 de relatări ale unor diplomați americani (și diplomați care au servit ca ofițeri de informații)Înregistrările și documentele oficiale FBI publicate în secțiunea de istorie a site-ului FBI: http://vault.fbi.gov sunt destul de greu de urmărit pentru că modalitatea de corelare a lor cu textul cărții nu se face prin obișnuitele indice, ci prin frazele în sine, repetate în secțiunea Note care apoi sunt susținute prin referințe.

Informațiile pe care ni le oferă Tim Weiner în FBI. O istorie secretă sunt explozive. Ele oferă răspuns la foarte multe dintre întrebările pe care omul obișnuit (fie el american sau de altă naționalitate) și le pune cu privire la prodigioasa agenție sau cu privire la unele evenimente care i-au marcat istoria, dar cel mai important este faptul că pune pe tapet următorul paradox social: dacă are loc un atentat, FBI este vinovat că nu l-a prevenit (ignorându-se faptul că este, practic, imposibil ca vreo agenție să poată înlătura absolut toate pericolele care există într-o țară); dacă nu are loc nici un atentat, FBI devine inutil (nimeni nu se mai gândește atunci că, de fapt, tocmai FB, prin faptul că a lucrat eficient și a dejucat planurile teroriștilor, are meritul pentru acea liniște).

Cartea de față este una dintre acele cărți document cu care editura Litera ne-a obișnuit, fără interpretări absurde și fără informații falsificate sau inventate. Un must read pentru cei pasionați de interstițiile istoriei, care este, din ce în ce mai mult, modelată de acțiunea unor agenții, înființate exact în acest scop.

  • PLUSURI

    Fiind inspirată din numărul absolut incredibil de documente și ținând cont de declarația autorului din care reiese că întreagă istorie este bazată exclusiv pe aceste documente, FBI. O istorie secretă este în mod cert o carte de valoare, care trebuie luată în considerare atunci când este studiată istoria Biroului Federal de Investigații, indiferent că este vorba de școli, universități, sau pur și simplu de un proces autodidactic.

  • MINUSURI

    Readuc în discuție necesitatea ca editura să găsească un specialist care să citească toate cărțile înainte de publicare, pentru a corecta micile erori de traducere, care de altfel sunt – după cum spuneam – normale și justificate.

  • RECOMANDARI

    Dacă v-a plăcut CIA. O istorie secretă, trebuie să citiți și FBI. O istorie secretă, pentru a descoperi un Tim Weiner evoluat, mai responsabil și mult mai exact. Recomand cartea și cititorilor interesați de istoria modernă și contemporană, în special de istoriile ascunse, care pot fi înțelese numai din studierea unor documente care nu sunt chiar la îndemâna oricui.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Cu cât mai sus te ridici, cu atât mai aspră îți va fi căderea

 

Titlu: Romanovii. 1613 - 1918
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 217
Traducere: 
Numar pagini: 855
ISBN: 978-606-40-0301-0
Cumpara cartea

Cu toată experiența anterioară în „domeniul” Simon Sebag Montefiore (cele două lucrări citite deja, „Stalin. Curtea țarului roșu” – Polirom, 2014; citită în limba engleză undeva, prin 2009, și „Tânărul Stalin” – Polirom, 2015 – citită în limba română în urmă cu un an, însumează aproape 1000 de pagini), nu m-am simțit complet pregătită pentru imensitatea reprezentată de acest compendiu al istoriei uneia dintre cele mai longevive și mai influente dinastii din istorie. „Romanovii” nu impresionează neapărat doar prin dimensiuni, ci, îndeosebi, prin cantitatea și mai ales prin calitatea informațiilor, prin relațiile cât se poate de complexe și de complicate dintre „personaje” și prin intimitatea copleșitoare a detaliilor oferite de autor, pentru ca noi, cei care citim, să ne putem imagina cât mai clar și în culori cât mai vii atât decorurile, cât și protagoniștii, dar și contextele social-economice, culturale și politice ale fiecărei epoci descrise.

Înainte de a plonja în universul care a fost descris, de către Mail on Sunday, drept „O combinație între <Război și Pace> și - o istorie la superlativ”, aș dori să explic, în câteva cuvinte, cine este Simon Sebag Montefiore. În esență istoric, autor a numeroase cărți de non-ficțiune cu multiple premii internaționale, a scris și ficțiune – trilogia sa moscovită a fost tradusă și la noi. După cum precizam ceva mai devreme, a devenit cunoscut pentru biografiile lui Stalin, de care se declara, într-un interviu pentru The Telegraph, „obsedat”. „Ador atmosfera flamboiantă, melodrama și teatrul sângeros al istoriei Rusiei”, declara el, pentru aceeași publicație, recunoscând că Lily și Sasha, cei doi copii ai lui, auziseră de Stalin cu mult înainte să audă de Thomas Locomotiva (puteți citi articolul aici).

În 2016, editura TREI a publicat traducerea unei alte opere colosale ținând de aceeași istorie: „Ecaterina cea Mare & Potemkin”. Acum, se zvonește că Angelina Jolie ar fi achiziționat drepturile pentru a realiza un film bazat pe această carte, numărând și ea în jur de 700-800 de pagini, în funcție de ediție. De altfel, la un nivel mult mai redus al detaliului, relația dintre cei doi este descrisă, cât se poate de „colorat” și de direct, și în „Romanovii”.

Despre „Romanovii”, până și Oprah Winfrey a scris că ar depăși ca intensitate dramele de familie ale clanului Kardashian – iar această afirmație este întărită de stilul în care a fost redactat acest compendiu de istorie. Departe de a fi o relatare anostă, caracteristică deseori scrierilor istorice, pagini întregi ale cărții par a fi desprinse din scenariul unei telenovele sau al unui film de acțiune... cu o latură horror destul de pronunțată.

Înainte de a discuta structura lucrării, aș dori să mă opresc puțin asupra acestei laturi. Puține sunt cărțile care mai reușesc să mă „atingă”, după atâtea filme „de speriat” și atâtea epopei Fantasy marcate de sânge, tortură și scene greu de digerat. Cu toate acestea, multe dintre practicile obișnuite la curtea țarilor ruși – în special cele mai timpurii – au ajuns să mă dezguste puternic; nimic nu s-a comparat cu descrierea amănunțită a felului în care au fost asasinați ultimii Romanovi: țarul Nicolae al II-lea, soția sa, Aleksandra, și cei cinci copii ai lui, împreună cu servitorii și chiar cu animalele de casă. Scenele acestea mi-au șters complet din minte viziuni romanțate, cu tușe Disney (vezi Anastasia, filmul animat), bazate pe presupunerile dovedite neîntemeiate că ultima prințesă ar fi rămas, totuși, în viață. Arhivele și martorii spun că nu, iar episodul rămâne unul dintre cele mai tulburătoare dintre paginile cărții.

Romanovii au devenit însăși definiția nu numai a dinastiei și a grandorii, cât și a despotismului, o parabolă a nesăbuinței și aroganței absolute.

Structurată sub forma unei piese de teatru în trei acte și 17 scene, „Romanovii” se deschide cu Actul I: Ascensiunea, continuă cu Actul al II-lea: Apogeul și se încheie cu Actul al III-lea: Declinul. Este prefațată de o introducere a autorului și de precizări privind mulțumirile și sursele folosite. Montefiore afirmă, în stilul caracteristic, că „... ridicarea și prăbușirea dinastiei Romanov rămâne pe cât de fascinantă, pe atât de relevantă, umană și, totodată, strategică, un hronic în paginile căruia întâlnim tați și fii, megalomani, monștri și sfinți.”

În cele ce urmează, relatările depășesc, ca intensitate și densitate, orice oră sau curs de istorie, orice capitol de manual, și, punând la încercare imaginația cititorului, majoritatea scenelor de film. Fără a insista asupra fiecărui țar și fiecărei țarine (cu mențiunea că, de-a lungul timpului, aceștia au mai purtat și alte titluri, printre care și cel de împărat/împărăteasă) în parte, concluziile mele au fost atât șocante, cât și amuzate; practic, desfășurarea acțiunii și abordarea subiectelor îți permite să te situezi fie la o extremă, fie la cealaltă – singurul scenariu imposibil fiind să rămâi indiferent.

Printre altele, am aflat că, dacă ești țar, devii too cool for school dacă sfidezi „parada de mirese” (un aranjament politic care făcea să defileze cele mai promițătoare candidate la „postul” de țarină sub ochii țarului, fiecare dintre ele fiind susținută de un grup de persoane influente, cu agendă și interese proprii), și te căsătorești din dragoste, chiar dacă ești anemic și suferi de scorbut. De asemenea, în ciuda pasiunilor care mai de care mai ciudate ale țarilor, nici țarinele/împărătesele nu s-au lăsat mai prejos, favorizând distracții precum aruncarea în aer a piticilor-bufoni, participarea la conspirații sau torturarea șerbilor.

Dincolo de picanterii și intrigi de curte, această cronică pe înțelesul tuturor prezintă și întorsăturile politice și diplomatice care au încoronat și izgonit autocrați, au înnobilat și mazilit demnitari și dregători, și au hotărât soarta nu doar a unui popor, nu doar o dată. Din fericire, pentru cititorii mai zăpăciți, există arbori genealogici, fotografii care oferă chipuri descrierilor și nenumărate note de subsol (care, de multe ori, nu doar clarifică, ci mai oferă tot pe atâta material de gândire ca paragraful de care sunt legate). Riscul de a încurca oamenii importanți între ei scade, însă doar moderat, în parte ca urmare a alegerilor limitate de nume din rândul monarhilor ruși, și în parte fiindcă există un număr restrâns de familii care își pasează puterea de la una la alta.

Cu ce am rămas, pe deasupra, după o lectură care s-a întins timp de 2-3 săptămâni? Cu faptul că, uneori, pornești războaie în numele credinței doar pe baza numărului de degete cu care îți faci cruce; că, multă vreme, singura deosebire între harem și terem a fost de ordin vestimentar; și că, rareori, în familiile nobile se înfiripau și sentimente precum admirația și respectul – un exemplu bun în acest sens este relația dintre Aleksandru I și sora sa, Ecaterina, alintată „Catiche”, care spunea: „A fi sora ta e cea mai bună carte de vizită”.

 

Iar dacă sunteți curioși, da, nu doar că recomand cu toată căldura această lectură (deși, recunosc, nu este una „de weekend”, ci, mai degrabă „de vacanța mare”), ci aștept cu sufletul la gură și următoarele cărți pe care le-ar putea avea în plan reputatul autor și istoric. Despre acestea, sperăm să aflăm mai multe în momentul vizitei sale mult-așteptate la București.

  • PLUSURI

    Scriitură meșteșugită, narațiune plăcută, cu haz, întorsături de situație și frază care transformă lectura într-o plăcere; evitarea explicațiilor și detaliilor prea exacte – preferință pentru notele de subsol sau finale când este vorba despre citate, precizări, documente-sursă; înclinația spre morbid și cancan face din istorie un foileton.
    Nu pot să nu menționez și munca fantastică depusă de traducătoare – fiindcă avem aceeași meserie, recunosc și mă înclin în fața documentării asidue și priceperii sale; de asemenea, un gând de apreciere se îndreaptă și spre coperta cu o cromatică deosebită, care, cu siguranță, va fi pe placul colecționarilor!

  • MINUSURI

    Eventual, faptul că, după aproape 1000 de pagini, tot am avut impresia că s-a sfârșit prea repede, și că aș mai fi citit.

  • RECOMANDARI

    Pasionaților de istorie, în primul rând, dar și celor care sunt interesați de Rusia țaristă; persoanelor cu răbdare și interes pentru detalii, care caută amănuntele deosebite din poveste, fără a încerca să identifice eroi (în viziunea lui Montefiore, nimic nu este alb sau negru, iar etica și deciziile autocraților îmbracă mereu nuanțe de gri).

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Frumusețea și tensiunea literaturii

 


Titlu: Literatura de azi. Dialoguri pe net
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 336
ISBN: 978-973-46-2449-2
Cumpara cartea

Obişnuiţi cu interviurile stereotipe ale unor vedete, conceptul de interviu ni s-ar putea părea cam ofilit. Menită a aduce prospeţime şi insolit, convorbirea de acest tip presupune din start adresarea unui chestionar adaptat unei personalităţi. Când intervievatorul are har şi intuiţie, atunci multe din condiţiile esenţiale sunt îndeplinite pentru ca interviul să devină o mică operă în sine.

Cu precizie, subtilitate şi binevenită persuasiune, Daniel Cristea-Enache intervievează doisprezece scriitori. Rezultă doisprezce convorbiri, doisprezece arte poetice, doisprezece feluri de a imagina lumea şi literatura. Un Răzvan Petrescu autoexilat din faţa faimei ipocrite, un Dan Lungu gata să sacrifice literatura pentru a-şi hrăni familia de-ar fi să fie, un Emil Brumaru infinit îndrăgostit de toate româncele în floare, un Ioan Es. Pop care nu se poate ierta pe sine, un Radu Pavel Gheo repatriat din America tuturor oportunităţilor, un Livius Ciocârlie particularizând modalităţile de a iubi o soţie, o Carmen Muşat exigentă şi critică, un Lucian Dan Teodorovici îndatorat bunicului său, un Vasile Ernu diagnosticând starea naţiunii, un Radu Vancu care a descoperit la Aristotel o teorie de aplicat rețelei Facebook, un Norman Manea de o modestie pilduitoare, un Silviu Lupescu realist și visător deopotrivă.

Extrem de diferite şi interesant complementare, ipotezele şi argumentele scriitorilor adunaţi în volum conturează un atipic manual de teorie literară. De la definirea artei scrisului până la confesiunea dificultăţii de fi artist într-o lume un pic autistă, de la imposibilitatea de a fi altceva decât poet până la imixtiunea politicului în artă, foarte multe nelămuriri posibile ale cititorului se limpezesc cu această ocazie. De pildă, ,,Literatura(…) dă sensul vieții noastre cotidiene. Literatura este un fel de spațiu de salvare. Ea ne salvează de banalitate, de omul mic.’’ afirmă Vasile Ernu. Deopotrivă, arată el, literatura se dezvoltă acolo unde există un spaţiu al frământărilor. În altă parte, Ioan Es. Pop vorbeşte despre fragilitatea condiţiei de scriitor, mărturisind imposibilitatea de a se ierta pe sine: ,,Eu nu am vreun duşman în afară, marele meu duşman sînt eu însumi, iar faptul că nu-i pot ierta tânărului care am fost o greşeală greu de măsurat câtă vreme nimeni n-a oferit un instrument de măsură pentru aşa ceva mă face să cred că, deşi n-am să-l iert niciodată pe acel tânăr, atâta timp cât voi trăi, vom trăi împreună.’’În altă parte, Răzvan Petrescu oferă o exigentă rețetă de a face literatură propunând să scrii în așa fel încât să te bucure și să te încânte în primul rând pe tine ca autor, ca mai apoi să refaci totul o dată și încă o dată. Un alt interviu original este oferit de efervescentul Radu Vancu, fan al reţelelor ca mijloace de propagare poetică şi intelectuală. În acest sens, poetul sibian îl invocă pe nimeni altul decât pe Aristotel. Conform opiniei lui Radu Vancu inspirate de poetul Ion Mureşan, cine are spirit se vede pe reţea, cine nu, nu.

Atunci, de ce-am citi o carte de interviuri cu importanţi scriitori contemporani când aceştia se recomandă prin chiar ceea ce scriu, se infuzează declarat în opere, unde mai pui că dezvoltă implicit bloguri şi conturi de FB? Ei bine, este de remarcat că din aceste interviuri veţi obţine informaţii mai subtile decât din mediile amintite mai sus, veţi descoperi surprize ale temperamentelor umane, precum şi mirările opinenţilor despre ei înşişi în calitate de scriitori. Şi peste toate, o pudră de inexorabilă iubire de comunicare cu publicul lor.

  • PLUSURI

    Putem considera că volumul înlocuieşte o emisiune culturală binecunoscută, moderată până nu de mult de autor.

  • RECOMANDARI

    Tuturor cititorilor de literatură şi negreşit autorilor debutanţi.

Categorie:  | Autor:  | Editura: