Singur împotriva tuturor

 

Titlu: Angrenajul. Memoriile unui trader
Autor: Jérôme Kerviel
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2010
Traducere: Doru Mares
Numar pagini: 240
ISBN: 978-973-1989-00-6

“Realitatea însă, după cum s-a văzut, este cu totul alta şi are un singur nume: angrenajul. Angrenaj al unui sistem care foloseşte oamenii până-i zdrobeşte, angrenaj al comportamentelor acestor oameni care nu mai reuşesc să se controleze, angrenaj al unor mecanisme care o iau razna, angrenaj al unor interese personale care blochează manifestarea adevărului. Ce mai înseamnă, în asemenea condiţii, minunatele cuvinte “libertate individuală” şi “coeziune colectivă”? Nimic. Absolut nimic.”

Jérôme Kerviel este un personaj cât se poate de real, iar cartea relatează integral experienţele acestuia. Fost trader la Société Générale, acesta a fost trimis la închisoare pe baza acuzaţiei de a fi fraudat sistemul bancar, paguba ridicându-se la suma ameţitoare de 4,9 miliarde de euro... Cartea de faţă se vrea a fi un drept la replică, drept care nu i-a fost acordat niciodată pe nici un alt suport material sau în vreun context. Cât de vinovat este Jérôme pentru paguba provocată? Veţi judeca singuri în timp ce veţi parcurge paginile acestei cărţi – jurnal.

Simt nevoia să spun din capul locului că nu am mai citit niciodată o carte atât de puternică, care să mă impresioneze atât de mult şi care să îmi provoace emoţii de-a dreptul organice. Poate vi se spune deseori în recenzii că o anumită carte cu acţiune fictivă se citeşte cu sufletul la gură… Credeţi-mă, sunt nişte minciuni. Nimic nu se compară cu veridicitatea dată de relatarea unor întâmplări reale, prin care chiar a trecut un om. Când eram la capitolul “Închisoarea”, mi-am dat seama la un moment dat că respiram precipitat... Şi nu, nu mi se întâmplă asta prea des atunci când citesc.

Devii încă de la început aliatul lui Jérôme. Afli că a fost un trader mult prea pasionat de munca lui, care a renunţat la viaţa personală, la familie, la toţi cei dragi şi la sine pentru a plonja orbeşte în viaţa profesională, care îi acapara tot timpul şi spaţiul. Casa îi este înlocuită de trading-room, pasiunile dispar sub monopolul activităţilor financiare desfăşurate la bancă, iar prietenii sunt substituiţi cu colegii de birou.

Jérôme se simţea viu într-un astfel de context, inuman pentru cei mai mulţi dintre noi. Nu că ar fi fost nefericit cu sine şi că ar fi căutat un refugiu în carieră, aşa cum fac aşa numiţii workaholici. Traderul de faţă era pasionat de ceea ce făcea, se simţea util şi împlinit, se bucura de câştigurile aduse băncii care l-a primit pe un post la care nici nu îndrăznea să viseze şi în plus prinsese febra rapidităţii operaţiunilor financiare.

Se trezeşte însă din euforie în momentul în care îşi dă seama că întregul sistem este unul viciat, plin de hibe şi zone întunecate. Strategiile folosite, extrem de riscante, sunt totuşi încurajate şi aprobate de superiori, aceeiaşi superiori care ulterior vor declara în faţa justiţiei că nu au văzut, nu au auzit şi nu au ştiut nimic... O dată cu colapsul economic din 2008, Jérôme conştientizează dureros că este singur în faţa tuturor. Operaţiunile de trading, aflate pe piloni mai degrabă putreziţi decât siguri, duc la o prăbuşire greu de oprit, odată ce a fost declanşată.

Într-un astfel de context, cine va suporta consecinţele? Un întreg sistem financiar care a mers pe un pod mişcător, superiorii care, dintr-o dorinţă disperată de câştig, au aprobat tacit încălcarea tuturor regulilor de siguranţă sau instituţia bancară, condusă de principiul: “fiţi ascultători, dar învăţaţi să nu mai ascultaţi”, atât timp cât prosperitatea financiară, cu tendinţe de exces, este asigurată?

Le va suporta pionul. Cea mai neînsemnată piesă din joc este găsită răspunzătoare de toată vina, inconştienţa şi păcatele colective. Jérôme se trezeşte tras într-un vârtej apocaliptic, hiperbolizat şi de o presă înnebunită după scandal, devenind peste noapte un soi de persona non grata, inamic numărul 1, criminal, terorist, fanatic şi ce vă mai puteţi închipui mai rău şi reprobabil. Iar replica unui poliţist te sleieşte pur şi simplu de puteri:

“Ştim că v-au băgat degeaba, dar asta e situaţia...”

• Plusuri

  O experienţă de viaţă puternică, redată cât se poate de veridic şi tulburător.

• Recomandari

  Celor care sunt atraşi în special de cărţi inspirate de evenimente reale şi celor care lucrează în domeniul financiar. Vor cunoaşte şi faţeta “neagră” a acestei lumi, asta dacă nu au făcut deja cunoştinţă cu ea...

Categorie: Altele | Autor: Jérôme Kerviel | Editura: Trei

Când esteticul se îmbină magistral cu scrisul

 

Titlu: Mustaţa lui Dalí și alte culori
Autor: Felix Aftene & Lucian Dan Teodorivici
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2020
Numar pagini: 216
ISBN: 978-973-46-8264-5

După excelenta introducere a scriitorului și criticului literar Bogdan Crețu la acest inedit experiment „artistic” întreprins de artistul grafic Felix Artene și de scriitorul Lucian Dan Teodorovici (coordonatorul colecției Ego. Proză a Editurii Polirom) pare că nu prea ar mai rămâne cam nimic de zis. Este atât de cuprinzătoare, de cultă și de sensibil scrisă, încât umilul cititor din mine s-ar transforma în nimic altceva decât un părerolog dacă cineva mi-ar citi rândurile după ea. Dar cum eu nu sunt critic, cum nici Bogdan Crețu nu este un simplu cititor, cred că nu există termen de comparație și că introducerea, respectiv articolul ar trebui luate ca atare și nu comparate.

Dar ce avem noi aici, în la fel de strălucitoarea colecție Fiction.Ltd a aceleiași Edituri Polirom? Un pictoroman. Ce-i ăsta? ați putea spune. Felix Artene, un reputat și distins artist vizual, pictează șaisprezece tablouri care îl au, mai mult sau mai puțin, în centru pe celebrul pictor Salvador Dalí și aproape la fel de celebra lui mustață subțire și arcuită în sus. Și pornind de la aceste tablouri, Lucian Dan Teodorovici scrie șaisprezece capitole aparent disparate, dar care trebuie totuși citite în cheie romanescă, fiecărui tablou fiindu-i dedicat, evident, câte un capitol.

Iar fiecare capitol reprezintă o aventură a Artistului, cu „A” mare, pornit ba prin lumea sa, cea reală, ba prin imaginar, ba prin cele închipuite de mințile năstrușnicelor personaje care îi răsar în cale în timpul perindărilor sale prin lumile acestea fantastice.

Întâlnește un canar vorbitor din Insulele Canare, o ceată de furnici care creează artă și pe care Artistul, suflet darnic, le răsplătește printr-un superb gest la final care îi trădează, totodată, extraordinarele puteri. Un corb ateu, un fluture cu probleme de vedere care îi cere artistului una dintre perechile sale de ochi pentru a vedea și el lumea așa cum merită a fi văzută, iar Artistul, suflet mare, dar și naiv, îi face pe plac și e cât pe ce să o pățească. O gașcă de spiriduși zurlii ce vor să zboare cu baloane de săpun, un sticlete mare amator de matematică, o gujulie poliglotă și multe alte creaturi fantastice, dar și personaje legendare sau de basm, cum ar fi Diogene sau însuși Prometeu, Micul Prinț cel mereu călător ori Alice întoarsă din Țara Minunilor, dar și pe Pinocchio, plus, să nu uit, un fachir hindus cu care poartă, poate, cea mai frumoasă poveste din mijlocul acestor povești frumoase care alcătuiesc pictoromanul, și multe altele.

Având ca temă de plecare tablourile ce preced fiecare capitol, poveștile acestea aparent disparate ne spun de fapt că până și geniile (de natură artistică au ba) au dilemele lor, că sunt măcinate de îndoieli, că-și pun tot timpul întrebări și că oricât le-am crede noi de extraordinare, de imposibil de atins, se arată mereu dispuse să învețe, să afle lucruri noi, păreri noi, puncte de vedere noi cu care sunt sau nu de acord, și că prin toate lumile însuflețite de viață găsești tot timpul ceva nou de învățat, indiferent că e vorba de o furnică sau de însuși Diogene.

Artistul imaginat de autori nu este omniprezent și nici omniscient, în pofida însușirilor extraordinare cu care l-au dotat cei doi. Da, își poate deșuruba capul, își poate lepăda pielea, îi poate împrumuta altcuiva una dintre perechile de ochi, se poate transforma în altceva, într-un râu, de pildă, dar totuși nu e Dumnezeu încarnat într-un artist. Și cu toate că e un adevăr arhicunoscut că nu e simplu să fii artist indiferent de țara în care încerci să supraviețuiești zilei de mâine, iar condiția de artist e, de cele mai multe ori tristă, eroul întâmplărilor fantastice imaginat de Felix Aftene prin tablouri și de Lucian Dan Teodorovici prin povești este o făptură cu care poate rezona orice muritor la un moment dat.

— Oprește-te, oprește-te. Glumeam, omule. Ce formă are Pământul? Oh, câte forme nu are... Știi, în urmă cu mii de ani, Pământul avea formă de clopot și stătea pe spinarea a patru elefanți. Iar ei, săracii, se țineau în echilibru pe spinarea unei broaște-țestoase. Așa ne zice poetul Valmiki – și cine poate cunoaște forma Pământului mai bine decât un poet? Apoi a fost și plat Pământul, Biblia ne trimite în cele patru colțuri ale lui – și cine ar putea pune sub semnul întrebării Biblia? Și-apoi a devenit sferic, turtit la poli și bombat la ecuator, căci așa ne-a învățat știința – și cine poate contrazice știința fără a fi considerat nebun? Vezi, Pământul are forma gândurilor oamenilor, nicidecum alta. În ceea ce mă privește, Pământul este – și aici a arătat spre obiectul rotitor de deasupra palmei lui drepte – nici mai mult, nici mai puțin decât cubic. Căci cubul e pentru mine forma perfectă, iar Pământul meu nu are cum să fie altfel decât perfect. Și e gol pe dinăuntru, golit de materie, astfel încât să-l poți umple cu toate poveștile tale, așa cum umpli o cutie prețioasă cu diamante, cu rubine și safire, cu smaralde și perele, cu beliruri și topaze... Mda, Pământul are forma gândurilor noastre, a repetat el ideea expusă anterior, de astă dată pe un ton și mai profund, și mai înțelept, ceea ce l-a liniștit de tot pe artist.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Felix Aftene & Lucian Dan Teodorivici | Editura: Polirom

Busola de aur

 

Titlu: Materiile întunecate. Luminile nordului
Autor: Philip Pullman
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2007
Traducere: Aida Oprea și Irina Pachițanu
Numar pagini: 420
ISBN: 978-973-501-905-1

Luminile nordului, primul volum al seriei Materiile întunecate, este o carte pentru copii și adolescenți, dar și, prin finalul surprinzător, pentru adulți. Filmul The Golden Compass păstrează și el aceeași notă, punând însă ceva mai mult în valoare aspectele vizuale, dar și modificând ușor finalul, sau mai bine spus, întrerupându-l înainte de finalul cărții. În trailerul filmului pot fi zărite câteva secvențe – pe care editorul a ales să le prezinte și la sfârșitul volumului, în imagini color pe hârtie glossy – din ceea ce Philip Pullman a imaginat ca sfârșit pentru acest volum. Cheia pentru înțelegerea acestei șarade se regăsește în celelalte două volume ale seriei, Pumnalul diafan, respectiv, Ocheanul de chihlimbar. Deși atât tema, cât și personajele respectă linia impusă de primul volum, ultimele două volume oferă perspective politice și religioase atât de radicale, încât pur și simplu am senzația că nu va exista niciodată un al doilea și un al treilea film care să respecte scenariul celor două volume finale din serie.

Cumpără titlul în engleză

Revenind la Materiile întunecate, Philip Pullman propune o variantă extrem de interesantă de ființe din altă lume: și anume, fiecare om are începând de la naștere și până la moarte un daimon, un animal capabil să vorbească, să gândească în sincron cu omul său și care chiar îi completează într-o oarecare măsură personalitatea, care se bucură și suferă odată cu omul lui, dar care, în mod bizar, nu pare să aibă nevoie de hrană. Pe mine m-a fascinat foarte mult această idee. Faptul că până la pubertate daimonii nu au o formă precisă, ei schimbându-se în funcție de starea copilului în primul rând, mi s-a părut extrem de realist, ca și faptul că daimonii nu se pot depărta de oameni foarte mult, acest lucru putându-le provoca chiar și moartea. Acesta este un aspect de o extrem de mare importanță în carte – ca și în film. Practic, pe asta se bazează o foarte mare parte a acțiunii. Intriga în sine a primului volum pleacă de la această legătură inextricabilă dintre om și daimon. Iar în această idee, termenul intercizie devine pe cât de infam, pe atât de important.

În privința daimonilor, un alt aspect foarte interesant și în același timp foarte realist este faptul că sunt, cu foarte rare excepții, de sex opus cu omul lor. Având în vedere explicațiile legate de existența acestora, explicații care apar mult mai târziu în roman, acest amănunt relevă multe despre natura umană, indiferent că este vorba despre cea din lumea lui Philip Pullman sau din lumea noastră.

Această legătură inviolabilă dintre om și daimon a făcut din crearea, descrierea și interacțiunea personajelor o muncă foarte complexă, autorul asumându-și un risc foarte mare: inconsecvența ar fi putut să apară în orice punct al romanului. Dar acest lucru nu se întâmplă. Existența unui daimon face ca fiecare activitate, fiecare decizie să fie diferită de cele din lumea noastră în care – după cum reiese ceva mai încolo - daimonul este adânc ascuns în interiorul omului. Iar personajele create astfel de autor au o dublă valoare, aceea de a fi personaje foarte realist conturate și aceea de a fi absolut inedite. În afară de oameni și daimonii lor, Philip Pullman mai creează un alt personaj inedit – Ursul cu armură. Este vorba de o specie de urs polar care trăiește pentru război, iar măiestria și-o arată construindu-și o armură din metal de meteorit. Este extrem de rezistentă, ceea ce-i permite să se avânte în război fără a-și face griji că ar putea fi rănit. Curajul lor este echivalat doar de măiestria de a-și forja aceste armuri. Faptul devine de o remarcabilă importanță în volumul al doilea în special, dar ideea este excelent plasată încă din primul volum. Remarcabil – pentru lumea creată de Philip Pullman – este faptul că urșii nu au daimoni. Un aspect cheie pentru o întorsătură foarte interesantă pe care o ia acțiunea spre sfârșitul cărții.

Evident, nu pot fi trecute cu vederea Vrăjitoarele, a căror principală caracteristică este capacitatea lor de a se depărta foarte mult de daimonii lor, chiar dacă moartea unuia dintre membrii perechii înseamnă automat și moartea celuilalt.

Acțiunea este plasată într-o lume despre care autorul nu oferă foarte multe detalii: este o lume extraterestră?; lumea noastră într-un trecut sau într-un viitor foarte îndepărtat? Ceea ce știm cu siguranță este că, în anumite puncte, această lume interacționează cu altele. Și aceste puncte devin ele însele intrigi într-o întortocheată țesătură de aventuri și personaje dintre cele mai insolite.

Deși diferențele dintre carte și film nu sunt remarcabile – cu excepția finalului, evident – filmul este, cred eu, ușor mai sărac. Impune imagini care se întipăresc definitiv în minte – nu mi-o imaginez pe Lyra Belacqua decât jucată de Dakota Blue Richards, așa cum nu reușesc să mă gândesc la Lord Asriel decât avându-l în față pe Daniel Craig, sau la Marisa Coulter doar reprezentată de Nicole Kidman – însă scapă anumite amănunte care sunt necesare pentru înțelegerea celorlalte două volume. Din acest motiv, recomand ca cititorul să vizioneze și filmul, indiferent dacă înainte sau după lecturare. Ceea ce trebuie reținut însă, este faptul că filmul este pentru adolescenți și pentru adulți, dar cartea este mai mult pentru adulți, în special dacă se intenționează lecturarea întregii serii.

• Plusuri

  Atât cartea Luminile nordului cât și filmul Busola de aur, propun personaje inedite conturate foarte elegant, foarte complex și realist. Puterea imaginativă a autorului – și a regizorului filmului, de altfel – se ridică la nivelul așteptărilor pe care cititorul le va avea încă de la primele pagini. Romanul este unul de aventuri, extrem de incitant și alert. Filmul este, cu siguranță, pe măsură.

• Recomandari

  Recomand romanul adolescenților doar în cazul în care nu intenționează să citească și celelalte două volume, din cauza problemelor radicale pe care le tratează autorul în volumele al doilea și al treilea. Recomand cu căldură trilogia și adulților, chiar dacă pare mai mult un roman pentru copii și adolescenți. Vor avea ocazia să descopere idei inedite despre probleme existențiale care au măcinat omenirea încă de la începuturile ei.

Categorie: Aventura | Autor: Philip Pullman | Editura: Humanitas

O să mor oare? În felul ăsta?

 

Titlu: Apa neagră
Autor: Joyce Carol Oates
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Cristina Ilie
Numar pagini: 176
ISBN: 978-973-46-2437-9

Istoria este scrisă de învingători, iar acest postulat se referă, cel mai adesea, chiar și la interacțiunea celor care au puterea cu cei dominați de putere. Metafora samavolniciei, a dizgrației umane se regăsește perfect în romanul Apa neagră de Joyce Carol Oates. Țin să menționez că am tot amânat lectura acestei cărți, deși, în repetate rânduri, îmi atrăgea atenția. Se pare, totuși, că fiecare carte își are ceasul său de glorie, iar prima mea întâlnire cu Oates și-a meritat așteptarea din plin.

Haideți să aruncăm o privire asupra subiectului. Romanul Apa neagră de Joyce Carol Oates prinde într-un cadru aproape cinematografic momentul când mașina unui senator american se îneacă cu o tânără invitată la bord. Acele câteva minute, ore de înec, sunt prinse în lentoarea povestirii, exact precum bolidul tras de mâlul întunecat și tăcut. Kelly Kelleher este o tânără exemplară, un adevărat patriot, care învață ce este și cu ce se mănâncă politica. E o fire ambițioasă, dar calmă, profund atașată de părinții săi, îndrăgostită de idealurile muncii sale.

Totul se desfășoară într-o armonie și o normalitate până apare el, acel Mister X, acel senator exemplar în fața reflectoarelor, care însă o asigură că viața sa intimă este de departe una dintre cele mai nefericite. Kelly crede, devine obedientă, vede carisma sa dincolo masca răpitorului. Cei doi se aventurează într-un roman delicat, fragil, un melanj de emoție și de păcat. Ei doi devin ilustrația unor rapoarte în care nu e loc de mândrie.

Iată-i gonind pe o stradă națională, îmbătați de alcool și de euforia fructului interzis. O mișcare greșită și mașina derapează de pe șosea. De aici, Oates transformă narațiunea în cadre de film. Iată momentul căderii. Iată zbaterea celor doi. Iată momentul în care el o calcă pe cap ca să-și elibereze trupul din îmbrățișarea morții. Totul se desfășoară cu încetinitorul, de parcă acea apă neagră nu e altceva decât fluviul lui Charon, o trecere în neființă.

Oates e o naratoare care pare să adere la stilul inconfundabil al Virginiei Woolf. Acea manieră cu care spune lucrurile pe jumătate, lasă paranteze deschise, îi dă cititorului posibilitatea de a empatiza sau de a urî – toate la un loc dau cărții o formă lipsită de clișee. Joyce Carol Oates exploatează metehnele umane, dar fără verbalizare excesivă, fără acel element profund moralizant. Este o baladă a unei morți stupide, în care se dezvăluie treptat, încet, natura umană.

Pentru cei care nu cunosc substraturile romanului, acesta are la bază un eveniment real. Romanul a fost inspirat de incidentul Chappaquiddick, un accident de mașină cu un singur vehicul care a avut loc pe Insula Chappaquiddick din Massachusetts, în jurul miezului nopții, între vineri, 18 iulie și sâmbătă, 19 iulie 1969. Accidentul a fost cauzat de neglijența senatorului Edward M. (Ted) Kennedy și a dus la moartea pasagerului său, Mary Jo Kopechne, în vârstă de 28 de ani, care a rămas blocată în interiorul vehiculului.

Oates a câștigat atenția mea de cititor, pentru câteva motive:

• Nu a exploatat subiectul sexualității – nu veți găsi scene fierbinți, doar aluzii, suficient cât să prindă atenția cititorului;
• A redat moartea într-un joc literar de anvergură. Este dificil să captezi acele ultime momente în care victima traversează culoarul memoriei;
• Nu m-a plictisit. Nici un gram.

Cred că nu voi greși afirmând faptul că romanul Apa neagră de Joyce Carol Oates este obsedant, curajos, non-conformist, un veritabil elogiu adus purgatoriului uman.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Joyce Carol Oates | Editura: Polirom

15 cărți pentru copii despre iarnă, Crăciun și magia sărbătorilor

 

În ultimii ani am auzit frecvent de tradiția calendarului de Advent - o numărătoare inversă până la Crăciun, marcată de activități zilnice prin care ne pregătim de sărbători. Luna aceasta m-am hotărât să o și pun în practică folosind, cum altfel, cărți. Așa a început mica mea cercetare legată de cărți pentru copii cu tematică de iarnă și Crăciun, iar oferta s-a dovedit a fi foarte generoasă. 

Cu gândul că ar putea fi de ajutor, vă împărtășesc din cărțile care au avut succes la fiica mea, Ana, până acum (și câteva pe care încă le am pe lista de dorințe). Am încercat și o împărțire pe vârste, orientativă, ca să vă ajute în alegere.

Recomandări pentru 1 - 3 ani  

• Ninsoarea din vis, de Eric Carle (ediție cartonată) 

Cartea lui Eric Carle are un farmec aparte, reușind prin ilustrații, colaje și textul jucăuș să transmită din bucuria primei zăpezi și a venirii sărbătorilor.

• Hoinari prin Anotimpuri - Iarna, de Rotraut Susanne Berner (ediție cartonată)

Prima carte din seria Hoinarilor (o colecție de cărți de tip caută și găsește) ilustrează forfota orașului și a locuitorilor săi în prag de iarnă, iar cei mici pot descoperi o mulțime de obiecte, personaje și activități specifice acestui anotimp.

• Lama Lama de Crăciun, de Anna Dewdney și O zi de iarnă cu familia Șoricel, de Kazuo Iwamura

Descriu foarte frumos cum arată pregătirile de iarnă și de Crăciun în familie. Despre cele două cărți puteți citi mai pe larg în articolele dedicate, aici și aici. 

• Crăciunul cu Bobiță și Buburuză, de Bartos Erika

Pentru fanii băiețelului melc și a fetiței mămăruță, două povești de Crăciun despre prietenie, generozitate și pregătiri de Crăciun. 

• Pippa & Pelle - O zi de iarnă, de Daniela Drescher (ediție cartonată)

O povestire scurtă și ușor de îndrăgit despre frumusețea și bucuria unei zile de iarnă. 

Recomandări pentru 3 - 5 ani 

• Alege-ți un brăduț, de Patricia Toht

O poveste în versuri, despre ritualurile ce țin de pregătirea bradului de Crăciun. A fost una din descoperirile frumoase ale calendarului nostru de Advent, cu ilustrații minunate și versuri simpatice. 

• Tifi Păpădie salvează Crăciunul familiei, de Andreas H. Schmachtl

Aventura iepurașului Tifi este legată tot de bradul de Crăciun - când restul familiei Păpădie uită de brad, Tifi găsește pomul potrivit și îl decorează într-un mod inedit. 

• Scrisori de Crăciun de la Felix, de Annette Langen și Constanza Droop

O poveste frumoasă despre prietenie, împletită cu informații inedite despre ritualurile de Crăciun din alte țări și cu... scrisori de la un iepuraș care îl vizitează pe Moș Crăciun. Scrisorile lui Felix și modul în care sunt incluse în carte au fost atracția principală pentru fiica mea, așa că le-am citit intensiv în ultima perioadă.

• Crăciun fericit, Matei!, de Brigitte Weninger și Eve Tharlet

Realizez de-abia acum că este a treia carte cu iepurași pe care o recomand :) așadar, pentru micii fani ai personajelor urecheate, iepurașul Matei oferă un exemplu de generozitate în prag de iarnă, având grijă ca animalele din pădure să nu rămână fără hrană până la sosirea primăverii. 

• Puiul lui Gruffalo, de Julia Donaldson și Alex Scheffler

Noi suntem mari fani ai Juliei Donaldson și ai personajului Gruffalo, așa că nu puteam rata o carte despre fiica lui Gruffalo, care pornește în căutarea șoricelului fioros, care a reușit să îl sperie pe tatăl ei, curioasă dacă există cu adevărat. 

• În țara lui Moș Crăciun. Caută și găsește (carte de activități)

Moș Crăciun și ajutoarele lui se pregătesc de marea noapte de Crăciun, în paralel cu familiile care urmează a primi cadourile de la Moș. O carte de activități numai bună de răsfoit pentru a exersa atenția și vigilența celor mici. Sfat pentru părinți - necesită ceva răbdare. 

• Crăciunul ursuleților, editura Litera Mică (carte cu autocolante)

Tot din categoria cărților cu activități, o recomandare pentru cei mici cărora le place să lipească autocolante: vor alege hainele potrivite pentru cei patru prieteni ursuleți, vor împodobi bradul și le vor aduce cadourile dorite de fiecare. 

O mențiune pentru următoarele cărți: în funcție de răbdarea copilului vostru, acestea sunt potrivite merg și de la vârsta de 3 ani, dar mai degrabă le-aș recomanda de la 4 ani în sus.

• O iarnă de povești, de Cristina Donovici și Alex Donovici

Ascultăm Poveștile Cristinei în format audio de pe la 2 ani, seara, la culcare și în felul acesta ne-am familiarizat cu povestea lui Moș Nicolae, care vrea să renunțe la nuielușele puse în ghete și cu mesajele de recunoștință și generozitate foarte frumos puse în cuvinte. În carte regăsim o colecție de șapte povești care surprind foarte bine spiritul sărbătorilor, oferindu-le în același timp copiilor ocazia să învețe mici lecții de viață, potrivite vârstei lor. 

• Cum a furat Grinch Craciunul, de Dr. Seuss și Expresul Polar, de Chris Van Allsburg sunt două povești clasice de Crăciun, pe care cred că și le dorește în primul rând copilul din mine. Le-am adăugat pe lista mea de dorințe și dacă nu reușim să le citim Crăciunul acesta, cu siguranță se vor regăsi în calendarul de Advent de anul viitor. 

Lista de recomandări rămâne deschisă, iar eu sunt în continuare în căutare de titluri pe care să le adăugăm la colecția cărților cu tematică de sărbători. Lectură în tihnă și sărbători liniștite!

Cea mai potrivită carte pentru cadoul de Crăciun 🎅

 

Există cadouri mai frumoase decât cărțile?

Întrebarea este retorică pentru că noi suntem cuceriți de ideea de a oferi în dar o lume întreagă.

De aceea colaboratorii bookblog.ro au selectat câte o carte pe care o consideră cel mai potrivit cadou de Crăciun. De la fantasy, la o carte terapeutică, toate recomandările de mai jos au în comun ideea de speranță și de stare de bine, și este o potrivire spontană, fără să o fi căutat.  Sperăm să vă inspire. :)

Cartea recomandată de Iulia Dromereschi:

Cartea pe care aș dărui-o de Crăciun se numește „O sută de ani în casa noastră” și a fost scrisă de Alexandra Litvina, la o idee a Annei Desnițkaia și cu ilustrații tot ale ei. A apărut la noi în traducerea din limba rusă a Justinei Bandol, la Editura Frontiera, și aș trimite-o cu drag către toți copiii curioși de povestea familiei lor, dar și către toți adolescenții care, de multe ori, nu înțeleg rostul în a sta de vorbă cu părinții și bunicii lor. „O sută de ani în casa noastră” urmărește, din mai multe puncte de vedere, ce se întâmplă în perioada respectivă într-o casă moscovită, trecând prin perioade istorice importante, marcate prin pagini în care autoarele explică, vizual și textual, ce s-a întâmplat. Sunt acoperite, firește, cele două Războaie Mondiale, dar și alte evenimente poate mai puțin cunoscute tuturor.

O alăturare fericită a paginilor de jurnal personal cu informația oferită prietenos, cu multe imagini, cred că a fost o muncă titanică - deși știu de la sursă că Litvina și Desnițkaia au lucrat la carte în jur de un an, în timp ce erau implicate și în alte proiecte. Zic că orice copil, adolescent și nu doar s-ar bucura să o găsească sub brad și că poate fi o sursă generoasă de activități în și de familie.

Cartea recomandată de Liviu Szoke:

O carte pe care am redactat-o anul acesta pentru Editura Corint și aș recomanda-o oricui, indiferent de vârstă (preferabil totuși peste paisprezece ani): Aceste patimi zbuciumate scrisă de tânăra scriitoare americană de origine chineză Chloe Gong. Cartea este de fapt o reinterpretare a celebrei tragedii Romeo și Julieta adaptată pentru cititorii de astăzi. Pe scurt, este vorba despre Roma Montagov și Juliette Cai, moștenitorii a două bande de gangsteri rivale din Shanghaiul anilor douăzeci, care, în loc să facă tot posibilul să câștige supremația asupra orașului, ajung să se îndrăgostească. Și să se urască de moarte mai apoi, în urma unui incident tragic, când Juliette este nevoită să plece timp de patru ani la New York, pentru a da totul uitării.

Patru ani mai târziu, ea se întoarce în orașul natal, unde dă însă peste o adevărată baie de sânge creată de un monstru nevăzut care iese din râul ce străbate orașul și care îi face pe cei din ambele bande, Florile Albe și Banda Stacojie, să se sinucidă sfâșiindu-și gâturile. Este o poveste complexă, cu un ritm alert și destul de dură pe alocuri, dar totodată absolut fermecătoare prin firele narative conexe și prin scânteile romantice care se aprind, în mod inevitabil. Plină de umor, dar și sângeroasă, este, după cum spuneam, o poveste pentru toate vârstele, pe care aș face-o cadou atât unui adolescent de cincisprezece ani, cât și unui cititor ceva mai în vârstă, indiferent că are la activ sute și sute de lecturi din toate genurile. Este imposibil să nu-l cucerească prin complexitate, umor și, de ce nu, duritate și romantism. Nu mai pomenesc de proza luxuriantă și de coperta absolut superbă, care transformă însăși cartea într-un cadou valoros.

 

Cartea recomandată de Raluca Elgyar:

2021 va rămâne, probabil, în istorie ca al doilea an al pandemiei. Un an care ne-a testat din nou resursele de răbdare, reziliență, înțelepciune și acceptare. De aceea, dacă este să aleg o carte care mi-a mers la suflet anul acesta, atunci aceasta este Darul. 12 lecții care îți vor salva viața scrisă de dr. Edith Eva Eger. Este a doua carte a unei femei de 94 de ani (prima carte, Alegerea, a scris-o la 89 de ani), supraviețuitoare a Holocaustului (a petrecut ceva mai mult de un an la Auschwitz, a scăpat cu viață în urma unei întâlniri cu temutul doctor Mengele, dansând pentru acesta o bucată dintr-un balet), absolventă de Psihologie la vârsta de peste 50 ani.

Darul este o carte terapeutică, care ne pune față în față cu fricile și credințele noastre limitative. Nu este o carte motivațională care oferă rețete aplicabile tuturor, este împărtășirea curajoasă a unei experiențe de viață excepționale, o pledoarie pentru a ne privi trecutul în ochi, a-l accepta și a-l vindeca. Edith Eva Eger ne spune că niciodată nu este prea târziu pentru acest exercițiu de autenticitate și de asumare a ceea ce suntem.

„Până la urmă, nu ceea ce ni se întâmplă contează cel mai mult, ci ceea ce alegem noi să facem cu aceste întâmplări.“ O doză de înțelepciune mereu actuală și necesară acum mai mult decât oricând.

 

Cartea recomandată de Andrea Balint:

Recomandarea mea de lectură pentru Crăciun este o carte despre cum, atunci când îți deschizi inima către oameni, minuni încep să se întâmple. Este o poveste despre curaj și prietenie care te inspiră să pleci din fața ecranului, indiferent care ar fi acela, și să vrei să întâlnești oameni în viața reală, față în față. Să surprinzi un zâmbet care nu poate fi transpus în niciun emoticon sau să oferi o strângere de mână eliberatoare de oxitocină.

Schimb de viețieste despre a ieși din zona te confort, rutină, uneori chiar siguranță, pentru a perminte vieții să curgă prin tine și în favoarea ta. O bunică și nepoata ei îndrăznesc acest act de curaj de a petrece o lună una în locul celeilalte, în orașul și în casa celeilalte. Astfel ele redescoperă cine sunt în autenticitatea lor, care fusese estompată de rutină.

E atâta căldură și amuzament între rândurile acestei cărți, încât un ceai lângă bradul de Crăciun și această lectură sunt perfecte pentru relaxare și încărcare.

 

Cartea recomandată de Corina Moisei-Dabija:

Sărbătorile de iarnă sunt prilej pentru a oferi celor dragi căldură, empatie și multe îmbrățișări, dar și cărți minunate care le-ar face sărbătoarea de-a dreptul memorabilă. Am decis să aleg drept cadou pentru cea mai bună prietenă a mea cartea Memoriile unui motan călător de Hiro Akirawa, tradus la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

 

În primul rând, draga mea amică și confidentă adoră pisicile, deci sunt sigură că acest volum îi va merge direct la inimă. Este un roman de o empatie și de o sensibilitate cum rar se mai întâlnesc în literatura contemporană. Este o carte în care loialitatea, prietenia și credința se împletesc într-un tandem minunat, cu un final care, sunt sigură, îi va sfâșia și recompune inima la loc. Cred eu, că o astfel de carte se administrează aidoma unui leac, la început de an, atunci când ne suplinim rezervele de credință în oameni și în fericire.

Dacă îți dorești ca darul tău să impresioneze, să atingă strunele cele mai sensibile ale unui suflet, atunci această carte este mai mult decât indicată. Scrisă într-o manieră caldă, cu scene care nu au cum să te lase indiferent, aceasta se va întipări mult timp în memoria cititorului și se va transforma într-o amintire cu aromă de portocală, glintwein și seri petrecute lângă foc.

 

Cartea recomandată de Andreea Chebac:

Când mă gândesc la sărbătorile de iarnă, mă gândesc la familie și la faptul că este unul dintre puținele momente în care suntem toți împreună. E o ocazie bună să depănăm povești sau să repetăm aceleași istorisiri iar și iar. Cartea aleasă de mine se potrivește de minune cu atmosfera asta de a fi în sânul celor dragi: Ereditate, de Miguel Bonnefoy.

Autorul, născut din părinți latino-americani cu naționalități diferite, deci cu un bagaj cultural diferit, și crescut o vreme în Franța, transformă toate aceste experinețe într-un roman în care, așa cum poate ați ghicit, este vorba despre ereditate sub forma unei saga de familie. Mizând într-un mod care pe mine m-a cucerit pe ideea de mitologie familială, povestea din carte mi-a oferit ocazia unei călătorii exotice în Chile, alături de membrii familiei Lonsonier. Deși emigranți, ei își păstrează spiritul francez generație după generație, patria natală rămânând mereu un punct luminos în mintea lor, în toți cei o sută de ani de exil.  Personajele inspirate de familia paternă a autorului sunt suficient de veridice încât să te „tragă”  cu ele în mijlocul acțiunii alerte a romanului, într-un vârtej de fapte istorice poleite cu puțin realism magic.

Despre consimțământ și vulnerabilitate înainte de #MeToo

 

Titlu: Exercițiu de încredere
Autor: Susan Choi
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 275
Traducere: Mihaela Buruiană
Numar pagini: 2021
ISBN: 978-606-779-855-5

Exercițiu de încredere este, înainte de toate, o lectură necesară. Spun asta pentru că Susan Choi alege să abordeze un subiect nu numai sensibil și complex, dar și despre care nu s-a prea vorbit. Mișcarea #MeToo a schimbat acest fapt, dar autoarea are meritul de a fi finalizat romanul înainte de această schimbare.

Cartea vorbește despre putere, abuz, consimțământ, vulnerabilitate, răzbunare și…vindecare. În centrul narațiunii, se află un grup de liceeni, pasionați de teatru și în căutarea propriilor identități, Sarah, o adolescentă introvertă și timidă, s-a îndrăgostit de David, coleg cu ea la cursul de actorie al carismaticului domn Kingsley. Printre metodele controversate ale acestui profesor se numără faimoasele “exerciții de încredere”, menite să-i elibereze pe elevii săi de frică, de trac, de barierele pe care le pun în calea unei exprimări libere a emoției. Dar efectele acestei abordări pedagogice sunt diverse și lasă urme adânci în psihologia adolescenților. Așa cum mărturisește unul dintre elevi, mulți ani după absolvire, exercițiile de încredere menite să-i ajute pe aceștia să își înțeleagă vulnerabilitățile și să și le accepte, devin “un fel de pornografie” emoțională, spirituală și uneori chiar fizică.

Karen, o altă adolescentă ajunsă acum la maturitate, și care a făcut parte din grupul de la liceul de artă, va re-scrie povestea acelor ani și va dezvălui modul în care o relație cu un bărbat mai în vârstă o va influența și îi va afecta tot restul vieții. O sarcină neplanificată, un copil dat spre adopție, abuz emoțional și sexual, furie, frustrare, frică...toate acestea compun tabloul (din păcate, destul de comun) al acestor situații despre care, de cele mai multe ori, nu se vorbește, tinerele fiind lipsite de ajutor și lăsate să lupte cu emoții negative și consecințe nedorite într-o izolare aproape totală.

Susan Choi este o autoare cu un stil unic, o voce puternică, interesantă care reușește să scrie cu profunzime și inteligență despre lucruri importante, despre experiențe destul de comune ale lumii în care trăim, despre atitudini și valori, oferind cititorilor un prilej de meditație, de explorare și înțelegere a acestora. Într-un interviu acordat ziarului The Guardian, autoarea spune:

„Over the past decades, a lot of people have woken up to the fact that if you do treat 12- to 18-year-old people as though they’re adults, it is almost inevitable that some of them will suffer terrible harm, from a predatory sexual point of view. But other things are more confusing. Do we shelter our children too much from every kind of adversity? Are we never allowing them to be sad, or bored, or disappointed? Socially we don’t know how to think about it – the ages that we legislate to do certain sorts of things are all different. We never can decide when these interesting creatures stop being children and start being adults, because it’s such a ragged transition.”

Cred că aceasta poate fi cheia în care Exercițiu de încredere poate fi citită. O lectură dificilă, dar importantă și necesară.

 

• Plusuri

  O carte frumoasă și cu un impact emoțional puternic care fascinează și ne face să ne punem întrebări importante.
  Stilul narativ simplu, direct, puternic care creează un roman memorabil și fascinant.

• Recomandari

  Una dintre acele cărți de neratat într-o viață de cititor.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Susan Choi | Editura: Humanitas Fiction

„Când nu mai tânjim după vară, iarna poate fi un anotimp superb.”

 

Titlu: Iernile sufletului
Autor: Katherine May
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Andreea Calin
Numar pagini: 224
ISBN: 9786064312389

Uneori, după ce termin o carte, rămân cu impresia că nu aș putea vorbi vreodată despre ea. Nicidecum în termeni literari, scriind o cronică de carte sau ceva de genul acesta, deoarece cred cu tărie că despre unele cărți nu ai cum să vorbești, nu îți permite limbajul. Simți că nu poți cuprinde în cuvinte scrise tot ce ți-a transmis cartea respectivă și tot ce te-a făcut să simți.

Așa mi s-a întâmplat cu romanul lui Katherine May, Iernile sufletului, care de fapt este un volum de memorii. Întotdeauna volumele de memorii mi s-au părut a fi cărți cu rost, cu multe substraturi reiterând povești de viață și învățături dintre cele mai înțelepte.

„Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.”

Astfel, după cum am spus, am ajuns la concluzia că despre o astfel carte nu pot vorbi: unele cărți doar se trăiesc și se simt, se integrează în sufletul cititorului și își găsesc cămin acolo. Cel mai bine este să inviți oamenii să le citească la rândul lor pentru a descoperi ce te-a fascinat pe tine în primul rând. Este cel mai bun mod de a face cunoscute acele cărți care îți mângâie sufletul.

Ierni ale sufletului. Le avem cu toții. Trecem, conștienți sau nu, prin anumite încercări pe care viața ni le pune în față. Ne luptăm cu ele, le acceptăm, ne schimbăm percepțiile față de aceste ierni geroase, austere, dar la sfârșitul lor, ne vom fi regăsit mai puternici și mai cumpătați, mai curajoși și mai plini de căldură.

„În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu alte treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești.”

În acest volum de memorii, Katherine May depune mărturie despre acele situații grele în care a fost pusă, cum ar fi îmbolnăvirea soțului ei, renunțarea la slujba deja solicitantă, boala cu care se confruntă încercând în același timp să își crească micul copil.

De fapt, Iernile sufletului poate fi interpretată ca o conversație între tine și un prieten care ți se destăinuie cu încredere și înțelepciune. Vei simți foarte personal rândurile pline de emoție și filosofie pe alocuri.

Într-o lume hazardată, haotică, în care cu toții ne grăbim, Katherine May scoate la lumină importanța momentelor de tihnă, de pace și liniște interioare. Importanța momentelor în care este impetuos să te retragi în și spre tine, pentru a-ți descoperi cu adevărat drumul și principiile, pentru a-ți explora natura interioară, cea mai intimă.

Printr-o analogie cu anotimpul iernii, acel anotimp în care lumea pare să fie încremenită într-un spațiu atemporal care parcă te acaparează, Katherine May evidențiază importanța de a fi uneori singur. Pentru a te regăsi, a te căuta, a te înțelege, a te cunoaște mai bine. Ai nevoie de o pauză de la viața cotidiana astfel încât să-ți oferi timp pentru a te liniști și a medita asupra diferitelor momente grele ale vieții.

Într-un memoir profund, emoționant și plin de substraturi elegante, Katherine May scrie despre vindecare, durere, oferind lecții inspiraționale, cu tâlc. Scrie despre acceptare și retragere, despre durere și bucurie. Despre puterea de a continua chiar și atunci când ai impresia că toți pilonii lumii s-au prăbușit și te afli pe-o barcă fără catarg, în mijlocul furtunii. Despre cum zilele negre nu constituie decât șanse de a te dezvolta și de a învăța.

Iernile sufletului este o carte pe care o voi păstra mult timp în inima mea deoarece mi-a demonstrat că, uneori, trebuie să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă pentru a-ți da seama că de fapt că ele nu sunt atât de neplăcute și incisive pe cât ai putea crede. Ai nevoie de alți ochelari pentru a vedea lumea la fel de frumoasă pe cât este. Nu este o carte motivațională, nicidecum, însă este o carte care te inspiră și te sfătuiește ca un prieten de suflet. O carte care te pregătește pentru singurătatea dureroasă a iernii.

• Recomandari

  A se lectura cu o muzică de relaxare pe fundal.

Categorie: Eseuri, Lit. contemporana | Autor: Katherine May | Editura: Nemira

Identitate furată

 

Titlu: Femeia în alb
Autor: Wilkie Collins
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Lucian Popa
Numar pagini: 784
ISBN: 9786067939927

Atunci când vezi cartea Femeia în alb de Wilkie Collins, e posibil să te descurajeze, deoarece romanul se întinde pe aproximativ 700 de pagini. Însă pentru fanii unui gen literar care cuprinde mister, crimă şi intrigi, numărul mare de pagini poate fi chiar un plus, deoarece acţiunea şi situaţiile descrise sunt unele complicate, cu drumuri întortocheate şi personaje complexe, care se dezvăluie treptat.

Romanul este considerat precursorul literaturii poliţiste, la vremea la care a apărut (1860) fiind un adevărat fenomen editorial. Wilkie Collins a fost un bun prieten al lui Charles Dickens, iar în perioada respectivă Collins s-a bucurat de un mai mare succes în timpul vieţii decât a cunoscut prietenul lui. Ulterior însă, Dickens va deveni unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai literaturii universale.

Numele romanului, Femeia în alb, a fost ales de autor în ceasul al doisprezecelea, lucru care a atras remarci negative în anumite cercuri care l-au considerat prea melodramatic. Însă în momentul în care prietenul lui, Charles Dickens, a spus: „Nici că putea exista un titlu mai bun”, Collins a ştiut că a făcut cea mai bună alegere.

Femeia în alb va fi un personaj misterios pe parcursul desfăşurării acţiunii.Identitatea ei se va suprapune cu cea a unui alt personaj, aspect care va complica lucrurile şi mai mult. Ea îi apare în cale lui Walter Hartright, profesor de desen, ca o fiinţă neajutorată, confuză, îmbrăcată în alb, parcă venită din altă lume. Cere indicaţii pentru a ajunge undeva, iar Walter o ajută să plece cu o trăsură, imaginea ei persistându-i în minte mult timp după aceea. Va afla ulterior că femeia pe nume Anne Catherick evadase de la un sanatoriu de nebuni, iar el o ajutase să scape fără să îşi dea seama.

Viaţa merge mai departe şi Walter va oferi cursuri de desen nepoatelor unui aristocrat, surorile vitrege Laura Fairlie şi Marian Halcombe. Bărbatul va începe să nutrească sentimente de iubire pentru Laura, pe care o percepe ca pe o fiinţă delicată şi misterioasă.

Aspectul în jurul căruia se construieşte întregul roman este reprezentat de suprapunerea imaginii şi schimbul de identitate dintre Laura şi Anne. Femeia în alb este o prezenţă misterioasă, care contopeşte imaginea celor două personaje. Asemănarea vizuală din prima parte a cărţii se va concretiza ulterior şi într-un schimb de identitate, orchestrată de anumite personaje dornice să pună mâna pe averea unei femei vulnerabile. Practic, identitatea Laurei este furată atât la nivel personal, prin manipularea destinului ei, cât şi la nivel social, prin înlocuirea unei femei cu cealaltă.

• Plusuri

  O carte plină de suspans, cu intrigi, mister, crime şi planuri diabolice, toate în slujba banului care calcă în picioare demnitatea, umanitatea şi dragostea.

• Recomandari

  Pasionaţilor de literatură poliţistă şi de cărţi cu piste întortocheate, care te ţin alert pe tot parcursul lecturii.

Categorie: Thriller | Autor: Wilkie Collins | Editura: Corint

In absentia

 

Titlu: Consimțământul
Autor: Vanessa Springora
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Alexandra Cozmolici
Numar pagini: 213
ISBN: 978-973-46-8630-8

”Lipsa, lipsa de iubire ca o sete care absoarbe tot, o sete de junkie care nu se mai uită la calitatea produsului pe care-l primește și-și injectează doza letală cu convingerea că-și face un bine. Cu ușurare, recunoștință și beatitudine.”

Povestea Vanesei este unică, poate, prin faptul că ea a avut curajul să o spună cu voce tare în fața întregii lumi. Altfel, este doar o victima dintr-un șir de victime. Fiica unor părinți în cel mai bun caz neglijenți, crescută mai degrabă de capul ei, ea fuge de o realiate în care nu este nici iubită și nici importantă pentru aceștia, refugiindu-se în cărți. Mama ei face parte din lumea literară, iar prin intermediul petrecerilor pe care aceasta le organizează Vanessa este înconjurată de scriitorii și artiștii, mai mult sau mai puțin importanți, ai vremii. La treisprezece ani îl cunoaște pe G., un scriitor în vârstă de cincizeci de ani, care începe cu ea o corespondență pasională. În cele din urmă aceasta devine o relație în toată regula, după ce Vanessa împlinește paisprezece ani.

Deși este povestea autobiografică a Vanessei Springora, subiectul abordat este unul complex și depășește cu mult cadrul autobiografic, atingând mai multe puncte sensibile. Cât de departe suntem dispuși să mergem în numele subversiunii ce aduce schimbarea sau a emancipării? Cât de mult acceptăm în numele artei și, în acest context, cât și ce îi este permis artistului pentru a-și putea aduce în lume Creația? Oare orice formă de creație este artă și deci ar trebui să fie trată ca atare? De ce nu este de la sine înțeles că libertatea și responsabilitatea nu se exclud reciproc, ci se completează?

„-Ce cauți aici? Ți-ai amintit de fiică-ta dintr-odată?

[…] -Am crezut doar c-o să te bucuri, atâta tot. Sunt tatăl tău, totuși.

-Nu mai am nevoie de tine, pricepi? 

Cuvintele mi-au ieșit pe gură fără să mă pot stăpâni.

Și, dintr-odată, mânată de elan:

-Am întâlnit pe cineva.

-Ce vrea să însemne că ai întâlnit pe cineva? Că ești îndrăgostită?

-Exact. Înseamnă că te poți întoarce liniștit la viața ta fără mine, acum are cine să-mi poarte de grijă.”

Acest dialog ce are loc între Vanessa și tatăl ei, care a venit să o viziteze în spital, este mai mult decât edificator și ar fi trebuit să atragă atenția oricăui părinte conștient, prezent și responsabil. Când fiica ta de treisprezece ani îți spune că are un iubit de cincizeci de ani și că are el grijă de a ea în locul tău, ar trebui să fie un mare semnal de alarmă privind discernământul pe care se presupune că ea îl are. Aici este unde maturitatea și cunoașterea unui adult trebuie să intervină în numele bunăstării și a sănătății copilului. În cazul Vanessei n-a fost așa. Tatăl a plecat înjurând, iar mama a acceptat sub scuza emancipării și a libertății oferite fiicei sale. Exceptând câteva persoane, majoritatea celor din jur, care ar fi trebuit să fie alarmată de această poveste, nu vede nimic în neregulă, dimpotrivă îi sare în apărare. Nici măcar poliția, alertată în mod anonim în repetate rânduri, nu face decât o anchetă formală, pentru că, iată, are de-a face cu un artist, renumit scriitor, și un om fermecător pe deasupra.

Ca să clarific de ce pun întrebările de mai sus plecând la o carte care ar putea fi mai degrabă privită din perspectiva mișcării #metoo, trebuie să spun că această confesiune este spusă din perspectiva unei victime căreia i-a fost rapită identitatea în numele artei. Și nimănui nu i s-a părut că asta ar fi o problemă nu doar reală, ci chiar gravă. Agresorul, un scriitor relativ cunoscut în Franța începând cu anii ’70, și distins cu diverse premii pentru scrierile sale în care relata acte de pedofilie reale, a ținut-o prizonieră pe victima sa mai bine de 30 de ani. Tot ce a trebuit să facă a fost să continue să relateze povestea, să-i spună numele, să-i publice scrisorile și fotografiile, periodic și fără consimțământul ei.

Prejudiciile psihice și emoționale pe care le are o astfel de poveste asupra unei tinere adolescente nici măcar nu pot fi puse în cuvinte și ar trebui să fie de-ajuns pentru a scandaliza pe oricine. Însă nimeni nu pare să bage de seamă aceste lucruri, iar Vanessa își dă seama singură că ceea ce ea trăiește este foarte în neregulă. Reușește, în cele din urmă, să pună capăt relației, pentru că întâlnește un tânăr care îi dă încredre în ea și o ajută. Reacția mamei la aflarea veștii despre despărțire este doar: „Ești sigură? Săracul, te iubește atât de mult”. Iar adevăratul coșmar abia începe.

„După ce termin de citit cartea asta, am sentimentul profund că trăiesc o viață irosită dinainte să fie trăită. Povestea mea e tăiată cu o linie de pix, ștearsă cu bună știință, apoi revizuită, scrisă negru pe alb, tipărită în mii de exemplare. Ce legătură poate să existe între acest personaj de hârtie, creat doar din fărâme, și ceea ce sunt eu în realitate? A ma transforma în personaj de ficțiune când viața mea de adult nici măcar n-a prins contur înseamnă să fiu împiedicată să-mi întind aripile, înseamnă să fiu condamnată să rămân înțepenită într-o închisoare de cuvinte.

[…] O să am toată viața paisprezece ani. Așa mi-e scris.”

Faptul că trauma trăită de ea devine subiect de roman o face pe tânăra, care deja suferă de anxietate și depresie împletite cu sentimente puternice de vinovăție, să aibă un episod psihotic în care crede ca ea nu mai este reală. Că este din hârtie și în venele ei curge cerneală. După ce, pe parcursul întregii relații a fost deposedată de tot ceea ce o reprezenta, inclusiv modul de exprimare, „micuța V.” devine personaj de carte, luându-i-se astfel întreaga putere asupra propriei identități, asupra propriei existențe. Existență pe care își va petrece următorii 30 de ani încercând să și-o recapate, hăituită periodic de fostul iubit.

Am manifestat, în mod instinctiv, o mare rezistență la a citi această carte, ratând astfel 2 deadline-uri de predare a recenziei. Abia după ce am citit-o am înțeles de ce. Astfel că o recomand și nu o recomand în același timp. O recomand pentru că trebuie citită, dar nu e o recomand pentru că este grea, dureroasă la nivel de specie umană.

• Plusuri

  Stilul direct și curat de exprimare, sinceritatea relatării.

• Recomandari

  Mi-e greu s-o recomand, dar este o fărâmă de realitate de care ar trebui să fim cu toții conștienți.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Vanessa Springora | Editura: Polirom

Cazuri și necazuri

 

Titlu: România, te iubesc!
Autor: Cosmin Savu & Rareș Năstase & Paula Herlo & Alex Dima & Paul Angelescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-50-6286-6

Paula Herlo, Alex Dima, Rareș Năstase, Cosmin Savu, Paul Angelescu și, din studio, Cristian Leonte. Cine nu a auzit de ei ori nu s-a mai uitat la televizor de un sfert de secol încoace, ori este complet deconectat de la realitate. Ei sunt cei care au lansat în România conceptul de reportaj/emisiune și care au obținut, pe bună dreptate, un premiu Emmy pentru extraordinara emisiune România, te iubesc!, o încununare a colosalei munci depuse și a ambiției de-a scoate la iveală, uneori după multă durere și suferință, nopți nedormite, riscuri enorme și mult timp petrecut departe de casă și de familie, cazuri revoltătoare de pe tot cuprinsul țărișoarei noastre.

Reportajele lor nu sunt frumoase. Ei nu și-au propus să scoată la iveală minunățiile țării. Ei nu și-au propus să laude marile realizări ale mărețului neam de daci liberi. Nu, reportajele lor, în marea lor majoritate, scot la iveală o realitate hâdă, de care ne e rușine cu toate că nu suntem noi direct responsabili de ea, sau, și dacă am fi, ne-am face că plouă, că nu suntem noi vinovați, că nu ne privește pe noi, că nu noi avem putere de decizie, că altcineva, de sus sau de-alături, ar trebui să facă ceva, să miște ceva, să schimbe ceva.

Nu am cum să scriu de bine despre semeni, despre conducători și despre o țară care își bate joc în mod sistematic și organizat de ea însăși, întărind zicerea că „Avem o țară superbă, păcat că-i locuită”. Veți spune, poate, după ce veți urmări câteva ediții România, te iubesc!, că băieții ăștia care muncesc la ea caută cu tot dinadinsul subiecte murdare, incomode, uneori chiar atroce, ca să facă audiențe. Nimic mai adevărat. Pentru că nu frumusețea și laudele vor mișca sufletele adormite (într-o țară în care până și imnul începe cum începe), încremenite de indiferență și de nepăsare, ci subiectele murdare, neplăcute, deranjante, revoltătoare, chiar oribile.

Am plâns de a sărit cămașa de pe mine când am văzut reportajul cu lagărele de concentrare de la Cighid, unde, între 1987 și 1989 au murit 137 de copii cu handicap, trimiși acolo de un regim criminal, care nu recunoștea, precum altul, din anii treizeci, aflat ceva mai la vest, că într-o națiune așa măreață pot exista și oameni cu defecte din naștere. Toți cei intervievați acolo, responsabili nu direct, că nu ei trimiseseră copiii să moară de foame și de frig din simpla vină că se născuseră cu anumite defecte, au spus că așa erau vremurile, că nu aveau ce face, că viața îi făcuse să se comporte cu niște bieți copii mai rău decât cu obiectele. Tot timpul vina pare a fi în altă parte, la altcineva.

Am urmărit cu groază emisiuni despre traficanți de carne vie, de țigări, de arme, despre distrugerea sistematică și organizată a pădurilor, a industriei, a apelor de munte (chiar și râul care trece pe la mine prin localitate, Doftana, a fost capturat prin tuburi după ce trece de barajul Paltinu, pentru a alimenta microhidrocentralele din aval, fără a se ține seama de floră, faună, peisaj sau reguli de protecție), a obiectivelor turistice, a sistemelor care funcționau cât de cât, a drepturilor și libertăților cetățeanului, dar mai ales a dreptului la o viață decentă.

Într-un stat care nu arată niciun pic de compasiune nici măcar pentru copii, darămite pentru bătrâni și oameni în general, nu mai zic de faună, floră sau infrastructură ori comori naționale, în care jaful, mica ciupeală și micile învârteli sunt încurajate încă de la grădiniță, într-un stat capturat de foști politruci, securiști, analfabeți și impostori, a căror primă grijă la instalarea în funcție este punerea pe liber a celor de aceeași teapă cu ei și instalarea unora noi, soți, soții, fini, fine, amante, amanți, odrasle, beizadele în funcții babane, plătite cu salarii la care amărâții contribuie din greu și la care nici măcar nu pot visa vreodată, într-un stat în care indolența, nepăsarea, incompetența sau nesimțirea sunt considerate virtuți indispensabile pentru a răzbate în viață, reportajele România, te iubesc! sunt o palidă rază de lumină că unora le pasă nu doar de țara lor, ci și de semeni.

O continuare firească a vizualului a venit din partea Editurii Humanitas prin lansarea în format scris a unor reportaje care au făcut istorie de-a lungul vremii. Reporterii de la ProTV nu pot schimba direct lucrurile, însă îi pot da de gol pe hoții, mincinoșii și lașii cocoțați pe nedrept în funcții de răspundere, făcându-le imposibilă dorința de-a se fofila, de-a se ascunde și de-a ascunde sub preș mizeria din propria ogradă. Ei nu pot da legi, nu pot schimba oameni din funcții, dar pot arăta cu degetul, pot pune pe tapet subiecte incomode, dar dureroase, pot schimba concepții sau opinii. Și dacă nu din bun-simț, că le lipsește cu desăvârșire, măcar de ochii lumii, cei responsabili pot fi trași la răspundere, chiar dacă e doar pe moment și parcă e mult prea puțin pentru răul făcut.

Însă efectul cu adevărat important este schimbarea opiniei generale. Mișcarea sufletelor adormite, puterea de-a schimba ceva în inimile celor care îi privesc și care se revoltă în sinea lor, care, chiar dacă nu pot schimba direct lucruri, își pot schimba măcar mentalitatea. Am asistat de la depărtare la lansarea cărții la Gaudeamus 2018, dorindu-mi să merg să iau autografe de la adevărații eroi care luptă an de an cu morile de vânt românești. Era duminică după-amiaza și mă pregăteam să plec acasă, căci târgul era pe sfârșite. Puhoaiele de oameni prezenți acolo m-au împiedicat să merg la ei și să-i privesc în ochi și să-i felicit, însă mi-au adus căldură în inimă văzând cât de mulți se strânseseră. Vă spun sincer că în mai bine de zece ani de când merg la târgurile de cartea, n-am mai văzut niciodată o asemenea mulțime de oameni la o lansare. Ceea ce poate că ne oferă totuși un dram de speranță.

 

Categorie: Reportaj | Autor: Cosmin Savu & Rareș Năstase & Paula Herlo & Alex Dima & Paul Angelescu | Editura: Humanitas

Refugiul

 

Titlu: Parcul pentru câini
Autor: Sofi Oksanen
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Sigrid Crasnean
Numar pagini: 400
ISBN: 978-973-46-8685-8

Ambițiosul roman al autoarei finlandeze Sofi Oksansen, Parcul pentru câini, surprinde o poveste întunecată, dominate de disperare, în niște circumstanțe sociale aparte: încercarea de a face față sărăciei Ucraina postsovietică. Sărăcie, o infrastructură care stă să se prăbușeacă, instabilitate politică și un trecut nefast, toate acestea apasă pe umerii fiecărei persoane.

Fie că vorbim despre bărbați care lucrează ilegal în mine, care prepară heroină impură și chiar apelează la acte criminale, fie că vorbim despre femei care își comercializează corpurile prin contracte lucrative de modeling în Occident sau devin „fabrici de copii” - de la donarea de ovule la mame surogat -, cu toate repercursiunile acestor munci asupra sănătății lor fizice și psihice.

În centrul tuturor lucrurilor se află o eroină compromisă, o naratoare cu o poveste complicată și fracturată, care nu-ți poți da seama dacă este despre dragoste sau trădare, ură sau iubire. În Parcul pentru câini, Oksanen conturează cu deosebită măiestrie trăsăturile unui thriller inteligent, cu tentă politică și rezonanță emoțională, plasând-o pe Olenka, eroina tragică, într-o lume dominată de fragilitate, ca un vulcan gata oricând să erupă și să scoată la lumină secrete ascunse în trecut.

După ce am terminat romanul, mi-am dat seama că este genul acela care nu se pliază pe gusturile oricărui cititor. Spun asta pentru că, pe măsură ce parcurgi paginile și începi să realizezi anumite comportamente, să analizezi anumite situații cheie, îți este foarte greu să empatizezi cu personajul Olenka. Mai mult decât atât, contextele politice, istorice și culturale fac din acest roman un fel de document istoric al unei lumi greu încercate, aflate încă sub teroare.

Narațiunea cărții este cristalizată, fracturată, alternând între secvențe din trecut și secvențe din prezent. Astfel, cititorului îi sunt oferite toate detaliile de care ar putea avea nevoie pentru a descoperi motivele care să justifice anumite alegeri făcute de Olenka, alegeri care, în cele din urmă, și-ar ramificat consecințele până la momentul povestirii.

În aceeași măsură, cartea este scrisă sub forma unei destăinuiri, a unei confesiuni, întrucât Olenka se adresează cititorului la persoana a II-a, singular. Pentru mine, artificiul acesta literar a avut o însemnătate aparte, reușind să mă apropie mai mult de romanul Parcul pentru câini.

În romanul său, dincolo de intriga originală și desfășurarea lentă, care îi oferă timp cititorului să mediteze asupra întâmplărilor dintre cele mai neașteptate și bulversante, Sofi Oksanen ne reamintește condițiile sociale ale unei lumi dure, sufocante, în care își găsesc împlinirea doar cei îndeajuns de puternici încât să lupte cu morile de vânt și să își asume riscuri. Un roman al suferinței, al rememorării, de o violență acută, inspirat din istoria unei țări greu încercate.

Parcul pentru câini este nu doar un thriller menit să țină cititorul în gardă, ci și o carte care va face apel la atenția ta pentru detalii, care necesită timp, pentru ca, în sfârșit, să i se destăinuie cititorului cu sinceritatea unui prieten care a trecut prin mult prea multe.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Sofi Oksanen | Editura: Polirom

Tulburător de lucid acest spațiu liminal al prieteniei dintre femei

 

Titlu: Așteptări
Autor: Anna Hope
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Mihaela Dumitrescu
Numar pagini: 328
ISBN: 978-606-779-956-9

Mă tot conving din ce în ce mai mult că ceea ce purtăm cu noi la interior se reflectă în vreun fel și la exterior și că întrebările tacite pe care ni le punem își găsesc posibile răspunsuri în ceea ce consumăm ca informație, dar mai ales în ceea ce lăsăm să vină spre noi atunci când suntem deschise să primim.

Așa a fost și cu Anna Hope și ultimul ei roman tradus la noi intitulat Așteptări. The Guardian, Daily Telegraph, The Irish Times și Sunday Express, toate punctează într-un fel sau altul impactul emoțional pe care povestea celor trei prietene – Hannah, Cate și Lissa – îl are asupra cititorului, dar mai ales felul în care este expusă povestea lor colectivă în același timp analizând individual firele destinelor.

„Tulburător de lucid, tabloul (...) prieteniei (...) cu bucuriile și necazurile ei, felul cum eșecul afectează relațiile umane, prietenia feminină cu problemele ei recognoscibile.”

Toate aceste frânturi de pe coperta patru duc spre aceeași concluzie și anume că prietenia dintre femei nu este ușoară, că fluctuează, că avem și culmi, iar toate acestea sunt prezentate au o precizie aproape chirurgicală de a diseca trăiri și gânduri. Și ce mă bucur că în sfârșit se aud vocile femeilor care plăsmuiesc femei, care expun realitatea asta conturată atât de nuanțat de toate ipostazele prin care trecem de tinere femei, apoi spre mijlocul lui treizeci de ani ca femei depline care s-au dat de câteva ori în caruselul vieții și, în cele din urmă, femei coapte, la patruzeci și ceva de ani, care au lăsat prima tinerețe în urmă și pe umerii cărora nu mai rezidă așteptările lumii și nici măcar cele ale vocii critice pe care o întâlnim uneori de partea cealaltă a oglinzii.

Dar să nu ne lansăm în filosofii pretențioase pentru că Așteptări e departe de orice e superficial, de lumi orbitoare, opulente, de vieți trăite cu ușurință. E mai degrabă un crochiu din viața a trei femei al căror destin se intersectează întâi în școala gimnazială (Cate și Hannah) și apoi în facultate (Cate și Lissa) și care ilustrează tipologii de femei văzute prin diferitele lentile ale feminității.

Hannah, cea care a muncit pe brânci ca să-și construiască o viață tihnită, îndestulată, alături de un soț iubitor, dar căreia îi este refuzat darul maternității; care este o stâncă pentru cei din jurul ei, dar care trăiește mai degrabă din inerție decât animată de propriile plăceri, ambiții, locuind mai degrabă în viața sa, decât trăind-o pe deplin.

Cate căreia îi lipsește încrederea în forțele proprii, care trăiește mereu tânjind după ceea ce au ceilalți, crezând că nu e capabilă să obțină ceva similar și căreia viața i se întâmplă mai degrabă decât să fie o alegere conștientă așa cum se întâmplă și cu maternitatea, soțul pe care nu știe dacă îl iubește sau nu, mutatul în afara Londrei și gravitația tot mai mare cu care este trasă într-o viață care o stoarce de puteri pentru că o nu și-o asumă.

Și apoi este Lissa, actrița, femeia solară, cea care încă speră la o carieră înfloritoare în teatru sau film și care nu și-a abandonat visul deși anii au trecut pe lângă ea și prietenele ei au avansat în viață și carieră. Ea e cea care a trecut printr-un avort în tinerețe și care nu își dorește să îmbrățișeze darul maternității, care fuge de acest rol pentru că e încă prinsă emoțional undeva în copilărie, unde simte că a fost o piedică pentru dezvoltarea personală a propriei mame.

Aceste povești se amestecă și se suprapun pe alocuri cu nebunia și imprevizibilitatea pe care numai viața le poate unelti. Și toate cele trei au parte de un al treilea act care le redă echilibrul după ce par să piardă tot sau după ce liniștea aparentă pe care o aveau e dată peste cap.

Iar prietenia care le leagă e greu încercată de toate lucrurile pe care nu și le-au spus, de măștile și rolurile pe care și le-au asumat voit sau nu și de greutatea propriilor așteptări. Abia atunci când pot să lase din mână toate sforile care le încorsetează și să trăiască plenar, autentic și integrat devin acele femei cu F mare de care au nevoie întâi pentru ele însele și apoi pentru cei din jurul lor.

Apropo de ce ziceam la început, despre răspunsurile care vin spre noi, nu pot decât să mă bucur de aceste cărți care dau jos poleiala de pe viață și de pe relațiile dintre femei care din perspectiva masculină erau croite pe un model de invidie unidirecționată sau serveau doar ca întrupare a erosului sau ca un avatar al maternității. Avem nevoie din ce în ce mai mult de femei care scriu pentru femei, care ne arată că nu suntem singure, că întrebările din noi au ecou și în altele. Și avem nevoie să vedem aceste fațete oglindite în cotidian, pe un fundal nu atât de dur ca cel din romanele Elenei Ferrante unde înțelegi că mare parte din devenirea personajelor este datorată și istoriei și lipsurilor pregnante. Aici balanța e ceva mai echilibrată pentru că nimic din ce trăiesc cele trei nu poartă amprenta unor evenimente speciale, a unei forțe care oțelește, ci, din contră, am putea alege oricând oricare trei femei pe care le vedem într-o cafenea, pe stradă, în parc, la restaurant și ele ar putea intra cu ușurință în pielea eroinelor noastre.

Sper ca lectura acestui roman să vă ofere un moment de respiro față de ceea ce oglindește în prezent realitatea noastră și că vă veți simți auzite, văzute, recunoscute în mare parte de rândurile și personajele Annei Hope.

• Plusuri

  Tipologiile feminine descrise atât ca entități de sine stătătoare cât și ca prietene și ca diferitele fațete ale relației cu maternitatea.

• Recomandari

  Femeilor de pretutindeni cărora nu le este frică să se privească curajos și autentic și să se lase descoperite și redescoperite prin ochii altcuiva.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Anna Hope | Editura: Humanitas Fiction

Amurg

 

0Autor: Stephanie Meyer
Rating:
Editura: Rao
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Până să citesc această carte nu am ştiut că există vampiri

Chiar există. Lăsând povestea la o parte, sunt acei oameni care te fascinează şi te determină să faci ce vor ei. Sunt frumoşi, inteligenţi, puternici. Au un parfum, o aromă irezistibilă, care te atrage, aşa cum o plantă carnivoră îşi atrage victima. Sunt ca nişte feline, încordate, atente la fiecare gest pe care îl faci. Ştiu să se alinte pe lângă ţine, să toarcă, liniştindu-te. Ştiu să şi mârâie încet dacă încerci să le faci ceva împotrivă, gata să sară la gâtul tău dacă măcar ţi-ar trece prin gând să ataci.

Acestor oameni nu li te poţi opune. Ai două şanse. Ori să pleci capul, să îi laşi să te cucerească încet, până te îndrăgosteşti iremediabil de ei, ori să încerci să rezişti tentaţiei pe care o provoacă în tine, să strângi din dinţi şi să fugi cât mai departe, rămânând totuşi cu frustrarea că nu i-ai cunoscut. Şi este greu să rezişti tentaţiei când simţi că ai vrea uneori doar să îi vezi cum se mişcă, să îi auzi cum vorbesc, chiar fără a pretinde o privire sau un cuvânt. Ai vrea pur şi simplu să le stai alături şi ar fi de ajuns.

Pielea albă, rece, părul negru, ochii ameţitori

Intorcandu-ne acum la poveste, Amurg este o carte despre vampiri. În afara celor descrise mai sus, într-o nuanţa fantezista, vampirii sunt creaturi ce se deosebesc de oamenii normali printr-o serie de caracteristici bine definite. Au în primul rând pielea foarte albă, rece, părul în contrast cu ea, ochii ameţitori, de o culoare schimbătoare: spre exemplu albastru închis când le este sete, sau albastru deschis, spre alb, după ce s-au hrănit. Sunt frumoşi, aşa cum am spus, cu un corp de felină, mişcându-se graţios şi cu tact.

Amurg este despre dragostea dintre un vampir şi o fată. Despre dragostea dintre prădător şi vânat, dintre pantera neagră şi gazela plăpândă. Vampirul, în afara faptului că este frumos şi puternic, apare totuşi la fel ca ceilalţi oameni. Vorbeşte ca ei, merge în aceleaşi locuri, deşi se străduieşte să stea cât mai departe, pentru a nu cădea tentaţiei de a ataca. În această poveste vampirii vanează animale, totuşi, setea lor este mereu de sânge uman.

Dragoste, atracţie, instincte, control

Vampirul se indragosteste de fată pentru că la început îl atrage foarte mult mirosul ei, mai delicios decât al oricărui om pe care l-a întâlnit până atunci. Se abţine cu greu prima dată când stă lângă ea să nu o ademenească şi să îi sugă sângele cu poftă, însă apoi se controlează şi îşi dă seama că este şi ca persoană, extraordinară. Aşa că în el se va da o luptă, între atracţia instinctuală şi atracţia personală. Pe o parte simte că ar vrea să îi ia viaţa, pe cealaltă parte că vrea să aibă grijă de ea, să nu i se întâmple nimic rău.

Fata se indragosteste de vampir pentru toate calităţile înnebunitoare pe care le are. Este de ajuns să se uite la el ca să se liniştească, o uimeşte mereu frumuseţea lui care nu este un lucru cu care te poţi obişnui, face excepţii pentru el, ce devin apoi regulă, doar pentru a-i sta mai mult alături. Pe de altă parte este o fire cinică, sarcastică, râzând de el şi făcând glume pe seama faptului că este vampir, după ce află. Spre exemplu el spune o dată că e timpul pentru micul dejun şi ea îşi acoperă gâtul, zâmbind...

În întuneric dar împreună

Ceea ce îi ţine împreună este atracţia pe care fiecare o exercită asupra celuilalt, controlul pe care şi-l poate impune vampirul pentru a nu-i face nici un rău fetei şi faptul că ea nu are nici un instinct de auto-conservare, nefiindu-i frică. Astfel că este o relaţie aproape inconştientă, între un el care ar putea să o chinuie şi o ea care nu se fereşte deloc. Se pare uneori că atracţia este mai puternică decât orice instinct.

Astfel, îşi mărturisesc iubirea şi au grijă unul de celălalt. El o prezintă familiei lui, o duce prin locurile lui dragi, şi ea la fel, îl prezintă părinţilor ca fiind iubitul ei, singura persoană cu care ar mai trăi de acum. Şi aici apare singura cu adevărat importantă problemă pe care o au... Faptul că el este nemuritor şi ea muritoare. Totul se poate termina în acest moment, când îşi dau seama, sau... pot alege să o transforme şi pe ea în nemuritoare, să fie ca el. Mereu în întuneric dar împreună. Rămâne de văzut care va fi alegerea.

Scrisă de Gia Codrescu

Categorie: Roman de dragoste | Autor: Stephanie Meyer | Editura: RAO

N-am trăit amândoi aceeași poveste…

 

Titlu: Fericirea conjugală
Autor: Tahar Ben Jelloun
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihaela Stan
Numar pagini: 317
ISBN: 978-606-43-1236-5

Am câțiva scriitori pe care îi iubesc pur și simplu. Cărțile lor nu mă fac niciodată să simt că una ar fi mai bună decât cealaltă sau că, doar într-un caz, autorul, poate, a scris o nouă carte la presiunea editorului și a publicului sau din motive pur comerciale și financiare. Tahar Ben Jelloun este unul dintre acești scriitori. Evident, am citit Căsătorie de plăcere și Copilul de Nisip și în fiecare dintre ele am găsit ceva fascinant, ceva diferit, dar o linie narativă unificatoare care îți spune la fiecare frază...„da, e Tahar Ben Jelloun.”

În acest sens, Fericirea conjugală nu a fost o mare supriză. Este o carte superbă, construită cu o rară finețe psihologică, cu grijă și atenție la detalii, cu personaje complexe și complicate care iau cititorul drept martor al vieților lor. Tema este veche și infinit abordată în literatură: căsătoria, ca instituție, ca destin, ca alegere, ca posibilitate, ca un joc de putere și seducție. Dar Tahar Ben Jelloun reușește să aducă o perspectivă nouă și ne oferă nouă, cititorilor, șansa de a ne gândi profund, de a pune sub semnul întrebării prejudecăți, idei și concluzii. Așa cum doar literatura de bună calitate o poate face.

În Casablanca anilor 2000, un pictor rămâne paralizat în urma unui atac celebral. Viața ocupată cu artă, călătorii, expoziții, femei frumoase, relații pasagere se reduce brusc la o cameră și un scaun cu rotile. Iar personajul începe să povestească despre relația cu soția sa, Amina, poveste ce devine tabloul unei peisaj care se construiește din tristețe, frustrare, furie, pasiune, neînțelegeri, infidelități și ura pe care cei doi ajung să o simtă unul pentru celălalt. Și, poate deasupra tuturor acestora, moartea unei iubiri despre care nici unul dintre parteneri nu mai știe dacă a existat cu adevărat vreodată.

„De ce trebuia să plătești atât de scump dispariția dragostei ? O deputată spaniolă voia să propună o lege care să pedepsească dispariția dragostei. Astfel, când cineva nu-și mai iubește partenerul, respectiva persoană e pasibilă de o amendă și, de ce nu, de câțiva ani de închisoare. Câți ani de închisoare și la cât s-ar ridica amenda ? Asta i-ar fi plăcut și soției sale. Simțindu-se trădată, umilită, s-ar fi bucurat ca un judecător să pronunțe o sentință exemplară împotriva bărbatului care avusese îndrăzneala să nu-și mai iubească nevasta și să risipească banii propriilor copii cu alte femei. Când ea descoperise dovezi ale infidelității lui, el nu-și ceruse scuze. Ba chiar făcuse în așa fel încât să-i ofere indicii. De ce să se scuze, dacă asta îl ajuta să se elibereze dintr-o stare de lucruri în care nu mai putea să trăiască, o stare țesută din minciuni, ipocrizie, crize de nervi, țipete, furie dezlănțuită ?”.

Dar în orice relație, există două fețe ale aceleași probleme, iar Tahar Ben Jelloun oferă și povestea soției. Astfel, se nasc două povești, două istorii de viață, două adevăruri țesute din aceeași realitate. Aceste două povești se luptă pentru atenția și judecata finală a cititorului, dar mai mult decât atât, ele nasc suferința profundă a eșecului atâtor și atâtor relații, pentru că, așa cum spune unul dintre personaje: „...în decursul vieții noastre comune, n-am trăit amândoi aceeși poveste și niciunul din noi n-a recunoscut asta niciodată.”

• Plusuri

  O carte frumoasă cu un impact emoțional puternic care fascinează și ne face să ne punem întrebări importante.
  Stilul narativ simplu, direct care desenează călătoria dintre „ce-ar fi putut să fie” și „ce a fost” lăsându-ne pe fiecare dintre noi să ne găsim răspunsurile.

• Recomandari

  Una dintre acele cărți de neratat într-o viață de cititor.

Categorie: Lit. contemporana, Roman de dragoste | Autor: Tahar Ben Jelloun | Editura: Nemira