15 cărți pentru copii despre iarnă, Crăciun și magia sărbătorilor

 

În ultimii ani am auzit frecvent de tradiția calendarului de Advent - o numărătoare inversă până la Crăciun, marcată de activități zilnice prin care ne pregătim de sărbători. Luna aceasta m-am hotărât să o și pun în practică folosind, cum altfel, cărți. Așa a început mica mea cercetare legată de cărți pentru copii cu tematică de iarnă și Crăciun, iar oferta s-a dovedit a fi foarte generoasă. 

Cu gândul că ar putea fi de ajutor, vă împărtășesc din cărțile care au avut succes la fiica mea, Ana, până acum (și câteva pe care încă le am pe lista de dorințe). Am încercat și o împărțire pe vârste, orientativă, ca să vă ajute în alegere.

Recomandări pentru 1 - 3 ani  

• Ninsoarea din vis, de Eric Carle (ediție cartonată) 

Cartea lui Eric Carle are un farmec aparte, reușind prin ilustrații, colaje și textul jucăuș să transmită din bucuria primei zăpezi și a venirii sărbătorilor.

• Hoinari prin Anotimpuri - Iarna, de Rotraut Susanne Berner (ediție cartonată)

Prima carte din seria Hoinarilor (o colecție de cărți de tip caută și găsește) ilustrează forfota orașului și a locuitorilor săi în prag de iarnă, iar cei mici pot descoperi o mulțime de obiecte, personaje și activități specifice acestui anotimp.

• Lama Lama de Crăciun, de Anna Dewdney și O zi de iarnă cu familia Șoricel, de Kazuo Iwamura

Descriu foarte frumos cum arată pregătirile de iarnă și de Crăciun în familie. Despre cele două cărți puteți citi mai pe larg în articolele dedicate, aici și aici. 

• Crăciunul cu Bobiță și Buburuză, de Bartos Erika

Pentru fanii băiețelului melc și a fetiței mămăruță, două povești de Crăciun despre prietenie, generozitate și pregătiri de Crăciun. 

• Pippa & Pelle - O zi de iarnă, de Daniela Drescher (ediție cartonată)

O povestire scurtă și ușor de îndrăgit despre frumusețea și bucuria unei zile de iarnă. 

Recomandări pentru 3 - 5 ani 

• Alege-ți un brăduț, de Patricia Toht

O poveste în versuri, despre ritualurile ce țin de pregătirea bradului de Crăciun. A fost una din descoperirile frumoase ale calendarului nostru de Advent, cu ilustrații minunate și versuri simpatice. 

• Tifi Păpădie salvează Crăciunul familiei, de Andreas H. Schmachtl

Aventura iepurașului Tifi este legată tot de bradul de Crăciun - când restul familiei Păpădie uită de brad, Tifi găsește pomul potrivit și îl decorează într-un mod inedit. 

• Scrisori de Crăciun de la Felix, de Annette Langen și Constanza Droop

O poveste frumoasă despre prietenie, împletită cu informații inedite despre ritualurile de Crăciun din alte țări și cu... scrisori de la un iepuraș care îl vizitează pe Moș Crăciun. Scrisorile lui Felix și modul în care sunt incluse în carte au fost atracția principală pentru fiica mea, așa că le-am citit intensiv în ultima perioadă.

• Crăciun fericit, Matei!, de Brigitte Weninger și Eve Tharlet

Realizez de-abia acum că este a treia carte cu iepurași pe care o recomand :) așadar, pentru micii fani ai personajelor urecheate, iepurașul Matei oferă un exemplu de generozitate în prag de iarnă, având grijă ca animalele din pădure să nu rămână fără hrană până la sosirea primăverii. 

• Puiul lui Gruffalo, de Julia Donaldson și Alex Scheffler

Noi suntem mari fani ai Juliei Donaldson și ai personajului Gruffalo, așa că nu puteam rata o carte despre fiica lui Gruffalo, care pornește în căutarea șoricelului fioros, care a reușit să îl sperie pe tatăl ei, curioasă dacă există cu adevărat. 

• În țara lui Moș Crăciun. Caută și găsește (carte de activități)

Moș Crăciun și ajutoarele lui se pregătesc de marea noapte de Crăciun, în paralel cu familiile care urmează a primi cadourile de la Moș. O carte de activități numai bună de răsfoit pentru a exersa atenția și vigilența celor mici. Sfat pentru părinți - necesită ceva răbdare. 

• Crăciunul ursuleților, editura Litera Mică (carte cu autocolante)

Tot din categoria cărților cu activități, o recomandare pentru cei mici cărora le place să lipească autocolante: vor alege hainele potrivite pentru cei patru prieteni ursuleți, vor împodobi bradul și le vor aduce cadourile dorite de fiecare. 

O mențiune pentru următoarele cărți: în funcție de răbdarea copilului vostru, acestea sunt potrivite merg și de la vârsta de 3 ani, dar mai degrabă le-aș recomanda de la 4 ani în sus.

• O iarnă de povești, de Cristina Donovici și Alex Donovici

Ascultăm Poveștile Cristinei în format audio de pe la 2 ani, seara, la culcare și în felul acesta ne-am familiarizat cu povestea lui Moș Nicolae, care vrea să renunțe la nuielușele puse în ghete și cu mesajele de recunoștință și generozitate foarte frumos puse în cuvinte. În carte regăsim o colecție de șapte povești care surprind foarte bine spiritul sărbătorilor, oferindu-le în același timp copiilor ocazia să învețe mici lecții de viață, potrivite vârstei lor. 

• Cum a furat Grinch Craciunul, de Dr. Seuss și Expresul Polar, de Chris Van Allsburg sunt două povești clasice de Crăciun, pe care cred că și le dorește în primul rând copilul din mine. Le-am adăugat pe lista mea de dorințe și dacă nu reușim să le citim Crăciunul acesta, cu siguranță se vor regăsi în calendarul de Advent de anul viitor. 

Lista de recomandări rămâne deschisă, iar eu sunt în continuare în căutare de titluri pe care să le adăugăm la colecția cărților cu tematică de sărbători. Lectură în tihnă și sărbători liniștite!

Cea mai potrivită carte pentru cadoul de Crăciun 🎅

 

Există cadouri mai frumoase decât cărțile?

Întrebarea este retorică pentru că noi suntem cuceriți de ideea de a oferi în dar o lume întreagă.

De aceea colaboratorii bookblog.ro au selectat câte o carte pe care o consideră cel mai potrivit cadou de Crăciun. De la fantasy, la o carte terapeutică, toate recomandările de mai jos au în comun ideea de speranță și de stare de bine, și este o potrivire spontană, fără să o fi căutat.  Sperăm să vă inspire. :)

Cartea recomandată de Iulia Dromereschi:

Cartea pe care aș dărui-o de Crăciun se numește „O sută de ani în casa noastră” și a fost scrisă de Alexandra Litvina, la o idee a Annei Desnițkaia și cu ilustrații tot ale ei. A apărut la noi în traducerea din limba rusă a Justinei Bandol, la Editura Frontiera, și aș trimite-o cu drag către toți copiii curioși de povestea familiei lor, dar și către toți adolescenții care, de multe ori, nu înțeleg rostul în a sta de vorbă cu părinții și bunicii lor. „O sută de ani în casa noastră” urmărește, din mai multe puncte de vedere, ce se întâmplă în perioada respectivă într-o casă moscovită, trecând prin perioade istorice importante, marcate prin pagini în care autoarele explică, vizual și textual, ce s-a întâmplat. Sunt acoperite, firește, cele două Războaie Mondiale, dar și alte evenimente poate mai puțin cunoscute tuturor.

O alăturare fericită a paginilor de jurnal personal cu informația oferită prietenos, cu multe imagini, cred că a fost o muncă titanică - deși știu de la sursă că Litvina și Desnițkaia au lucrat la carte în jur de un an, în timp ce erau implicate și în alte proiecte. Zic că orice copil, adolescent și nu doar s-ar bucura să o găsească sub brad și că poate fi o sursă generoasă de activități în și de familie.

Cartea recomandată de Liviu Szoke:

O carte pe care am redactat-o anul acesta pentru Editura Corint și aș recomanda-o oricui, indiferent de vârstă (preferabil totuși peste paisprezece ani): Aceste patimi zbuciumate scrisă de tânăra scriitoare americană de origine chineză Chloe Gong. Cartea este de fapt o reinterpretare a celebrei tragedii Romeo și Julieta adaptată pentru cititorii de astăzi. Pe scurt, este vorba despre Roma Montagov și Juliette Cai, moștenitorii a două bande de gangsteri rivale din Shanghaiul anilor douăzeci, care, în loc să facă tot posibilul să câștige supremația asupra orașului, ajung să se îndrăgostească. Și să se urască de moarte mai apoi, în urma unui incident tragic, când Juliette este nevoită să plece timp de patru ani la New York, pentru a da totul uitării.

Patru ani mai târziu, ea se întoarce în orașul natal, unde dă însă peste o adevărată baie de sânge creată de un monstru nevăzut care iese din râul ce străbate orașul și care îi face pe cei din ambele bande, Florile Albe și Banda Stacojie, să se sinucidă sfâșiindu-și gâturile. Este o poveste complexă, cu un ritm alert și destul de dură pe alocuri, dar totodată absolut fermecătoare prin firele narative conexe și prin scânteile romantice care se aprind, în mod inevitabil. Plină de umor, dar și sângeroasă, este, după cum spuneam, o poveste pentru toate vârstele, pe care aș face-o cadou atât unui adolescent de cincisprezece ani, cât și unui cititor ceva mai în vârstă, indiferent că are la activ sute și sute de lecturi din toate genurile. Este imposibil să nu-l cucerească prin complexitate, umor și, de ce nu, duritate și romantism. Nu mai pomenesc de proza luxuriantă și de coperta absolut superbă, care transformă însăși cartea într-un cadou valoros.

 

Cartea recomandată de Raluca Elgyar:

2021 va rămâne, probabil, în istorie ca al doilea an al pandemiei. Un an care ne-a testat din nou resursele de răbdare, reziliență, înțelepciune și acceptare. De aceea, dacă este să aleg o carte care mi-a mers la suflet anul acesta, atunci aceasta este Darul. 12 lecții care îți vor salva viața scrisă de dr. Edith Eva Eger. Este a doua carte a unei femei de 94 de ani (prima carte, Alegerea, a scris-o la 89 de ani), supraviețuitoare a Holocaustului (a petrecut ceva mai mult de un an la Auschwitz, a scăpat cu viață în urma unei întâlniri cu temutul doctor Mengele, dansând pentru acesta o bucată dintr-un balet), absolventă de Psihologie la vârsta de peste 50 ani.

Darul este o carte terapeutică, care ne pune față în față cu fricile și credințele noastre limitative. Nu este o carte motivațională care oferă rețete aplicabile tuturor, este împărtășirea curajoasă a unei experiențe de viață excepționale, o pledoarie pentru a ne privi trecutul în ochi, a-l accepta și a-l vindeca. Edith Eva Eger ne spune că niciodată nu este prea târziu pentru acest exercițiu de autenticitate și de asumare a ceea ce suntem.

„Până la urmă, nu ceea ce ni se întâmplă contează cel mai mult, ci ceea ce alegem noi să facem cu aceste întâmplări.“ O doză de înțelepciune mereu actuală și necesară acum mai mult decât oricând.

 

Cartea recomandată de Andrea Balint:

Recomandarea mea de lectură pentru Crăciun este o carte despre cum, atunci când îți deschizi inima către oameni, minuni încep să se întâmple. Este o poveste despre curaj și prietenie care te inspiră să pleci din fața ecranului, indiferent care ar fi acela, și să vrei să întâlnești oameni în viața reală, față în față. Să surprinzi un zâmbet care nu poate fi transpus în niciun emoticon sau să oferi o strângere de mână eliberatoare de oxitocină.

Schimb de viețieste despre a ieși din zona te confort, rutină, uneori chiar siguranță, pentru a perminte vieții să curgă prin tine și în favoarea ta. O bunică și nepoata ei îndrăznesc acest act de curaj de a petrece o lună una în locul celeilalte, în orașul și în casa celeilalte. Astfel ele redescoperă cine sunt în autenticitatea lor, care fusese estompată de rutină.

E atâta căldură și amuzament între rândurile acestei cărți, încât un ceai lângă bradul de Crăciun și această lectură sunt perfecte pentru relaxare și încărcare.

 

Cartea recomandată de Corina Moisei-Dabija:

Sărbătorile de iarnă sunt prilej pentru a oferi celor dragi căldură, empatie și multe îmbrățișări, dar și cărți minunate care le-ar face sărbătoarea de-a dreptul memorabilă. Am decis să aleg drept cadou pentru cea mai bună prietenă a mea cartea Memoriile unui motan călător de Hiro Akirawa, tradus la editura Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei.

 

În primul rând, draga mea amică și confidentă adoră pisicile, deci sunt sigură că acest volum îi va merge direct la inimă. Este un roman de o empatie și de o sensibilitate cum rar se mai întâlnesc în literatura contemporană. Este o carte în care loialitatea, prietenia și credința se împletesc într-un tandem minunat, cu un final care, sunt sigură, îi va sfâșia și recompune inima la loc. Cred eu, că o astfel de carte se administrează aidoma unui leac, la început de an, atunci când ne suplinim rezervele de credință în oameni și în fericire.

Dacă îți dorești ca darul tău să impresioneze, să atingă strunele cele mai sensibile ale unui suflet, atunci această carte este mai mult decât indicată. Scrisă într-o manieră caldă, cu scene care nu au cum să te lase indiferent, aceasta se va întipări mult timp în memoria cititorului și se va transforma într-o amintire cu aromă de portocală, glintwein și seri petrecute lângă foc.

 

Cartea recomandată de Andreea Chebac:

Când mă gândesc la sărbătorile de iarnă, mă gândesc la familie și la faptul că este unul dintre puținele momente în care suntem toți împreună. E o ocazie bună să depănăm povești sau să repetăm aceleași istorisiri iar și iar. Cartea aleasă de mine se potrivește de minune cu atmosfera asta de a fi în sânul celor dragi: Ereditate, de Miguel Bonnefoy.

Autorul, născut din părinți latino-americani cu naționalități diferite, deci cu un bagaj cultural diferit, și crescut o vreme în Franța, transformă toate aceste experinețe într-un roman în care, așa cum poate ați ghicit, este vorba despre ereditate sub forma unei saga de familie. Mizând într-un mod care pe mine m-a cucerit pe ideea de mitologie familială, povestea din carte mi-a oferit ocazia unei călătorii exotice în Chile, alături de membrii familiei Lonsonier. Deși emigranți, ei își păstrează spiritul francez generație după generație, patria natală rămânând mereu un punct luminos în mintea lor, în toți cei o sută de ani de exil.  Personajele inspirate de familia paternă a autorului sunt suficient de veridice încât să te „tragă”  cu ele în mijlocul acțiunii alerte a romanului, într-un vârtej de fapte istorice poleite cu puțin realism magic.

Despre consimțământ și vulnerabilitate înainte de #MeToo

 

Titlu: Exercițiu de încredere
Autor: Susan Choi
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 275
Traducere: Mihaela Buruiană
Numar pagini: 2021
ISBN: 978-606-779-855-5

Exercițiu de încredere este, înainte de toate, o lectură necesară. Spun asta pentru că Susan Choi alege să abordeze un subiect nu numai sensibil și complex, dar și despre care nu s-a prea vorbit. Mișcarea #MeToo a schimbat acest fapt, dar autoarea are meritul de a fi finalizat romanul înainte de această schimbare.

Cartea vorbește despre putere, abuz, consimțământ, vulnerabilitate, răzbunare și…vindecare. În centrul narațiunii, se află un grup de liceeni, pasionați de teatru și în căutarea propriilor identități, Sarah, o adolescentă introvertă și timidă, s-a îndrăgostit de David, coleg cu ea la cursul de actorie al carismaticului domn Kingsley. Printre metodele controversate ale acestui profesor se numără faimoasele “exerciții de încredere”, menite să-i elibereze pe elevii săi de frică, de trac, de barierele pe care le pun în calea unei exprimări libere a emoției. Dar efectele acestei abordări pedagogice sunt diverse și lasă urme adânci în psihologia adolescenților. Așa cum mărturisește unul dintre elevi, mulți ani după absolvire, exercițiile de încredere menite să-i ajute pe aceștia să își înțeleagă vulnerabilitățile și să și le accepte, devin “un fel de pornografie” emoțională, spirituală și uneori chiar fizică.

Karen, o altă adolescentă ajunsă acum la maturitate, și care a făcut parte din grupul de la liceul de artă, va re-scrie povestea acelor ani și va dezvălui modul în care o relație cu un bărbat mai în vârstă o va influența și îi va afecta tot restul vieții. O sarcină neplanificată, un copil dat spre adopție, abuz emoțional și sexual, furie, frustrare, frică...toate acestea compun tabloul (din păcate, destul de comun) al acestor situații despre care, de cele mai multe ori, nu se vorbește, tinerele fiind lipsite de ajutor și lăsate să lupte cu emoții negative și consecințe nedorite într-o izolare aproape totală.

Susan Choi este o autoare cu un stil unic, o voce puternică, interesantă care reușește să scrie cu profunzime și inteligență despre lucruri importante, despre experiențe destul de comune ale lumii în care trăim, despre atitudini și valori, oferind cititorilor un prilej de meditație, de explorare și înțelegere a acestora. Într-un interviu acordat ziarului The Guardian, autoarea spune:

„Over the past decades, a lot of people have woken up to the fact that if you do treat 12- to 18-year-old people as though they’re adults, it is almost inevitable that some of them will suffer terrible harm, from a predatory sexual point of view. But other things are more confusing. Do we shelter our children too much from every kind of adversity? Are we never allowing them to be sad, or bored, or disappointed? Socially we don’t know how to think about it – the ages that we legislate to do certain sorts of things are all different. We never can decide when these interesting creatures stop being children and start being adults, because it’s such a ragged transition.”

Cred că aceasta poate fi cheia în care Exercițiu de încredere poate fi citită. O lectură dificilă, dar importantă și necesară.

 

• Plusuri

  O carte frumoasă și cu un impact emoțional puternic care fascinează și ne face să ne punem întrebări importante.
  Stilul narativ simplu, direct, puternic care creează un roman memorabil și fascinant.

• Recomandari

  Una dintre acele cărți de neratat într-o viață de cititor.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Susan Choi | Editura: Humanitas Fiction

„Când nu mai tânjim după vară, iarna poate fi un anotimp superb.”

 

Titlu: Iernile sufletului
Autor: Katherine May
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Andreea Calin
Numar pagini: 224
ISBN: 9786064312389

Uneori, după ce termin o carte, rămân cu impresia că nu aș putea vorbi vreodată despre ea. Nicidecum în termeni literari, scriind o cronică de carte sau ceva de genul acesta, deoarece cred cu tărie că despre unele cărți nu ai cum să vorbești, nu îți permite limbajul. Simți că nu poți cuprinde în cuvinte scrise tot ce ți-a transmis cartea respectivă și tot ce te-a făcut să simți.

Așa mi s-a întâmplat cu romanul lui Katherine May, Iernile sufletului, care de fapt este un volum de memorii. Întotdeauna volumele de memorii mi s-au părut a fi cărți cu rost, cu multe substraturi reiterând povești de viață și învățături dintre cele mai înțelepte.

„Cu toții ne trăim iarna sufletească la un moment dat, iar unii și-o trăiesc la nesfârșit.”

Astfel, după cum am spus, am ajuns la concluzia că despre o astfel carte nu pot vorbi: unele cărți doar se trăiesc și se simt, se integrează în sufletul cititorului și își găsesc cămin acolo. Cel mai bine este să inviți oamenii să le citească la rândul lor pentru a descoperi ce te-a fascinat pe tine în primul rând. Este cel mai bun mod de a face cunoscute acele cărți care îți mângâie sufletul.

Ierni ale sufletului. Le avem cu toții. Trecem, conștienți sau nu, prin anumite încercări pe care viața ni le pune în față. Ne luptăm cu ele, le acceptăm, ne schimbăm percepțiile față de aceste ierni geroase, austere, dar la sfârșitul lor, ne vom fi regăsit mai puternici și mai cumpătați, mai curajoși și mai plini de căldură.

„În lumea noastră contemporană, mereu prinsă cu alte treburi, încercăm întruna să amânăm instalarea iernii sufletești.”

În acest volum de memorii, Katherine May depune mărturie despre acele situații grele în care a fost pusă, cum ar fi îmbolnăvirea soțului ei, renunțarea la slujba deja solicitantă, boala cu care se confruntă încercând în același timp să își crească micul copil.

De fapt, Iernile sufletului poate fi interpretată ca o conversație între tine și un prieten care ți se destăinuie cu încredere și înțelepciune. Vei simți foarte personal rândurile pline de emoție și filosofie pe alocuri.

Într-o lume hazardată, haotică, în care cu toții ne grăbim, Katherine May scoate la lumină importanța momentelor de tihnă, de pace și liniște interioare. Importanța momentelor în care este impetuos să te retragi în și spre tine, pentru a-ți descoperi cu adevărat drumul și principiile, pentru a-ți explora natura interioară, cea mai intimă.

Printr-o analogie cu anotimpul iernii, acel anotimp în care lumea pare să fie încremenită într-un spațiu atemporal care parcă te acaparează, Katherine May evidențiază importanța de a fi uneori singur. Pentru a te regăsi, a te căuta, a te înțelege, a te cunoaște mai bine. Ai nevoie de o pauză de la viața cotidiana astfel încât să-ți oferi timp pentru a te liniști și a medita asupra diferitelor momente grele ale vieții.

Într-un memoir profund, emoționant și plin de substraturi elegante, Katherine May scrie despre vindecare, durere, oferind lecții inspiraționale, cu tâlc. Scrie despre acceptare și retragere, despre durere și bucurie. Despre puterea de a continua chiar și atunci când ai impresia că toți pilonii lumii s-au prăbușit și te afli pe-o barcă fără catarg, în mijlocul furtunii. Despre cum zilele negre nu constituie decât șanse de a te dezvolta și de a învăța.

Iernile sufletului este o carte pe care o voi păstra mult timp în inima mea deoarece mi-a demonstrat că, uneori, trebuie să privești lucrurile dintr-o altă perspectivă pentru a-ți da seama că de fapt că ele nu sunt atât de neplăcute și incisive pe cât ai putea crede. Ai nevoie de alți ochelari pentru a vedea lumea la fel de frumoasă pe cât este. Nu este o carte motivațională, nicidecum, însă este o carte care te inspiră și te sfătuiește ca un prieten de suflet. O carte care te pregătește pentru singurătatea dureroasă a iernii.

• Recomandari

  A se lectura cu o muzică de relaxare pe fundal.

Categorie: Eseuri, Lit. contemporana | Autor: Katherine May | Editura: Nemira

Identitate furată

 

Titlu: Femeia în alb
Autor: Wilkie Collins
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Lucian Popa
Numar pagini: 784
ISBN: 9786067939927

Atunci când vezi cartea Femeia în alb de Wilkie Collins, e posibil să te descurajeze, deoarece romanul se întinde pe aproximativ 700 de pagini. Însă pentru fanii unui gen literar care cuprinde mister, crimă şi intrigi, numărul mare de pagini poate fi chiar un plus, deoarece acţiunea şi situaţiile descrise sunt unele complicate, cu drumuri întortocheate şi personaje complexe, care se dezvăluie treptat.

Romanul este considerat precursorul literaturii poliţiste, la vremea la care a apărut (1860) fiind un adevărat fenomen editorial. Wilkie Collins a fost un bun prieten al lui Charles Dickens, iar în perioada respectivă Collins s-a bucurat de un mai mare succes în timpul vieţii decât a cunoscut prietenul lui. Ulterior însă, Dickens va deveni unul dintre cei mai apreciaţi scriitori ai literaturii universale.

Numele romanului, Femeia în alb, a fost ales de autor în ceasul al doisprezecelea, lucru care a atras remarci negative în anumite cercuri care l-au considerat prea melodramatic. Însă în momentul în care prietenul lui, Charles Dickens, a spus: „Nici că putea exista un titlu mai bun”, Collins a ştiut că a făcut cea mai bună alegere.

Femeia în alb va fi un personaj misterios pe parcursul desfăşurării acţiunii.Identitatea ei se va suprapune cu cea a unui alt personaj, aspect care va complica lucrurile şi mai mult. Ea îi apare în cale lui Walter Hartright, profesor de desen, ca o fiinţă neajutorată, confuză, îmbrăcată în alb, parcă venită din altă lume. Cere indicaţii pentru a ajunge undeva, iar Walter o ajută să plece cu o trăsură, imaginea ei persistându-i în minte mult timp după aceea. Va afla ulterior că femeia pe nume Anne Catherick evadase de la un sanatoriu de nebuni, iar el o ajutase să scape fără să îşi dea seama.

Viaţa merge mai departe şi Walter va oferi cursuri de desen nepoatelor unui aristocrat, surorile vitrege Laura Fairlie şi Marian Halcombe. Bărbatul va începe să nutrească sentimente de iubire pentru Laura, pe care o percepe ca pe o fiinţă delicată şi misterioasă.

Aspectul în jurul căruia se construieşte întregul roman este reprezentat de suprapunerea imaginii şi schimbul de identitate dintre Laura şi Anne. Femeia în alb este o prezenţă misterioasă, care contopeşte imaginea celor două personaje. Asemănarea vizuală din prima parte a cărţii se va concretiza ulterior şi într-un schimb de identitate, orchestrată de anumite personaje dornice să pună mâna pe averea unei femei vulnerabile. Practic, identitatea Laurei este furată atât la nivel personal, prin manipularea destinului ei, cât şi la nivel social, prin înlocuirea unei femei cu cealaltă.

• Plusuri

  O carte plină de suspans, cu intrigi, mister, crime şi planuri diabolice, toate în slujba banului care calcă în picioare demnitatea, umanitatea şi dragostea.

• Recomandari

  Pasionaţilor de literatură poliţistă şi de cărţi cu piste întortocheate, care te ţin alert pe tot parcursul lecturii.

Categorie: Thriller | Autor: Wilkie Collins | Editura: Corint

In absentia

 

Titlu: Consimțământul
Autor: Vanessa Springora
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Alexandra Cozmolici
Numar pagini: 213
ISBN: 978-973-46-8630-8

”Lipsa, lipsa de iubire ca o sete care absoarbe tot, o sete de junkie care nu se mai uită la calitatea produsului pe care-l primește și-și injectează doza letală cu convingerea că-și face un bine. Cu ușurare, recunoștință și beatitudine.”

Povestea Vanesei este unică, poate, prin faptul că ea a avut curajul să o spună cu voce tare în fața întregii lumi. Altfel, este doar o victima dintr-un șir de victime. Fiica unor părinți în cel mai bun caz neglijenți, crescută mai degrabă de capul ei, ea fuge de o realiate în care nu este nici iubită și nici importantă pentru aceștia, refugiindu-se în cărți. Mama ei face parte din lumea literară, iar prin intermediul petrecerilor pe care aceasta le organizează Vanessa este înconjurată de scriitorii și artiștii, mai mult sau mai puțin importanți, ai vremii. La treisprezece ani îl cunoaște pe G., un scriitor în vârstă de cincizeci de ani, care începe cu ea o corespondență pasională. În cele din urmă aceasta devine o relație în toată regula, după ce Vanessa împlinește paisprezece ani.

Deși este povestea autobiografică a Vanessei Springora, subiectul abordat este unul complex și depășește cu mult cadrul autobiografic, atingând mai multe puncte sensibile. Cât de departe suntem dispuși să mergem în numele subversiunii ce aduce schimbarea sau a emancipării? Cât de mult acceptăm în numele artei și, în acest context, cât și ce îi este permis artistului pentru a-și putea aduce în lume Creația? Oare orice formă de creație este artă și deci ar trebui să fie trată ca atare? De ce nu este de la sine înțeles că libertatea și responsabilitatea nu se exclud reciproc, ci se completează?

„-Ce cauți aici? Ți-ai amintit de fiică-ta dintr-odată?

[…] -Am crezut doar c-o să te bucuri, atâta tot. Sunt tatăl tău, totuși.

-Nu mai am nevoie de tine, pricepi? 

Cuvintele mi-au ieșit pe gură fără să mă pot stăpâni.

Și, dintr-odată, mânată de elan:

-Am întâlnit pe cineva.

-Ce vrea să însemne că ai întâlnit pe cineva? Că ești îndrăgostită?

-Exact. Înseamnă că te poți întoarce liniștit la viața ta fără mine, acum are cine să-mi poarte de grijă.”

Acest dialog ce are loc între Vanessa și tatăl ei, care a venit să o viziteze în spital, este mai mult decât edificator și ar fi trebuit să atragă atenția oricăui părinte conștient, prezent și responsabil. Când fiica ta de treisprezece ani îți spune că are un iubit de cincizeci de ani și că are el grijă de a ea în locul tău, ar trebui să fie un mare semnal de alarmă privind discernământul pe care se presupune că ea îl are. Aici este unde maturitatea și cunoașterea unui adult trebuie să intervină în numele bunăstării și a sănătății copilului. În cazul Vanessei n-a fost așa. Tatăl a plecat înjurând, iar mama a acceptat sub scuza emancipării și a libertății oferite fiicei sale. Exceptând câteva persoane, majoritatea celor din jur, care ar fi trebuit să fie alarmată de această poveste, nu vede nimic în neregulă, dimpotrivă îi sare în apărare. Nici măcar poliția, alertată în mod anonim în repetate rânduri, nu face decât o anchetă formală, pentru că, iată, are de-a face cu un artist, renumit scriitor, și un om fermecător pe deasupra.

Ca să clarific de ce pun întrebările de mai sus plecând la o carte care ar putea fi mai degrabă privită din perspectiva mișcării #metoo, trebuie să spun că această confesiune este spusă din perspectiva unei victime căreia i-a fost rapită identitatea în numele artei. Și nimănui nu i s-a părut că asta ar fi o problemă nu doar reală, ci chiar gravă. Agresorul, un scriitor relativ cunoscut în Franța începând cu anii ’70, și distins cu diverse premii pentru scrierile sale în care relata acte de pedofilie reale, a ținut-o prizonieră pe victima sa mai bine de 30 de ani. Tot ce a trebuit să facă a fost să continue să relateze povestea, să-i spună numele, să-i publice scrisorile și fotografiile, periodic și fără consimțământul ei.

Prejudiciile psihice și emoționale pe care le are o astfel de poveste asupra unei tinere adolescente nici măcar nu pot fi puse în cuvinte și ar trebui să fie de-ajuns pentru a scandaliza pe oricine. Însă nimeni nu pare să bage de seamă aceste lucruri, iar Vanessa își dă seama singură că ceea ce ea trăiește este foarte în neregulă. Reușește, în cele din urmă, să pună capăt relației, pentru că întâlnește un tânăr care îi dă încredre în ea și o ajută. Reacția mamei la aflarea veștii despre despărțire este doar: „Ești sigură? Săracul, te iubește atât de mult”. Iar adevăratul coșmar abia începe.

„După ce termin de citit cartea asta, am sentimentul profund că trăiesc o viață irosită dinainte să fie trăită. Povestea mea e tăiată cu o linie de pix, ștearsă cu bună știință, apoi revizuită, scrisă negru pe alb, tipărită în mii de exemplare. Ce legătură poate să existe între acest personaj de hârtie, creat doar din fărâme, și ceea ce sunt eu în realitate? A ma transforma în personaj de ficțiune când viața mea de adult nici măcar n-a prins contur înseamnă să fiu împiedicată să-mi întind aripile, înseamnă să fiu condamnată să rămân înțepenită într-o închisoare de cuvinte.

[…] O să am toată viața paisprezece ani. Așa mi-e scris.”

Faptul că trauma trăită de ea devine subiect de roman o face pe tânăra, care deja suferă de anxietate și depresie împletite cu sentimente puternice de vinovăție, să aibă un episod psihotic în care crede ca ea nu mai este reală. Că este din hârtie și în venele ei curge cerneală. După ce, pe parcursul întregii relații a fost deposedată de tot ceea ce o reprezenta, inclusiv modul de exprimare, „micuța V.” devine personaj de carte, luându-i-se astfel întreaga putere asupra propriei identități, asupra propriei existențe. Existență pe care își va petrece următorii 30 de ani încercând să și-o recapate, hăituită periodic de fostul iubit.

Am manifestat, în mod instinctiv, o mare rezistență la a citi această carte, ratând astfel 2 deadline-uri de predare a recenziei. Abia după ce am citit-o am înțeles de ce. Astfel că o recomand și nu o recomand în același timp. O recomand pentru că trebuie citită, dar nu e o recomand pentru că este grea, dureroasă la nivel de specie umană.

• Plusuri

  Stilul direct și curat de exprimare, sinceritatea relatării.

• Recomandari

  Mi-e greu s-o recomand, dar este o fărâmă de realitate de care ar trebui să fim cu toții conștienți.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Vanessa Springora | Editura: Polirom

Cazuri și necazuri

 

Titlu: România, te iubesc!
Autor: Cosmin Savu & Rareș Năstase & Paula Herlo & Alex Dima & Paul Angelescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2018
Numar pagini: 376
ISBN: 978-973-50-6286-6

Paula Herlo, Alex Dima, Rareș Năstase, Cosmin Savu, Paul Angelescu și, din studio, Cristian Leonte. Cine nu a auzit de ei ori nu s-a mai uitat la televizor de un sfert de secol încoace, ori este complet deconectat de la realitate. Ei sunt cei care au lansat în România conceptul de reportaj/emisiune și care au obținut, pe bună dreptate, un premiu Emmy pentru extraordinara emisiune România, te iubesc!, o încununare a colosalei munci depuse și a ambiției de-a scoate la iveală, uneori după multă durere și suferință, nopți nedormite, riscuri enorme și mult timp petrecut departe de casă și de familie, cazuri revoltătoare de pe tot cuprinsul țărișoarei noastre.

Reportajele lor nu sunt frumoase. Ei nu și-au propus să scoată la iveală minunățiile țării. Ei nu și-au propus să laude marile realizări ale mărețului neam de daci liberi. Nu, reportajele lor, în marea lor majoritate, scot la iveală o realitate hâdă, de care ne e rușine cu toate că nu suntem noi direct responsabili de ea, sau, și dacă am fi, ne-am face că plouă, că nu suntem noi vinovați, că nu ne privește pe noi, că nu noi avem putere de decizie, că altcineva, de sus sau de-alături, ar trebui să facă ceva, să miște ceva, să schimbe ceva.

Nu am cum să scriu de bine despre semeni, despre conducători și despre o țară care își bate joc în mod sistematic și organizat de ea însăși, întărind zicerea că „Avem o țară superbă, păcat că-i locuită”. Veți spune, poate, după ce veți urmări câteva ediții România, te iubesc!, că băieții ăștia care muncesc la ea caută cu tot dinadinsul subiecte murdare, incomode, uneori chiar atroce, ca să facă audiențe. Nimic mai adevărat. Pentru că nu frumusețea și laudele vor mișca sufletele adormite (într-o țară în care până și imnul începe cum începe), încremenite de indiferență și de nepăsare, ci subiectele murdare, neplăcute, deranjante, revoltătoare, chiar oribile.

Am plâns de a sărit cămașa de pe mine când am văzut reportajul cu lagărele de concentrare de la Cighid, unde, între 1987 și 1989 au murit 137 de copii cu handicap, trimiși acolo de un regim criminal, care nu recunoștea, precum altul, din anii treizeci, aflat ceva mai la vest, că într-o națiune așa măreață pot exista și oameni cu defecte din naștere. Toți cei intervievați acolo, responsabili nu direct, că nu ei trimiseseră copiii să moară de foame și de frig din simpla vină că se născuseră cu anumite defecte, au spus că așa erau vremurile, că nu aveau ce face, că viața îi făcuse să se comporte cu niște bieți copii mai rău decât cu obiectele. Tot timpul vina pare a fi în altă parte, la altcineva.

Am urmărit cu groază emisiuni despre traficanți de carne vie, de țigări, de arme, despre distrugerea sistematică și organizată a pădurilor, a industriei, a apelor de munte (chiar și râul care trece pe la mine prin localitate, Doftana, a fost capturat prin tuburi după ce trece de barajul Paltinu, pentru a alimenta microhidrocentralele din aval, fără a se ține seama de floră, faună, peisaj sau reguli de protecție), a obiectivelor turistice, a sistemelor care funcționau cât de cât, a drepturilor și libertăților cetățeanului, dar mai ales a dreptului la o viață decentă.

Într-un stat care nu arată niciun pic de compasiune nici măcar pentru copii, darămite pentru bătrâni și oameni în general, nu mai zic de faună, floră sau infrastructură ori comori naționale, în care jaful, mica ciupeală și micile învârteli sunt încurajate încă de la grădiniță, într-un stat capturat de foști politruci, securiști, analfabeți și impostori, a căror primă grijă la instalarea în funcție este punerea pe liber a celor de aceeași teapă cu ei și instalarea unora noi, soți, soții, fini, fine, amante, amanți, odrasle, beizadele în funcții babane, plătite cu salarii la care amărâții contribuie din greu și la care nici măcar nu pot visa vreodată, într-un stat în care indolența, nepăsarea, incompetența sau nesimțirea sunt considerate virtuți indispensabile pentru a răzbate în viață, reportajele România, te iubesc! sunt o palidă rază de lumină că unora le pasă nu doar de țara lor, ci și de semeni.

O continuare firească a vizualului a venit din partea Editurii Humanitas prin lansarea în format scris a unor reportaje care au făcut istorie de-a lungul vremii. Reporterii de la ProTV nu pot schimba direct lucrurile, însă îi pot da de gol pe hoții, mincinoșii și lașii cocoțați pe nedrept în funcții de răspundere, făcându-le imposibilă dorința de-a se fofila, de-a se ascunde și de-a ascunde sub preș mizeria din propria ogradă. Ei nu pot da legi, nu pot schimba oameni din funcții, dar pot arăta cu degetul, pot pune pe tapet subiecte incomode, dar dureroase, pot schimba concepții sau opinii. Și dacă nu din bun-simț, că le lipsește cu desăvârșire, măcar de ochii lumii, cei responsabili pot fi trași la răspundere, chiar dacă e doar pe moment și parcă e mult prea puțin pentru răul făcut.

Însă efectul cu adevărat important este schimbarea opiniei generale. Mișcarea sufletelor adormite, puterea de-a schimba ceva în inimile celor care îi privesc și care se revoltă în sinea lor, care, chiar dacă nu pot schimba direct lucruri, își pot schimba măcar mentalitatea. Am asistat de la depărtare la lansarea cărții la Gaudeamus 2018, dorindu-mi să merg să iau autografe de la adevărații eroi care luptă an de an cu morile de vânt românești. Era duminică după-amiaza și mă pregăteam să plec acasă, căci târgul era pe sfârșite. Puhoaiele de oameni prezenți acolo m-au împiedicat să merg la ei și să-i privesc în ochi și să-i felicit, însă mi-au adus căldură în inimă văzând cât de mulți se strânseseră. Vă spun sincer că în mai bine de zece ani de când merg la târgurile de cartea, n-am mai văzut niciodată o asemenea mulțime de oameni la o lansare. Ceea ce poate că ne oferă totuși un dram de speranță.

 

Categorie: Reportaj | Autor: Cosmin Savu & Rareș Năstase & Paula Herlo & Alex Dima & Paul Angelescu | Editura: Humanitas

Refugiul

 

Titlu: Parcul pentru câini
Autor: Sofi Oksanen
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Sigrid Crasnean
Numar pagini: 400
ISBN: 978-973-46-8685-8

Ambițiosul roman al autoarei finlandeze Sofi Oksansen, Parcul pentru câini, surprinde o poveste întunecată, dominate de disperare, în niște circumstanțe sociale aparte: încercarea de a face față sărăciei Ucraina postsovietică. Sărăcie, o infrastructură care stă să se prăbușeacă, instabilitate politică și un trecut nefast, toate acestea apasă pe umerii fiecărei persoane.

Fie că vorbim despre bărbați care lucrează ilegal în mine, care prepară heroină impură și chiar apelează la acte criminale, fie că vorbim despre femei care își comercializează corpurile prin contracte lucrative de modeling în Occident sau devin „fabrici de copii” - de la donarea de ovule la mame surogat -, cu toate repercursiunile acestor munci asupra sănătății lor fizice și psihice.

În centrul tuturor lucrurilor se află o eroină compromisă, o naratoare cu o poveste complicată și fracturată, care nu-ți poți da seama dacă este despre dragoste sau trădare, ură sau iubire. În Parcul pentru câini, Oksanen conturează cu deosebită măiestrie trăsăturile unui thriller inteligent, cu tentă politică și rezonanță emoțională, plasând-o pe Olenka, eroina tragică, într-o lume dominată de fragilitate, ca un vulcan gata oricând să erupă și să scoată la lumină secrete ascunse în trecut.

După ce am terminat romanul, mi-am dat seama că este genul acela care nu se pliază pe gusturile oricărui cititor. Spun asta pentru că, pe măsură ce parcurgi paginile și începi să realizezi anumite comportamente, să analizezi anumite situații cheie, îți este foarte greu să empatizezi cu personajul Olenka. Mai mult decât atât, contextele politice, istorice și culturale fac din acest roman un fel de document istoric al unei lumi greu încercate, aflate încă sub teroare.

Narațiunea cărții este cristalizată, fracturată, alternând între secvențe din trecut și secvențe din prezent. Astfel, cititorului îi sunt oferite toate detaliile de care ar putea avea nevoie pentru a descoperi motivele care să justifice anumite alegeri făcute de Olenka, alegeri care, în cele din urmă, și-ar ramificat consecințele până la momentul povestirii.

În aceeași măsură, cartea este scrisă sub forma unei destăinuiri, a unei confesiuni, întrucât Olenka se adresează cititorului la persoana a II-a, singular. Pentru mine, artificiul acesta literar a avut o însemnătate aparte, reușind să mă apropie mai mult de romanul Parcul pentru câini.

În romanul său, dincolo de intriga originală și desfășurarea lentă, care îi oferă timp cititorului să mediteze asupra întâmplărilor dintre cele mai neașteptate și bulversante, Sofi Oksanen ne reamintește condițiile sociale ale unei lumi dure, sufocante, în care își găsesc împlinirea doar cei îndeajuns de puternici încât să lupte cu morile de vânt și să își asume riscuri. Un roman al suferinței, al rememorării, de o violență acută, inspirat din istoria unei țări greu încercate.

Parcul pentru câini este nu doar un thriller menit să țină cititorul în gardă, ci și o carte care va face apel la atenția ta pentru detalii, care necesită timp, pentru ca, în sfârșit, să i se destăinuie cititorului cu sinceritatea unui prieten care a trecut prin mult prea multe.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Sofi Oksanen | Editura: Polirom

Tulburător de lucid acest spațiu liminal al prieteniei dintre femei

 

Titlu: Așteptări
Autor: Anna Hope
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Mihaela Dumitrescu
Numar pagini: 328
ISBN: 978-606-779-956-9

Mă tot conving din ce în ce mai mult că ceea ce purtăm cu noi la interior se reflectă în vreun fel și la exterior și că întrebările tacite pe care ni le punem își găsesc posibile răspunsuri în ceea ce consumăm ca informație, dar mai ales în ceea ce lăsăm să vină spre noi atunci când suntem deschise să primim.

Așa a fost și cu Anna Hope și ultimul ei roman tradus la noi intitulat Așteptări. The Guardian, Daily Telegraph, The Irish Times și Sunday Express, toate punctează într-un fel sau altul impactul emoțional pe care povestea celor trei prietene – Hannah, Cate și Lissa – îl are asupra cititorului, dar mai ales felul în care este expusă povestea lor colectivă în același timp analizând individual firele destinelor.

„Tulburător de lucid, tabloul (...) prieteniei (...) cu bucuriile și necazurile ei, felul cum eșecul afectează relațiile umane, prietenia feminină cu problemele ei recognoscibile.”

Toate aceste frânturi de pe coperta patru duc spre aceeași concluzie și anume că prietenia dintre femei nu este ușoară, că fluctuează, că avem și culmi, iar toate acestea sunt prezentate au o precizie aproape chirurgicală de a diseca trăiri și gânduri. Și ce mă bucur că în sfârșit se aud vocile femeilor care plăsmuiesc femei, care expun realitatea asta conturată atât de nuanțat de toate ipostazele prin care trecem de tinere femei, apoi spre mijlocul lui treizeci de ani ca femei depline care s-au dat de câteva ori în caruselul vieții și, în cele din urmă, femei coapte, la patruzeci și ceva de ani, care au lăsat prima tinerețe în urmă și pe umerii cărora nu mai rezidă așteptările lumii și nici măcar cele ale vocii critice pe care o întâlnim uneori de partea cealaltă a oglinzii.

Dar să nu ne lansăm în filosofii pretențioase pentru că Așteptări e departe de orice e superficial, de lumi orbitoare, opulente, de vieți trăite cu ușurință. E mai degrabă un crochiu din viața a trei femei al căror destin se intersectează întâi în școala gimnazială (Cate și Hannah) și apoi în facultate (Cate și Lissa) și care ilustrează tipologii de femei văzute prin diferitele lentile ale feminității.

Hannah, cea care a muncit pe brânci ca să-și construiască o viață tihnită, îndestulată, alături de un soț iubitor, dar căreia îi este refuzat darul maternității; care este o stâncă pentru cei din jurul ei, dar care trăiește mai degrabă din inerție decât animată de propriile plăceri, ambiții, locuind mai degrabă în viața sa, decât trăind-o pe deplin.

Cate căreia îi lipsește încrederea în forțele proprii, care trăiește mereu tânjind după ceea ce au ceilalți, crezând că nu e capabilă să obțină ceva similar și căreia viața i se întâmplă mai degrabă decât să fie o alegere conștientă așa cum se întâmplă și cu maternitatea, soțul pe care nu știe dacă îl iubește sau nu, mutatul în afara Londrei și gravitația tot mai mare cu care este trasă într-o viață care o stoarce de puteri pentru că o nu și-o asumă.

Și apoi este Lissa, actrița, femeia solară, cea care încă speră la o carieră înfloritoare în teatru sau film și care nu și-a abandonat visul deși anii au trecut pe lângă ea și prietenele ei au avansat în viață și carieră. Ea e cea care a trecut printr-un avort în tinerețe și care nu își dorește să îmbrățișeze darul maternității, care fuge de acest rol pentru că e încă prinsă emoțional undeva în copilărie, unde simte că a fost o piedică pentru dezvoltarea personală a propriei mame.

Aceste povești se amestecă și se suprapun pe alocuri cu nebunia și imprevizibilitatea pe care numai viața le poate unelti. Și toate cele trei au parte de un al treilea act care le redă echilibrul după ce par să piardă tot sau după ce liniștea aparentă pe care o aveau e dată peste cap.

Iar prietenia care le leagă e greu încercată de toate lucrurile pe care nu și le-au spus, de măștile și rolurile pe care și le-au asumat voit sau nu și de greutatea propriilor așteptări. Abia atunci când pot să lase din mână toate sforile care le încorsetează și să trăiască plenar, autentic și integrat devin acele femei cu F mare de care au nevoie întâi pentru ele însele și apoi pentru cei din jurul lor.

Apropo de ce ziceam la început, despre răspunsurile care vin spre noi, nu pot decât să mă bucur de aceste cărți care dau jos poleiala de pe viață și de pe relațiile dintre femei care din perspectiva masculină erau croite pe un model de invidie unidirecționată sau serveau doar ca întrupare a erosului sau ca un avatar al maternității. Avem nevoie din ce în ce mai mult de femei care scriu pentru femei, care ne arată că nu suntem singure, că întrebările din noi au ecou și în altele. Și avem nevoie să vedem aceste fațete oglindite în cotidian, pe un fundal nu atât de dur ca cel din romanele Elenei Ferrante unde înțelegi că mare parte din devenirea personajelor este datorată și istoriei și lipsurilor pregnante. Aici balanța e ceva mai echilibrată pentru că nimic din ce trăiesc cele trei nu poartă amprenta unor evenimente speciale, a unei forțe care oțelește, ci, din contră, am putea alege oricând oricare trei femei pe care le vedem într-o cafenea, pe stradă, în parc, la restaurant și ele ar putea intra cu ușurință în pielea eroinelor noastre.

Sper ca lectura acestui roman să vă ofere un moment de respiro față de ceea ce oglindește în prezent realitatea noastră și că vă veți simți auzite, văzute, recunoscute în mare parte de rândurile și personajele Annei Hope.

• Plusuri

  Tipologiile feminine descrise atât ca entități de sine stătătoare cât și ca prietene și ca diferitele fațete ale relației cu maternitatea.

• Recomandari

  Femeilor de pretutindeni cărora nu le este frică să se privească curajos și autentic și să se lase descoperite și redescoperite prin ochii altcuiva.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Anna Hope | Editura: Humanitas Fiction

Amurg

 

0Autor: Stephanie Meyer
Rating:
Editura: Rao
(sau cumpără aici ediţia în limba engleză)

Până să citesc această carte nu am ştiut că există vampiri

Chiar există. Lăsând povestea la o parte, sunt acei oameni care te fascinează şi te determină să faci ce vor ei. Sunt frumoşi, inteligenţi, puternici. Au un parfum, o aromă irezistibilă, care te atrage, aşa cum o plantă carnivoră îşi atrage victima. Sunt ca nişte feline, încordate, atente la fiecare gest pe care îl faci. Ştiu să se alinte pe lângă ţine, să toarcă, liniştindu-te. Ştiu să şi mârâie încet dacă încerci să le faci ceva împotrivă, gata să sară la gâtul tău dacă măcar ţi-ar trece prin gând să ataci.

Acestor oameni nu li te poţi opune. Ai două şanse. Ori să pleci capul, să îi laşi să te cucerească încet, până te îndrăgosteşti iremediabil de ei, ori să încerci să rezişti tentaţiei pe care o provoacă în tine, să strângi din dinţi şi să fugi cât mai departe, rămânând totuşi cu frustrarea că nu i-ai cunoscut. Şi este greu să rezişti tentaţiei când simţi că ai vrea uneori doar să îi vezi cum se mişcă, să îi auzi cum vorbesc, chiar fără a pretinde o privire sau un cuvânt. Ai vrea pur şi simplu să le stai alături şi ar fi de ajuns.

Pielea albă, rece, părul negru, ochii ameţitori

Intorcandu-ne acum la poveste, Amurg este o carte despre vampiri. În afara celor descrise mai sus, într-o nuanţa fantezista, vampirii sunt creaturi ce se deosebesc de oamenii normali printr-o serie de caracteristici bine definite. Au în primul rând pielea foarte albă, rece, părul în contrast cu ea, ochii ameţitori, de o culoare schimbătoare: spre exemplu albastru închis când le este sete, sau albastru deschis, spre alb, după ce s-au hrănit. Sunt frumoşi, aşa cum am spus, cu un corp de felină, mişcându-se graţios şi cu tact.

Amurg este despre dragostea dintre un vampir şi o fată. Despre dragostea dintre prădător şi vânat, dintre pantera neagră şi gazela plăpândă. Vampirul, în afara faptului că este frumos şi puternic, apare totuşi la fel ca ceilalţi oameni. Vorbeşte ca ei, merge în aceleaşi locuri, deşi se străduieşte să stea cât mai departe, pentru a nu cădea tentaţiei de a ataca. În această poveste vampirii vanează animale, totuşi, setea lor este mereu de sânge uman.

Dragoste, atracţie, instincte, control

Vampirul se indragosteste de fată pentru că la început îl atrage foarte mult mirosul ei, mai delicios decât al oricărui om pe care l-a întâlnit până atunci. Se abţine cu greu prima dată când stă lângă ea să nu o ademenească şi să îi sugă sângele cu poftă, însă apoi se controlează şi îşi dă seama că este şi ca persoană, extraordinară. Aşa că în el se va da o luptă, între atracţia instinctuală şi atracţia personală. Pe o parte simte că ar vrea să îi ia viaţa, pe cealaltă parte că vrea să aibă grijă de ea, să nu i se întâmple nimic rău.

Fata se indragosteste de vampir pentru toate calităţile înnebunitoare pe care le are. Este de ajuns să se uite la el ca să se liniştească, o uimeşte mereu frumuseţea lui care nu este un lucru cu care te poţi obişnui, face excepţii pentru el, ce devin apoi regulă, doar pentru a-i sta mai mult alături. Pe de altă parte este o fire cinică, sarcastică, râzând de el şi făcând glume pe seama faptului că este vampir, după ce află. Spre exemplu el spune o dată că e timpul pentru micul dejun şi ea îşi acoperă gâtul, zâmbind...

În întuneric dar împreună

Ceea ce îi ţine împreună este atracţia pe care fiecare o exercită asupra celuilalt, controlul pe care şi-l poate impune vampirul pentru a nu-i face nici un rău fetei şi faptul că ea nu are nici un instinct de auto-conservare, nefiindu-i frică. Astfel că este o relaţie aproape inconştientă, între un el care ar putea să o chinuie şi o ea care nu se fereşte deloc. Se pare uneori că atracţia este mai puternică decât orice instinct.

Astfel, îşi mărturisesc iubirea şi au grijă unul de celălalt. El o prezintă familiei lui, o duce prin locurile lui dragi, şi ea la fel, îl prezintă părinţilor ca fiind iubitul ei, singura persoană cu care ar mai trăi de acum. Şi aici apare singura cu adevărat importantă problemă pe care o au... Faptul că el este nemuritor şi ea muritoare. Totul se poate termina în acest moment, când îşi dau seama, sau... pot alege să o transforme şi pe ea în nemuritoare, să fie ca el. Mereu în întuneric dar împreună. Rămâne de văzut care va fi alegerea.

Scrisă de Gia Codrescu

Categorie: Roman de dragoste | Autor: Stephanie Meyer | Editura: RAO

N-am trăit amândoi aceeași poveste…

 

Titlu: Fericirea conjugală
Autor: Tahar Ben Jelloun
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihaela Stan
Numar pagini: 317
ISBN: 978-606-43-1236-5

Am câțiva scriitori pe care îi iubesc pur și simplu. Cărțile lor nu mă fac niciodată să simt că una ar fi mai bună decât cealaltă sau că, doar într-un caz, autorul, poate, a scris o nouă carte la presiunea editorului și a publicului sau din motive pur comerciale și financiare. Tahar Ben Jelloun este unul dintre acești scriitori. Evident, am citit Căsătorie de plăcere și Copilul de Nisip și în fiecare dintre ele am găsit ceva fascinant, ceva diferit, dar o linie narativă unificatoare care îți spune la fiecare frază...„da, e Tahar Ben Jelloun.”

În acest sens, Fericirea conjugală nu a fost o mare supriză. Este o carte superbă, construită cu o rară finețe psihologică, cu grijă și atenție la detalii, cu personaje complexe și complicate care iau cititorul drept martor al vieților lor. Tema este veche și infinit abordată în literatură: căsătoria, ca instituție, ca destin, ca alegere, ca posibilitate, ca un joc de putere și seducție. Dar Tahar Ben Jelloun reușește să aducă o perspectivă nouă și ne oferă nouă, cititorilor, șansa de a ne gândi profund, de a pune sub semnul întrebării prejudecăți, idei și concluzii. Așa cum doar literatura de bună calitate o poate face.

În Casablanca anilor 2000, un pictor rămâne paralizat în urma unui atac celebral. Viața ocupată cu artă, călătorii, expoziții, femei frumoase, relații pasagere se reduce brusc la o cameră și un scaun cu rotile. Iar personajul începe să povestească despre relația cu soția sa, Amina, poveste ce devine tabloul unei peisaj care se construiește din tristețe, frustrare, furie, pasiune, neînțelegeri, infidelități și ura pe care cei doi ajung să o simtă unul pentru celălalt. Și, poate deasupra tuturor acestora, moartea unei iubiri despre care nici unul dintre parteneri nu mai știe dacă a existat cu adevărat vreodată.

„De ce trebuia să plătești atât de scump dispariția dragostei ? O deputată spaniolă voia să propună o lege care să pedepsească dispariția dragostei. Astfel, când cineva nu-și mai iubește partenerul, respectiva persoană e pasibilă de o amendă și, de ce nu, de câțiva ani de închisoare. Câți ani de închisoare și la cât s-ar ridica amenda ? Asta i-ar fi plăcut și soției sale. Simțindu-se trădată, umilită, s-ar fi bucurat ca un judecător să pronunțe o sentință exemplară împotriva bărbatului care avusese îndrăzneala să nu-și mai iubească nevasta și să risipească banii propriilor copii cu alte femei. Când ea descoperise dovezi ale infidelității lui, el nu-și ceruse scuze. Ba chiar făcuse în așa fel încât să-i ofere indicii. De ce să se scuze, dacă asta îl ajuta să se elibereze dintr-o stare de lucruri în care nu mai putea să trăiască, o stare țesută din minciuni, ipocrizie, crize de nervi, țipete, furie dezlănțuită ?”.

Dar în orice relație, există două fețe ale aceleași probleme, iar Tahar Ben Jelloun oferă și povestea soției. Astfel, se nasc două povești, două istorii de viață, două adevăruri țesute din aceeași realitate. Aceste două povești se luptă pentru atenția și judecata finală a cititorului, dar mai mult decât atât, ele nasc suferința profundă a eșecului atâtor și atâtor relații, pentru că, așa cum spune unul dintre personaje: „...în decursul vieții noastre comune, n-am trăit amândoi aceeși poveste și niciunul din noi n-a recunoscut asta niciodată.”

• Plusuri

  O carte frumoasă cu un impact emoțional puternic care fascinează și ne face să ne punem întrebări importante.
  Stilul narativ simplu, direct care desenează călătoria dintre „ce-ar fi putut să fie” și „ce a fost” lăsându-ne pe fiecare dintre noi să ne găsim răspunsurile.

• Recomandari

  Una dintre acele cărți de neratat într-o viață de cititor.

Categorie: Lit. contemporana, Roman de dragoste | Autor: Tahar Ben Jelloun | Editura: Nemira

O sonată fără de vârstă

 

Titlu: Sonata pentru acordeon
Autor: Radu Aldulescu
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 447
ISBN: 978-606-33-7138-7

Ce vremuri prăpăstioase am ales pentru a-l descoperi pe Radu Aldulescu și cartea sa Sonata pentru acordeon, volum reeditat în colecția Biblioteca de proză contemporană a editurii Litera. Și totuși, atmosfera romanului se potrivește cu vremurile pe care le traversăm, vremuri în care nostalgia trecutului se bate cu dorința de a avea un viitor cert. Prefațat impecabil de Călin Teutișan, romanul Sonata pentru acordeon este un roman de sertar, un roman pe care poate că lumea literară l-ar fi trecut cu vederea, exact ca pe multe alte lucrări de valoare. Totuși, printr-un noroc sau datorită Fortune generoase, lucrarea a văzut lumina tiparului și este ceea ce eu aș numi un roman în deconstrucție. Ce semnifică acest termen? Narațiunea lui Radu Aldulescu deconstruiește, scoțând la iveală miezul, personajele și circumstanțele evocate în lucrare. Practic, le decojește, dezvelind un miez în care se regăsesc de toate: avariție, amor, egoism, apatie.

Lucrarea vizează destinul familiei Dei, o comuniune de personaje descrise sumar, dar în care se regăsește imaginea fidelă a comunității proletare pre și postdecembriste. Muncitori simpli, marginalizați, oprimați într-o societate care cheamă la muncă pe fiecare, aceștia își duc ocna vieții, încercând să răzbească (sau nu) spre ceea ce semnifică o viață bună.

Aldulescu nu își menajează personajele, ci, dimpotrivă, le pune tete-a-tete în fața unei realități în care acestea trebuie să-și scoată miezul și le plasează într-o narațiunea cursivă, ușor nedigerabilă, complexă și complicată, în egală măsură. Sonata pentru acordeon este un roman saga, doar că, în comparație cu alți reprezentanți ai acestui gen, Aldulescu creează o idee distopică de noblețe a mahalalei din Ferentari.

Oamenii bolovănoși, pe care autorul îi descrie, își fac veacul între munca pe care o urăsc sau în care se complac și distracțiile zilnice, care pot semnifica o dușcă de Mona sau o bătaie la casa de cultură localității.

Trebuie să mă opresc asupra stilisticii lui Aldulescu, deoarece e de-a dreptul irezistibilă pentru cititorul căruia îi sunt pe gust cărțile dificil de digerat. Lentoarea unor descrieri se împletește organic cu ritmicitatea dialogurilor, ceea ce dă atmosferei romanului un șarm irezistibil. Cel mai important e că naratorul reușește să prindă cititorul în cârlig și îl tot duce, îi arată cum viața se schimbă, cum oamenii suportă transformări, cum pe fundal societatea devine alta.

Sonata pentru acordeon e o frescă socială fidelă a celor pe care națiunea i-a împins la marginea polului de confort. Este un tablou în culori vii cu și despre cei care disprețuiesc orânduirea și pot supraviețui perfect în haos. Este o carte pe care să o citești cât mai lent, pătrunzând în atmosferă și simțind adâncimea unor astfel de pasaje:

„Căci orele se târăsc pe brânci; cu gleznele zdrobite se târăsc, mai greu ca anii, iar săptămânile trec tot mai repede și le pierzi mai ușor decât secundele: drumul de la luni la sâmbătă e plimbarea deținutului în cerc; mereu te pomenești în locul de unde ai plecat și de mult nu mai știi de unde-ai plecat și nici unde-ți doreai să te vezi ajuns...”

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Radu Aldulescu | Editura: Litera

Drumul spre nicăieri

 

Titlu: Culoarul morții
Autor: Stephen King
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 221
Traducere: Oana Dusmanescu
Numar pagini: 448
ISBN: 9786064312358

Când a apărut prima dată, inițial sub formă a șase părți, câte una publicată în fiecare lună, romanul lui Stephen King, Culoarul morții (en. The Green Mile) a fost un triumf editorial: toate cele șase volume au ajuns simultan pe lista de bestselleruri New York Times, încântând milioane de fani din întreaga lume. Și, credeți-mă, motivele sunt dintre cele mai serioase!

Penitenciarul Cold Mountain. Condamnații la moarte. Blocul E. Culoarul morții reprezintă ultimul drum pe care aceștia îl vor face către bătrânul scaun aducător de moarte. Panznicul închisorii, Paul Edgecombe, responsabil de blocul E, rememorează, ajuns acum într-un azil de bătrâni, o mare parte din viața petrecută la Cold Mountain. De fapt, după ce zilele treceau una după alta fără ca nimic nou să se întâmple, totul se schimbă în momentul în care apare un nou deținut.

John Coffey – un uriaș de culoare, cu mușchii de piatră și mintea unui copil. În acest loc al pedepsei capitale, unde speranța se lovește de zidurile reci din piatră ale închisorii și nu poate străbade gratiile din oțel ale celulelor, Edgecombe este pe cale să descopere că cel condamnat pentru o crimă oribilă, care depășește imaginația omului, ascunde un secret teribil... Dar, în același timp, extraordinar de minunat. Un secret care îi va pune la încercare cele mai prețuite și înrădăcinate credințe din sufletul său.

Rasismul. Pedeapsa capitală. Și un strop luminos de magie. Mi s-a părut că în acest roman Stephen King abordează un alt registru stilistic: n-avem parte de elemente horror, nicidecum, deși știm cu toții că Stephen King este cunoscut în special datorită acestui gen. Astfel, putem spune că mai puțin chiar înseamnă, de fapt, mai mult: King ne oferă o proză viscerală, o proză dureroasă, plină de emoție și tensiune.

Antagonismul dintre înfățișarea fizică a lui Coffey („se citește ca băutura, dar se scrie diferit”) și caracteristicile sale cognitive reprezintă epicentrul misterului acestei cărți. Cum poate un uriaș să se teamă de întuneric? Să fie atât de blând, atât de liniștit, mai ales după ce – teoretic – a comis o crimă îngrozitoare? Toate acestea stârnesc în Paul întrebări care nu-și vor găsi răspunsul decât după ce reușește să pună cap la cap firul întâmplărilor. Iar ceea ce urmează după ce Edgecombe își dă seama de anumite lucruri, nu reprezintă decât un tur de forță literar cum rar mi-a fost dat să văd.

„Cred că există bine pe lume, tot decurgând într-un fel sau altul dintr-un Dumnezeu plin de iubire. Dar mai cred că există și o altă forță, la fel de reală ca Dumnezeul la care m-am rugat toată viața mea, și că aceasta lucrează în mod conștient întru a ne distruge toate impulsurile decente. Nu Satana, nu mă refer la Satana (deși cred că și el există), ci un soi de demon al discordiei, o chestie absurdă și plină de farse care râde cu răutate de câte ori un bătrân își dă foc încercând să-și aprindă pipa sau de câte ori un copilaș își vâră în gură prima jucărie primită de Crăciun și moare înecându-se cu ea.”

Culoarul morții este o carte ce mi-a întrecut așteptările. Atent la detalii, cu un talent incredibil de a reda relațiile dintre personaje, de a scoate în evidență trăirile și emoțiile acestora, proza lui King este de-a dreptul fermecătoare. Scene înduioșătoare, scene triste, violente, amuzante (șoricelul Jingles a fost cireașa de pe tort, cum s-ar spune, a cărții), scene dureroase care îți smulg lacrimi. Un roman de o anvergură memorabilă.

Iar la capătul culoarului morții, unde tronează scaunul electric, mulți au ajuns fără să fie vinovați. Ce-a rămas în urma lor? Întrebări... Întrebări care te fac să-ți revizuiești credințele despre lume. Să muți granița dintre bine și rău la alte cote, raportându-te altfel la lumea care te înconjoară. Un roman tulburătorul, Culoarul morții îmi va rămâne în minte și în suflet mult timp de-acum înainte. Iar ecranizarea cu Tom Hanks este, pur și simplu, exact ce trebuie.

• Plusuri

  O carte care te ține cu sufletul la gură.

• Minusuri

  Dacă vrei filosofie și calmitate, nu vei găsi neapărat aici.

Categorie: Thriller | Autor: Stephen King | Editura: Nemira

Cartea ca un remediu pentru suflet

 

Titlu: Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul
Autor: Charlie Mackesy
Rating:
Editura: Arthur
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Beatrice Feleagă
Numar pagini: 128
ISBN: 9786067107739

Cartea lui Charlie Mackesy este compusă din desene pline de semnificaţii şi scurte texte care au puterea de a vindeca sufletul. Patru personaje se întâlnesc şi îşi vorbesc, analizând viaţa, relaţiile dintre fiinţe şi sensul existenţei. Un băiat, o cârtiţă, un vulpoi şi un cal se împrietenesc şi pleacă la drum împreună. Îşi pun întrebări şi fiecare încearcă să găsească răspunsuri în hăţişul tulburător al vieţii.

Desenele lui Charlie Mackesy sunt foarte expresive, deşi par făcute din câteva tuşe de cerneală, însă personajele prind viaţă în fiecare pagină. Fără să existe o naraţiune propriu-zisă, personajele se cunosc, îşi vorbesc şi devin tovarăşi de drum fără o destinaţie precisă, călătoria lor fiind asemănătoare vieţii, care te poartă prin diverse locuri şi situaţii, fără să ştii ce va urma.

“- Care crezi tu că e cea mai mare pierdere de timp?

- Să te compari cu alţii, a zis cârtiţa.”

 

“- Care e cel mai curajos lucru pe care l-ai spus vreodată?, a întrebat băiatul

- Ajutor, a zis calul.”

 

“- Uneori îmi fac griji c-o să vă daţi seama că sunt un băiat ca oricare altul, a zis băiatul.

- Nu trebuie să fii ieşit din comun ca să te iubim, a zis cârtiţa.”

Astfel de dialoguri, cu doze tari de înţelepciune, sunt presărate în carte şi sunt însoţite de desene emoţionante. Charlie Mackesy obişnuia să deseneze diverse lucruri şi personaje, fără o structură anume, însă cu ajutorul editorilor, a realizat această carte, punând ordine în ideile sale şi oferind publicului un balsam pentru suflet format din cuvinte şi imagini. Pentru autor, acesta a fost un vis împlinit, sfatul lui fiind acelaşi şi pentru noi toţi: Să nu ne temem să visăm, să iubim şi să ne bucurăm de fiecare clipă.

Îl poţi urmări pe Charlie Mackesy pe contul lui de Instagram, acolo unde postează desene cu personajele mult îndrăgite din carte şi unde ne ţine la curent cu realizarea unui film animat plecând de la cartea de faţă.

• Plusuri

  O carte plină de emoţie şi de înţelepciune pentru toate vârstele, cu desene expresive, care îţi rămân în minte.

• Recomandari

  O carte perfectă pentru copii, adolescenţi şi adulţi.

Categorie: Ilustrații | Autor: Charlie Mackesy | Editura: Arthur