Busola de aur

 

Titlu: Materiile întunecate. Luminile nordului
Autor: Philip Pullman
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Aida Oprea și Irina Pachițanu
Numar pagini: 420
ISBN: 978-973-501-905-1

Luminile nordului, primul volum al seriei Materiile întunecate, este o carte pentru copii și adolescenți, dar și, prin finalul surprinzător, pentru adulți. Filmul The Golden Compass păstrează și el aceeași notă, punând însă ceva mai mult în valoare aspectele vizuale, dar și modificând ușor finalul, sau mai bine spus, întrerupându-l înainte de finalul cărții. În trailerul filmului pot fi zărite câteva secvențe – pe care editorul a ales să le prezinte și la sfârșitul volumului, în imagini color pe hârtie glossy – din ceea ce Philip Pullman a imaginat ca sfârșit pentru acest volum. Cheia pentru înțelegerea acestei șarade se regăsește în celelalte două volume ale seriei, Pumnalul diafan, respectiv, Ocheanul de chihlimbar. Deși atât tema, cât și personajele respectă linia impusă de primul volum, ultimele două volume oferă perspective politice și religioase atât de radicale, încât pur și simplu am senzația că nu va exista niciodată un al doilea și un al treilea film care să respecte scenariul celor două volume finale din serie.

Cumpără titlul în engleză

Revenind la Materiile întunecate, Philip Pullman propune o variantă extrem de interesantă de ființe din altă lume: și anume, fiecare om are începând de la naștere și până la moarte un daimon, un animal capabil să vorbească, să gândească în sincron cu omul său și care chiar îi completează într-o oarecare măsură personalitatea, care se bucură și suferă odată cu omul lui, dar care, în mod bizar, nu pare să aibă nevoie de hrană. Pe mine m-a fascinat foarte mult această idee. Faptul că până la pubertate daimonii nu au o formă precisă, ei schimbându-se în funcție de starea copilului în primul rând, mi s-a părut extrem de realist, ca și faptul că daimonii nu se pot depărta de oameni foarte mult, acest lucru putându-le provoca chiar și moartea. Acesta este un aspect de o extrem de mare importanță în carte – ca și în film. Practic, pe asta se bazează o foarte mare parte a acțiunii. Intriga în sine a primului volum pleacă de la această legătură inextricabilă dintre om și daimon. Iar în această idee, termenul intercizie devine pe cât de infam, pe atât de important.

În privința daimonilor, un alt aspect foarte interesant și în același timp foarte realist este faptul că sunt, cu foarte rare excepții, de sex opus cu omul lor. Având în vedere explicațiile legate de existența acestora, explicații care apar mult mai târziu în roman, acest amănunt relevă multe despre natura umană, indiferent că este vorba despre cea din lumea lui Philip Pullman sau din lumea noastră.

Această legătură inviolabilă dintre om și daimon a făcut din crearea, descrierea și interacțiunea personajelor o muncă foarte complexă, autorul asumându-și un risc foarte mare: inconsecvența ar fi putut să apară în orice punct al romanului. Dar acest lucru nu se întâmplă. Existența unui daimon face ca fiecare activitate, fiecare decizie să fie diferită de cele din lumea noastră în care – după cum reiese ceva mai încolo - daimonul este adânc ascuns în interiorul omului. Iar personajele create astfel de autor au o dublă valoare, aceea de a fi personaje foarte realist conturate și aceea de a fi absolut inedite. În afară de oameni și daimonii lor, Philip Pullman mai creează un alt personaj inedit – Ursul cu armură. Este vorba de o specie de urs polar care trăiește pentru război, iar măiestria și-o arată construindu-și o armură din metal de meteorit. Este extrem de rezistentă, ceea ce-i permite să se avânte în război fără a-și face griji că ar putea fi rănit. Curajul lor este echivalat doar de măiestria de a-și forja aceste armuri. Faptul devine de o remarcabilă importanță în volumul al doilea în special, dar ideea este excelent plasată încă din primul volum. Remarcabil – pentru lumea creată de Philip Pullman – este faptul că urșii nu au daimoni. Un aspect cheie pentru o întorsătură foarte interesantă pe care o ia acțiunea spre sfârșitul cărții.

Evident, nu pot fi trecute cu vederea Vrăjitoarele, a căror principală caracteristică este capacitatea lor de a se depărta foarte mult de daimonii lor, chiar dacă moartea unuia dintre membrii perechii înseamnă automat și moartea celuilalt.

Acțiunea este plasată într-o lume despre care autorul nu oferă foarte multe detalii: este o lume extraterestră?; lumea noastră într-un trecut sau într-un viitor foarte îndepărtat? Ceea ce știm cu siguranță este că, în anumite puncte, această lume interacționează cu altele. Și aceste puncte devin ele însele intrigi într-o întortocheată țesătură de aventuri și personaje dintre cele mai insolite.

Deși diferențele dintre carte și film nu sunt remarcabile – cu excepția finalului, evident – filmul este, cred eu, ușor mai sărac. Impune imagini care se întipăresc definitiv în minte – nu mi-o imaginez pe Lyra Belacqua decât jucată de Dakota Blue Richards, așa cum nu reușesc să mă gândesc la Lord Asriel decât avându-l în față pe Daniel Craig, sau la Marisa Coulter doar reprezentată de Nicole Kidman – însă scapă anumite amănunte care sunt necesare pentru înțelegerea celorlalte două volume. Din acest motiv, recomand ca cititorul să vizioneze și filmul, indiferent dacă înainte sau după lecturare. Ceea ce trebuie reținut însă, este faptul că filmul este pentru adolescenți și pentru adulți, dar cartea este mai mult pentru adulți, în special dacă se intenționează lecturarea întregii serii.

• Plusuri

  Atât cartea Luminile nordului cât și filmul Busola de aur, propun personaje inedite conturate foarte elegant, foarte complex și realist. Puterea imaginativă a autorului – și a regizorului filmului, de altfel – se ridică la nivelul așteptărilor pe care cititorul le va avea încă de la primele pagini. Romanul este unul de aventuri, extrem de incitant și alert. Filmul este, cu siguranță, pe măsură.

• Recomandari

  Recomand romanul adolescenților doar în cazul în care nu intenționează să citească și celelalte două volume, din cauza problemelor radicale pe care le tratează autorul în volumele al doilea și al treilea. Recomand cu căldură trilogia și adulților, chiar dacă pare mai mult un roman pentru copii și adolescenți. Vor avea ocazia să descopere idei inedite despre probleme existențiale care au măcinat omenirea încă de la începuturile ei.

Categorie: Aventura | Autor: Philip Pullman | Editura: Humanitas

Curajul învinge o soartă potrivnică

 

Titlu: O librarie in Berlin. Extraordinara evadare a unei femei din calea nazismului
Autor: Francoise Frenkel
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Andreea Năstase
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-33-5788-6

Nu mai știu exact ce m-a făcut să aleg cartea lui Francoise Frankel în afară de un mic detaliu legat de faptul că mă gândeam la agenți secreți și oamenii care au luptat contra naziștilor prin rețele clandestine. În fond, de ce nu m-aș aștepta ca o librărie să funcționeze drept fațadă pentru activități ilicite?

Și totuși O librărie în Berlin este despre altceva. Este despre dragostea față de cărți și o limbă învățată, despre sacrificiu și supraviețuire în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este o cronică a unei vieți, a unei voințe de fier și a unei femei capabile să treacă peste obstacolele pe care le întâlnește în cale.

Povestea începe cu adevărat in 1921 când Frenkel, de origine poloneză, are ideea aproape utopică de a deschide o librărie franțuzească la Berlin doar pentru că identificase un gol în piața de carte și pentru că voia să ducă mai departe pasiunea pentru această limbă. Așa apare La Maison du Livre care se transformă curând într-un veritabil punct de întâlnire pentru diverși expați și oamenii cosmopoliți ai societății berlineze. Pereții săi oferă un soi de refugiu din realitatea cruntă care anunță schimbări majore în societate și mai apoi războiul.

Primele semne sunt date de birocrația înnebunitoare și toate barierele în calea importului de cărți, apoi se întețesc vizitele poliției, ca la final să fie confiscările de carte pentru că propagau idei care nu erau în acord cu regimul nazist.

Voința lui Francoise e înfrântă în noiembrie 1938 când mii de afaceri evreiești sunt distruse alături de sinagogi și se vede nevoită să închidă propria afacere și să plece spre Franța în speranța că asta o va pune la adăpost. Dar când și Parisul cade sub ocupație nazistă și pașii o poartă spre Avignon, Vichy, Nice, Grenoble, Annecy și Saint-Julien.

De-a lungul călătoriei sale ajunge să cunoască diverși oameni prin a căror bunăvoință, chiar și pasageră, evită sorta multor evrei deportați în taberele de concentrare. Locurile și oamenii cu care intră în contact creionează și mai mult realitățile dezolante ale războiului. Iar în ciuda acestor note grave, Frankel își păstrează parte din spirit intact, fiind recunoscătoare pentru ajutorul primit din partea necunoscuților și al prietenilor care au contribuit la salvarea sa, pentru că în cele din urmă călătoria se finalizează odată cu trecerea graniței în Elveția.

Mi s-a părut fascinantă paralela dintre multiplele obiecte, ca valiza confiscată la Paris, și cartea care a apărut inițial în 1945 ca apoi să fie republicată în 2015 din pur noroc pentru că ajunge în mâinile lui Patrick Modiano, după ce stătuse timp de șaizeci de ani îngropată printre ale lucruri, într-o mansardă. Am văzut asta ca un pod între trecut și prezent, o funie care leagă axele temporale și care arată că nimic nu se pierde de fapt.

• Plusuri

  Voința de fier a lui Francoise, stilul fluid de a scrie și de a documenta o parte importantă a istoriei fără a o stârpi de suflu uman.

• Minusuri

  Finalul abrupt, absența soțului din toată istorisirea.

• Recomandari

  Celor pasionați de realitate istorică, dar care caută mai degrabă latura umană decât înșiruirea exactă de ani.

Categorie: Roman istoric | Autor: Francoise Frenkel | Editura: Litera

Seniorii Războiului

 

Titlu: Seniorii Războiului
Autor: Gerard Klein
Rating:
Editura: Univers
Anul aparitiei: 1975
Traducere: Vladimir Colin
Numar pagini: 214

"Seniorii războiului" (titlu original: Les Seigneurs de la Guerre) al lui Gerard Klein a fost publicat la noi la 4 ani după apariţia ediţiei în franceză, la editura Univers având traducerea şi prefaţa semnată de Vladimir Colin. Despre prefaţă o să detaliez puţin mai încolo, deoarece unele idei sunt încă foarte actuale, deşi au trecut 35 de ani de la apariţia sa în cadrul volumului (1975).

Recomandat şi etichetat drept "clasic" de către un amic, am citit romanul pe nerăsuflate şi am fost suprins mult mai plăcut decât mă aşteptam.

George Corson este doar unul din numeroşii soldaţi care iau parte la războiul dintre Pământ şi Uria, război care pare interminabil. Puterile Solare decid să trimită pe Uria o misiune specială la bordul unei nave alături de cea mai periculoasă armă cunoscută vreodată de pământeni: un Monstru, o creatură agresivă care putea face mici saluri înapoi în timp, fiind în acest fel aproape imposibil de ucis. Misiunea eşuează iar George se trezeşte pe o planetă străină doar alături de Monstrul a cărui scop era de a distruge civilizaţia urienilor şi de a aduce mult aşteptata victorie pentru pământeni.

Încă de la primul contact cu planeta considerată inamică, suprizele nu încetează să apară pentru Corson. Vegetaţia planetei trebuia să-i fie ostilă, iar acesta este primul semn că ceva nu este în concordanţă cu instrucţiunile primite: "ierburile trebuiau să fie tari şi tăioase. Uria era o lume ostilă, primejdioasă. Conform instrucţiunilor, ierburile fragede trebuiau să însemne o capcană."

Corson va afla în curând că Monstrul nu făcuse un salt doar de câteva secunde ci de câteva milenii şi îl teleportase într-o societate în care războiul pe care îl purtase şi care îi definise existenţa era de mult uitat, iar singurele sale abilităţi - legate de arta războiului - nu aveau aparent nici o însemnătate în această lume. Corson va avea parte de o călătorie năucitoare de-a lungul timpului încercând să se descopere pe sine şi să afle răspunsuri la întrebări care frământă omenirea de la începuturi.

Ce anume ne-ar determina să catalogăm "Seniorii războiului" drept un clasic al literaturii SF? Cred că este vorba în principal de puterea de anticipaţie a autorului. Am regăsit în "aici teme şi motive din filme SF de referinţă pentru sfârşitul secolului XX: călătoria în timp, realitatea artificială (The Matrix - "poate că suntem întinşi într-o criptă, legaţi printr-o mulţime de electrozi de o maşină şi credem că trăim tot ce trăim" spune Corson la găsirea unui mausoleu plin cu trupuri aflate în viaţă, dar lipsite de conştiinţă), manipularea realităţii (Dark City).

De fiecare dată când aveam impresia că am înţeles încotro se îndreaptă acţiunea romanului, realizam că de fapt m-am înşelat, iar odată cu răspunsul la unele enigme, apar inevitabil alte întrebări şi cred că scopul într-un final nu este acela de a oferi răspunsuri ci acela de a oferi o lectură "pe marginea căreia se poate visa şi medita" (V. Colin). Romanul e naiv pe alocuri, însă sincer (urienii sunt nişte fiinţe asemănătoare păsărilor, cu cioc şi pene; autorul revine de multe ori asupra unor elemente/fapte care au fost explicate deja pentru a da noi detalii, a introduce noi informaţii care să aducă logică în desfăşurarea acţiunii şi să explice unele fapte ale personajelor), iar Klein abordează cu nonşalanţă subiecte mari: războiul, pacea, natura umană, locul omului în univers, nemurirea, universurile paralele, dragostea etc. Stilul este alert, elementele SF şi ideile abundă, accentul fiind pus pe acţiune, pe aventurile şi faptele lui Corson. De la oraşe ciudate, animale extraterestre, civilizaţii bizare, arme puternice, la intrigi politice, războaie duse la limita timpului şi a realităţii, romanul are toate ingredientele necesare pentru a atrage orice impătimit al genului (şi nu numai).

Unul din elementele mele preferate este oraşul Dyoto care se înscrie în tiparul  oarecum clasic al oraşelor SF: legi ale fizicii date peste cap sau greu de înţeles de cineva de pe Terra: "Dyoto (") o uriaşă piramidă a cărei bază plutea în văzduh", "un fluviu dublu ţâşnea vertical din sol", "exemplu de urbanism întemeiat pe antigravitaţie şi pătruns de o concepţie mai curând anarhică asupra societăţii". Toţi locuitorii oraşului puteau să prevadă viitorul cu până la două minute, de aici rezultând şi unele reguli de circulaţie mai bizare.

Descrierile sunt în cele mai multe cazuri succinte, numeroase elemente din lumea creată de Klein fiind mai mult sugerate, imaginaţia cititorului fiind responsabilă cu detalierea lor.

Şi cum tot pomeneam de prefaţa lui Vladimir Colin, iată paragraful de început: "Într-o vreme în care radioul şi televiziunea, cinematograful şi benzile desenate se întrec în a împuţina în întreaga lume numărul "consumatorilor de carte", două genuri literare par să-şi menţină vitalitatea şi să solicite în continuare atenţia publicului: literatura poliţistă şi cea de anticipaţie." Ce e diferit în 2010 în comparaţie cu 1975? A mai apărut Internetul în ecuaţie şi cam atât. Deşi nu sunt neaparat de acord cu această afirmaţie, nu pot să nu remarc faptul că teama asta în legătură cu numărul cititorilor  care scade constant exista şi acum mai bine de 35 de ani. Ei bine, lumea încă nu a abandonat cititul cărţilor şi nici nu o să o facă prea curând. Lectura, deşi supusă unor transformări diverse va fi subiect de discuţie şi pentru următoarele decade. V. Colin acuza de asemenea atitudinea cititorului "avizat", "obişnuit să creadă în continuare că literatura de science-fiction e de fapt o subliteratură, nevrednică să i se acorde atenţie". Nici din punctul acesta de vedere nu s-au schimbat foarte multe deşi "anticipaţia şi-a anexat într-adevăr, de la romanul tradiţional de aventuri şi până la fresca socială, de la utopia filozofică la parabolă, de la satiră la mit, o varietate de modalităţi literare pe care le tratează cu ajutorul unei game de mijloace mergând până la naraţiunea realistă până la suprarealism, de la forme tradiţionale până la cele mai recente experimente de avantgardă".

Tot referitor la literatura de anticipaţie Vladimir Colin mai afirma că "ea reflectă mentalitatea omului contemporan confruntat cu realităţi fără precedent - revoluţia socială, ştiinţifică, informaţională - a omului aflat ăn pragul erei cosmice şi care, renunţând la tenace prejudecăţi antropomorfe, e tot mai preocupat de locul lui în univers."

"Seniorii războiului" este un volum care oferă numeroase teme de discuţie şi care a trecut testul timpului prin prisma ideilor expuse. "De ce eu? se întrebă Corson, apucând din nou pe drumul viitorului."

 

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Gerard Klein | Editura: Univers

A fugi, a supraviețui

 

Titlu: Și caii se împușcă, nu-i așa ?
Autor: Horace McCoy
Rating:
Editura: Humanitas fiction
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Dan Croitoru
Numar pagini: 193
ISBN: 978-973-689-495-4

Robert și Gloria sunt doi tineri care visează la o carieră în cinematografie, domeniu în plină ascensiune în perioada anilor `30. Departe, însă, de a fi un roman despre strălucirea showbizului, cartea urmărește reversul medaliei, Marea Depresiune a secolului al XX-lea.

Romanul debutează brusc, cu o scenă de tribunal. Încă de la început, cititorul știe că nu va avea parte de o poveste fericită. Verdictul sparge narațiunea, fraza fiind segmentată pe mai multe pagini. Între cuvintele judecătorului, mintea lui Robert face salturi temporale înainte și înapoi, în fluxul întâmplărilor care au condus la condamnarea lui.

Lipsa banilor și a unei șanse reale de a căpăta un rol îi determină pe cei doi tineri să se înscrie într-un maraton de dans al cărui premiu este de o mie de dolari. Lucrurile se complică însă când, din dorința de a atrage și mai mult public, organizatorii pun la cale un derby epuizant.

Metaforă a goanei pentru aur, concursul se transformă într-o imagine grotescă a luptei pentru supraviețuire. Concurenții funcționează doar din instinctul de conservare și nimic mai mult. Realitatea pare să se închidă în spatele ușilor sălii de dans, iar singurul semn că mai există o lume exterioară, la fel de zbuciumată, sunt valurile oceanului ce lovesc pilonii pe care se sprijină clădirea. Extenuarea, frica de înfrângere și frustrarea își croiesc cale către conștient și, în cele din urmă, răbufnesc. În ciuda numelui ei, Gloria reprezintă în economia romanului figura învinsului, o victimă nu doar a propriei psihologii labile, dar și a sistemului.

În final, dezumanizarea este completă. Concursul se sfârșește tragic, iar ultima replică a lui Robert, care dă și titlul cărții, rezumă perfect rezultatul: elementele slabe trebuie îndepărtate, în ciuda oricărui atașament emoțional. Lumea devine astfel un soi de mecanism, în care fiecare piesă își are un rol bine determinat. Când aceasta nu-și mai poate îndeplini funcția, ea este pur și simplu înlăturată.

• Plusuri

  Dialogurile dinamice, narațiunea care, deși simplă, se deschide către abisurile psihologiei și condiției umane

• Recomandari

  Iubitorilor de romane psihologice

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Horace McCoy | Editura: Humanitas fiction

Cronicile din Narnia

 

0Autor: C.S. Lewis
Rating:
Editura: Rao
(ediţia în limba engleză)
Nu sunt multe cărţi care pot să capteze acea lume unică a copilăriei şi să o păstreze pentru totdeauna. Cronicile din Narnia nu numai că o prind precum o corabie într-o sticlă, dar creează şi iluzia valurilor care leagănă corabia şi vânturilor care îi umflă pânzele. Cărţile lui Lewis vin dintr-un loc şi un timp mai bun, unde leii vorbesc şi oamenii se transformă în dragoni dacă dorm pe grămada de comori.

C.S. Lewis a scris Cronicile din Narnia într-o perioadă în care genul fantasy înflorea. La jumătatea secolului trecut, scriitori precum Lewis, Tolkien, sau Williams se întâlneau într-un mic bar din Oxford, formând grupul care avea să rămână cunoscut drept "The Inklings". Toţi împărtăşeau o dragoste pentru folclor şi mitologie, iar aici a fost citită şi o versiune timpurie din Stăpânul Inelelor.

Cronicile din Narnia pot fi văzute şi ele ca un produs al acelei atmosfere, deşi diferă foarte mult în ton şi scop faţă de opera lui Tolkien. Narnia s-a născut din copilăria lui Lewis, petrecută în Irlanda de Nord, din viaţa lui din internate şi din bombardamentele germane asupra Londrei. Dar cărţile rămân mereu optimiste şi senine, la fel ca peisajele munţilor Mourne din care autorul s-a inspirat.

Seria este compusă din şapte cărţi. În fiecare dintre acestea, un grup de copii este transportat din lumea reală în lumea fabuloasă a Narniei, pentru a o salva de forţele întunericului. Aici descoperă magie şi creaturi uimitoare, inspirate din folclorul nordic şi mitologia clasică, dar şi vrăjitoare teribile sau demoni malefici. Mai sunt de remarcat şi puternicele influenţe creştine pe care le are povestea, simbolurile apărând la tot pasul.

Prima carte din serie, Nepotul Magicianului este un prequel la Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea (publicată anterior) şi explică câteva lucruri despre geneza lumii Narnia, trasând multe paralele la geneza biblică. Povestea începe cu Digory şi Polly, care sunt transportaţi prin magie în Narnia de Unchiul Andrew, un magician rău intenţionat. Acolo ei îl vor întâlni pe leul Aslan, care le cere să salveze Narnia de Vrăjitoare. Ani mai târziu, Digory va fi profesorul care îi va găzdui pe copiii Pevensie în casa lui.

Şifonierul, Leul şi Vrăjitoarea se apropie mai mult de tiparele fantasy-ului eroic decât cartea anterioară. Fugind de bombardamentele germane asupra Londrei, copiii Pevensie (Peter, Susan, Edmond şi Lucy) vor ajunge în casa lui Digory şi vor descoperi şifonierul care îi va duce în Narnia, unde vor trebui să salveze din nou lumea de Vrăjitoare. Deşi ei petrec foarte mult timp acolo, la întoarcerea în lumea reală descoperă că au trecut doar câteva secunde în, iar următoarea lor călătorie în Narnia va avea loc peste aproape un mileniu în timp narnian.

Calul şi Băiatul este singura carte care are un protagonist narnian, Shasta, un băiat care este vândut ca sclav dar fuge ajutat de un cal vorbitor (observaţi asemănarea cu un basm românesc), iar pe drum descoperă o armată care se pregăteşte să atace Narnia.

Seria se concentrează din nou asupra copiilor Pevensive în Prinţul Caspian, cei patru fiind chemaţi înapoi pentru a-l pune la loc pe tron pe prinţul care fusese alungat de unchiul său. Apoi Lucy şi Edmund se vor întoarce (alături de verişorul lor Eustace) pentru a naviga alături de Caspian către ţara lui Aslan în Călătorie pe Mare cu Zori-de-Zi.

În penultima carte, Jilţul de Argint, Eustace se va afla din nou în Narnia alături de colega sa, Jill Pole, pentru a-l salva pe fiul lui Caspian, prinţul Rilian. Cei doi vor apărea şi în ultima carte, intitulată sugestiv Ultima Bătălie, pentru a lupta alături de copiii Pevensie în bătălia care avea să marceze sfârşitul lumii Narnia.

Stilul este foarte descriptiv şi în acelaşi timp alert, naraţiunea menţinând mereu atenţia cititorului. Capitolele sunt scurte şi trec foarte repede, iar cărţile se dovedesc uneori chiar prea scurte. Lewis reuşeşte să creeze o Narnie vie şi captivantă, atât pentru adulţi cât şi pentru copii.

Ediţia aceasta vine într-o cutie ilustrată cu imagini din ultimele ecranizări ale cărţilor. Formatul este perfect şi foarte uşor de citit, iar lucrul care mi-a plăcut cel mai mult au fost ilustraţiile. Fiecare capitol vine cu două sau trei desene, făcute foarte bine, care ilustrează scenele importante pe măsură ce se petrec.

Cronicile din Narnia alcătuiesc o poveste de neuitat şi o lume a copilăriei veşnice. Am făcut la început acea comparaţie cu o corabie într-o sticlă, deoarece mă gândeam la corabia căpitanului Hook plutind lângă insula lui Peter Pan, într-o altă poveste la fel de îndrăgită. Ambele poveşti vorbesc despre copilărie şi sfârşitul copilăriei şi nu s-au învechit deloc. Adevăratele minuni din Narnia nu sunt leii vorbitori sau dragonii, ci faptul că de fiecare dată când deschizi cartea eşti dus într-o lume fantastică şi eşti din nou copil. Iar aşa ceva nu se întâmplă prea des.

Scrisă de Cristi Mitran

Categorie: SF/Fantasy | Autor: C.S. Lewis | Editura: RAO

Istoria Rusiei

 

0
Autor: Paul Dukes
Rating:
Editura: ALL
Anul apariţiei: 2009
Traducător: Gabriel Tudor
451 pagini
ISBN: 978-973-571-762-9
(ediţia în limba engleză)

Pentru o carte care acoperă mai mult de 1000 de ani de istorie, această ediţie revizuită a Istoriei Rusiei oferă o privire de ansamblu asupra trecutului uneia dintre cele mai mari puteri ale lumii. Încercând să răspundă întrebării dacă e posibil ca Rusia să fie capabilă de democraţie, economie liberă şi de o ideologie pluralistă, autorul analizează subiectele luând în considerare aspectele politice, social-economice şi culturale, cât şi o abordare comparativă a fiecărei perioade, cu grija respectării ordinii cronologice.

Împărţirea volumului în trei secţiuni - medievală, modernă şi contemporană - a avut ca punct de plecare acordul general care spune că istoria urmează un şablon general decât să fie divizată în evenimente unice, de sine stătătoare.

Dintre cele mai importante evenimente ale statului medieval, sunt amintite cucerirea Kievului de către Oleg, creştinarea lui Vladimir, care coincide cu o perioadă de înflorire şi când se scrie primul cod de legi; invazia mongolă şi haosul de după aceasta; domnia lui Ivan cel Groaznic care transformă Rusia într-un stat multiconfesional şi care instituie un Cod de Legi; urmat de Petru cel Mare (cu care începe perioada modernă) sub domnia căruia Rusia devine un adevărat imperiu. Omul care i-a fascinat pe istorici, "greu de surprins într-o singură imagine ...până şi acţiunile sale bune au fost însoţite de metode groaznice", a fost un adevărat progresist în reforme - mutarea centrului de greutate de la Moscova la Sankt Petersburg, fondarea unei şcoli de Matematici şi Navigaţie, reforme guvernamentale - dar şi un exploatator al maselor populare. Dacă "Petru a dat ruşilor trupuri, Ecaterina (cea Mare) le-a dat suflete". Cu Ecaterina începe o nouă fază a absolutismului, bazată pe intelect.

Ideile liberale încep să-şi facă apariţia odată cu ofiţerii ruşi ai Războaielor Napoleoniene. Evoluţia este împiedicată de un lung şir de revolte. Procesul de industrializare începe odată cu domnia lui Alexandru al II-lea, iar în urma Revoluţiei din 1905, se ajunge la sistemul multipartidist şi înfiinţarea Parlamentului. Urmează conducerea Revoluţiei Ruse de către Lenin, cea stalinistă, culminând cu criza rachetelor cubaneze din 1962. Perioada dintre 1964 şi 1985 se caracterizează prin relaxare şi stagnare.

Istoria Rusiei nu a fost niciodată liniară din cauza tulburărilor interne sau a invaziilor externe care au avut loc în fiecare secol de la formarea statului rus. Cartea lui Paul Dukes se bazează foarte mult pe interpretările clasice ale lui Kliucevski, acesta din urmă spunând că o temă fundamentală în istoria Rusiei este procesul continuu de colonizare. Pentru a răspunde la întrebarea: Care este moştenirea trecutului şi cum este ea percepută?, autorul vorbeşte despre faptul că realităţile de azi includ într-o mare măsură şi precepţiile de ieri. Sugerând faptul că istoriile naţionale pot exagera cu autoaprecierile, Adam Smith spune: "Această autoamăgire, această slăbiciune fatală a omenirii, este sursa a jumătate dintre necazurile vieţii umane. Dacă ne-am vedea în lumina în care ne văd alţii sau în care ne-ar vedea, dacă ar şti totul, o schimbare ar fi în general inevitabilă". Lucru de altfel valabil nu numai pentru poporul rus.

Scris de Ioana Ristea

Categorie: Istorie | Autor: Paul Dukes | Editura: ALL

O întâmplare scandaloasă

 

Titlu: Alesul
Autor: Thomas Mann
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Corneliu Papadopol
Numar pagini: 328
ISBN: 978-973-689-695-8

„Ce știu eu, biet călugăr, despre cavalerism și vânătoare! În fond toate astea îmi sunt necunoscute și, la drept vorbind, mă cam tem de ele. N-am doborât nicicând un mistreț, nici n-am făcut să-mi sune în urechi semnal de corn la căderea cerbului, nici n-am spintecat vânatul ca să-mi pun pe jar bucățile cele mai fragede, ca stăpân al celor vânate. Mă prefac doar a ști să povestesc cum a fost crescut iuncherul Wiligis și înșir cuvinte. N-am ținut niciodată un gabylot în mână, nici n-am pus lancea lungă sub braț; și niciodată n-am înșelat jivinele pădurii suflând în frunză, iar vorba „boncăluit”, pe care o folosesc cu aparentă ușurință, am prins-o doar din întâmplare.”

Vârsta la care Thomas Mann a scris acest roman – avea 76 de ani când l-a publicat – i-a permis să încalce cele mai bine păzite tabuuri ale vremii, cel erotic și cel religios, deodată. De asemenea, ironia subtilă și incredibilul simț al rafinamentului, datorate, evident, tot vârstei înaintate și maturității literare pe care o aduce, oferă acestui roman distincția ce lipsește la celelalte opere care încalcă aceste două tabuuri, fie simultan, fie separat: lipsa de vulgaritate.

Tributar într-o oarecare măsură pudorii impuse de statutul de „om al lui Dumnezeu” în postura căruia autorul se insinuează ca povestitor, stilul este elegant, apologetic pe alocuri și, în special atunci când trebuie să descrie întâmplările scandaloase care se întâlnesc din plin pe parcursul întregului roman, chiar justificativ la adresa „îndrăznelii” de a povesti despre ele: „Mă simt înclinat să mă rușinez și eu de asta, să dau cinstire aprecierii omenești și-n stadiul actual al povestirii să dezaprob ceea ce mai târziu, copleșit de hotărârea Domnului, voi fi nevoit să proslăvesc.” De mai multe ori pe parcursul romanului, călugărul Clemens dă dovadă de astfel de procese de conștiință, unde doar „voința divină” îl poate determina să povestească „ororile” acestea.

Cele câteva elemente pe care le introduce autorul chiar de la începutul romanului creează o atmosferă specială, ce va fi perpetuată până la sfârșit: este vorba, în primul rând, despre călugărul Clemens care se transpune în Spiritul povestirii, cel ce preia complet controlul istorisirii, care, nu-i așa, că poate fi „pretutindeni, hic et ubicue, de pildă deopotrivă în San Giorgio, în Velabro și dincolo, în Santa Sabrina, cea care adăpostește coloane din cumplitul templu al Dianei? În sute de lăcașe sfinte deodată? Negreșit, este în stare de asta. E străveziu, lipsit de trup, omniprezent și nu e obligat să se supună deosebirii dintre aici și acolo.” Apoi este locul și vremea în care se petrece acțiunea: Roma Evului Mediu, un loc așadar plin – cel puțin în teorie – de evlavie, de credință și de căință, și o vreme când perceptele religioase erau călăuza principală în viața tuturor, de la vlădică până la opincă. Iar la urmă, personajele, care sunt nu doar de viță nobilă, duci și ducese, dar și inocente și cu frică de Dumnezeu. Asigurând astfel un ritm gradual, autorul își prezintă „povestea groaznică și totodată înălțătoare” o repovestire de fapt, „căci ea a mai fost povestită, chiar de mai multe ori, deși nu îndeajuns” expusă într-o manieră extrem de gingașă, parcă în completă antiteză cu acele „orori trupești” de care abundă, și care „oferă o dovadă înfricoșătoare despre tot ce este în stare să facă trupul, fără șovăială sau refuz”.

Spiritul povestirii este, fără doar și poate, o foarte fină ironie la adresa falsei pudori și a refuzului de a accepta sau de a recunoaște chiar, păcatele celorlalți, de către oamenii exagerat de evlavioși: „…în primul rând, redarea scenelor de dragoste nu se potrivește cu veștmântul și crezământul meu […] „în al treilea rând, tot ce s-a șoptit suspinat, mărturisit și săvârșit cu gingășie se sprijinea pe o atât de groaznică necunoaștere și pervertire ce îi atrăgea pe unul către celălalt, pusă la cale de însuși dracul, la care eu, unul, nu vreau să iau parte și pe care și voi puteți s-o vedeți numai ca printr-un văl de lacrimi de rușine și de teamă…”. Ușurinței cu care Biserica, de-a lungul existenței sale, a excomunicat sau a condamnat la osândă veșnică sute, mii, poate chiar milioane de oameni pentru păcate ridicol de mici comparativ cu cele de care avem parte în Alesul îi este opusă o întâmplare extremă, în care penitența nu este doar relativ scurtă, dar nici nu este extraordinar de osânditoare. Nu spun că, să trăiești 17 ani pe o stâncă, expus tuturor intemperiilor pe care natura le aruncă asupra ta, singur, fără nici cea mai mică speranță de izbăvire, este ușor. Dar Gregorius nu a suferit nici măcar un pic de foame sau de sete, în plus – și probabil că în asta ar consta, cu adevărat, tâlcul penitenței – acest gen de viață (și sperată moarte) a fost exact ceea ce a avut în gând atunci când a ales această cale. Ceea ce face din penitența în sine un supliciu mult mai ușor de suportat. Iar dacă la capătul drumului, nu pe cealaltă lume, ci chiar în aceasta, penitentului i se oferă practic cea mai mare distincție pe care un om care trăiește în vremurile și locurile alese de Thomas Mann pentru romanul său o poate spera, atunci toate acele arderi pe rug și anatemizări încep să pară nimic altceva decât abuzuri de putere.

Așadar, pentru cei care cunosc deja povestea Papei Gregory (nu Papa Grigore I cel Mare, în nici un caz, ci acel papă din „legenda medievală pe care, la sfârșitul secolului al XII-lea, minnesängerul Hrtmann von Aue a preluat-o, la rândul său, de la truverul francez”), scenariul fructului păcatului incestuos, care ajunge să păcătuiască incestuos la rândul său, pentru ca ulterior să se izbăvească de toate păcatele, nu este tocmai o noutate. De altfel, așa cum spune și Ioana Pârvulescu în Prefață, multe dintre motivele care fac obiectul acestui roman sunt destul de ușor de descoperit în alte opere ale autorului german, precum Stirpe aleasă, Capetele schimbate, Muntele vrăjit sau Doctor Faustus.

• Plusuri

  „Ne-am gândit să-i oferim astfel lui Dumnezeu un divertisment”, îi spune Papa Gregorius celei care îl numește Tată (pentru că este Papă), tată al copiilor mei, iar apoi copil iubit pe veci, concentrând astfel întreaga legendă într-o frază. Ioana Pârvulescu, cea care semnează notele și Prefața spune, în legătură cu acest divertisment: „Dacă până și Dumnezeu s-ar putea delecta cu o asemenea carte, cum am putea noi, muritorii, să nu fim încântați de ea?

• Recomandari

  Alesul este un roman care, practic, nu ar putea fi considerat nepotrivit pentru vreo categorie de cititori. Nici măcar acei evlavioși pe care îi satirizează Thomas Mann nu ar trebui să se dea în lături de la lecturarea lui, pentru că, până la urmă, Spiritul povestirii este chiar un astfel de evlavios, care promite că va avea grijă de sufletele mai gingașe.

Categorie: Lit. clasica si moderna | Autor: Thomas Mann | Editura: Humanitas

Între Orient și Occident, între trecut și viitor: „aventura” emancipării Turciei

 

Titlu: Operațiunea Serüven. Doi diplomați turci în Franța
Autor: Stanislas Pierret, Arnaud Littardi
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Laura Marin
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-719-021-2

Romanul Operațiunea Serüven este, așa cum o spune și titlul, un roman de aventură, chiar dacă este vorba despre o variantă light. Un mare eveniment cultural care are loc în Paris este un prilej extrem de bun pentru ca Turcia să-și creeze o imagine de țară modernă, atât de necesară aderării la Uniunea Europeană. Responsabili cu schimbarea imaginii sunt doi diplomați turci de nivel inferior, care vor avea de înfruntat multe obstacole. Reușita lor depinde în egală măsură de credința în ceea ce fac și în forțele proprii, de ajutorul primit din partea reprezentanților guvernului și de utilizarea optimă a propriilor resurse. Un soi de thriller politic amuzant se naște din această combinație, iar autorii, buni cunoscători ai Turciei veritabile, nu dezamăgesc.

Percepția Turciei în comunitatea internațională și în special în cea europeană este profund tarată de moștenirea de care nu se va putea dezice, probabil, niciodată: Imperiul Otoman. Dacă o perioadă, în evul mediu, legitimitatea sa era ușor acceptată, odată cu modernizarea globală și cu începutul internaționalizării relațiilor politice, justificarea existenței imperiului, a existenței pașalâcurilor și a perceperii de tributuri scade până la dispariție, în special în țările afectate de această situație. Apoi, Primul Război Mondial creează ruptura. Însă nu la nivelul la care restul Europei se aștepta. Influența turcă scade, într-adevăr, însă nu se poate spune că Turcia evoluează din imperiu în republică atât de spectaculos pe cât se aștepta din partea ei. Resentimentele create în timpul Marelui Război nu ajută la îmbunătățirea percepției. Orice schimbare era privită cu curiozitate de Europa, însă orice stagnare, orice refuz de a renunța la tradiții, era considerat barbar.

Cam acesta este contextul în care Stanislas Pierret și Arnaud Littardi își plasează „aventura”. Doar că, evident, orice poveste are două versiuni. Versiunea europeană o cunoaștem. Situații în care oamenii politici își fac treaba de mântuială, doar ca să fie făcută („Bineînțeles, își zise în sinea lui, ministerul nostru nu dă greș niciodată: Ahmed, care are rău de mare, trebuie să plece cu vaporul, iar eu, care am mai degrabă rău de frontieră, am de străbătut șase țări și de înfruntat hoarde de vameși bănuitori.”) sau în care aceiași oameni politici sunt dispuși să facă orice doar ca să-și păstreze postul („Consilierul nu era câtuși de puțin genul de general care să moară pe câmpul de luptă, ceea ce explica fără doar și poate longevitatea lui în postul sensibil pe care-l ocupa”) sunt situații, bine reprezentate în roman, care ajung să fie cunoscute europenilor drept turcisme (asemănarea cu românismele este pur întâmplătoare în cazul în care acestea nu pot fi puse pe seama contagierii).

Varianta turcă însă, deși ușor de descoperit în literatura națională, dar prea puțin răspândită în Europa, este prezentată de cei doi autori cu orice prilej. Ruperea de trecut, de tradiții, pentru mulți turci un sindrom al trădării de țară, are ecouri până și în cele mai normale situații. „Ajuns în campusul Universității egeene, primi încă o confirmare a rupturii care există între Turcia de azi și trecutul ei. Muzica tradițională turcă se predă într-un alt conservator decât cel în care se învață muzica tradițională clasică.” Ceea ce însemna, evident, că nu puteau fi învățate ambele concomitent. Trebuia aleasă una dintre discipline. Concluzia logică ce se desprinde de aici este: „Turcia era nevoită oare să întoarcă spatele istoriei sale pentru a fi acceptată de Europa?”

Problemele politice cu care se confruntă Turcia ies la iveală din discuții „la un pahar”, sau din concluziile analizării modului în care evoluează operațiunea. Astfel, vinovați de un anume sabotaj se fac, „la drept vorbind, toți cei care consideră că nu trebuie să se vorbească cu Turcia atâta vreme cât nu evacuează nordul Ciprului și nu recunoaște genocidul armean, precum și cei care cred că turcii trag folos de pe urma istoriei Greciei. Și nu-i uit pe turcii care nu vor să audă de deschidere europeană.” Pentru aceste probleme sunt concepute soluții tot în discuții „la un pahar”, ca în cazul celei pe care diplomatul turc i-o propune unui grec la care trage o vreme: „Nu văd decât o singură soluție, dragul meu Stavros. Să părăsiți zona Euro și să creăm împreună zona Egee: n-aveți decât să ne vindeți insulele pe care le apărați atât de scump. La beneficiile vânzării s-ar adăuga economiile pe care le-ați face renunțând la cheltuielile militare. În schimb, n-ați avea nevoie de viză turistică.”

Tonul ironic care, la începutul romanului abia dacă se face simțit, preia controlul în ultima parte, unde se intenționează ironizarea Turciei prin subtilități politice, cum ar fi alegerea de tacâmuri Sevres la unul dintre dineurile oficiale date în cinstea delegației Turciei, Sevres fiind „numele faimosului tratat care hotărâse distrugerea Imperiului Otoman”, sau alegerea ca invitat de onoare a Turciei la nopțile Ramadanului în condițiile în care este clar că s-a avut în vedere „cazul, unic în lumea musulmană, a laicității turce”.

Incultura unora dintre turci este o altă tară exploatată la modul ironic în roman. Uneori este combinată cu o falsă cultură, cu o deschidere fără discernământ către culturi noi și diferite, ca în cazul modului în care soția unuia dintre diplomații turci alege să perceapă Parisul. Oya remarcă oamenii care campau și-și aveau domiciliul sub cartoane, în plină stradă. Era dispusă să admită că acest tip de casă era revoluționar din motive de montare și demontare, economic și, mai mult decât atât, antiseismic”. Exploatarea diferențelor dintre cultura europeană și cea turcă riscă să trimită romanul într-o zonă de neseriozitate. Totuși, acest aspect este salvat de cei doi autori prin prezentarea realităților actualității macroeconomice. „Cât despre micile întreprinderi, ele se prăbușeau sub taxe și numai marile grupuri o scoteau la capăt practicând economia la scară largă aproape la orice, reducând numărul de salariați pentru a-i satisface pe acționari. Se zisese cu acel capitalism de familie, atât de drag lui Sinan, în care fiecare antreprenor își făcea afacerea să prospere. Capitalismul financiar schimbase distribuirea cărților de joc.”

Modul în care se încheie romanul nu lasă loc de interpretare totuși: Turcia este și va fi încă multă vreme tributară tradițiilor imperiale, în special în politică unde, spre exemplu, primul ministru nu doar că are ultimul cuvânt, dar este și predispus permanent să abuzeze de puterea sa, situație în care abuzații se complac fără nici cea mai mică cârteală. În plus, lumea politică turcă va uita cât de curând de activitatea celor doi diplomați, situație simptomatică pentru o societate decadentă.

• Plusuri

  Deși autorii ridiculizează pe alocuri atât anumite aspecte ale societății turce actuale, cât și percepția pe care o au europenii asupra acestei societăți, romanul este unul serios, care abordează probleme stringente ale societății globale actuale.

• Minusuri

  Ușor forțat pe alocuri, nu mi-au prea plăcut personajele, oarecum stereotipe.

• Recomandari

  Fiind un roman de aventuri, îl recomand fanilor acestui gen. Totuși, nu este de neglijat de către cei interesați de realitățile istorice contemporane sau de implicațiile politice pe care le au anumite evenimente care ajung cel mult cap de afiș în știrile de seară.

Categorie: Thriller, Lit. contemporana | Autor: Stanislas Pierret, Arnaud Littardi | Editura: Trei

A fi femeie-i o nenorocire…

 

Titlu: Erotikon bizantin
Autor: Hans-Georg Beck
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Mihai- D. Grigore
Numar pagini: 194
ISBN: 978-606-579-255-5

Privind picturile bizantine, prin excelență religioase, nu ni se întâmplă în mod frecvent să ghicim trupul omului bizantin. Aspiraţia bizantină spre Divinitate era atât de amplă încât corpul pământesc devenea un balast şi trebuia eludat. Mai accentuat decât în cazul trupurilor masculine reprezentate în frescele şi mozaicurile vremii, corporalitatea femeii bizantine şi întreg apanajul manifestărilor ei sunt încă şi mai ignorate.

În fond, cartea de faţă îşi propune să facă din terra incognita- cum am putea denumi feminitatea bizantină- o terra pacificata în termenii traducătorului Mihai-D.Grigore din prefaţă. În fapt însă, nu se va întâmpla astfel, deşi eseul apare ca fiind erudit şi impresionant. Puţinătatea probelor este de natura evidenţei: ascunsă în iatacuri vreme de un mileniu, femeia bizantină era sortită maternităţii ori rugăciunii. Ei nu i s-au închinat iubiri curtene, nici texte literare, nici şansele erudiţiei precum în cazul doamnelor din Apus.

Prima oară tradus la noi din limba germană, temeinicul eseu al bizantinologului Hans-Georg Beck este fără îndoială un reper în literatura de tip gender mainstreaming. El atestă indirect faptul că nici istoria, nici literatura bizantină nu au preţuit feminitatea şi senzualitatea. Uneori, autorul german înfierează dogma ortodoxă care prin chiar glasurile unui Vasile cel Mare şi Ioan Hrisostom a stigmatizat şi demonizat o Evă păcătoasă prin simplul fapt de-a fiinţa.

,,A fi femeie-i o nenorocire…’’ se plângea frumoasa şi inteligenta călugăriţă Casia (Casiana), poetă din secolul al IX-lea. Să fii frumoasă era un păcat, să nu fii frumoasă era neconsolabil. Cât despre a fi inteligentă, aceasta devenea ceva şi mai sfidător. Prinţesa Ana Comnena în secolul al XII-lea se lamenta la rându-i la fel de amar. Dar imensitatea dramei unei întregi feminităţi refulate a rămas necunoscută nouă. O istorie şi o cultură teologică făcută de către bărbaţi abstractiza femeia în fecioară eternă sau o hulea ca prostituată în cazul celei mai mici pasiuni trupeşti. Cel mai adesea senzualitatea feminină prelua numele curtezanelor vremii care pentru a se salva trebuia să se pocăiască devenind eremite, marii-magdalene sau teodore.

• Plusuri

  Salut excelenta apariţie editorială pe care o reprezintă Erotikonul bizantin de la Nemira căreia i-am apreciat implicit condiţiile tehnice precum şi calitatea traducerii, a culegerii, a adnotărilor.

• Recomandari

  Tuturor celor pasionaţi de tainele istoriei şi de un erotism transfigurat teologic.

Categorie: Eseuri | Autor: Hans-Georg Beck | Editura: Nemira

From zero to hero în Rusia comunistă

 

Titlu: Limonov
Autor: Emmanuel Carrère
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Doru Mares
Numar pagini: 472
ISBN: 978-973-707-810-0

„De câtă vreme nu m-am mai gândit la el? L-am cunoscut la începutul anilor optzeci, când se mutase la Paris aureolat de succesul romanului lui de scandal Poetul preferă negrii uriași, în care povestește viața groaznică și superbă pe care o dusese la New York, după ce fugise din Uniunea Sovietică. Slujbe mărunte, supraviețuire de pe o zi pe alta prin hoteluri sordide, uneori pe străzi, relații sexuale întâmplătoare, hetero și homosexuale, beții, furturi și încăierări. Toate te puteau duce cu gândul, în privința violenței și a furiei la personajul lui Robert de Niro din Taxi driver, iar în privința elanului vital, la romanele lui Henry Miller, din care Limonov își trăgea pielea tăbăcită ca o scoarță și indiferența de canibal.”

Cumpără titlul în engleză

Nu încep, de obicei, o recenzie prezentând coperta cărții, dar de această dată, importanța ei (în recenzie, vreau să spun) este destul de mare încât să fac acest lucru. Ca multe alte coperte de carte din colecția Fiction connection de la Editura Trei, și aceasta este spectaculoasă: o fotografie a unui Limonov extrem de carismatic, din privirea căruia se desprinde o încredere nețărmurită în viitor și în statutul său. Ușoara îngrijorare exprimată de micul rid de pe frunte nu face decât să întărească această senzație. Dar nu acesta este motivul pentru care am preferat să încep cu prezentarea copertei, ci acel citat din The Guardian, care însoțește titlul: Eduard Limonov – rebel politic și coșmarul cel mai cumplit al lui Putin. Nu doar din lecturarea biografiei lui Carrère, dar și din orice alt articol, fie el pe internet sau tipărit pe hârtie, ne dăm seama de statutul cvasi-ridicol de care se bucură „marele” Limonov.

Putin abia dacă este vag conștient de existența lui. Se află, alături de alți 10 politicieni – unii dintre ei de-a dreptul obscuri – la conducerea unei coaliții a oponenților puterii, care în cazul acesta este Putin. Însă combustibilul care l-a propulsat și îl menține printre opozanții puterii ruse nu este convingerea că guvernarea Putin este profund defectuoasă, ci dorința lui ascunsă de putere. Cum spune Carrère la un moment dat: „Putin face exact ceea ce ar face și Limonov dacă ar fi la putere”. Limonov se află în opoziție doar pentru că nu este el cel ce face ceea ce Putin face, și nu ca să facă altceva decât face Putin.

Emmanuel Carrère a scris mai multe biografii ficționale (ceea ce înseamnă, practic, că acele goluri care, de obicei, nu pot fi umplute de un biograf pentru că nu există date, sunt umplute de imaginația autorului), dar singura pe care am citit-o înainte de aceasta a fost cea a lui Philip K. Dick, Eu sunt viu, voi sunteți morți. E scrisă excelent, deși între ea și aceasta se observă o oarecare diferență. Printre altele, la fel ca și personajul său Limonov, Carrère este oarecum plin de sine. Îi place să se afișeze. Așa încât, destul de deconcertant, te trezești că, în timp ce citești despre aventurile (pentru că viața lui Limonov este incredibil de aventuroasă) personajului său, autorul interpune câteva episoade din propria sa viață, subliniind – la fel ca puștii teribiliști care se laudă că îl cunosc personal pe vreun membru al vreunei formații celebre – legăturile lui directe cu Limonov. Și nu doar atât, dar prezintă chiar, pe lungimea unor capitole întregi, viața lui sau a părinților lui, fără nici cea mai mică legătură – insinuată, măcar – cu Limonov. Mi s-a părut teribil de interesant acest aspect, pe care nu mi-l amintesc din Eu sunt viu, voi sunteți morți.

Încă de la începutul cărții, Limonov este prezentat ca un rebel teribil, fără pic de respect față de orice tip de autoritate, cu excepția celei emanate de hoți, de tâlhari, de mafioți: „Eduard și prietenii lui, […] exact invers decât noi, nu aveau nici cel mai mic respect față de deținuții politici. Fără a înțelege despre ce era vorba, îi considerau fie intelectuali fițoși, fie niște cretini care se lăsaseră băgați la zdup fără ca măcar să știe pentru ce. Tâlharii în schimb, erau niște eroi și, mai ales, acea aristocrație a banditismului, numită vori v zakonie” (hoți în lege, variantă postsovietică a mafiei). Într-adevăr, Limonov a fost, încă de tânăr, un om extrem de inteligent, dotat de la natură cu acel talent poetic cu care natura îi înzestrează pe mulți ruși, dar și cu o carismă extraordinară: în Lefortovo, o închisoare politică cu un grad ridicat de securitate, „a descoperit nu numai modalitatea de a scrie șapte sau opt cărți, dar și să își ajute tovarășii de celulă, care au ajuns să îl considere în același timp un super boss și un fel de sfânt. În ziua în care a fost pus în libertate, deținuții și gardienii s-au bătut să-i ducă valiza.”

În ce privește cărțile scrise de el, Limonov a stârnit cu ele multe valuri, dar succesul i s-a ridicat imediat la cap. Emana un dispreț suveran față de talentul și succesul celorlalți scriitori în viață sau de prea puțină vreme decedați, considerându-le capodoperele ca fiind supralicitate (vorbim aici inclusiv de Mihail Bulgakov și a lui capodoperă Maestrul și Margareta). Pentru că egocentrismul lui a fost cel care l-a condus în viață încă din copilărie, „nu era de acord cu nici un cult dedicat altcuiva în afară de el însuși, admirația declarată față de alții considerând că ar fi un furt din dreptul lui.”

În afară de Limonov, periplurile lui literare, politice și aventuroase și, de asemenea, în afară de episoadele pe care și le închină sieși, Emmanuel Carrère mai face în Limonov o prezentare deosebit de interesantă cu privire la procesul soților Ceaușescu. În general, regimul politic postcomunist a promovat o imagine profund diabolică a celor doi dictatori și una foarte justificată a procesului în care au fost condamnați la moarte. Totuși, Limonov, proaspăt eliberat din închisoare atunci când caseta cu procesul a fost prezentată lumii, a scris un articol în care descrie procesul nu ca pe judecarea a doi dictatori diabolici, vinovați de absolut toate relele care s-au abătut vreodată asupra românilor, ci ca pe „mărturia strălucită și teribilă a iubirii unui cuplu ajuns la bătrânețe, iubire care se exprimă în strângeri de mână și schimburi de priviri”. În continuare, Limonov își exprimă înțelegerea față de faptul că „au fost vinovați de ceva”, întrucât „este imposibil ca liderul unei națiuni să nu fie”. Doar că ceea ce vede el în acea casetă este, de fapt, „o irepetabilă reprezentație demnă de tragediile lui Eschil sau Sofocle”. Carrère, pentru că s-a insinuat în repetate rânduri în biografie și și-a exprimat fără jenă părerile personale legate de evenimentele descrise, are și acum o părere, iar aceasta este, oarecum, în acord cu cea a lui Limonov. Te face să îți pui niște întrebări…

Cariera politică a lui Eduard Limonov este foarte interesantă. Ascensiunea lui și afirmarea sunt la fel ca și în cazul tuturor celorlalți politicieni din istoria lumii: mai întâi nici nu știi că există, apoi dintr-o dată apare peste tot, reprezentând ba interesele unora, ba ale altora, ba ale lui, proprii. Dar Limonov nu s-a limitat doar la asta: un reportaj BBC, The Serbian Epics, „care mai apoi s-a acoperit de premii și a fost difuzat mai peste tot” îl prezintă într-o postură deloc de invidiat pentru un politician, fie el și un rus postsovietic. În reportaj, deci, „poate fi văzut the famous russian writer Eduard Limonov, dialogând cu Dr. Radovan Karadjici, psychiatrist and poet, leader of the Bosnian Serbs.” ce este interesant în acest reportaj, care în mod normal ar fi trebuit să-i curme brusc cariera politică este faptul că, după ce discută cu Karadjici și își exprimă propriul punct de vedere – care aproba acțiunile doctorului devenit criminal de război – ca fiind al „compatrioților lui ruși, și al tuturor oamenilor liberi din lume, care admiră eroismul de care dau dovadă sârbii, ținând cu vitejie piept celor cincisprezece țări coalizate împotriva lor”, Limonov se arată fascinat de o mitralieră, pe care mai apoi o ia și trage cu ea înspre orașul asediat, Sarajevo. În pofida gravității acestor fapte, precum și a reacției internaționale la inconștiența – sau prostia – de care a dat dovadă, cariera lui Limonov continuă, ba în Rusia ia, chiar, amploare.

Pentru că implicarea eroului său în politică a însemnat descrierea anumitor episoade politice din viața tumultoasă a Rusiei, Emmanuel Carrère vine, la sfârșitul capitolului 1 din Partea a VII-a a cărții, cu o remarcă ce mă pune pe gânduri: pare a fi exprimată de Limonov, doar că autorul nu o prezintă ca atare. Referindu-se, așadar, la Mihail Gorbaciov, adus în scenă odată cu căderea Uniunii Sovietice, Carrère spune: „Ce-a ajuns? Un pensionar înstărit, căruia i-au fost lăsate o vilă, o fundație și dreptul de a susține conferințe foarte bine plătite până la sfârșitul vieții. Pentru un țar detronat, luând în considerare uzanțele rusești valabile încă din Evul Mediu, chiar înseamnă o soartă de o clemență extraordinară”. Nu cred că sunt necesare alte comentarii.

Una peste alta, Limonov este un roman care aduce în atenția cititorului mai mult decât simple știri cu privire la o figură politică destul de proeminentă (departe însă de proeminența pe care o pretinde The Guardian); aduce în atenție biografia sa, chiar dacă este foarte influențată de părerile proprii. Cartea este ca un fel de film de duminică seara, care prezintă viața în Rusia sovietică și postsovietică într-o manieră foarte hollywoodiană.

• Plusuri

  O carte destul de distractivă, Limonov poate reprezenta o lectură necesară – dar nu obligatorie – pentru că prezintă cu o oarecare acuratețe destule aspecte din viața unuia dintre actualii politicieni ai Rusiei, opozant „pe față” a regimului Putin.

• Minusuri

  Emmanuel Carrère nu este, în Limonov, un jurnalist imparțial. Își exprimă părerea personală ori de câte ori are ocazia, dă sentințe care îi aparțin exclusiv și ia apărarea din proprie inițiativă unor personaje care nu beneficiază, neapărat, de susținerea publicului. Deși acest gen de abordare aduce un farmec aparte biografiei, rezultatul cu greu poate numit „biografie”. Din acest motiv salut inițiativa Editurii Trei de a include titlul în colecția Fiction connection.

• Recomandari

  Deși, după cum spuneam, cartea nu este neapărat o biografie, lecturarea ei poată se ne ofere o idee despre cine a fost și este Eduard Limonov. Recomand, în consecință, cartea, celor interesați în general de biografii și în special de biografiile politicienilor ruși.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Emmanuel Carrère | Editura: Trei

La întâlnire cu abisul din noi

 

Titlu: Despre psihanaliză
Autor: Sigmund Freud
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Daniela Ștefănescu
Numar pagini: 272
ISBN: 978-973-707-921-3

,,Dacă a fi creat psihanaliza este un merit, atunci nu a fost meritul meu.’’(p.13) Psihanaliza. Un concept care ne dă întâlnire cu abisul din noi. I-a trebuit mai mult de un veac acestei idei ca să se impună, iar numele său se leagă de un celebru evreu, Sigmund Freud. La ce se referă totuşi Freud când îşi declină paternitatea asupra noii ştiinţe psihologice? Nici mai mult nici mai puţin decât la experienţa sa de student în Viena, când, în perioada 1880-1882, un alt medic vienez, dr. Josef Breuer, aplica prima terapie de psihanaliză unei fete isterice şi, nota bene, o şi trata.

Despre dificultatea lansării la apă a acestui concept care nu a avut nicidecum soarta nefericită a vreunui Titanic, părintele psihanalizei mărturisea într-o conferinţă americană că două ar fi fost principalele piedici: pe de o parte, caracterul nou şi neobişnuit al psihanalizei se abate de la opiniile psihiatrice tradiţionale, pe de alta, marii savanţi şi psihiatri au la rândul lor rezistenţe emoţionale şi se tem de întâlnirea cu sinele. Cu toate acestea, Freud explică faptul că psihanaliza nu neagă celelalte domenii înrudite, psihologia şi psihiatria, ci îşi doreşte să se alieze lor.

Dincolo de speculații, anul nașterii psihanalizei poate fi considerat inauguralul 1900, când apărea celebra ,,Interpretarea viselor’’. Înainte cu cinci ani, drumul fusese deschis de lucrarea comună, semnată Breuer și Freud, ,,Studii despre isterie’’, 1895.

Dificultatea de a ne întâlni cu noi înşine induce uneori panica de a descoperi că în noi sălăşluieşte altcineva, un geamăn mai rău, mai incontrolabil. Cu alte cuvinte, actul de a-ţi da întâlnire cu tine şi apoi de a te accepta presupune două forme de curaj.

Numită şi psihologie abisală, psihanaliza ne confruntă deopotrivă cu copilul din noi, ne ,,repară’’ copilăria, ea îşi propune să ne rezolve complexele infantile şi sexualitatea mai mult sau mai puţin deviantă. Când Freud a decretat că sexualitatea se naşte foarte devreme în individ, medicii germani cu barbişoane au ricanat şi au aruncat anatema., Şi totuşi, sexualitatea rămâne focarul vieţii noastre fizice, dar şi psihice exprimate în libido. Libidoul este forţa vieţii care se opune dorinţei de moarte şi cu ambele pornim la drum încă de la concepţie. Discipolul lui Sigmund Freud, Carl Gustav Jung va tempera excesul sexualizant al primelor teorii psihanalitice, se va delimita de Freud ca orice ucenic demn ce ajunge a-şi ucide maestrul. Pentru noi însă, Despre psihanaliză rămâne dicţionarul justificativ al unei direcţii culturale care a întors lumea cu susul în jos pentru a o recompune din temelii.

• Plusuri

  Este ultima scriere a lui Freud, manual şi rezumat definitoriu pentru toţi cei interesaţi ori pasionaţi de subiect.

• Recomandari

  Tuturor celor care au îndrăzneala să plonjeze în lacul infinit din sufletul lor.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Sigmund Freud | Editura: Trei

La început a fost Cuvântul …

 

Titlu: Versetele satanice
Autor: Salman Rushdie
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Dana Crăciun
Numar pagini: 656
ISBN: 978-973-46-0827-0

,,Limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele”. Aşa cum Wittgenstein ne spune, Cuvintele au un rol mai important decât de a fi simpli numitori ai universului uman. ,,La început a fost Cuvântul” - Cuvântul care clădeşte măştile sub care ne ascundem, Cuvântul - ce venerează, în care ne refugiem, arătându-ne credinţa şi uneori dând naştere zeităţilor, sau din contra, Cuvântul-ce blasfemiază, prin care ponegrim şi distrugem zeităţile create. Romanul lui Salman Rusdhie, Versetele Satanice, creează o lume aparte în tărâmul ficţiunii prin compoziţia şi tematica sa originară, şi în acelaşi timp întoarce pe dos o lume reală, prin mesajul receptat de unii cititori.

Ştim că este un roman controversat pentru comunitatea musulmană, interzis în anumite ţări, dificil de citit pentru amalgamul de evenimente, planuri narative, referinţe istorice şi religioase, intertextualitate. Uitând pentru un minut de Allah şi de Profetul Mahomed, putem spune că Rushdie scrie un roman alegoric, în care realitatea se înnoadă atât de bine cu fantasticul, încât nu mai ştim unde se termină una şi începe cealaltă.

Pe scurt, aflăm despre povestea lui Gibreel Farishta şi Saladin Chamcha, doi musulmani din India, care se întâlnesc pentru prima dată într-un avion ce este aruncat în aer. În mod miraculos, cei doi supravieţuiesc, iar elementele de realism magic mută naraţiunea pe un alt plan. Uitând încă o dată miza religioasă şi focalizându-ne doar asupra acestor două personaje, în minte se naşte următoarea întrebare: cum putem diferenţia cu exactitate Binele de Rău, într-o lume în care totul este relativ? Cele două personaje se metamorfozează în arhangheli şi demoni, deşi Gibreel, întruchiparea arhanghelului Gavriil, nu este în comportamentul său întruchiparea perfecţiunii, a binelui, iar Saladin, la rândul său, pare mai mult un om prins într-un destin scris de societate şi familie.

Cum lucrurile nu erau deja complicate, Rushdie introduce un alt plan în roman: Gibreel Farishta, a cărui minte era deja haotică, visează povestea lui Mahound, o reistorisire a vieţii profetului Mahomed, şi introducerea în Coran a celebrelor versete, care ulterior au fost catalogate ca fiind de inspiraţie satanică: „Ce socotiţi despre Al-Lat şi Al-Uzza,/ şi cealaltă, Manat, a treia?/ Veţi avea voi băieţi şi El fete?/ Ce împărţire samavolnică!/ Nu sunt decât nişte nume pe care voi şi taţii voştri li le-aţi dat, fără ca Dumnezeu să vă fi pogorât vouă vreo împuternicire pentru aceasta.” (Al-Najm) Sublinind faptul că Rushdie pleacă de la nişte versete care nu sunt inventate de el, ci prezente în Coran, povestea capătă proporţii, se întretaie cu alte planuri, şi din nou, cititorul se întreabă care dintre evenimentele narate se întâmplă cu adevărat şi care sunt doar la nivel oniric?

De la o temă clasică, de basm, a luptei dintre Bine şi Rău, Rushdie creează un roman cu implicaţii religioase, culturale, prin îmbinarea elementelor de istorie, religie, cu ironia specifică lui şi fantastic. Lumea este împărţită între India şi Anglia, între metafore şi realitate, între sacru şi profan. Şi la fel ca şi Binele şi Răul, Imaginaţia şi Realitatea, nici în cazul ultimelor două cititorul nu poate ştii cu exactitate care elemente sunt sacre, care profane.

Profanul acaparează tot ceea ce este sacru, iar pentru unii el devine sacralitate. Şi cu toate acestea, ce se întâmplă cu adevărat în roman? La final, ce e REAL? Întorcându-ne la problema ridicată de musulmani, cred că e nevoie de o cunoaştere temeinică a islamului pentru a-i putea înţelege şi a judeca această problemă. De asemenea, ar trebui să luăm în calcul modernitatea lui Rushdie inserată în tradiţie: nu mai există eroi şi antieroi, Bine/Rău absolut, iar Cititorul poate decide singur asupra unor teme ale romanului.

Rămânând la nivel artistic, cartea lui Rushdie se joacă cu limbajul; ea desfinţează graniţele timpului, a spaţiului, a ceea ce e real, şi conturează o nouă lume, plină de o istorie magică, umoristică, învârtind cu ajutorul cuvintelor realitatea cunoscută, palpabilă, pe o faţă mai puţin explorată de scriitori.

• Plusuri

  stil matur, realism magic, planurile narative unesc realul şi fantasticul într-o manieră originală

• Minusuri

  încărcat de detalii

• Recomandari

  Celora cărora le plac provocările literare, interesaţi de tema exilului, de lumea Indiei, de realismul magic, celora familiarizaţi cu proza lui Rusdhie, sau cu cartea lui Mihail Bulgakov, Maestrul şi Margareta.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Salman Rushdie | Editura: Polirom

Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii

 

Titlu: Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii
Autor: Ionel Nicu Sava
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-579-904-2

„La un moment dat, aparent neașteptat și relativ inexplicabil, clase, grupuri sau categorii sociale se raportează diferit și cel mai adesea opus la sistemul economic, social și politic existent. În consecință, inițiază acțiuni sociale de alterare a codurilor, practicilor sociale, instituțiilor și simbolurilor culturale în conformitate cu un nou set de preferințe. Acțiunile colective de acest tip au fost denumite revolte, revoluții, conspirații, conflicte civile, turbulențe sociale, cicluri de protest și, începând cu deceniul șase al secolului trecut, mișcări sociale. Ele semnifică fluidizarea structurilor sociale, adică ”ieșirea” indivizilor din structurile existente, inițierea unor forme de asociere (organizații) noi și agregarea de configurații mentale, structuri sociale și înțelesuri culturale diferite. La finalul procesului rezultă categorii și grupuri sociale, organizații, stiluri culturale, identități, etosuri colective și instituții care înainte nu existau.”

Pe coperta 4 a cărții scrie despre ea că este „…o sociologie a protestului și revoluției înțelese ca procese de schimbare în profunzime a societății.” Destul de sărac descrisă aici, deși, într-adevăr, foarte concis, cartea este un studiu extrem de elaborat care ne introduce în universul mișcărilor sociale, în special a celor de revoltă, motiv pentru care titlul complet al cărții este Sociologia mișcărilor sociale. De ce se revoltă oamenii. Complexitatea subiectului este oarecum descurajantă. Conștientizarea acestui fapt m-a determinat, de fapt, să citesc cartea. În citatul de la începutul recenziei, autorul amintește doar câteva dintre denumirile pe care acțiunile colective le-au primit de-a lungul timpului. Cu toate acestea, în conștiința oricărui om, fiecare dintre acești termeni definește o noțiune diferită, de unde și complexitatea subiectului. Lucrarea Sociologia mișcărilor sociale este pe atât de complexă pe cât este și subiectul pe care îl tratează.

Autorul structurează cartea pe 7 capitole, reușind astfel să creeze o lucrarea foarte accesibilă, în pofida complexității sale. Eu personal am citit-o din curiozitate. Nu am nici pregătire și nici interes în domeniul sociologiei, politicii sau a psihologiei maselor. Cu toate acestea, lucrarea de față nu doar că mi-a plăcut și că m-a atras, dar m-a făcut și să înțeleg subiectul.

Luate pe rând, capitolele se prezintă astfel:

Capitolul 1

De ce se revoltă oamenii: pe lângă o clasificare a tipurilor de mișcări sociale fiind sugerate și câteva prototipuri și tendințe ale acestora, capitolul descrie istoria acțiunilor sociale și consecințele pe care le-au avut și continuă să le aibă în evoluția societății – „Așa s-au născut marile religii în trecutul îndepărtat, așa au apărut democrațiile moderne și s-au format cele mai multe state ale lumii în trecutul relativ apropiat și așa s-au profilat mulțimea de formațiuni, mișcări, inițiative, grupuri de lobby, internaționale, asociații, cluburi și curente intelectuale ale modernității recente.”

Capitolul 2

Organizarea mișcărilor sociale: Capitolul prezintă tipurile generale de mișcări sociale, cum iau ele ființă, cine le conduce, cine le finanțează, ce scop își propun și ce rol au în final în societate, precum și cum anume au ajuns mișcările sociale să fie ”deturnate”. Un exemplu pentru acest ultim punct îl reprezintă în România „mișcările inclusive ale minorității rrome”, care sunt finanțate constant din bani publici pentru a avea tentă ”pro”, nu ”contra”. Astfel, „asociațiile în loc să ”lupte” cu marginalizarea rromilor, se luptă între ele pentru bani. Fapt este că industria (autorul chiar folosește acest termen, industria) programelor de emancipare și integrare a rromilor consumă cele mai multe resurse publice și private și raportează cele mai slabe rezultate.”

Capitolul 3

Programul ideologic și formarea identităților colective. Rolul media: În acest capitol, autorul vorbește în general despre sensuri și roluri. Fie că este vorba despre sensurile culturale, morale, sociale sau politice pe care le au mișcările sociale, fie că este vorba despre rolul acestor sensuri sau a unor diferite instrumente – mass-media, internetul, emoțiile individuale și colective, crearea sau modificarea identității de grup sau colectiv – în dezvoltarea mișcărilor sociale, acest capitol analizează sensurile pe care aceste instrumente le au și rolul lor din perspectiva sociologiei mișcărilor sociale.

Capitolul 4

Etapele acțiunii colective. Mobilizarea, protestul și negocierea: Capitolul prezintă cele trei etape menționate în titlu, insistând asupra metodelor de propagare a protestelor, transformarea lor în acțiune organizată, dinamica și repertoriulacțiunilor sociale – adică marșul, demonstrația, mitingul și greva.

Capitolul 5

Acțiunea politică a mișcărilor sociale. Consecințele acțiunilor colective: Acesta este capitolul care tratează efectul pe care îl au – sau pe care ar trebui să-l aibă – mișcările sociale. Este vorba de schimbările politice pe care le poate aduce un protest, de modul în care acesta este reprimat, de instituțiile, partidele sau formațiunile politice care se nasc în urma unei mișcări sociale, dar și despre puterea pe care o au instituțiile deja existente în dezvoltarea mișcărilor sociale. „Goldstone (1980) a legat consecințele mișcărilor (sociale) de factori externi, precum crizele politice. Succesul unei mișcări nu ar fi dependent de mobilizarea resurselor (organizare, leadership, bani), cât mai ales de condițiile sociale și politice largi. Cu alte cuvinte, teoria procesului politic cu accentul său pe oportunități explică mai bine consecințele acțiunilor colective.”

Capitolul 6 și Capitolul 7

Teorie și metodă în studiul acțiunilor sociale și De la Hyde Park la mișcarea pentru drepturi civile, basismo, occupy, Primăvara Arabă. Studii de caz din mișcările sociale recente: Acestea sunt capitole care teoretizează mișcările sociale, aducând în atenția cititorului câteva studii de caz structurate pe tipuri de acțiuni – Mișcările studențești din 1968, Mișcarea feministă, Mișcarea zapatistă sau Mișcarea paneuropeană.

După cum spuneam, deși Sociologia mișcărilor sociale este o lucrare complexă, este și accesibilă. Limbajul folosit de autor nu este deloc sofisticat, iar structura cărții permite studierea în funcție de interesul pe care cititorul îl poate avea față de subiect.

• Plusuri

  Lucrarea de față este foarte importantă pentru că subiectul acesta nu a mai fost tratat până acum atât de amplu, deși este, în mod clar, unul de interes și de actualitate. Ușurința cu care poate fi citită și înțeleasă, o face foarte valoroasă.

• Recomandari

  Deși poate fi citită și înțeleasă și de un novice, lucrarea se adresează, de fapt, celor care fie s-au specializat, fie urmează să o facă, în domeniul sociologiei mișcărilor sociale.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Ionel Nicu Sava | Editura: Nemira

Toanele zeiţei Fortuna

 

Titlu: Conjurația imbecililor
Autor: John Kennedy Toole
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Lidia Ionescu
Numar pagini: 430
ISBN: 978-973-46-2551-2

„Linişte, perverşilor, strigă Ignaţius. Ascultaţi ce vă spun!”

Cumpără titlul în engleză

Replica de mai sus îi aparţine lui Ignatius J. Reilly şi este rostită la o petrecere gay în încercarea de a porni o mişcare revoluţionară, ca urmare a eşecului său anterior de a forma Partidul Drepturilor Divine. S-ar putea să vă fi indus puţin în eroare cu scoaterea din context a frazei de mai sus, însă acum că tot v-am captat atenţia, am o mărturisire de făcut: nu ştiu dom’le ce să scriu despre cartea asta! Am tot început într-o direcţie, am abandonat ca să mă îndrept în alta, ca apoi să realizez că am ajuns de unde am plecat. M-am apucat de nenumărate ori să scriu recenzia asta şi să mă opresc dupa 1-2 rânduri. Ba am şi citit câteva cărţi în aşteptarea vreunei inspiraţii divine. Nu a venit.

M-am indus singur în eroare crezând că va fi destul de uşor să scriu ceva (doar vorbim despre o carte comică, nu?!). Ei bine, da şi nu. Cartea poate fi intepretată folosind mai multe chei şi e atât de densă şi de bine lucrată încât nu aş şti de unde să încep şi unde să mă opresc. Dar da, cartea e ATT de bună! Romanul ar trebui inclus în DEX, ca exemplificare sub definiţia cuvântului tragedie. Autorul, John Kennedy Toole, s-a sinucis la vârsta de 32 de ani în urma refuzurilor primite în legătură cu manuscrisul romanului Conjuraţia imbecililor (titlu original: A confederacy of dunces). Mama sa a fost cea care a reuşit să-l publice într-un final, lucrarea fiind acum considerată un clasic al literaturii comice. Dar nu este doar comică. Este în aceeaşi măsură (sau în şi mai mare măsură) ironică, satirică şi reuşeşte să discute nişte probleme foarte interesante (şi actuale!) sub paravanul unei tragi-comedii dirijate de Ignatius. Dirijată ar putea fi prea mult spus, Ignatius fiind mai degrabă elementul la care reacţionează ceilalţi şi nu neaparat persoana care conduce de unul singur mersul lucrurilor (care de cele mai multe ori îi scapă de sub control). Devine confuz, nu? Mă cam învârt în jurul cozii. Păi ce ziceam în introducere?

Paleta de personaje este foarte generoasă, pornind de la Ignaţius care este un mâncău şi un pierde-vară de 30 de ani, cu studii superioare şi probleme constante cu valva, având şi o experienţă remarcabilă în a tăia frunze la câini. El îşi scrie opera vieţii pe foi pe care apoi le uită sub pat, trăieşte pe spinarea mamei sale şi declanşează belele pe oriunde merge. Forţat de împrejurări, trebuie să îşi caute un loc de muncă şi trece pe rând de la o fabrică de blugi la postul de vânzător ambulant. Replicile lui sunt mereu absolut delicioase, iar opinia lui despre lume este probabil una pe care nu o să întâlniţi prea des. În timp ce Ignaţius planuieşte o revoluţie la scară globală, mama sa se depărtează tot mai mult de el, după ce pune mâna pe un bărbat în vârstă, mai înstărit şi care are alergie la „comuniş’”. Myrna Mincoff este ceea ce s-ar putea numi marea iubire a lui Ignaţius, corespodenţa dintre ei doi având loc permanent. Myrna iese puţin din tiparul punkeriţei anarhiste şi, deşi total diferită de Ignaţius, cei doi alcătuiesc o pereche care ar putea oricând conduce lumea spre iluminare.

În alte roluri: Agentul Mancuso, care trebuie să aresteze cetăţeni suspecţi, domnişoara Trixie, o septuagenară a cărei pensionare este tărăgănată din cauza convingerilor obţinute de doamna Levy din cărţile de self-help şi cursurile de dezvoltare personală pe care le urmează, Darlene, dansatoarea de la Night of Joy, autoare a unor spectacole de mare ţinută artistică.... Ce mai, umorul e la tot pasul, comentariile acide la fel, iar temele de gândire sunt mult mai profunde decât poate părea la prima vedere, absurdul învăluie naraţiunea, criticând acum mai bine de 30 de ani o societate decadentă şi dură cu cei care ies din tiparele sale.

Eram în concediu vara aceasta, iar printre volumele alese pentru lectură s-a numărat şi Conjuraţia imbecililor. Înainte să apuc să citesc volumul, am făcut un schimb cu prietena mea, luând un Vonnegut în schimbul Conjuraţiei imbecililor. La intervale regulate, pe autobuz, la plajă sau la camera de hotel o auzeam izbucnind în râs sau primeam citate din roman ca răspunsurile la unele întrebări. Am fost deosebit de frustrat până când am pus mâna pe carte. Ceea ce vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi.

• Plusuri

  Stil, tematică, abordare, personaje, dialoguri

• Recomandari

  Lectură obligatorie

Categorie: Comedie/Satira | Autor: John Kennedy Toole | Editura: Polirom