O sonată fără de vârstă

 

Titlu: Sonata pentru acordeon
Autor: Radu Aldulescu
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 447
ISBN: 978-606-33-7138-7

Ce vremuri prăpăstioase am ales pentru a-l descoperi pe Radu Aldulescu și cartea sa Sonata pentru acordeon, volum reeditat în colecția Biblioteca de proză contemporană a editurii Litera. Și totuși, atmosfera romanului se potrivește cu vremurile pe care le traversăm, vremuri în care nostalgia trecutului se bate cu dorința de a avea un viitor cert. Prefațat impecabil de Călin Teutișan, romanul Sonata pentru acordeon este un roman de sertar, un roman pe care poate că lumea literară l-ar fi trecut cu vederea, exact ca pe multe alte lucrări de valoare. Totuși, printr-un noroc sau datorită Fortune generoase, lucrarea a văzut lumina tiparului și este ceea ce eu aș numi un roman în deconstrucție. Ce semnifică acest termen? Narațiunea lui Radu Aldulescu deconstruiește, scoțând la iveală miezul, personajele și circumstanțele evocate în lucrare. Practic, le decojește, dezvelind un miez în care se regăsesc de toate: avariție, amor, egoism, apatie.

Lucrarea vizează destinul familiei Dei, o comuniune de personaje descrise sumar, dar în care se regăsește imaginea fidelă a comunității proletare pre și postdecembriste. Muncitori simpli, marginalizați, oprimați într-o societate care cheamă la muncă pe fiecare, aceștia își duc ocna vieții, încercând să răzbească (sau nu) spre ceea ce semnifică o viață bună.

Aldulescu nu își menajează personajele, ci, dimpotrivă, le pune tete-a-tete în fața unei realități în care acestea trebuie să-și scoată miezul și le plasează într-o narațiunea cursivă, ușor nedigerabilă, complexă și complicată, în egală măsură. Sonata pentru acordeon este un roman saga, doar că, în comparație cu alți reprezentanți ai acestui gen, Aldulescu creează o idee distopică de noblețe a mahalalei din Ferentari.

Oamenii bolovănoși, pe care autorul îi descrie, își fac veacul între munca pe care o urăsc sau în care se complac și distracțiile zilnice, care pot semnifica o dușcă de Mona sau o bătaie la casa de cultură localității.

Trebuie să mă opresc asupra stilisticii lui Aldulescu, deoarece e de-a dreptul irezistibilă pentru cititorul căruia îi sunt pe gust cărțile dificil de digerat. Lentoarea unor descrieri se împletește organic cu ritmicitatea dialogurilor, ceea ce dă atmosferei romanului un șarm irezistibil. Cel mai important e că naratorul reușește să prindă cititorul în cârlig și îl tot duce, îi arată cum viața se schimbă, cum oamenii suportă transformări, cum pe fundal societatea devine alta.

Sonata pentru acordeon e o frescă socială fidelă a celor pe care națiunea i-a împins la marginea polului de confort. Este un tablou în culori vii cu și despre cei care disprețuiesc orânduirea și pot supraviețui perfect în haos. Este o carte pe care să o citești cât mai lent, pătrunzând în atmosferă și simțind adâncimea unor astfel de pasaje:

„Căci orele se târăsc pe brânci; cu gleznele zdrobite se târăsc, mai greu ca anii, iar săptămânile trec tot mai repede și le pierzi mai ușor decât secundele: drumul de la luni la sâmbătă e plimbarea deținutului în cerc; mereu te pomenești în locul de unde ai plecat și de mult nu mai știi de unde-ai plecat și nici unde-ți doreai să te vezi ajuns...”

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Radu Aldulescu | Editura: Litera

Drumul spre nicăieri

 

Titlu: Culoarul morții
Autor: Stephen King
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 221
Traducere: Oana Dusmanescu
Numar pagini: 448
ISBN: 9786064312358

Când a apărut prima dată, inițial sub formă a șase părți, câte una publicată în fiecare lună, romanul lui Stephen King, Culoarul morții (en. The Green Mile) a fost un triumf editorial: toate cele șase volume au ajuns simultan pe lista de bestselleruri New York Times, încântând milioane de fani din întreaga lume. Și, credeți-mă, motivele sunt dintre cele mai serioase!

Penitenciarul Cold Mountain. Condamnații la moarte. Blocul E. Culoarul morții reprezintă ultimul drum pe care aceștia îl vor face către bătrânul scaun aducător de moarte. Panznicul închisorii, Paul Edgecombe, responsabil de blocul E, rememorează, ajuns acum într-un azil de bătrâni, o mare parte din viața petrecută la Cold Mountain. De fapt, după ce zilele treceau una după alta fără ca nimic nou să se întâmple, totul se schimbă în momentul în care apare un nou deținut.

John Coffey – un uriaș de culoare, cu mușchii de piatră și mintea unui copil. În acest loc al pedepsei capitale, unde speranța se lovește de zidurile reci din piatră ale închisorii și nu poate străbade gratiile din oțel ale celulelor, Edgecombe este pe cale să descopere că cel condamnat pentru o crimă oribilă, care depășește imaginația omului, ascunde un secret teribil... Dar, în același timp, extraordinar de minunat. Un secret care îi va pune la încercare cele mai prețuite și înrădăcinate credințe din sufletul său.

Rasismul. Pedeapsa capitală. Și un strop luminos de magie. Mi s-a părut că în acest roman Stephen King abordează un alt registru stilistic: n-avem parte de elemente horror, nicidecum, deși știm cu toții că Stephen King este cunoscut în special datorită acestui gen. Astfel, putem spune că mai puțin chiar înseamnă, de fapt, mai mult: King ne oferă o proză viscerală, o proză dureroasă, plină de emoție și tensiune.

Antagonismul dintre înfățișarea fizică a lui Coffey („se citește ca băutura, dar se scrie diferit”) și caracteristicile sale cognitive reprezintă epicentrul misterului acestei cărți. Cum poate un uriaș să se teamă de întuneric? Să fie atât de blând, atât de liniștit, mai ales după ce – teoretic – a comis o crimă îngrozitoare? Toate acestea stârnesc în Paul întrebări care nu-și vor găsi răspunsul decât după ce reușește să pună cap la cap firul întâmplărilor. Iar ceea ce urmează după ce Edgecombe își dă seama de anumite lucruri, nu reprezintă decât un tur de forță literar cum rar mi-a fost dat să văd.

„Cred că există bine pe lume, tot decurgând într-un fel sau altul dintr-un Dumnezeu plin de iubire. Dar mai cred că există și o altă forță, la fel de reală ca Dumnezeul la care m-am rugat toată viața mea, și că aceasta lucrează în mod conștient întru a ne distruge toate impulsurile decente. Nu Satana, nu mă refer la Satana (deși cred că și el există), ci un soi de demon al discordiei, o chestie absurdă și plină de farse care râde cu răutate de câte ori un bătrân își dă foc încercând să-și aprindă pipa sau de câte ori un copilaș își vâră în gură prima jucărie primită de Crăciun și moare înecându-se cu ea.”

Culoarul morții este o carte ce mi-a întrecut așteptările. Atent la detalii, cu un talent incredibil de a reda relațiile dintre personaje, de a scoate în evidență trăirile și emoțiile acestora, proza lui King este de-a dreptul fermecătoare. Scene înduioșătoare, scene triste, violente, amuzante (șoricelul Jingles a fost cireașa de pe tort, cum s-ar spune, a cărții), scene dureroase care îți smulg lacrimi. Un roman de o anvergură memorabilă.

Iar la capătul culoarului morții, unde tronează scaunul electric, mulți au ajuns fără să fie vinovați. Ce-a rămas în urma lor? Întrebări... Întrebări care te fac să-ți revizuiești credințele despre lume. Să muți granița dintre bine și rău la alte cote, raportându-te altfel la lumea care te înconjoară. Un roman tulburătorul, Culoarul morții îmi va rămâne în minte și în suflet mult timp de-acum înainte. Iar ecranizarea cu Tom Hanks este, pur și simplu, exact ce trebuie.

• Plusuri

  O carte care te ține cu sufletul la gură.

• Minusuri

  Dacă vrei filosofie și calmitate, nu vei găsi neapărat aici.

Categorie: Thriller | Autor: Stephen King | Editura: Nemira

Cartea ca un remediu pentru suflet

 

Titlu: Băiatul, cârtița, vulpoiul și calul
Autor: Charlie Mackesy
Rating:
Editura: Arthur
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Beatrice Feleagă
Numar pagini: 128
ISBN: 9786067107739

Cartea lui Charlie Mackesy este compusă din desene pline de semnificaţii şi scurte texte care au puterea de a vindeca sufletul. Patru personaje se întâlnesc şi îşi vorbesc, analizând viaţa, relaţiile dintre fiinţe şi sensul existenţei. Un băiat, o cârtiţă, un vulpoi şi un cal se împrietenesc şi pleacă la drum împreună. Îşi pun întrebări şi fiecare încearcă să găsească răspunsuri în hăţişul tulburător al vieţii.

Desenele lui Charlie Mackesy sunt foarte expresive, deşi par făcute din câteva tuşe de cerneală, însă personajele prind viaţă în fiecare pagină. Fără să existe o naraţiune propriu-zisă, personajele se cunosc, îşi vorbesc şi devin tovarăşi de drum fără o destinaţie precisă, călătoria lor fiind asemănătoare vieţii, care te poartă prin diverse locuri şi situaţii, fără să ştii ce va urma.

“- Care crezi tu că e cea mai mare pierdere de timp?

- Să te compari cu alţii, a zis cârtiţa.”

 

“- Care e cel mai curajos lucru pe care l-ai spus vreodată?, a întrebat băiatul

- Ajutor, a zis calul.”

 

“- Uneori îmi fac griji c-o să vă daţi seama că sunt un băiat ca oricare altul, a zis băiatul.

- Nu trebuie să fii ieşit din comun ca să te iubim, a zis cârtiţa.”

Astfel de dialoguri, cu doze tari de înţelepciune, sunt presărate în carte şi sunt însoţite de desene emoţionante. Charlie Mackesy obişnuia să deseneze diverse lucruri şi personaje, fără o structură anume, însă cu ajutorul editorilor, a realizat această carte, punând ordine în ideile sale şi oferind publicului un balsam pentru suflet format din cuvinte şi imagini. Pentru autor, acesta a fost un vis împlinit, sfatul lui fiind acelaşi şi pentru noi toţi: Să nu ne temem să visăm, să iubim şi să ne bucurăm de fiecare clipă.

Îl poţi urmări pe Charlie Mackesy pe contul lui de Instagram, acolo unde postează desene cu personajele mult îndrăgite din carte şi unde ne ţine la curent cu realizarea unui film animat plecând de la cartea de faţă.

• Plusuri

  O carte plină de emoţie şi de înţelepciune pentru toate vârstele, cu desene expresive, care îţi rămân în minte.

• Recomandari

  O carte perfectă pentru copii, adolescenţi şi adulţi.

Categorie: Ilustrații | Autor: Charlie Mackesy | Editura: Arthur

România unor Oameni în trening

 

Titlu: Oameni în trening
Autor: Robert Șerban
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 208
ISBN: 978-973-46-8742-8

Se spune că aptitudinea de a fi concis este sora talentului sau cel puțin în această categorie de idei am fost crescuți noi, cititorii tineri. Suntem obișnuiți să parcurgem un volum imens de informație cu doar câteva click-uri și să ne petrecem ore în șir rulând texte pe diagonală. Evident, această aptitudine e un adevărat cal troian, deoarece ne supune riscului imens de a fi superficiali. Cred că anume pentru noi, cei avizi de informație, de senzație, de emoție dusă la maximum, a fost inventată proza scurtă și ferice de cel care reușește să mânuiască narațiunea în cuvinte puține, dar care efectiv să te lase mască.

Asta reușește să facă Robert Șerban în volumul său Oameni în trening, un fulminant mix de proză scurtă, în care se amestecă uzualul și anormalul, cutuma și exuberanța. Oameni în trening e un soi de frescă urbană, în care fiecare istorie pare a fi demnă de ecranizare. Cineva fumează iarbă și râde până în buza morții, altcineva îndreaptă morții amorțiți, lăsându-i la înmuiat – imaginile se schimbă fără preget, iar naratorul ne aruncă pe noi, cititorii, dintr-o extremă în alta, scoțând la iveală frici sau reliefând virtuți.

O să mă încumet să afirm că România este definită prin acești Oameni în trening, care reprezintă ființe atemporale, fără vârstă anume, dar cu destine tragicomice, unii plecați, alții veniți, doar peisajele se schimbă cu o viteză de invidiat. Robert Șerban își cucerește cititorul. Nu, nu așa, îl face să vrea să-l citească. Cu fiecare nouă istorie, îi creează dependență. Nu știu dacă asta se datorează relației sale temeinice cu poezia, ritmicitatea căreia o împrumută și prozei sale, dar mi-a plăcut felul în care utilizează fraza concisă, exactă.

S-ar părea că acești Oameni în trening construiesc o punte de comuniune între spațiul românesc trecut și prezent, scoțând în vileag vechile belele cu care așa și trăim. Fuga și lentoarea se țin de mână, viața și moartea sunt eroinele unei piese în care păpușarul, în speță naratorul nostru, schimbă figurinele.

Sinceră să fiu, până la finalul cărții m-a încercat o constantă sete, o dorință năvalnică de a întoarce pagina următoare, un soi de dependență pentru care chiar pot felicita autorul. Sunt din ce în ce mai puține cărți pe care vrei să le absorbi instantaneu. Proza scurtă executată cu talent de Robert Șerban nu te poate lăsa indiferent.

„Sâmbătă, Daria stătea goală pe masa de autopsie a legistului, care a zâmbit când i-a văzut desenul de pe piept – o balanță uriașă ce-i ținea sânii drept talere -, înainte să o deschidă și să confirme ce scriseseră cei de la UPU în procesul – verbal: septimicie.”

Sarcasmul sănătos cu care jonglează naratorul alături de o doză propice de umor și o rațiune la rece – toate se amestecă, creând un melanj. Las la finalul acestei cronici un fragment din povestirea Motive de mâncărime, care vine să ilustreze perfect stilul inconfundabil al povestitorului nostru:

„Avea o superbă pereche de picioare, pe care și-o proteja cu o fustă scurtă și roșie, ce se mișca întocmai ca o capă – pânza aia sângerie cu care toreadorul îl scoate din minți pe bietul taur. Dar stupefiant era faptul că picioarele alea teribile, lungi, puternice și totuși fragile, nițel bronzate îi erau pline de mușcături de țânțar”.

Vă recomand oare acest volum? Cu siguranță, mai ales dacă vreți să părăsiți zona de confort a literaturii statice în favoarea unui scris dinamic, jovial, sincer.

Categorie: Lit. contemporana, Proza scurta, Autori romani | Autor: Robert Șerban | Editura: Polirom

Despre femei și suferință

 

Titlu: Femei și sare
Autor: Gabriela Garcia
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Anca Alina Dumitru
Numar pagini: 272
ISBN: 978-606-43-1221-1

Femei și sare, romanul de debut al Gabrielei Garcia, este cartea care stă drept dovadă a unei perioade din istoria lumii: societatea violentă, patriarhală. Violent, dar în diferite moduri, romanul se concentrează într-un fel doar pe femei și pe modul în care acestea au reușit să supraviețuiască într-o astfel de societate.

Trebuie să recunosc că a fost o carte greu de citit, însă revelatoare. Nu mă așteptam ca o autoare debutantă să poată scrie atât de bine despre imigrație, deportare, maternitate, abuz, relațiile dintre mamă și fiică. Deși este un roman destul de scurt, Garcia a reușit să încadreze în el povești colosale – pe care, de altfel, le poți percepe chiar sub forma unor povestiri scurte despre diverse femei și legăturile dintre generații.

„O problemă” pe care ar putea-o avea cititorii o reprezintă alternarea liniilor temporale, dar și multitudinea de personaje. Cu toate acestea, te poți pierde ușor în peisajele și contextul social redate de către Gabriela Garcia cu o scriitură senzorială, metaforică, lirică și plină de stimuli vizuali și auditivi. Autoarea explorează relațiile dintre oameni cu o psihologie acută, însă păstrează firescul situațiilor obișnuite care ne definesc în totalitate.

La începutul romanului suntem transportați în Cuba secolului al XIX-lea, într-o fabrică de țigări, pretext pentru a explora relațiile dintre bărbații muncitori și femei, care nu erau prea bine primite în grupul de muncitori. Apoi, ajungem în Miami, urmărind povestea lui Carmen și Jeanette, două cubanezo-americane, și problemele de comunicare dintre acestea. Jeanette își depășește dependența, ajungând în sfârșit pe cont propriu, dar într-o zi, vecina ei, Gloria, este ridicată de către serviciile de imigranți iar fiica ei cea mică, Ana, rămâne în urmă.

„Ea a spus da, deși răspunsul era de fapt poate; jurămintele maritale încetaseră de mult să mai însemne o evadare. A spus da pentru că nu mai avea nimic și un bărbat învățat părea să fie singura speranță pe care o putea imagina. Și simțise că și el căuta, prin căsătorie, un fel de armistiţiu. Antonio găsise în María Isabel o cale de scăpare fără dorința de alte țărmuri, găsise un motiv să se prefacă mai curajos în fiecare zi.”

Apoi, Jeanette călătorește în Cuba pentru a-și vedea bunica, în încercarea de a înțelege toate secretele generațiilor trecute. Revenim, astfel, la ideea că îți poți înțelege prezentul și trăi viitorul doar atunci când îți vei cunoaște, în totalitate, trecutul și rădăcinile. De fapt, citind Femei și sare, am avut tot timpul această impresie: încercarea lui Jeanette de a se adapta unor noi teritorii și circumstanțe socială, însă imposibilitatea de a face asta din cauza faptului că ceva încă o leagă de pământuriel Cubei. Întrebările pe care nu le-a pus. Răspunsurile care nu au venit.

Romanul este copleșitor, dureros, plin de profunzime și își merită toate laudele de care are parte. Este un roman pe care l-am citit încet, în tihnă, pentru că am simțit nevoia să pot procesa toate întâmplările. M-am atașat de personaje fiindcă s-au deschis în fața mea și au fost sincere. Au avut încredere în mine și eu am avut încredere în ele. Jeanette mi-a spus povești și mi-a șoptit învățături esențiale despre viață.

Femei și sare este un roman puternic, un manifest feminist, cu o scriitură uneori incisivă, violentă. Mi-a plăcut extraordinar de mult povestea lui Jeanette și drama prin care a trecut, aș putea spune. Fiindcă nu a fost „o dramă inutilă”, ci una din care, chiar și noi, putem trage concluzii viabile pe care, ulterior, le putem integra în propria noastră viață.

• Plusuri

  Profunzimea cărții.

• Minusuri

  Trecerea de la un plan temporal la altul.

• Recomandari

  A se citi încet și pe îndelete.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Gabriela Garcia | Editura: Nemira

Luptă și agonie într-un an al grației

 

Titlu: Anul de grație
Autor: Kim Liggett
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2019
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-33-4414-5

47 de ani femeile au îndurat anul de grație. 47 de generații s-au întors acasă mutilate și distruse moral și fizic. 47 de ani totul s-a rezumat la o mare minciună. Până nu i-a venit rândul ei, lui Tierney James, o tânără dezinvoltă, sinceră și extrem de curajoasă. Cum va trece ea de acel an al grației?

„Simplul fapt că visez ar fi de ajuns ca să fiu pedepsită, dar dacă ar afla cineva vreodată ce visez, aș fi spânzurată.” Romanul Anul de grație a lui Kim Liggett este o distopie care îmbină în sine stilistica narativă din Povestea slujitoarei și Jocurile foamei, doar că bazându-se pe o tentă pur feministă.

Imaginați-vă o lume exclusiv masculină. Deși da, asta deja e o realitate, nu o distopie. Dar totuși, imaginați-vă o lume în care bărbații vă pot condamna pentru că aveți energia feminină debordantă, pe care o intitulează generic magie. Imaginați-vă o lume în care femeile sunt puse la încercare timp de un an pentru a nimici această magie, pe care puteți să o intitulați de facto coloană vertebrală.

Kim Liggett a creat o astfel de lume în care minciuna tronează și în care femeile mustesc de curaj, dar se îneacă în ceea ce semnifică obediență casnică. Romanul său este un demers feminist sănătos, în care e loc și de dragoste, și de răzbunare, și de autodeterminare. Mai mult, e o narațiune care nu exclude și acel misoginism feminin cu care ne ciocnim zilnic (femeile care sunt gata să sară la jugulara suratelor doar pentru a-și reafirma poziția de femei ascultătoare).

Narațiunea lui Liggett trece ca o lamă ascuțită pe nervii cititorului, ducându-l, purtându-l spre un deznodământ neașteptat, ingenios. Recunosc, la un anume moment credeam că voi avea de a face cu încă un final obișnuit, dar mă bucur mult că autoarea a renunțat la stereotipica abordare de Prinț și Prințesă.

Este o carte care se citește cu sufletul la gură și pe care o poți parcurge în câteva ore fără să te obosească cu diferite detalii inutile. Dimpotrivă, e o povestire fluentă, fluidă, un crescendo vertiginos și prăpăstios.

Mă aventurez să afirm că e o carte pe gustul femeilor care au decis să facă o schimbare de mentalitate, îmbrățișând noi convingeri despre Sine. Dincolo de elementele fantasmagorice, cartea e de o realitate izbitoare, ascunzând prin scenele sale ceea ce trăim noi, femeile, zi de zi, de la rușinea menstruației la nevoia de a deveni parte dintr-o familie doar pentru validarea socială.

Sunt ferm convinsă că acest volum va fi pe placul cititorilor, deoarece este ceea ce avem nevoie pentru a înțelege puterea pe care o ascunde feminitatea, pentru a distinge între nevoia de a fi noi înșine și de a ne acomoda rigorilor prestabilite de un cadru social desuet.

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Kim Liggett | Editura: Litera

Renaștere prin muzică

 

Titlu: Inimă frântă
Autor: Akira Mizubayashi
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mădălina Ghiu
Numar pagini: 240
ISBN: 978-606-779-849-4

Trebuie să recunosc, în deschiderea acestei cronici, că îmi vine cu adevărat greu să citesc ficțiune în această perioadă. Cutremurată de evenimentele din țara vecină, am decis să iau o pauză de la fluxul informativ și cu o mare ezitare în suflet, am ales o carte de pe raft pentru o lectură care promitea să îmi ofere o doză de emoții sănătoase. Nu m-am înșelat nici de această dată. Am ales, cumva providențial dacă mă întrebați, volumul Inimă frântă de Akira Mizubayashi, un roman superb despre rememorarea trecutului, frica de a pierde, dar și despre actul de creație ca potențial tratament spiritual.

Rei este un copil de doar 11 ani în 1938, an devenit sângeros pentru istoria sa personală, deoarece tatăl său Yu, un om îndrăgostit de artă, este arestat de Poliția Militară a Japoniei, fiind suspectat de comunism, un păcat mortal pentru o țară în care bântuia extremismul fascist. Rei este martorul răpirii tatălui său și, fiind ascuns într-un dulap, e descoperit de locotenentul Kurokami, a cărui fibră umană sensibilă îl face să salveze micul copil prin propria-i tăcere.

Rămas singur, Rei este adoptat, dar viața sa se împarte între Japonia și Franța. Prima l-a rănit până în cele mai sensibile adâncuri ale sufletului, iar a doua a încercat să tămăduiască rănile sângerânde, transformându-l în unul dintre cei mai buni lutieri ai lumii. Încercând la vârsta onorabilă de peste 70 de ani să afle adevărul despre dispariția tatălui, Rei pornește într-o călătorie spre trecut, întâlnind oameni și amintiri care păreau adânc îngropate în uitare.

 

Trebuie să spun că Inimă frântă a venit în viața mea de cititor fix la țanc, deoarece împletește în sine toate amănuntele unei narațiuni de o sensibilitate deosebită. Akira Mizubayashi este un scriitor de origine niponă, care gândește însă într-un fel francez, transformând romanul său într-un adevărat mix: pe de o parte păstrează intactă acea formă inerentă narațiunilor din literatura japoneză, iar pe de altă parte renunță la tiparele stricte ale canonului și îmbrățișează căldura romanului francez.

Povestirea care e de un dramatism aparte, rostit în puține cuvinte, mi se pare potrivită pentru o ecranizare în stilul lui Hirokazu Koreeda. Deși autorul încearcă să păstreze narațiunea în liniștea unei drame de conexiune trecut – prezent, unele pasaje sunt desprinse din dramele poporului japonez înfrânt în cel de-al Doilea Război Mondial, pedepsit cu bombe nucleare și ras de pe fața pământului la nivel de patrimoniu material. Aducerea aminte a dramelor trăite, nevoia de recompunere și de reinventare a Sinelui național, iată câteva dintre elementele pe care le-am găsit de-a dreptul impresionante în acest roman.

Romanul Inimă frântă este o carte extrem de muzicală și sonoră, deoarece implică portretizarea lumii muzicale. De exemplu, mi-a plăcut paradoxul muzicii militare pe care unul dintre eroii cărții o consideră o modalitate sălbatică, viscerală de a distruge coloana vertebrală a unui neam.

Intuiesc că unii cititori ar putea să vadă cu alți ochi acest roman, poate puțin lacrimogen sau din cale afară de trist, eu însă mi-o asum și afirm că e un roman bun de pus la inimă, o povestire care te poartă înapoi spre ceea ce înseamnă Acasă prin act de creație.

Rei și-a pierdut parțial rădăcinile, dar pe de altă parte a recâștigat acele conexiuni spirituale fără de care un om se pierde. Inimă frântă este o frumoasă metaforă a iertării și a demnității proprii.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Akira Mizubayashi | Editura: Humanitas Fiction

Printre fiordurile amintirilor

 

Titlu: Cine a ucis-o pe Bambi
Autor: Monika Fagerholm
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Gabriella Eftimie
Numar pagini: 256
ISBN: 978-973-46-8335-2

Literatura nordică se raliază pentru mine la standardele unei calități impecabile, mai ales atunci când ajungem în segmentul noir, la tot felul de titluri de romane detectiv sau thriller. Se pare că întunericul natural al zonelor în care nordicii conviețuiesc se potrivește perfect cu subiectele abordate. Moartea, violența, depresia – iată doar câteva dintre temele pe care își clădesc narațiunile scriitorii din nordul continentului european. Cine a ucis-o pe Bambi de Monika Fagerholm se îndepărtează puțin de șabloanele literare specifice zonei, purtându-ne într-un labirint extrem de complicat și întortocheat.

Dar să o luăm de la un început logic. Gusten este eroul central al prozei și liantul tuturor evenimentelor. Acesta are un job relativ bun de agent imobiliar, o viață amoroasă incertă și niște remușcări adunate în desagă cu care trebuie să străbată această potecă îngustă numită viață. Gusten pare să nu poată uita, sau ierta, faptul că a fost complice la un viol colectiv în adolescența sa. Acest eveniment X, dacă îl putem intitula așa, pare să fie un fir al Ariadnei prin întreaga istorisire, ducând cititorul spre și dinspre acest punct pe axa cronologică.

Aș fi lipsită de sinceritate dacă aș spune că e o carte ușor de citit, dimpotrivă am găsit-o evazivă, pe alocuri incertă, cu atât de multe unghiuri moarte ale narațiunii, încât efectiv trebuie să fac eforturi de concentrare pentru a menține mâna pe pulsul cărții. Cu toate acestea, stilistica și construcția subiectului m-au dus cu gândul la o ecranizare minunată, un serial nordic, The Killing, în care eroii încearcă să depisteze adevărul din jurul unui omor. Convergența acestor două narațiuni, una textuală, alta cinematografică, m-a făcut să văd romanul dintr-o altă perspectivă.

Ce ar fi dacă intenția autoarei însăși e să ne țină în negură, să utilizeze tehnici de scriere care creează confuzie, pentru că întreaga poveste nu se pretează scenariului de alb – negru, bine – rău, fiecare e vinovat și nevinovat din anumite perspective.

Metoda de incitare a atenției cititorului, utilizând flashback-uri narative o găsesc destul de confortabilă. Unica discrepanță pe care am sesizat-o și care mi-a știrbit din experiența de ansamblu e ciopârțirea personajelor, faptul că autoarea nu le face complexe, nu le deschide în plenitudinea lor. Deși pun asta poate pe seama tentativei acesteia de a lăsa mister și loc de dezbatere.

Violul este punctul zero, dar implicațiile sale, consecințele sale, stârnesc în eroul nostru amintirile unui trecut abominabil. Fagerholm încearcă să ne lase câmpuri libere pe care să schițăm scenarii alternative, dar totodată nu pregetă să aibă o voce narativă fermă, convingătoare.

Cine a ucis-o pe Bambi e un roman violent despre validarea responsabilității, despre importanța de a recunoaște printr-o spovedanie de anvergură faptul că suntem răi în esență. Personajele sale nu sunt de pus la icoane, dar parcă nici de blamat. Ele par a fi prinse undeva la mijlocul istoriei, într-o zonă gri a penitenței, zonă din care încearcă orbecăind să iasă la lumină.

Cineva poate cataloga acest volum drept unul bizar, eu aș merge mai mult pe varianta de carte inconfortabilă, pe care trebuie să o digeri cu îmbucături mici.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Monika Fagerholm | Editura: Polirom

Suferință și speranță

 

Titlu: Când stelele se întunecă
Autor: Paula McLain
Rating:
Editura: Humanitas Fiction
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihnea Gafița
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-779-990-4

Obișnuiți fiind cu aparițiile din colecția Raftul Denisei de la Editura Humanitas Fiction, poate că cititorii se vor trezi ușor descumpăniți de publicarea acestui nou roman al Paulei McLain (autoarea bestsellerelor Soția din Paris, Zbor în jurul soarelui și Hemingway și cu mine) într-o colecția axată pe literatură mainstream. Spun acest lucru pentru că romanul despre care vă voi vorbi în continuare este o combinație de crime și thriller scris parcă după manual, în care poveștile personajelor contează enorm în narațiune, însă cea care obține prim-planul este de fapt ancheta detectivistică.

Povestea începe exact ca una clasică polițistă, în care personajul principal, Anna Hart, revine în orașul în care a crescut după ce s-a despărțit de soț și a suferit o traumă cumplită, despre care aflăm mult mai târziu în poveste, și vede un afiș cu chipul unei adolescente de cincisprezece ani, fiica unei actrițe celebre stabilite de ani buni în Mendocino, un orășel de pe Coasta de Vest americană, care a dispărut de-acasă. Nimic nou sub soare își spune Anna în sinea ei, care exact cu asta se ocupa înainte de-a reveni în Mendocino: cu anchetarea cazurilor de dispariții de copii.

Și țin să vă spun că dispar cu nemiluita copii în SUA: mulți de tot, zilnic, de la bebeluși răpiți din pătuțuri noaptea și până la adolescenți ajunși în pragul maturității care cel mai adesea fug de atrocitățile de-acasă sau momiți de câte un prădător sexual. Căci și aceștia sunt mulți, mulți de tot, într-o țară în care armele de foc sunt la liber și crime în masă au loc aproape zilnic (251 numai în anul 2021), iar familii care o duc greu sunt o sumedenie (de unde și traumele care duc mai târziu la personalități scindate, defecte, psihopate etc.). Iar Anna a văzut multe la viața ei. Multe răpiri, multe crime, multe lucruri oribile, lucruri care i-ar face părul măciucă în cap cuiva nefamiliarizat cu monștrii cu chip de om care populează asemenea povești.

Iar lucrul cel mai cumplit pe care l-a învățat Anna este că cel mai adesea făptașii, cei responsabili de disparițiile copiilor, sunt persoane apropiate (trei din patru cazuri): tați, mame, frați, surori, bunici, unchi, mătuși, vecinul de alături care îl ajută pe copil reparându-i lanțul de la bicicletă, profesorul care vede într-o adolescentă atrăgătoare un adevărat talent în cine știe ce domeniu și insistă să-i dea lecții în privat și așa mai departe. Și cel mai adesea nu sunt de fapt răpiri, ci crime. Dublate de viol, în cea mai mare parte a cazurilor.

Statistica spune că acești copii care dispar provin de cele mai multe ori din familii dezorganizate, ori cu un singur părinte, ori cu părinți care se ceartă întruna, așa că nu e de mirare că acei copii își iau până la urmă lumea în cap și pleacă, ajung să fie omorâți de unul dintre părinți, sunt neglijați în mod criminal sau se transformă într-un adevărat far luminos care sfârșește prin a atrage un prădător de la distanță, un psihopat, sociopat și cum vreți să-i spuneți, care parcă îi adulmecă de la mare depărtare vulnerabilitatea și știe că va putea pune ușor mâna pe pradă.

Sunt toate spusele Annei, nu ale mele, nu le-am căutat pe internet, nu am săpat după statistici. Căci Anna (numită nu degeaba „hart” – cuvânt ce se pronunță identic cu „heart”/inimă) provine ea însăși dintr-o familie destrămată și poartă după sine o căruță de traume și demoni care nu s-au vindecat nici acum pe deplin, ajunsă la treizeci și cinci de ani. Eroina noastră și-a pierdut mama, în urma unei supradoze de droguri, pe când avea opt ani, apoi a trecut prin mai multe locuințe sociale, până ce, într-un final, a avut norocul să dea peste o familie adoptivă care i-a răspuns doar cu bunătate și iubire, modelând-o să devină persoana din prezent, când se trezește încă o dată în fața unui caz de dispariție.

Mai multe, de fapt. Tocmai ea, care fugise de orori, fiind practic izgonită de-acasă după ce nici soțul nu-și mai recunoștea soția; tocmai ea, care doar cu asta se ocupa, tocmai ea, care și-a zis că ce-i prea mult e prea mult și că o binemeritată pauză i-ar prii de minune să-și pună ordine în viață.

Nu știu de ce, dar, cu toate că devorez povești crime pe bandă rulantă în ultima vreme, povestea de față a fost tare greu de înghițit. Poate pentru că spune adevărul în față, că exact copiii, cele mai vulnerabile și mai demne de apărat ființe, reprezintă subiectul principal al anchetelor, poate pentru că atmosfera este extrem de apăsătoare, poate pentru că este mult prea realistă, poate pentru că sunt mult prea multe cazuri și mult prea oribile (un nepoțel otrăvit de bunică și îngropat sub prispa casei, fetițe violate de cineva apropiat, copii neglijați la tot pasul), poate pentru că proza este adesea nu poetică, dar pe aproape, simțindu-se mâna de scriitoare adevărată, dar realitatea rămânând totuși aceeași, necosmetizată, hâdă, dezgustătoare și deprimantă.

„În toți anii mei de muncă de polițistă, și mai ales în cadrul proiectului „Rază-de-Far”, am învățat aproape tot ce este de știut despre ciclurile de violență din sistemele familiale. Dar ciclurile de tăcere pot fi la fel de periculoase – și se repetă de la o generație la următoarea, surprinzător de consecvent. Dieta obsesivă a unei mame devine, la fiica ei, obsesia de-a controla creșterea unor copaci bonsai. Infidelitatea flagrantă ținută la secret se transformă-n consimțire mută și apoi în goliciune sufletească. Toate – lucruri la care Cameron a fost expusă. Indiferent dacă i-a dat-o cu lingurița de argint, Emily, practic, a hrănit-o cu neputință.

— Nu cred că fiica dumneavoastră a fost răpită, zic.

Vorbe dure și-o concluzie pripită, eventual, dar nu e timp de altceva.

— Nu, zice Emily, pe-un ton atât de lipsit de vlagă, de-ar putea foarte bine să fi spus și da.

Cele două cuvinte nu sunt niciodată chiar atât de-ndepărtate, după cum am trăit să-nvăț.

— Dacă e cu cineva în acest moment – despre Cameron vorbesc –, părerea mea este că-l cunoaște pe-acel cineva. Cred că s-a dus cu el de bunăvoie.”

Categorie: Roman politist | Autor: Paula McLain | Editura: Humanitas Fiction

Un cub Rubik în stilul lui Ferrante

 

Titlu: Invențiile ocazionale
Autor: Elena Ferrante
Rating:
Editura: Pandora - M
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Cerasela Barbone
Numar pagini: 216
ISBN: 978-606-978-463-1

Cred că unii autori scriu precum respiră. Nu o fac forțat, nu joacă după strunele cititorilor, ci doar scriu, pentru că așa simt. Pe de o parte, ei privesc scrisul ca pe un exercițiu terapeutic, iar, pe de altă parte, nu au pretenția că o fac mai bine decât alții. Această formulă pare să funcționeze perfect în cazul Elenei Ferrante, cea pe care cititorii au catalogat-o drept fenomen în literatura contemporană, iar dacă mă întrebați pe mine, e pe bună dreptate.

Am cunoscut-o pentru prima oară prin volumul Iubire amară care mi s-a părut bulversant, răvășitor, bine lucrat pentru un debut. De facto, nu cred că ar fi fost ușor de plasat în categoria debuturi, pentru că Ferrante mânuia personajele într-un soi de spectacol trist. Ce nu știam la acel moment e că autoarea se va pomeni la răspântia unei relații de love – hate cu cititorii săi, reacție destul de firească pentru o scriitoare ale cărei cărți se vând cu tiraje de milioane și este tradusă peste tot în lume.

Trebuie să recunosc că nu am ajuns încă la renumita sa tetralogie și tot amân acest moment, deoarece se pare că anume acele patru volume au învolburat apele, iar eu chiar țin la prietenia mea virtuală cu această autoare. M-am bucurat nespus de apariția volumului Invențiile ocazionale, tradus de Cerasela Barbone, apărut în colecția Anansi Ego, mai ales pentru că promitea să fie un soi de jurnal al scriitoarei.

Ce nu m-am așteptat însă să am în față, de facto, un cub Rubik cu multe fațete, fețe ale scriitoarei – om, femeie, mamă, profesionist. Elena Ferrante, acceptând un experiment pentru publicația The Guardian, este pusă în fața provocării de a scrie săptămânal un text pe orice temă alege. Durata experimentului de un an o face să se regrupeze și să regândească maniera sa de a scrie, deoarece, în comparație cu lucrul său la romanele pe care le publică, acum trebuie să o facă regulat, convingător și pentru un alt public.

Invențiile ocazionale este cartea cu care ar trebui să începeți să o citiți pe Ferrante, deoarece este o sumă de reflecții din care, dacă citim atent, descoperim cine e omul din spatele acestui pseudonim.

„Îmi place mult să mă recunosc în fiicele mele și, totodată, să simt că ele fac tot ce le stă în putință să fie diferite de mine. E o atitudine care chiar și când mă enervează mi se pare pozitivă. (...) Nu e zi în care să nu găsească o cale prin care să opună inteligenței mele pe a lor, iar scopul e mereu același: să mă facă să înțeleg că aș face bine să tac.” Pentru mine acest pasaj este o explicație pertinentă a felului în care autoarea explorează subiectul maternității în romanele sale. Figura maternă este ambiguă în scriitura sa, pare să nu aibă o vârstă anume și poate să preia o multitudine de fațete. Femeile din cărțile sale sunt niște soldați universali, în luptă cu destinele care le pun la grea încercare.

Totodată, Ferrante vorbește despre nevoia de a renunța la trecut, deși această dimensiune e destul de vocală în romanele ei: „Nu am nici o înțelegere pentru tinerii care preferă lumii de azi epocile de aur în care toți știau să stea la locul lor, adică într-o ordine întemeiată pe ierarhii sexiste, rasiste, clasiste.” Nevoia de a sublinia această problemă vine, intuiesc eu, din natura societății italiene care pare încă să privească cu ochi nostalgici spre ceea ce a fost trecutul imperial.

Unele pasaje mi-au părut adevărat premoniții, ascunse în simboluri precum e utilizarea semnului exclamării în texte, semn pe care autoarea îl disprețuiește și îl evită: „Măcar în scris ai putea evita să faci precum conducătorii nebuni ai lumii, care amenință, fac negoț, duc tratative și jubilează când reușesc să obțină ce și-au propus, întărindu-și discursurile cu siluete de rachete nucleare la sfârșitul fiecăreia dintre frazele lor mizerabile.”

Invențiile ocazionale este un jurnal de scriitor, cu mențiunea că îl citiți ca pe un portret. Fiecare text creionează ceea ce simte și pune în cărțile sale Elena Ferrante. Laconicul, succintul, răsturnarea canoanelor uzuale – sunt doar câteva dintre elementele care se regăsesc în această carte.

Și nu pot încheia această cronică fără să menționez execuția impecabilă a ilustrațiilor realizate de Andrea Ucini. Ele par să spună o poveste în sine, rezumând stări și emoții pe care naratoarea le-a ascuns în fiecare text.

Sunt ferm convinsă că anume acest volum trebuie să fie primul rendez-vous cu Elena Ferrante, pe care trebuie să-l aveți, ca să îi înțelegeți intențiile de autor, în deplinătatea lor.

Categorie: Eseuri | Autor: Elena Ferrante | Editura: Pandora - M

Escapism literar și aventuri satirice într-o lume coruptă definitiv

 

Titlu: Răpirea Parisiei și alte povestiri
Autor: Mihai Găinușă
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2022
Numar pagini: 192
ISBN: 9789734688500

Sarcasmul, ironia, calamburul – iată câteva dintre caracteristicile care ne ajută să păstrăm integritatea homo sapiens-ului modern. Râdem pe chestii triste, luăm la mișto viața, încercăm să fim caraghioși în momentele când ne vine să păruim pe cineva. Trăim asta zilnic la birou, acasă, în certurile interminabile de pe rețelele sociale. Se pare că doar aceste încercări de a condimenta existența noastră ne permit să rămânem întregi la minte. Cu toate acestea, literatura pare să-și fi păstrat distanța față de tot ce înseamnă calambur, cu mici excepții. O astfel de abatere, deși termenul nu e cel mai oportun, este volumul de proză scurtă Răpirea Parisiei și alte povestiri, semnat de Mihai Găinușă și apărut în anul curent, la editura Polirom.

Am râs copios. Am râs în hohote. Am citit pasaje în voce tare pentru ca soțul meu să descopere firidele societății românești prin personajele alambicate, ciudate, bizare, pe care le-a creionat autorul. Practic, Răpirea Parisiei și alte povestiri reprezintă o sumă de fabule sau scenete tragicomice urbane, impregnate cu multă satiră și cu o aciditate care străpunge carapacea aparențelor pe care ni le-am tot clădit.

Mihai Găinușă are un stil în care pare să se fi amestecat câte puțin Caragiale și La Fontaine, doar că într-o formulă cu upgrade (vorba angajatului perfect din multinaționale) pe tot ce înseamnă bizarul societății române: nepotism, corupție, conspirație (poate că asta ar fi o altă transforme miraculoasă a vechiului ospitalitate, tradiție, mister – sloganul mioritic al poporului nostru). În cele 13 povestiri (o fi un semn că și-a ales autorul această cifră sau e doar încă un fel de a ne arăta covârșitoarea dominație a tradiționalismului), autorul reușește să ne pună în scenă personaje diametral opuse, unite toate doar prin maniera ciudată cu care aceștia operează în viețile lor profesionale sau personale. Avem polițiști corupți cu duiumul, bărbați avari, femei trecute de prima tinerețe, gata să seducă pe oricine pentru încă un strop de egocentrism, bătrâni care mimează senilitatea. Tot acest carusel de personagii este descris și amplasat într-o serie de evenimente care s-ar putea, la prima vedere, să fie imagini desprinse din cotidianul nostru.

În ilustrarea acestui fapt iată un pasaj:

„În fiecare dimineață, după ce dădea de mâncare la găini și curăța grajdul celor două căprițe, tânărul Raymond tăia un braț de lemne, îl băga în sobă, își făcea o cafea neagră și tare și se așeza în fața lumii. Vânduse vaca, să tot fie șase luni de-atunci, și-și cumpărase un laptop ca să se conecteze la geopolitica mondială.(...) În privința pandemiei trecute, Raymond n-avea absolut nici un dubiu: era o conspirație pe care numai el o deslușise, în care marii Producători de Măști de protecție păcăleau un glob întreg cu un virus care nici măcar nu exista. Dacă el n-avea nimic, ceilalți mințeau. Oricum, Raymond nici nu credea că Pământul e rotund.”

Pe lângă sarcasmul care abundă în fiecare text, autorul dă conotații simbolice, punând umor în construcția portretelor. De exemplu, puteți ghici cine e acest personaj:

„Era doamna Daiana, militanta pentru libertate, neatârnare și dreptate. Însoțită de câțiva adepți care deocamdată nu se vedeau din cauza trupului mătăhălos al senatoarei. Doar se auzeau, ciripind și gângurind a admirație, toți agramați, acoperiți de goarna vocală a luptătoarei de sumo politic – social.”

Răpirea Parisiei și alte povestiri este un tablou incisiv, tăios, dar, în același timp, simpatic despre funcționarea societății române, despre problemele acesteia și despre metehnele noastre, cu care ne tot ducem veacul. Sunt sigură că se va bucura de atenția publicului dornic de escapism literar.

Categorie: Lit. contemporana, Proza scurta | Autor: Mihai Găinușă | Editura: Polirom

Imagini din Ungaria interbelică

 

Titlu: Divorț în cetatea Buda
Autor: Sándor Márai
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2022
Traducere: Marius Tabacu
Numar pagini: 240
ISBN: 978-606-44-1109-9

Imre Kertész, Péter Esterházy, László Krasznahorkai, Magda Szabó, Péter Nádas sau Sándor Márai sunt unii dintre cei mai apreciați scriitori maghiari ai ultimelor decenii, nominalizați și câștigători ai unor premii importante și traduși în nenumărate limbi de circulație internațională. Apropierea noastră de Ungaria și faptul că avem o istorie comună, plus prezența unei însemnate comunități maghiare în țara noastră, au făcut ca acești autori să fie destul de traduși la noi. Curtea Veche, prin populara și longeviva colecție Byblos, i-a adus pe o parte dintre ei în atenția publicului cititor român și bine a făcut.

Mărturisesc că de la Jókai Mór încoace și al său Om de aur n-am mai citit nimic scris de un autor maghiar, însă Bookblog mi-a oferit oportunitatea de-a mă apleca asupra unui roman apărut tocmai în 1935, Divorț în cetatea Buda (Válás Budán), apărut nu de mult în colecția mai sus menționată, în traducerea lui Marius Tabacu, despre care am să scriu câteva cuvinte în rândurile ce urmează.

După cum îi spune și titlul, toată povestea pornește de la un divorț. Kőmives Kristóf este un judecător din Buda interbelică ce se apropie de patruzeci de ani și care trebuie să se ocupe de dosarul de divorț al soților Greiner. Însă când deschide dosarul, constată că soția este o veche cunoștință din tinerețile sale, Fazekas Anna, alături de care petrecuse câteva clipe plăcute, dar extrem de scurte, înainte de-a se conforma amândoi normelor acelor vremuri și de-a deveni oameni așezați la casele lor, cu familie și copii și un rol în societatea maghiară burgheză.

Cel puțin așa a stat cazul cu Kristóf, fiu de judecător scăpătat care fusese la rândul său fiu de judecător și așa mai departe, care s-a căsătorit cu Hertha și împreună au avut doi copii. Divorțul soților Greiner redeschide însă răni crezute de mult îngropate și amintiri care mai bine ar fi rămas acolo unde le era locul, în trecut. Căci spiritul liber de aventurier al lui Kristóf a fost sufocat de strictețe, de conformism, de încercările de a păstra aparențele de om cu scaun la cap și stâlp al familiei, până când, dincolo de jumătatea cărții, după ce am aflat detalii atât despre Kristóf, cât și despre soție, bunici și rude mai mult sau mai puțin apropiate, acesta se trezește în casă cu un musafir neașteptat: Greiner Imre, soțul lui Fazekas Anna.

Acesta venise la judecător pentru a-i mărturisi nici mai mult, nici mai puțin, că își omorâse viitoarea fostă soție, pe Anna. Sub crusta unei mărturisiri despre cum doi oameni ajung să se îndrăgostească, apoi să trăiască în pace și armonie și apoi ceva să se frângă, să se rupă, să se fractureze și să se transforme în doi străini care mai apoi se vor îndepărtat încet, dar inexorabil unul de altul, se ascund drame sufletești, frământări profunde și ample cugetări despre o societate în declin.

Proza lui Márai este densă și luxuriantă, de o bogăție de-a dreptul fenomenală, iar traducerea este una pe măsură. Pagină cu pagină, descoperim mistere, taine, mici povești ce se întrepătrund și care par a nu duce nicăieri, însă un mare romancier știe întotdeauna să acumuleze tensiune, încordare, să țeasă micropovești în cadrul marii povești și să schițeze personaje din tușe discrete, creând astfel terenul propice pentru marea dezvăluire finală.

Un soi de joc între doi bărbați care poate că în secret au iubit aceeași femeie, un soi de confesiune a acuzatului către acuzator despre minciuni de dragul păstrării aparențelor și cum ajungem să ne păcălim pe noi înșine și să ne autoconvingem că ceea ce facem nu este bine pe moment pentru noi, dar se va transforma în ceva util pe viitor.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Sándor Márai | Editura: Curtea Veche Publishing

De ce urâm femeile

 

Titlu: Anul de grație
Autor: Kim Liggett
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Bianca Paulevici
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-33-4414-5

- Oare ne vom putea vindeca cu adevărat după asta?

Știu ce vrea să spună. Știu ce mă întreabă.

Scot floarea de lămâiță din camașă și i-o ofer. Ochii i se umplu de lacrimi. O atinge și încearcă să o accepte, dar nu poate, din cauza fâșiilor de pânză înfășurate în jurul mâinilor. Izbucnim amândouă în râs. Și datorită acestui gest mărunt, acestui moment minuscul, știu că suntem în regulă…

Tocmai am terminat de citit acest roman de ficțiune în care subiectul principal este condiția femeilor și relațiile dintre ele. Condiția este impusă de bărbați (patriarhatul pe care-l tot blamăm), iar relația este de invidie, judecată, gelozie și chiar ură.

Pe parcursul a peste 300 de pagini am tot așteptat momentul acela în care totul se schimbă, în care personajele își aduc aminte că nu există nicio rivalitate. Că au nevoie una de alta, că doar unite vor răzbi. Și așteptam momentul de triumf în care eroina, Tierney, va vorbi în sfârșit, își va deschide gâtlejul și gură și va lăsa să iasă adevărul, ca cea mai frumoasă și dureroasă melodie cântată vreodată. Îi simțeam furia curgându-i prin vene pentru că în ea rezona propria mea furie în fața nedreptății și a lipsei de sens, a minciunilor pe care le acceptăm de parcă ar fi adevăruri săpate în stâncă. M-am minunat de măiestria autoarei de a mă face să simt atât de intens.

Într-un loc numit Garner și într-un timp distopic, fetele de șaisprezece ani trebuie să părăsească ținutul și să meargă în Anul de Grație. Un fel de tabără în pădure unde trebuie să se descotoroseacă de magia lor până ce anul se încheie. Se iau 33 de fete, a căror singură și adevărată magie este tinerețea, cărora bărbații ținutului nu vor să-i reziste și cu care femeile nu își asumă riscuri. Pentru că ei toți știu că tinerețea poate fi rebelă și impetuoasă, ar putea incita la o revoltă. Aceste biete naive, îndoctrinate, bine dresate și înspăimântate până în măduva oaselor, total nepregătite pentru ceea ce urmează, cu capul plin de povești cu braconierii care le vor vâna pentru carnea lor, sunt trimise ca mieii la tăiere.

Încă de la început îți dai seama că totul o va lua razna, din momentul în care Kiersten, fata cea populară, dar rea, își asumă rolul de conducător, chiar de pe drumul spre tabără. La început pare că există o licărire de speranță, când Tierney le organizează pe fetele abia ajunse în tabără pentru a pregăti cele necesare supraviețuirii timp de un an. Însă această licărire se stinge destul de repede. Și tot ce urmează este un lung șir de suferințe cauzate de frică, de invidie și gelozie, de ură, dar mai ales de neștiință. Iar tu, ca cititor, te minunezi cum în singurul loc în care ar putea fi cu adevărt libere și unite, aceste fete se transformă în cei mai aprigi susținători ai legilor din ținut, păstrând copacul pedepsirii și consimțind ca acesta să fie folosit la nevoie.

Când Tierney, aproape moartă după ce a fost lovita cu toporul în umăr și izgonită în pădure pentru a cădea pradă braconierilor, ajunge să fie salvată și îngrijită de unul dintre aceștia, ceea ce aflăm nu este deloc surprinzător. Monștrii deformați îmbracăți în giulgiuri negre care le acoperă întreaga ființă pentru a le ascunde hidoșenia, sunt de fapt ființe umane normale. Mai mult decât atât, poartă giulgiul nu ca să se ascundă, ci pentru a se apăra de magia fetelor care îi pot blestema pe ei și întreaga lor familie. Așa cum conducătorii din ținut au avut grijă că toată lumea să creadă că magia este adevărată și că dacă mănânci din carnea uneia dintre fetele din anul de gratie, va avea efect afrodisiac și de întinerire, tot așa braconierii au fost îmblânziți prin frica indusă de blestem și faptul că salariile erau livrate direct familiilor acestora, pentru a-i obliga să vânzeze fetele. Au facut o treabă excelentă în a dezumaniza atât prada căt și vânătorul, apoi i-au asmuțit unii asupra altora, pentru ca mai marii ținutului să-și păstreze puterea.

Anul de grație este un roman atât de complex, care abundă de detalii care se împletesc pentru a forma o lume aproape palpabilă, încât n-aș putea să spun aici toată povestea lui. Dar vă invit să îl citiți. Este profund, este greu și frustrant, dar reușește să-ți păstreze speranța vie până în ultima clipa. Și vă promit că se termină frumos. Aproape.

Text scris de Andrea Balint

• Plusuri

  Profunzimea și realitatea trăirilor personajelor.
  Intriga extrem de bine construită.
  Faptul că mereu se întâmplă ceva neașteptat.

• Minusuri

  Uneori ai impresia că totul se întâmplă prea încet, ca sunt prea multe detalii și se întâmplă prea multe lucruri mărunte, nu neapărat importante de menționat.

• Recomandari

  Oricui îi este dor de o carte bună și are rezistență la frustrare pentru a-și primi răsplata.

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Kim Liggett | Editura: Litera

Sindromul călăului nevinovat

 

Titlu: Sunt oare un călău?
Autor: Lilia Calancea
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2021
Numar pagini: 160
ISBN: 9789734687978

Literatura basarabeană contemporană nu se bucură, din nefericire, de prea multă priză la publicul de peste Prut. Pun acest lucru pe seama diferențelor de etos, de discrepanțele și diferențele pe care le-am asimilat, fiind parte ruptă dintr-o țară integră, parte mutilată, sărăcită și dominată de un regim dictatorial parazitar. Paradoxal (sau nu) am reușit să supraviețuim și să ne menținem pe poziții ferme, făcându-ne auziți dincolo de frontierele țării, iar cartea rămâne unul dintre cei mai buni mesageri, în acest sens.

Pentru a corecta cumva inechitatea și a ne face vizibili, se cuvine să vă aduc în atenție un volum pe care s-ar putea să nu-l fi găsit încă printre rafturile doldora de cărți cu marca must read sau bestseller. E vorba de volumul Sunt oare un călău? de Lilia Calancea. Pe autoare o urmăresc de ceva ani în bula rețelelor mele sociale și îmi place storytellingul pe care-l utilizează, astfel încât să-și poarte cititorii de mână, respectuos, spre locul poveștilor sale. Știu că anterior a publicat două romane, Bocete de nuntă și Regina nopții, care s-au bucurat de admirația publicului din Basarabia, dar la care nu am ajuns din varii motive.

Diametral opus acelor experimente literare, începând chiar cu titlul ales, volumul Sunt oare un călău? e o narațiune care ți se cuibărește în măduva osoasă și dezgroapă de acolo cele mai întunecate frici ale trecutului. Dar să ne oprim nițel asupra istoriei în sine. În prim plan, pe linia prezentului, apare Margarita Kostenko, o femeie de origine ucraineană, care descoperă în casa părintească, după trecerea în neființă a părinților, o fotografie care îi răstoarnă întreaga viață. Tatăl său, figura paternă care îi umple golurile și îi completează statutul social, apare alături de alți gardieni în imediata apropiere a unei gropi comune de la Treblinka, unul dintre lagărele de concentrare în care moartea a devenit monedă de schimb.

Margarita se lovește de impostură, se simte anulată și încearcă să-și reanimeze simțurile, amintindu-și despre dimensiunea umană a tatălui:

„Semăn leit cu tata. În poză mă văd pe mine cu arma. Îmi tai părul și îmbrac uniforma tatei. Pe frunte port o cocardă, două ciolane încrucișate sub un craniu.

            Oamenii caută prin fotografiile vechi cum arată un călău. Ce ochi, ce nas, ce zâmbet are. Eu nu trebuie să caut nimic. Totul e în oglindă.”

Viața ei pare să se împartă între un trecut anonim și un viitor incert, în care fie admite greutatea blestemului părintesc și ilustrarea vechiului motto că „Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii”, fie încearcă să descâlcească mărturiile celui care se întreabă dacă a fost sau nu un călău.

Tehnica narativă a jurnalului mi se pare una dintre cele mai potrivite, în cazul romanelor care vin să elucideze evenimente din trecut, precum e Holocaustul. Aceasta permite transpunerea emoțională, empatică a evenimentelor, ceea ce îi dă cititorului posibilitatea de a trăi evenimentele pe viu, simțind dimensiunea abominabilă a acestui episod obscur din istoria Europei.

Accentele majore, transpuse în dialoguri care lasă loc de meditație, sunt fixate pe teme precum credința, loialitatea sau resemnarea:

„- Kostenko, crezi că el există?

- Cine?

- Dumnezeu.

- De ce mă întrebi?

- Nicăieri în lume nu mi-a păsat dacă exista, dar aici, la Treblinka, mă întreb pentru prima oară: unde e Dumnezeu. Unde naiba e Dumnezeu?”

Dialogurile dintre gardieni par a fi desprinse din istoria soldaților care l-au răstignit pe Iisus, doar că de această dată pe cruce a urcat un popor. Lilia Calancea prinde în povestirea sa multe elemente șocante (poate un pic prea multe, dar nu avem cum să trecem peste faptul că sunt reale, deci nu pot fi judecate prin prismă literară), momente care îți dau senzații de rău, de gust metalic în gură.

O singură remarcă aș avea. Mi-am dorit să citesc (poate) o elucidare a relațiilor părinte – copil între Margarita și predecesorii săi. Cred că exemplificarea, analiza acestei dimensiuni ar fi completat paradigma istoriei din Sunt oare un călău?, scoțând la iveală acele urmări pe care violența le lasă asupra temnicerilor. Sunt oare un călău? e o carte umană, dificilă, inconfortabilă, dureroasă, viscerală, dar care riscă să fie neînțeleasă într-o epocă a desensibilizării.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Lilia Calancea | Editura: Polirom

Când cel cu care îți împarți viața devine un străin

 

Titlu: Ultimul mesaj
Autor: Laura Dave
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Mihaela Serea
Numar pagini: 336
ISBN: 978-606-33-7894-2

Ultimul mesaj, carte câștigătoare a premiului Goodreads Awards (2021) la categoria Mistery & Thriller, a fost o adevărată desfășurare de forțe. Deși în ultima perioadă am avut experiențe deosebit de neplăcute cu acest gen literar, întrucât am impresia că nimic nu mă mai suprinde, trebuie să spun că mi-a fost dor de o asemenea lectură. O lectură care să mă facă să trec prin toate stările (im)posibile, să dea cu tot ce speculez de pământ și care să mă țină captiv până la ultima pagină. Și să nu-mi lase nici măcar un singur moment de respiro. Tensiune la cote maxime și un mister care depășește orice așteptare, punând la îndoială fericirea aparentă a vieții de cuplu.

Romanul Laurei Dave urmărește povestea lui Hannah Hall care, într-o zi, găsește un bilet pe care nu scrie nimic altceva decât „Protejeaz-o”. Într-o după-amiază oarecare, întreaga lume a lui Hannah se destramă. Soțul ei, Owen, dispare într-un moment cheie al declinului firmei la care lucrează, lăsând în urmă zeci de întrebări care, sincer, mai bine ar fi rămas fără răspuns. Mai mult decât atât, Owen își lasă în urmă și fiica pe care o are dintr-o relație anterioară, Bailey. În aceste circumstanțe, Hannah este nevoită să descopere ce s-a întâmplat cu Owen, de ce a plecat și, mai presus de toate, ce este cu acel mesaj obscur, singurul lucru pe care l-a lăsat în urmă – pe lângă o geantă plină cu bani și numeroase dovezi, indirect, care îl învinovățesc de anumite lucruri.

În astfel de circumstanțe, Hannah este determinată să afle ce s-a întâmplat cu soțul ei. Încetul cu încetul, împreună cu Bailey, cele două ajung să se piardă într-o lume a erorilor, pe măsură ce descoperă că, de fapt, Owen nu este cine pare a fi. Mama vitregă și fiica, deși la început reticente, ajung  să-și unească puterile pentru a descoperi misterul bărbatului în jurul căruia li se învârt amândurora viețile. Dar pericolul, teama, frica și necunoscutul joacă în tandem în acest roman tensionat care te faci să-ți pui întrebări privitoare la ceea ce crezi că știi cu adevărat. În cele din urmă, ajungi la concluzia că într-o simplă secundă pilonii care au fundamentat zeci de ani de existență conjugală pot fi puși la pământ. Iar ceea ce urmează nu este altceva decât o aventură periculoasă în care pare că te afunzi din ce în ce mai mult, pe măsură ce încerci să ieși la liman și să-ți reactualizezi coordonatele vieții.

Nu obișnuiesc să dau foarte multe detalii privitoare la acțiunea cărții în recenziile pe care le scriu. Mi se pare că nu are sens, din moment ce, la rândul meu, nu mi-ar plăcea să citesc o recenzie care se îndreaptă mai mult spre un rezumat. Cu toate acestea, simt nevoia să vorbesc despre personajele acestei cărți: Hannah și Bailey. Două personaje curajoase, complexe, care își unesc forțele (după ce trec prin anumite încercări) cu scopul de a descoperi misterul dispariției lui Owen, soț și tată. Deși cartea este narată din perspectiva lui Hannah, la timpul prezent, avem parte și de flashback-uri din timpul vieții de cuplu a celor doi – astfel, perspectiva asupra întâmplărilor este una mult mai vastă, iar faptul că știi, de fapt, unde vor ajunge lucrurile, te face să oferi mult mai multă atenție anumitor gesturi, acțiuni, cuvinte pe care Owen le spune.

„Aș face orice pentru fiica mea”, spune Owen la un moment dat. Oare chiar ar face orice? Ar merge atât de departe încât să-și părăsească, de fapt, propria fiică? Dar de ce? Cum o poate proteja dacă nu se află lângă ea? Cine este pe urmele lui Owen și ar putea reprezenta un pericol chiar și pentru familia sa? Întrebări care, pe parcursul cărții, își găsesc răspunsurile. Răspunsuri dintre cele mai neașteptate, lucru care mi-a plăcut extraordinar de mult: autenticitatea autoarei și faptul că a reușit să mă convingă de situațiile în care și-a pus personajele. Pentru mine, atunci când citesc un thriller, contează extraordinar de mult justificarea. Motivele din spatele întâmplărilor, de ce au acționat personajele astfel. Iar Laura Dave chiar a reușit să mă convingă, făcând ca acest roman să pară mult mai real.

Intriga este complexă, tensionată, ca un roller-coaster de emoții. Acțiunea este bine conturată, precisă, și de multe ori am avut impresia că aș urmări un serial, un film de acțiune care se desfășoară în fața ochilor mei. Secrete bizare, duplicitate, corupție, un sistem judiciar defect, fragmentat, și două personaje feminine memorabile. Care, încet dar sigur, se-ndreaptă către rezolvarea acestui mister: nu fac decât să ajungă la concluzia că unele secrete, mai bine ar rămâne pentru totdeauna secrete. În Ultimul mesaj, Dave a scris mai mult decât un thriller plin de acțiune: este o carte sinceră despre sacrificiile pe care, uneori, suntem nevoiți să le facem pentru a-i proteja pe cei pe care îi iubim cel mai mult. Precum în viață, uneori trebuie să pleci, oricât de incisivă ar fi decizia. Oricât de dureroasă.

Poate sfârșitul nu a fost tocmai pe placul meu, întrucât mi s-a părut puțin cam brusc. Cu toate acestea, oferă o oarecare opțiune de încheiere a romanului. Totuși, lectura a fost mult prea bună, inteligentă, alertă și tensionată, astfel încât această variabilă este aproape nesemnificativă. Sunt un mare fan al genului thriller, așadar destul de selectiv când vine vorba de romanele din această tagmă literară. Dar intuiția m-a ghidat bine și de data aceasta, deoarece Ultimul mesaj rămâne o lectură memorabilă, care te ține captiv încă de la prima pagină. Dincolo de toate acestea, rămâi cu o întrebare pe care cu greu reușești să o ții sub stăpânire: oare cât de multe știu, de fapt, despre persoana care se află lângă mine?! Și oare când se va face un serial sau o mini-serie după această carte? Fiindcă, sunt absolut sigur, ar ieși ceva genial.

Text scris de Andrei Cioată.

• Plusuri

  Acțiune complexă, atmosferă tensionată, ritm alert și fragmentele profunde presărate de-a lungul cărții, destul de rar întâlnite în cărțile din acest gen literar.

• Minusuri

  Sfârșitul oarecum brusc.

• Recomandari

  Dacă vrei să citești un thriller bun, acesta este titlul pe care îl cauți.

Categorie: Thriller | Autor: Laura Dave | Editura: Litera