Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu

 

Mihály Csíkszentmihályi
Evoluția sinelui. O psihologie a noului mileniu
Curtea Veche Publishing, 2022
traducere din engleză de Irina Dinescu
 

***
Intro

Mihály Csíkszentmihályi (1934-2021) a fost un psiholog american de origine maghiară, recunoscut pentru definirea conceptului de flux, o stare mintală de concentrare intensă care conduce la productivitate și creativitate. A fost profesor de psihologie și management la Universitatea Claremont din California și s-a aflat la conducerea Catedrei de Psihologie a Universității din Chicago. De asemenea, a fost fondator și codirector al Quality of Life Research Center (QLRC). Mai bine de 35 de ani, a fost implicat în cercetări pe teme legate de flux, fiind unul dintre inițiatorii studiilor științifice despre fericire. Finanțarea acestor studii a venit din partea Public Health Service și din diverse subvenții private, dintre care cele mai importante au fost oferite de Fundația Spencer.
 
 Pe lângă aceste studii, a avut o activitate susținută și în afara mediului academic, semnând frecvent articole în numeroase publicații de referință, printre care Psychology Today, The New York Times, The Washington Post, Chicago Tribune și Newsweek.

Mihály Csíkszentmihályi a fost membru al American Academy of Arts and Science, al National Academy of Education și al National Academy of Leisure Sciences. A fost Senior Fulbright Fellow și membru în mai multe comisii academice, numărându‑se inclusiv printre consultanții editării Encyclopaedia Britannica.

*

Renumit pentru a fi definit conceptul esențial de flux, psihologul Mihály Csíkszentmihályi ne propune aici să facem pasul spre schimbarea istoriei evolutive a conștiinței. Pornind de la premisa că numai în urma unei recunoașteri a trecutului nostru evolutiv putem construi un viitor stabil și semnificativ, Evoluția sinelui face cunoscute dificultățile din istoria evoluției cognitive, distorsiunile realității pe care le experimentăm ca urmare a moștenirii genetice, a diferențelor culturale și a sentimentului de sine, precum și importanța esențială a fluxului în viața de zi cu zi.

Erudit, instructiv și profund, volumul pe care Csíkszentmihályi l-a publicat pentru prima oară în 1993 își dovedește forța vizionară și calitatea de lucrare clasică, cu atât mai mult astăzi, când conștiința noastră este din ce în ce mai mult filtrată de gadgeturi. Pentru spiritele lucide, preocupate de parcursul generațiilor viitoare din punct de vedere moral, el rămâne un titlu de referință.

În urma numeroaselor cercetări desfășurate, Mihály Csíkszentmihályi ajunge la concluzia că satisfacția este direct proporțională cu energia psihică utilizată și cu gradul de dificultate al acțiunilor care ne pun la încercare abilitățile, bazându-și această teorie pe efectul practicării celor mai diverse activități asociate unor profesii sau unor situații cotidiene.

Autorul pune în discuție conceptul de "societate bună" ca obiectiv suprem pentru o evoluție corectă. Pornind de la moștenirea genetică și culturală din istoria evoluției omenirii și de la inteligența cernerii principiilor și mentalităților neconforme vremurilor, se poate atinge un echilibru colectiv, dacă abilitățile individului beneficiază de susținere socială, o colectivitate unită și omogenă fiind cheia unei evoluții a sinelui pozitivă.

"O carte importantă, de o actualitate unică, cu implicații semnificative pentru viitor." (Howard Gardner)

"O resursă extrem de utilă dacă ne propunem să reflectăm la lumea din viitor și la modul în care o putem influența în bine încă de pe acum." (Robert N. Bellah)

Fragment

2. Cine controlează mintea?

În decursul ultimelor câteva generații, a devenit clar că printre cele mai mari amenințări la adresa supraviețuirii umanității nu se vor număra cele de origine naturală, ci acelea care se formează în interiorul nostru. Până nu de mult, omul își putea face rău sieși și celor care îi erau aproape. Până acum un secol, raza de acțiune a unui atac nu era mult mai mare decât lungimea unui foc de pușcă. Dacă un om era rău sau își pierdea mințile, aria în care se puteau manifesta fărădelegile sale era extrem de limitată. Însă în ultimii 50 de ani, șansele ca o singură persoană să provoace pagube grave pe scară largă au crescut rapid. Un general dement ar putea declanșa un război care să ducă lumea la pierzanie, un singur terorist fanatic ar putea provoca pagube mai mari decât hoardele lui Ginghis-Han. Și o singură generație de cetățeni pașnici ca noi ar putea, luând decizii inocente și bine intenționate și prin cine știe ce mijloace ingenioase, să sfârșească otrăvind atmosfera sau distrugând viața pe întreaga planetă. Dacă pentru strămoșii noștri cunoașterea de sine ar fi fost un lux, în ziua de astăzi deprinderea controlului minții e posibil să fi devenit o prioritate mai importantă pentru supraviețuire decât oricare dintre avantajele pe care le‑ar putea aduce științele exacte.

Pentru a dezvolta un sine capabil să facă față forțelor evoluției care ne mână în al treilea mileniu, este esențial să devenim mai familiari cu funcționarea minții. Poți conduce mașina o viață întreagă fără să știi cum funcționează motorul, deoarece scopul condusului este să ajungi dintr‑un loc într‑altul, indiferent de cum se desfășoară acest proces. Dar să trăim o viață întreagă fără să înțelegem cum gândim, de ce simțim ceea ce simțim, ce ne determină acțiunile înseamnă să ratăm ce e mai important, și anume însăși calitatea experienței. Ceea ce contează cel mai mult pentru fiecare dintre noi este ce se petrece în mod conștient: clipele de bucurie și momentele de disperare, adunate de‑a lungul timpului, determină modul în care decurge viața. Dacă nu ajungem să deținem controlul asupra a ceea ce conține conștiința, nu putem să ducem o viață împlinită, și cu atât mai puțin nu am putea să avem un aport pozitiv asupra istoriei. Iar primul pas spre dobândirea controlului este să înțelegem cum funcționează mintea.

Nu există niciun dubiu cu privire la faptul că mecanismul creier-minte reprezintă una dintre cele mai strălucite realizări ale evoluției. Însă, din păcate, în ciuda multor caracteristici extraordinare, a dezvoltat și niște procedee mai puțin dezirabile. Orice adaptare evolutivă impresionantă sfârșește prin a bloca alte posibilități: ecolocația liliacului este extrem de fină, dar vederea îi este slabă; nici rechinul nu vede bine, dar are un simț al mirosului fantastic. Creierul nostru este o excelentă mașină de calcul, însă ne poate pune obstacole periculoase în calea perceperii fidele a realității. Primul dintre acestea este chiar sistemul nervos. Cu cât aflăm mai multe despre cum funcționează mintea, cu atât ne dăm seama că filtrul prin care cunoaștem lumea are niște predispoziții stranii. Până când nu vom înțelege cum funcționează aceste predispoziții, gândurile și acțiunile nu vor fi deloc controlate conștient.

Eterna nemulțumire

Faptul că ceva ar putea fi în mod inerent în neregulă cu modul în care funcționează mintea umană a fost sugerat prin diferite modalități și în diverse perioade istorice, în funcție de vocabularul simbolic al epocii. De exemplu, Hsün Tzu, filozoful confucianist din secolul al III‑lea î.H. care a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii chineze, și‑a bazat învățăturile pe presupoziția că omul e rău de la natură. Individul poate spera să devină mai bun numai printr‑o autodisciplină drastică, prin ritual, cu ajutorul muzicii potrivite și al modelelor demne de luat în seamă. În mod similar, unul dintre principiile de bază ale teologiei creștine este doctrina păcatului originar. Potrivit acestei credințe, ne naștem viciați. Este important să luăm în considerare motivul: conform Bibliei, acesta este că Adam și Eva au mâncat din pomul cunoașterii, ignorând porunca lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, răul de la rădăcina condiției umane a fost dorința de a ști mai mult. Mesajul pare a fi că dacă ne‑am fi acceptat soarta alături de celelalte animale, fără să aspirăm către conștiința reflexivă și libera alegere, am trăi și în ziua de astăzi în Grădina Edenului, în armonie cu restul creației.

O viziune oarecum similară asupra condiției umane stă la baza tragediei Faust a lui Goethe. Odată cu trecerea anilor, doctorul Faust este deziluzionat de ce a realizat în viață. S‑a săturat de filozofie, e dezgustat de slăbiciunea trupului, critică preocuparea față de faimă, bani, sex, relaxare, vin și cântec; disprețuiește până și speranța și credința. Mărturisește însă că simte "pământeanul chin./ Sunt prea bătrân, de joacă să mă țiu,/ Prea tânăr sunt, fără dorinți să fiu" . În acest punct apare însuși diavolul, sub forma lui Mefisto, și își oferă serviciile. Îi promite lui Faust că îi va îndeplini dorințele nedeslușite și că îl va face fericit atâta vreme cât este în viață, în schimbul sufletului după moarte. Faust acceptă târgul, deoarece e convins că nici măcar diavolul nu îl poate face să aprecieze ce are viața de oferit. Acesta este pactul pe care îl face cu Mefisto:

De poți să m‑amăgești cu lingușire
De mine însumi mulțumit să fiu,
De poți cu vreo plăcere să mă‑înșeli,
Să fie ziua ceea ziua mea din urmă.
Asta‑i prinsoarea ce ți‑o‑mbiu. [...]
Clipei de‑i voi zice:
Rămâi, că ești atâta de frumoasă! -
Îngăduit îți e atunci în lanțuri să mă fereci.
Atuncea moartea bată‑n turn din acioaia zgomotoasă [...].

Mult timp va părea că Faust a făcut un târg bun, deoarece oricâtă bogăție, onoare și putere îi oferă diavolul, el reușește mereu să le considere plictisitoare și lipsite de sens. Nu e tentat deloc să‑i spună clipei: "Rămâi, că ești atâta de frumoasă!" (În cele din urmă, bietul Faust nu‑și va putea înșela soarta, însă acea parte a poveștii nu e importantă pentru povestea noastră.)

Eroul lui Goethe a fost în mod tradițional considerat ca reprezentând psihologia omului modern sau a omului "faustic". Dar impulsul care îi mână pe oameni neîncetat să caute noi experiențe și bunuri materiale fără a găsi vreodată împlinirea ar putea fi mai de durată și mai universal decât credem. De fapt, s‑ar putea să fie o funcție integrată a sistemului nervos nu doar la oameni, ci și la animalele inferioare. Iată cum exprimă neurologul și antropologul Melvin Konner acest lucru:

Regiunile motivaționale ale creierului, în special hipotalamusul, au caracteristici funcționale relevante pentru aparenta cronicitate a insatisfacției umane. Experimentele pe animale asupra hipotalamusului lateral sugerează [...] că starea interioară cronică a organismului ar fi un amestec vag de anxietate și dorință - probabil cel mai bine descrisă de propoziția "vreau", rostită cu sau fără un subiect pentru verb.

Dacă este adevărat, un asemenea mecanism ar putea fi foarte util supraviețuirii speciei, deoarece ne‑ar ține permanent în alertă în căutarea oportunităților, încurajându-ne să încercăm să obținem mai multe lucruri și să controlăm mai multă energie, ceea ce ar trebui să ne facă pe noi și pe urmașii noștri mai viabili. Dar se pare că prețul pe care trebuie să‑l plătim pentru acest aranjament isteț este că, asemenea lui Faust, nu vom fi niciodată mulțumiți de ceea ce avem, sau cel puțin nu înainte să recunoaștem că evoluția a așezat mintea pe o bandă de alergare infinită.

Această nemulțumire faustică poate fi cu ușurință documentată în viața de zi cu zi. Nu există o limită naturală a dorinței. Un șomer poate să creadă că dacă ar câștiga 30.000 pe an ar fi fericit. Însă cel care câștigă această sumă crede că ar fi fericit dacă ar câștiga 60.000, iar cel care câștigă 60.000 crede că 100.000 l‑ar putea mulțumi. Și tot așa, la nesfârșit. Același lucru e valabil pentru bunurile materiale: casele în care trăim nu sunt niciodată suficient de impresionante, iar mașinile pe care le conducem, niciodată suficient de noi. Multe studii au arătat că așteptările tot mai mari sunt regula de bază a societăților în care oamenii își pot îmbunătăți condiția.

Mintea pare să funcționeze după indicația principală de a fi mereu în alertă pentru a îmbunătăți șansele individului, deoarece dacă nu ar face‑o, cu siguranță un altul ar profita de ocazie. Principiul operațional este că trebuie mereu să vrei mai mult doar pentru a rămâne pe picior de egalitate. Această mentalitate reflectă legea junglei; o doză de paranoia se pare că a fost utilă, poate chiar indispensabilă, supraviețuirii. În multe privințe, progresul civilizației a constat în crearea unor mici zone de existență protejată, în care competiția și pericolul sunt reduse la minimum, unde pentru moment putem să ne simțim în siguranță și să lăsăm garda jos. Dansurile tribale, ceremoniile religioase, spectacolele, jocurile, sporturile și, în general, activitățile din timpul liber pot fi și ele astfel de oaze de pace. Dar unii oameni nu pot nici măcar să joace golf fără să pună la cale o luptă, fără să se preocupe de aspectul competitiv. Nu ar fi ideal dacă am putea fi perfecționiști ambițioși atunci când contează, iar apoi ne‑am relaxa, acceptând să fim bucuroși și mulțumiți? Dacă începem să înțelegem modul în care am fost programați, măcar avem câteva șanse să anulăm instrucțiunile genetice atunci când pretențiile acestora devin insuportabile și să exercităm un anume grad de control asupra străvechii forțe evolutive.

Haos și conștiință

Părerea generală este că, deși nu avem control asupra altor lucruri, cel puțin deținem controlul a ceea ce se petrece în mintea noastră. Cu toate că majoritatea oamenilor s‑au împăcat cu dovezile lui Freud privind rațiunea, cea care se află adesea sub influența dorințelor refulate, și cu toate că în ziua de astăzi știm cât de vulnerabil este sistemul nostru nervos la efectele substanțelor și ale proceselor fiziologice, încă tindem să credem că putem gândi orice vrem, oricând vrem.

Există totuși dovezi că procesele gândirii sunt mai puțin ordonate decât ne‑ar plăcea să credem. De fapt, se poate susține că haosul, și nu ordinea, este starea naturală a minții. Atunci când nu există nicio stimulare dinspre exterior care să antreneze atenția - o conversație, o sarcină de dus la bun sfârșit, un ziar de citit sau ceva de privit la televizor -, gândurile încep să fugă în toate direcțiile. În locul unui curs plăcut și logic al experienței psihice, gânduri disparate apar de nicăieri și, chiar dacă depunem eforturi mari, ne este imposibil să ne întoarcem la o ordine de idei coerentă pentru mai mult de câteva minute.

Unele dintre dovezile care susțin această afirmație provin din studiile cu privire la deprivarea senzorială. Indivizii aflați în detenție solitară - în închisoare sau în bazine experimentale de deprivare senzorială, unde sunt izolați de orice tipar sonor, vizual sau de activitate - încep la scurt timp să‑și piardă șirul gândurilor și descriu apariția unor fantezii și halucinații bizare și incontrolabile. Mintea are nevoie de informație ordonată pentru a rămâne ea însăși ordonată. Conștiința poate ține pasul doar atâta vreme cât are scopuri clare și primește feedback. De aceea, jocurile, activitățile sportive și ceremoniile ritualice sunt unele dintre cele mai satisfăcătoare activități; ele mențin atenția ordonată, în limite restrânse și cu reguli clare. Până și rutina de la serviciu, pe care oamenii pretind adesea că o urăsc, are aceste caracteristici de ordine și continuitate. Când acestea lipsesc, intervine haosul.

O altă descoperire relevantă este că oamenii declară că cel mai nemulțumiți și apatici devin atunci când sunt singuri și nu au nimic de făcut. În mod paradoxal, suntem cel mai puțin capabili de acțiune tocmai atunci când avem, teoretic, cea mai mare libertate și putem face orice vrem. În aceste situații mintea tinde să intre în derivă și, mai devreme sau mai târziu, se lovește de un gând dureros sau de o dorință neîmplinită. În astfel de circumstanțe, majoritatea dintre noi nu suntem în stare să ne adunăm și să ne gândim la ceva folositor sau vesel. Pentru mulți oameni din societatea occidentală, cea mai proastă parte a săptămânii o reprezintă duminica dimineața, între ora zece și după‑amiază. Pentru cei care nu obișnuiesc să se ducă la biserică, aceasta este cel mai puțin structurată parte a săptămânii, fără solicitări exterioare la care să răspundă și fără obiceiuri care să canalizeze atenția înspre un țel. Luăm micul dejun, citim ziarul de duminică, și apoi...? Până la amiază, majoritatea oamenilor iau o decizie; se vor uita la televizor la un meci, vor ieși la o plimbare sau vor vopsi terasa din spate. Decizia îi oferă minții o nouă direcție și gândurile neplăcute care apăruseră mai devreme se retrag din nou sub pragul de conștientizare.

În mod ironic, majoritatea oamenilor care muncesc au o stare de spirit mai bună la serviciu decât acasă. La locul de muncă este de obicei clar ce trebuie să facă și există informații clare cu privire la cât de bine se descurcă. Cu toate astea, puțini oameni ar alege de bunăvoie să muncească mai mult și să aibă mai puțin timp liber. Cei care o fac sunt catalogați ca "workaholici" și compătimiți. Ceea ce trece neobservat în general este că munca pe care încercăm să o evităm este mai satisfăcătoare decât timpul liber din care încercăm să obținem mai mult.

Există o explicație evoluționistă întemeiată și pentru acest fapt. Dacă am putea fi mulțumiți stând de unii singuri și gândind gânduri plăcute, cine ar mai ieși la vânătoare de smilodoni? Sau cine ar mai conduce timp de două ore pe autostrada aglomerată? Probabil că este mai bine că avem nevoie de un impuls ordonat din exterior pentru a menține mintea în ordine; în acest fel asigurăm o doză de congruență între realitatea subiectivă și cea obiectivă. Dacă am putea să întreținem fantasme satisfăcătoare indiferent de ce se petrece în afara minții noastre, am da de bucluc. Dacă a ne imagina că facem sex ar fi la fel de plăcut ca a face sex, în curând am ajunge să nu mai procreăm. Așa că faptul că mintea resimte o dezordine neplăcută atunci când nu e angajată într‑o acțiune cu un anumit scop constituie o măsură de siguranță importantă.

Cu toate acestea, una e să admitem că o astfel de dezvoltare este înțeleaptă pentru bunăstarea speciei, și alta e să acceptăm consecințele pe care le presupune pe plan personal. Până la urmă, dacă ne propunem să controlăm conștiința, ar trebui să fim capabili să funcționăm măcar într‑o anumită măsură independent de stimularea exterioară. Ne putem oare elibera cumva de ingerința acestui mecanism de siguranță evolutiv?

Există două moduri în care putem evita rătăcirea conștiinței, de obicei trăită ca o senzație dureroasă de anxietate sau plictiseală. Primul constă în impunerea din exterior a ordinii asupra minții. Implicându‑ne într‑o sarcină, vorbind cu altă persoană sau chiar și privind o emisiune la televizor, ne organizăm atenția și putem să urmăm un tipar mai mult sau mai puțin liniar. Al doilea mod de a face ordine este să dezvoltăm o disciplină interioară care să ne ajute să ne concentrăm după bunul-plac. Acest lucru este mult mai dificil, iar celor care practică meditația, yoghinilor, artiștilor și oamenilor de știință le ia mult timp ca să învețe să îl practice. În orice caz, mintea nu va intra în tipare de experiență ordonate și plăcute dacă nu consumăm energie pentru a da formă conștiinței. Există nenumărate moduri de a realiza acest lucru, însă toate implică dezvoltarea unor obiceiuri personale. Acestea ar putea presupune să ne antrenăm corpul prin jogging, yoga sau arte marțiale; să desfășurăm hobby‑uri ca tâmplăria, pictatul sau cântatul la un instrument; sau să adoptăm activități intelectuale concentrate, cum ar fi să citim Biblia, să rezolvăm exerciții de matematică sau să compunem poezii. Orice activitate care are un scop și necesită pricepere va împiedica dezordinea să pună stăpânire pe minte și să o împingă către o evadare frenetică.

De ce este fericirea atât de greu de atins?

Mai există și o altă predispoziție înscrisă în funcționarea minții care îngreunează atingerea satisfacției. Am văzut anterior că atunci când atenția nu este prinsă de o sarcină specifică, cum ar fi rezolvarea unei probleme sau o conversație, gândurile încep să rătăcească în cercuri aleatorii. Însă în acest caz, "aleatoriu" nu înseamnă că există șanse egale de a avea un gând vesel sau trist. De fapt, majoritatea gândurilor care ne trec prin minte atunci când nu ne concentrăm sunt, de obicei, deprimante. Există două motive pentru această stare de fapt.

În primul rând, luând în considerare totalitatea lucrurilor la care ne‑am putea gândi, posibilitățile negative sunt mereu mai numeroase decât cele pozitive. Există mai multe lucruri "rele" decât "bune" în viața noastră, pur și simplu pentru că genul de rezultate pe care le definim ca fiind "bune" sunt în general mai rare și mai puțin probabile. De exemplu, dacă mă gândesc la sănătatea mea, există un singur scenariu pozitiv: o stare de sănătate bună, și sute de scenarii negative reprezentate de diverse boli. Dacă mintea mea începe să hoinărească, cele mai mari șanse sunt să dea peste unul dintre aceste scenarii negative. Dacă mă mut într‑o casă nouă, există șansa ca totul să fie în regulă. Dar sunt sute de lucruri care ar putea să nu funcționeze: acoperișul ar putea avea crăpături, țevile ar putea fi înfundate, instalația electrică ar putea fi defectă și așa mai departe.

Este de asemenea important să luăm în considerare că, de obicei, cu cât avem țeluri mai înalte, cu atât este mai mare probabilitatea să fim dezamăgiți. Pe măsură ce așteptările devin mai mari, probabilitatea de reușită devine automat mai mică. Ce este mai ușor de atins pentru un bărbat supraponderal: o masă de 80 sau de 90 de kilograme? Dacă țintesc spre 80, șansele să mă deprim gândindu‑mă la greutatea pe care o am sunt mai mari decât dacă îmi propun să ajung la 90. Dacă aspir să câștig un sfert de milion de dolari pe an, posibilitatea de a fi nemulțumit de cât câștig este mai mare decât dacă țintesc să câștig jumătate din această sumă. Astfel, unul dintre cele mai simple moduri de a scădea frecvența gândurilor negative este moderarea selectivă a așteptărilor. Asta nu înseamnă că aspirațiile înalte produc neapărat nefericire. Dar avem adesea atât de multe așteptări ridicate în atât de multe domenii ale vieții, încât dezamăgirea este inevitabilă.

Al doilea motiv pentru care, atunci când rătăcește, mintea se preocupă de obicei de gânduri negative este că o asemenea predispoziție pesimistă s‑ar putea să fie adaptabilă... dacă prin "adaptare" ne referim la șanse mai mari de supraviețuire. Mintea se întoarce către posibilitățile negative așa cum acul busolei se întoarce înspre polul magnetic, deoarece aceasta este, în general, cea mai bună cale de a anticipa situațiile periculoase. Rezultatele pozitive sunt îmbucurătoare, însă au grijă de ele însele, astfel încât nu avem de ce să alocăm contemplării lor limitatele noastre resurse de energie psihică. În schimb, stăruind asupra posibilităților neplăcute, vom fi mai bine pregătiți pentru situațiile neașteptate.

Înclinația către rezultate negative este bine ilustrată de atracția pe care o exercită orice tip de dezastru asupra celor mai mulți dintre noi. Un accident rutier, un incendiu sau o bătaie de stradă vor atrage imediat o mulțime de spectatori nesățioși. Atenția este atrasă de violență și de pericol, dar sare peste ceea ce este normal, pașnic, mulțumitor. Presa este foarte conștientă de această înclinație, așa că articolele din ziare sunt pline de atrocități, iar emisiunile de la televizor se scaldă în sânge. În consecință, se estimează că un copil vede în medie peste 70.000 de crime la televizor înainte să ajungă la maturitate. Rămâne de aflat care vor fi consecințele pe termen lung ale unei asemenea diete vizuale.

Când mintea stăruie asupra unui lucru negativ, ea creează un conflict la nivelul conștiinței. Acest conflict, sau entropia psihică, este trăit ca afect negativ. Pipăitul unei zone fără păr de pe cap mă face să mă gândesc la toate consecințele neplăcute ale îmbătrânirii și să fiu deprimat. Sau mintea mea ar putea hoinări printre intrigile de la birou și către modul în care anumiți colegi încearcă să avanseze în carieră pe spinarea mea; asta mă face să fiu furios și neliniștit. Sau pot să mă‑ntreb, într‑o doară, de ce soția n‑a ajuns acasă, ceea ce mă face să fiu gelos și îngrijorat. Depresia, furia, frica și gelozia sunt pur și simplu diferite manifestări ale entropiei psihice. În fiecare dintre cazuri, ceea ce se petrece este că atenția se îndreaptă către informații care intră în conflict cu scopurile; discrepanța dintre ceea ce‑mi doresc și ceea ce se întâmplă creează de fapt tensiune interioară.

Emoțiile negative nu sunt în mod obligatoriu rele. Multe dintre marile picturi și opere literare au fost create pentru a scăpa de depresie. Furia i‑a făcut pe revoluționari să construiască instituții sociale mai corecte. Frica de fulger a dus la inventarea paratrăsnetului. Dar atâta vreme cât durează, sentimentele negative pun stăpânire asupra conștiinței și fac dificil controlul gândurilor și al acțiunilor. În plus, experiențele subiective de frică, furie și așa mai departe sunt neplăcute; în consecință, cu cât mai des le trăim, cu atât mai nefericită devine viața.

Felul de‑a fi al minții nu este doar faustic în discursul său, ci și aproape victorian în fascinația lascivă pentru latura proastă a vieții. De aceea, dacă lăsăm conștiința individuală să fie condusă de instrucțiunile genetice care în trecut erau avantajoase, calitatea vieții va avea de suferit în prezent. Poate că cei care se îngrijorează în permanență cu privire la ce ar putea să meargă prost sunt pregătiți pentru pericol, dar nu vor ști niciodată cât de frumoasă poate fi viața. Cea mai bună strategie presupune să găsim echilibrul dintre ceea ce e bine pentru noi în general și ce e bine pentru noi ca indivizi unici, care trăim aici și acum. Nu putem refuza paranoia adusă de instrucțiunile genetice, dar nici nu le putem urma orbește, pentru că riscăm să ratăm ceea ce face ca viața noastră să aibă sens.

Nu departe de Dunăre

 Alexander Bălănescu s-a născut la București și după terminarea liceului de muzică din capitală, a pornit într-o călătorie muzicală prin toată lumea, o călătorie care continuă și azi. Apar, în diferitele etape ale acestui drum, personaje precum David Byrne (descoperitorul drumului spre nicăieri), Michael Nyman, To Rococo Rot (Alo, Radio București: vrem să ascultăm!), Ada Milea și multe alte nume sonore.
După 1990, domnul Bălănescu a susținut concerte și a fost angrenat în diferite proiecte și în România. L-am rugat pe fondatorul grupului Balanescu Quartet să ne răspundă la câteva întrebări.
 

Daniel Enăchescu: Bună ziua, domnule Bălănescu! Să începem cu ceea ce multora nu le place. Studiul temeinic. Ați ajuns în anul 1975, la 21 de ani, la Juilliard School din New York. Ce este deosebit la acea școală? Ce au însemnat acei ani petrecuți în SUA, în formarea ca muzician?
Alexander Bălănescu: În acel moment istoric, Juilliard era școala cea mai importantă în lumea vestică pentru corzi, Moscova fiind școala importantă în est. Am avut șansa să lucrez acolo cu una din cele mai mari profesoare pe plan mondial, Dorothy Delay și am învățat enorm de mult. Cu toate acestea, după un timp, mi-am dat seama că Juilliard era o fabrică ce producea un anumit fel de muzician, cu valori anumite, restrânse și cu un repertoriu limitat. Am realizat că nu voi fi mulțumit să urmăresc acest drum predeterminat. Am început să mă interesez de muzica nouă și de compoziție. Marea șansă a fost că această școală se găsea la New York, în această perioadă un oraș împins înainte de un spirit extrem de creativ. Ca rezultat, am ajuns să duc o dublă existență, ziua "Uptown" (școala se găsește pe strada 65) și noaptea "Downtown" (Greenwich Village, Soho). Existând o atmosferă foarte deschisă, am reușit să devin membru al unei comunități artistice de avangardă, să formez legături cu muzicieni și artiști extrem de interesanți, legături care au continuat si după terminarea studiilor.

D.E.: Din 1979 până în 1987 ați activat în mai multe orchestre/formații, alături de muzicieni renumiți. Ce fel de concerte ați susținut în acea perioadă?
A.B.: M-am întors de la New York la Londra în 1979 si am lucrat în domeniul muzicii contemporane. A fost o perioadă foarte fertilă pentru muzica nouă în Anglia, existau în jur de 20 de ansambluri care prezentau muzica nouă. Am lucrat cu majoritatea dintre ele. În 1983 am fost contactat de cvartetul Arditti, specialiști în muzică contemporană. Ca membru al cvartetului Arditti am avut șansa să lucrez cu cei mai mari compozitori din a doua jumătate a secolului 20: Ligeti, Kurtag, Xenakis, Nono, Carter, Lachenman și mulți alții. Apropo, primii trei, Ligeti, Kurtag și Xenakis sunt născuți în Târnăveni / Lugoj / Brăila, adică în România (coincidență sau nu). Am vorbit în limba română cu Ligeti și Kurtag.

Deși am învățat enorm în timpul anilor petrecuți cu cvartetul Arditti, am simțit nevoia, din ce în ce mai mult, să găsesc o muzică nouă, care să aibă posibilitatea de a comunica cu publicul într-un mod mult mai direct, cu un public mai puțin restrâns, mai tânăr. O muzică creată nu numai cu o perspectivă intelectuală, dar care să țină seama de inovațiile în domeniile de "electronic dance music", "minimal music", "world music". De aceea am format cvartetul meu, Balanescu Quartet în 1987.

La început am lucrat într-o strânsă legătură cu doi din cei mai importanți compozitori ai avangardei britanice, Michael Nyman si Gavin Bryars. Am fost imediat atras de muzica lui Nyman, care folosea un limbaj clasic, aliat cu o atitudine de Rock and Roll. Am avut un rol creativ în construirea lumii sonore a muzicii lui Michael, fiind leader al ansamblului Nyman în decursul unei perioade de 15 ani. Muzica lui Bryars ocupa un loc absolut contrastant cu Nyman în spectrul muzical; delicat, efemer, poetic. De multe ori programam muzica lor în același concert.

După aceea am fost foarte interesat să lucrăm cu muzicieni din alte domenii non-clasice, precum jazz (John Lurie, John Surman, Carla Bley, Ornette Coleman) și pop (Pet Shop Boys, Spiritualised, Grace Jones). În mod special, am învățat enorm din colaborarea cu David Byrne în decursul anilor, David având o perspectivă extrem de bogată și deschisă în muzică.


D.E.: În 1987 s-a format grupul Balanescu Quartet. Dar abia în 1992 s-a lansat albumul Possessed. În acea perioadă, în România, despre muzica de avangardă sau contemporană nu se vorbea aproape deloc.
Când discul de vinil Possessed a ajuns în România anilor '90, a avut loc următorul fenomen: după audiție s-a făcut liniște. Toți ascultătorii erau mirați de ce auziseră. Răspunsul a fost clar și fără echivoc: "Bine ai venit domnule Bălănescu, oricine ai fi, în universul muzicii alternative din România!"
Era o perioadă în care și dacă am fi vrut să știm cine se ascunde în spatele sunetului Balanescu Quartet, n-am fi avut pe cine întreba. Rețelele de socializare încă nu existau pentru a-i lămuri pe cei nedumeriți. Pe vremea aceea, întrebările sau frământările se scrijeleau pe pereții clădirilor, precum la gara din Craiova, unde numele unei formații (Suave Pistoale?) se vedea scris cu roșu industrial, de la mare distanță. De parcă trenul ar fi intrat în gara londoneză.
De atunci Balanescu Quartet a devenit un punct de referință în muzica de avangardă din România și de oriunde. Și așa a și rămas. De altfel a fost o dublă satisfacție. În sfârșit avea și România o trupă de new wave sau contemporană sau oricum s-ar numi genul, de rang internațional. Dacă există vreo denumire pentru ceea ce interpretează Balanescu Quartet.
Am făcut această lungă paranteză, pentru a vă întreba: Cum ați regăsit România anilor '90, după atâția ani petrecuți pe scenele lumii?
A.B.: În 1992 am fost invitați de către Uniunea Compozitorilor să luăm parte la un festival de muzică contemporană la București. A însemnat reîntoarcerea mea în țară după o absență de 22 de ani. După cum ați descris și dumneavoastră, am avut impresia că sensibilitatea artistică rămăsese "în urmă" în România, situație inevitabilă după o lungă perioadă opresivă politico-socială. Oricum, a fost o călătorie cu o influență enormă asupra destinului meu personal și artistic. O experiență atât de emoționantă, încât am simțit că trebuie sa exprim sentimentele acelea prin muzică și a rezultat albumul Luminitza.

D.E.: Anul 1994. Albumul Luminitza. Un nou experiment? Temele sociale? Mirarea că totul se mișcă prea încet sau într-o direcție greșită?
A.B.: Luminitza a reprezentat o reacție la reîntoarcerea mea în țară după o lungă absență. A fost un început pentru mai multe domenii experimentale: inspirația conștientă din muzica tradițională din România, combinarea muzicii românești cu text, construirea pieselor cu polifonie verticală. Din punct de vedere politic, nu cred că exprim mirare, mai degrabă tristețe, regret, dezamăgire, dar și optimism și speranță în lucrarea Luminitza.


D.E.: Pe albumul Possessed nu ați riscat nimic: cinci titluri Kraftwerk și memorabila piesă de 16:50 minute, numită tot Possessed. După 1992 s-a schimbat abordarea trupei Bălănescu Quartet? A fost un experiment de a cunoaște un alt public? Sau a fost o consecință asumată?
A.B.: Albumul Possessed reflecta preocupările mele de la începutul "vieții" cvartetului Balanescu. Pe de o parte refuzul de a accepta granițe între domenii muzicale diferite, pe de altă parte dorința de a cânta muzică originală, creată și cântată de noi. De mai mult timp iubeam muzica formației Kraftwerk și am avut curiozitatea de a găsi un echivalent acustic la magia electronică a trupei Kraftwerk.
O provocare: Kraftwerk au declarat în anii '70 că instrumentele acustice vor dispărea. Am dorit să dovedesc că nu este cazul și că un ansamblu neschimbat de 200 de ani, cvartetul de coarde (2 viori, violă, violoncel) are capacitatea să se reînnoiască și să fie la vârful de experimentare. Interesant că, nu mult după lansarea discului, am primit un mesaj de la Kraftwerk (sub formă de fax) în care se spunea că apreciază versiunea noastră. Am devenit prieteni mai târziu, mai ales cu Florian Schneider.
Piesa Possessed și celelalte piese de pe disc le-am inclus din dorința de a prezenta munca noastră până în acel moment.



D.E.: Cum a fost colaborarea cu Ada Milea?
A.B.: Cum este colaborarea cu Ada (pentru mine nu e ceva finit)? Învăț enorm din această colaborare, e bucuria de a lega muzica de un text, bucuria în joaca creativă. Am avut șansa să lucrez cu un geniu.


D.E.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul "acasă"?
A.B.: De fapt cred că mă simt ca un exilat, dar un exilat cu rădăcini culturale din ce în ce mai adânci. Aș putea spune că simt un "acasă" spiritual mai degrabă, undeva nu departe de Dunăre.

D.E.: România este o țară cu anumite probleme. Cu toate acestea, România finanțează teatre sau emisiuni în limba germană, maghiară...
Un număr considerabil de cetățeni români locuiesc în Marea Britanie. Care este soluția culturală propusă acestora de societatea britanică? Acești cetățeni (români) trebuie să se integreze în societatea britanică, respectiv să se integreze într-o limbă străină (engleza) în care poate nu vor visa vreodată? Dacă nu rezonează cu limba engleză, există posibilitatea ca cetățenii români, plătitori de impozite în Marea Britanie, să vadă spectacole în limba română difuzate de BBC, să zicem, pe canalul (încă neexistent) BBC 30? Dacă statul britanic nu consideră că este necesar ca BBC să transmită pe "BBC 30" programe în limba concetățenilor români, atunci aceștia ce vor face? Se vor uita pe rețelele de socializare la cei care există în acele medii, doar pentru a rămâne în contact cu limba română?
A.B.: Eu sunt mai optimist. Încetul cu încetul situația se ameliorează. Când România a devenit membră UE, ziarele britanice titrau "THE ROMANIANS ARE COMING". Acum, după un număr de ani, mulți români sunt integrați, românii sunt priviți într-o lumină mult mai pozitivă, datorită valorilor aduse de ei și de munca instituțiilor (de exemplu Institutul Cultural Român). Situația s-a schimbat. De exemplu lumea este mândră de noua stea a tenisului britanic, Emma Răducanu.

D.E.: Vă propun să încheiem acest dialog într-un ton mai optimist. V-aș ruga să ne povestiți o întâmplare amuzantă din călătoria dumneavoastră pe scenele lumii.
A.B.: E greu să mă gândesc la lucruri amuzante in situația actuală de pandemie, când călătoriile au devenit așa de complicate.
Când mi-am făcut debutul în Anglia în anul 1971, festivalul Aldeburgh, recital solo, în direct la radio, am cântat sonata în la minor a lui Bach. Prima mișcare, mă concentrez, cânt cu ochii închiși. Deschid ochii pe la jumătatea mișcării. Văd peretele din spatele scenei. Șocant. Petrec a doua jumătate a mișcării în întoarcere ușor-ușor, până sunt înapoi cu fața la public.
P.S.: Continui să cânt cu ochii închiși. Perseverez.

D.E.: Domnule Bălănescu, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
 

(decembrie 2021)

Concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea României

 Nicolae Coande: Marco, ești pentru prima oară în România. Ai ales Craiova, pentru început, grație amiciției cu George Popescu. Ești poet, eseist, traducător și ți-ai propus să realizezi o antologie a celor mai importanți poeți români, clasici și contemporani. Ce știi, în genere, despre poezia noastră?
Marco Luchessi: Da, dragul meu Coande. Iubesc cuvântul prietenie. L-am cunoscut pe prietenul meu drag, poetul George Popescu, în Italia, la Penne - în timp ce vorbea despre Günter Grass. Și m-a uimit inteligența, cultura, drumul său literar. A fost un adevărat Begegnung, cum spun nemții, o întâlnire. George m-a surprins cu foarte frumoasa sa traducere în românește a poeziilor mele. El cunoaște perfect italiana - și nu vorbesc numai de limba cotidiană, ci și de cea literară. Poezia este Capitala lui. Intim cu Eminescu, și cu variațiile de a spune amurg sau apus, timp sau vreme, hău sau genune, cu acea prea frumoasă Tot astfel când al nostru dor / Pieri în noaptea-adâncă / Lumina stinsului amor / Ne urmărește încă), al său Lac și puternicul Luceafărul. Unele poeme de Blaga (din care îmi amintesc pe de rost pe-un galben liman portughez). Și Barbu și, în mod deosebit, și mai cunoscuți, între cei trei muschetari (care sunt totuși patru): Ionescu, Cioran, Eliade și Noica - studiați de mine cu atâta pasiune... România trebuie să se facă ascultată dincolo de granițele sale: concertul acelei Weltliteratur nu se poate lipsi de vocea sa.
 
N.C.: Mi-ai spus, într-o discuție anterioară, că în Brazilia scriitorii români sunt puțin cunoscuți. Există doar traduceri sporadice, prea puțin susținute de mediile culturale din cele două țări. Un plus pentru România: la noi, parcă stau mai bine lucrurile în ce privește traducerea unora din scriitorii voștri de marcă. Jorge Amado e tradus, Carlos Drummond de Andrade la fel, ca să nu mai vorbim de inepuizabilul Coelho. În timpul regimului Ceaușescu, aici a fost tradus cu un volum de proză chiar președintele Jose Sarney! Ce crezi că trebui cu adevărat să cunoască publicul cititor din România din literatura care se scrie în Brazilia?
M.L.: Portugheza, ca și româna, reprezintă forme teritoriale extreme în lumea neolatină și, de aceea, resimt influența unei mari și binevenite pluralități. Trăim fiecare în felul nostru acel înăuntru și în afară, al nostru și al lor, barbarul și non-barbarul (în sens etimologic). Suntem ultimele flori ale lui Latium și ne cunoaștem atât de puțin. Avem chiar și cuvinte exclusive: dor în română și saudade în portugheză. Peisaje ireductibile. Visuri. Ferestre... Literatura braziliană prezintă o mare bogăție, cu Machado de Assis, Euclides da Cunha, Clarice Lispector, Graciliano Ramos, Guimarães Rosa, sau Manuel Bandeira, Cecilia Meireles, João Cabral și Carlos Drummond de Andrade... Pe de altă parte, în Brazilia lipsește o bună antologie a poeziei românești. Au existat timide tentative, însă cu traduceri de slabă valoare. Aș vrea să-l amintesc pe Constantin Noica - publicat în Brazilia acum trei ani (Șase maladii ale spiritului), de care este responsabil și ambasadorul brazilian la București, Jeronimo Moscardo, un entuziast al culturii române. Ar fi bine să ne întărim îndatoririle unii față de alții. Avem atâtea de învățat unii de la alții. Către o frontieră labilă și gentilă. În felul lui Hlebnikov, aș vrea să fac o punte între Rio și Craiova, un tren care ar pleca de la Timișoara spre a ajunge la Recife...
 
N.C.: Cartea de poeme pe care ai ales-o pentru a fi tradusă de George Popescu te reprezintă în cel mai înalt grad? Ce îmi poți spune despre poezia ta, cum se încadrează ea într-un context mai larg al poeziei care se scrie astăzi în Brazilia? Sunteți voi postmoderni, că noi am trecut și prin asta ca gâsca prin apă...?
M.L.: Există o imensă producție literară în Brazilia, un fel de koiné care, de la săptămîna de artă modernă, din 1922, cunoaște experiențe concrete prin prietenul meu drag Haroldo de Campos (un spărgător de valuri în domeniul traducerii literare) și marile forme ale unui Jorge de Lima sau ale unui Murillo Mendes, ale unui Ferreira Gullar sau ale unui João Cabral. Există acum numeroase cărări. Pare că pluralitatea și fragmentul ne fac deseori cu mâna. Fiecare își aruncă mesajul său într-o sticlă spre marea agitată. Așa voia Whitman. Mesajul meu sălășluiește în nu-încă (noch-nicht) și simte o adâncă nostalgie a viitorului. Sticla e de-acum plină de apă. Și se confundă cu însăși sarea mării. Vizibilă. Invizibilă. Ithaca de-acum e pierdută. Însă visul nu scade în intensitate... Modern? Postmodern? Spune Drummond: mă simt obosit să fiu modern. Aș vrea de-acum să fiu doar etern!
 
Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine
 
N.C.: Din câte știu, ai publicat, până acum, o duzină de cărți în portugheză și alte câteva în italiană. În ceea ce scrii, îmi pari adeptul acelei explorări în zone unde umanul s-a retras, se ascunde. Paradisul, Infinitul, Utopia revin ca tot atâtea obsesii, sunt pattern-uri ale cărților tale. Scriitura ta se ridică "la viziune" sau ești un intelectual care operează cu "răceală" într-un univers cu stele fixe, cunoscute?
M.L.: Mă gândesc la îngerul lui Walter Benjamin. Un peisaj sfâșiat. Ruine pretutindeni. Un fel de Waste Land. Iar acel înger care caută cu disperare o cheie, un chip, mod de a reordona lumea aceea prăbușită la pământ. Împiedicat de vântul istoriei care-l târăște cu putere spre viitor. Poate că proiectul meu nu-i altceva decât să umblu peste ruine, așa cum am făcut la Istanbul (Bizanț) ori pe mormintele etruște din Populonia și Vetulonia. Dar nu spre a cultiva ruinele. Sau să vorbesc cu morții. Nu sunt un arheolog sau un metafizician. Îmi place să privesc stelele. Sunt un astronom amator. Și cunosc - ca Eminescu - drama luminii. La Dante. La Goethe. Urmăresc de luna trecută inelele lui Saturn (în Taur) și sateliții lui Jupiter (în Rac), aceiași văzuți de Galileo. Și-mi dau seama că istoria mă târăște. Cu cât mai mult adun ruinele (de stele, de Bizanț, de la Fiesole), cu atât mai mult aud vocea viitorului. Utopia. Paradisul. Infinitul...
 
N.C.: Ești profesor de italiană la Universitatea federală din Rio de Janeiro. Carevasăzică, ești profesor federal! Știi o groază de limbi, de la turcă la arabă, trecând prin latină, ca să nu mai vorbesc de limbile romanice. Când am auzit că știi și rusă, chiar că n-am mai priceput nimic! Acum te-am văzut cu gramatici și dicționare ale limbii române. La 39 de ani ești un nume în viața literară a țării tale, dar și a Italiei, ai fost premiat și decorat de însuși președintele Ciampi, ai tradus din clasicii italieni și germani. Susții conferințe, ești invitat peste tot în lume să dizertezi asupra literaturii braziliene. Cum este să te simți un scriitor-punte între Brazilia și țara strămoșilor tăi?
M.L.: Sunt un disperat federal. Un nebun federal. Provincia și lumea. Viitorul și trecutul. O autopsie federală. De provincie. Iubire și Moarte. Treizeci și nouă de ani și nu cunosc eternitatea. Urmăresc Răsăritul. Îl urăsc. Îl iubesc. Asemeni lui Massignon, mă încearcă o rage de connaître. O furie de a cunoaște. Răsărit și Apus. Totul și Nimic. Voi fi poate un amfibiu. Un viconte tăiat pe jumătate. Un Doctor Jekyll. Dar și un Mister Hyde. Am crezut în limbile pierdute. Artificiale. Încerc frumusețea cuvintelor românești. Sunt foarte emoționat. Am avut două patrii. Iar acum spun Terra. Însă e sigur că italiana a fost limba maternă, senină, dulce, sublimă și puternică. După portugheză (limba-tată), cu prezența sa puternică, științifică, totală. Și pe urmă nu mi-au ajuns două patrii. Frumusețea deșertului, din Siria până în Mauritania. Și a bisericii ortodoxe. A Islamului. Piramidele din Mexic. Indienii din Paraguay. Copiii din Palestina și din Kurdistan. Atâtea limbi. Și patrii. Precum Cartea lui Dante în Paradis. Precum Aleph-ul lui Borges. Totul și Nimicul. Ori poate Beatrice. Sau Laura. Sau Veronica. Caut și tot caut peste tot. Poate în România.
 
N.C.: Ca și când n-ar fi de ajuns câte faci, editezi și o revistă formidabilă, Poesia Sempre. I-ai tradus și publicat acolo pe marii poeți ruși. Ai putea reedita performanța publicând un număr dedicat poeziei românești, la fel de importantă din punctul meu de vedere?
M.L.: O frumoasă experiență cu revista Poesia Sempre, a Bibliotecii Naționale. Ca director, am căutat să deschid granițe și atitudini. Țările sunt stări diverse. Din Germania până în Rusia, din Iran până în Anglia, din Franța până în Japonia, din Israel până în țările din America Latină și așa mai departe. Am coordonat abia patru numere, în cadrul cărora am avut cinstea de a organiza ediția dedicată marelui poet Carlos Drummond de Andrade. Neprețuită colaboratoare mi-a fost eseista Constança Hertz. Cred că mi-am terminat treaba la acea revistă. Voi întemeia o alta, cu dragii mei prieteni George Popescu, Mario Luzi, Haroldo de Campos și Constança Hertz. O antologie a poeziei române va fi primul nostru pas. Vis de ani de zile pentru o catedră de română, la Universitatea mea. Și un program editorial care să reflecte proza și poezia din țara ta, scumpul meu Coande. Cerul lui Pușkin, Pleiadele lui Sapho. Și visul. Aleph-ul. Cartea.
 
N.C.: Pe cine ar interesa, de pildă, în Brazilia faptul că ești tradus în românește? În limba lui Leopardi ai publicat poezie și ai fost foarte bine primit. Mario Luzi a scris că "s-a lăsat furat" de reveria Bizanțului indusă de versurile tale. Declarai cândva că poezia este pentru tine un habitus primordial. Cum se poate un habitus transplanta într-o limbă în care și Ovidiu a înghețat până la capătul vieții sale?
M.L.: Nebunia mea federală mă face să scriu în alte limbi. Însă George m-a surprins. Să fiu mai limpede. Am fost tradus în germană, de către Curt Meyer-Clason și în spaniolă, de Rodolfo Alonso. Dar sunt limbi pe care le cunosc bine, de totdeauna. Și sunt niște foarte frumoase traduceri. Însă româna era pentru mine un vis imposibil sau aproape. Aveam oarecare idee despre limbă, cu niște gramatici acasă, una a Academiei Române (Gramatica Limbii Române), alta a lui Grigore Dobrinescu și două dicționare publicate în Portugalia, dar era vorba numai de o idee. George Popescu a realizat o lucrare excepțională, reluând aliterații, multe rime, nuanțe foarte dificile și le-am văzut renăscând într-o extraordinară metamorfoză, cu vocale superbe, cu o limbă eminesciană și modernă, și m-am decis să nu mai amân studiul meu asupra limbii române, pe care-l fac acum cu o trudnică împătimire. Româna literară și straturile sale multiple. Un habitus primordial - ce urmează în alte sticle și întâlnește lacrimile lui Ovidiu, în exil, și poate corabia Argonauților, vălul de aur... aurul profund al unei limbi rare și sublime.
 
Aș dori să propun un pașaport latin, fără vize
 
N.C.: Din câte știu nici Brazilia nu are un premiu Nobel pentru literatură. Românii sunt suferinzi din această cauză. Uneori sufăr și eu, alteori râd de nebunia asta cu Nobelul care ne lipsește (lui Năstase, marele nostru tenismen, îi lipsește Wimbledonul - ce nefericire!). Crezi că literatura braziliană nu a fost încă "sancționată" cu prestigiosul premiu din cauza unor factori extraliterari, cum ar fi lipsa traducerilor în limbi de circulație mondială, în ciuda faptului că portugheza este o limbă a unor politici coerente de susținere a valorilor de către statul brazilian?
M.L.: Ai dreptate, dragă Coande. Ca poet știi prea bine că estetica și etica nu găsesc totdeauna un pas potrivit între ele. Dar se pare că istoria răzbună prin prea multe nedrepte tăceri. Ori că transformă în tăcere tot ceea ce mai înainte devenise excesiv de gălăgios. România și Brazilia nu au avut încă un Nobel. În ce privește limba, portugheza a obținut un status important cu știuta alegere a lui Saramago. Dar poate va sfârși prin a fi un semn - absența Nobelului pentru literatura din țările noastre - indicativ că politica noastră literară, aceea cu P mare, are încă multe de făcut. Greșesc politicienii care gândesc totul și totdeauna în termeni comerciali (și nu spun economici, ar fi un pas mai rațional). Cultura este un bun cu adevărat semnificativ. Aș dori să propun un pașaport latin, fără vize, de ședere fără limite între popoarele noastre, în domeniul cultural. Nobelul va fi atunci doar o scuză...

N.C.: În scurt timp se va da startul Carnavalului de la Rio. Vei fi acolo, te vei integra marelui ritual colectiv al sambei, atât de exotic pentru noi românii (noi nu dansăm pe străzi, avem o pudoare de bizantini care preferă interioarele...)?
M.L.: Danser la vie... A-i îmbrăca pe cei goi... samba, cea a caselor, în fundul caselor de la periferia din Rio, chitara, mandolina, bucuria aceea de a trăi pe care o avem puțin peste tot în Brazilia. Salutul unui creștinism spectacular, baroc, lusitan, senzual și tropical se transformă într-un strigăt dionisiac de frumusețe și de mister. Cum ar spune Sandro Penna, o ciudată bucurie de a trăi. Carnavalul din Rio, dragă Coande, este foarte frumos. Poate te aștept acolo anul viitor. Vei veni?

Scene și culori

 La Teatrul Maria Filotti din Brăila se joacă teatru de mult timp. Dar puțini oameni din alte orașe au (sau aveau) timpul necesar să ajungă la un spectacol în Brăila. Și dacă nu s-ar fi difuzat online spectacolele FNT-ului 2021, mulți dintre noi nici n-am fi știut cum e teatrul la TMF din Brăila.

Ca să aflăm mai multe, i-am propus actriței Narcisa Novac să-mi răspundă la câteva întrebări.
La modă sunt conferințele virtuale. Dar parcă imaginile acelea, cu cineva aflat undeva (poate în Bahamas), însoțite de un mic decalaj de sunet, amintesc mai mult de aterizarea omului pe lună, decât de un dialog în care discuți și te înțelegi. Așa că am ales varianta șahului prin corespondență. I-am trimis Narcisei Novac o scrisoare clasică. Timbrată. Dar cu o adresă fizică, fără www.

Teatrul Maria Filotti
d-nei Narcisa Novac
Brăila.
jud. Brăila
România

15 zile s-a plimbat această scrisoare între noi. Poate 10 zile dus și 5 zile la întoarcere, poate alte variante, la fel de inexplicabile. Bine că s-a întors totuși, completată cu răspunsurile. Practic acest dialog constă din doar două mutări. Întrebarea și răspunsul. Planul inițial era ca scrisoarea să se plimbe până când vom găsi răspunsurile și întrebările corecte. Dar în ritmul propus de factorii poștali clasici, plus dilemele expeditorului și nedumeririle destinatarei, ar fi fost nevoie de un deceniu. Prea mult totuși. Acesta e conținutul scrisorii.
 

Daniel Enăchescu: Cine este Narcisa Novac?
Narcisa Novac: Sunt orice. Și mi se pare magnific. Sunt fiică, soră, mătușă, femeie, iubită, prietenă, actriță, consilier dezvoltare personală, sunt toate personajele pe care le-am jucat, sunt suma calităților și defectelor mele, a cunoștințelor și ignoranței mele. Într-un cuvânt, sunt minunată!

D.E.: Care a fost prima întâlnire cu teatrul? Un spectacol anume? O carte?
N.N.: Prima întâlnire cu teatrul a fost la 6 ani. Sora mea, Crina, avea premieră atunci la Teatrul Maria Filotti, magicul Chira Chiralina în regia regretatei doamne Cătălina Buzoianu. Păstrez în suflet scene și culori din spectacol și astăzi. Asta a fost cu siguranță prima întâlnire cu teatrul. Și apoi a urmat primul spectacol în care am jucat, în același teatru, cu trupa cu care a jucat și sora mea, la aceeași vârstă ca ea.

D.E.: Ajungem la perioada studiilor din Iași și Galați? Cum au fost acei ani?
N.N.: Foarte frumoși. Plecarea de acasă a fost emoționantă, ca și noul în care intram și pe care abia așteptam să-l trăiesc. Aventura a început în clasa domnului profesor Emil Coșeru, coordonatori doamna profesor Tatiana Ionesi și domnul profesor Doru Aftanasiu. Începusem să lucrez și la un radio local din Iași, unde am avut o perioadă antrenantă și creativă. Studiile le-am întrerupt în anul 2 și le-am continuat mai aproape de casă, respectiv la Galați. A fost o decizie bună, dat fiind că eram mai aproape de teatrul meu.

D.E.: Ați fost încurajată de colegi sau de profesori în timpul studiului?
N.N.: Admiterea la liceu și la facultate, examenele cu succes, recunoașterea talentului, proiectele în care intram, oamenii care aveau încredere în mine și în talentul meu, oamenii care mă urmăreau, le-am considerat mereu încurajări.

D.E.: V-ați reîntors la Brăila în anul 2013. Brăila pare a avea un efect magnetic asupra dumneavoastră? Care este secretul orașului Brăila?
N.N.: Brăila are poveștile și misterele ei, care mereu au atras. Despre magnetismul Brăilei și la Mihail Sebastian am citit. E un oraș care are un anumit mood, impune o senzație cu care te conformezi, pe care o adopți. Cred că ăsta e secretul. E o anumită muzică aici.

D.E.: Milioane de cetățeni români nu numai că și-au imaginat, dar chiar au reușit să ajungă să locuiască prin diferite alte țări. Vă puteți imagina să părăsiți orașul Brăila pentru o lungă perioadă de timp?
N.N.: Pot să-mi imaginez că plec din Brăila, da. Și exercițiile de imaginație se referă și la trăitul într-o altă țară, și la alt oraș din România. Și cred că oriunde aș fi, muzica de care vorbeam mai sus tot o aud.

D.E.: Teatrul Maria Filotti din Brăila e locul in care vă desfășurați activitatea. Cum începe, cum se desfășoară și când se termină o zi de repetiții, să zicem cu câteva zile înaintea unei premiere?
N.N.: Înainte de premieră, pe lângă emoții și ultimele pregătiri, se strecoară în minte și senzația că se termină. E un sentiment foarte curios. Că, deși lucrez pentru ca povestea să ajungă la public, mereu înainte de premieră mă gândesc că nu aș vrea să se termine perioada de lucru. De lucru în felul ăsta, zilnic, susținut, împreună cu distribuția și regizorul. Când începe... nu-mi dau seama decât atunci când incubatorul e deranjat. Adică apar toate elementele și se anunță că e săptămâna dinaintea premierei. Altfel, sunt foarte implicată și nu simt așa prezent finalul repetițiilor. De obicei, sunt două sau trei reprezentații cu public înainte de premieră. La ultima dintre reprezentanții, știu că s-a terminat, deși abia atunci începe.

D.E.: Cum este publicul din Brăila? Este un public pretențios?
N.N.: Publicul din Brăila este ca trupa teatrului din Brăila. Ca și oamenii care creează pentru Brăila. Sensibil, inteligent, empatic, cald, deștept.

D.E.: A existat vreun rol pe care mai bine să nu-l fi acceptat?
N.N.: Fiecare rol m-a învățat ceva și sunt recunoscătoare pentru perspectiva asta.

D.E.: Care a fost rolul care vi s-a potrivit cel mai bine între 2005 și 2021?
N.N.: Mereu m-am întrebat ce au făcut personajele pe care le-am jucat ca să vină spre mine. Și spre bucuria mea, am înțeles, la un moment dat, că fiecare personaj a venit la mine să sublinieze nivelul de înțelegere pe care îl aveam atunci. Mă reîntorc cu drag în proiecte făcute cu ani în urmă pentru că pot să realizez cât am evoluat. Așadar, nu consider că am avut roluri potrivite și mai puțin potrivite. Pentru dezvoltarea mea, toate au fost potrivite.

 
Narcisa Novac (foto: Adi Bulboacă, make-up: Elena Dănăilă)

D.E.: Când ați descoperit teatrul lui Mihail Sebastian?
N.N.: Poate că atunci când am lucrat la Jocul de-a vacanța. Sau poate la Suntrack. Sau poate la Steaua fără nume. Și nici nu știu dacă l-am descoperit. Urmăresc să descopăr mereu, nu să cunosc tot.

D.E.: În cadrul ediției FNT.nr 31 din 2021, Teatrul Maria Filotti a prezentat spectacolul Steaua fără nume, în care ați interpretat rolul principal. Ați mai jucat în vreun spectacol difuzat online, vizibil pentru oricine, de oriunde? Lumea teatrului din atâtea orașe din România a devenit peste noapte transparentă. Cum apreciați această oportunitate?
N.N.: Să joc pentru mine, la mine în casă, a fost fantastic. Mi se pare o oportunitate minunată. Nu numai pentru public, dar și pentru mine. Am făcut zeci de fotografii. M-am bucurat ca un copil. Cum m-am bucurat și să pot vedea alte spectacole, la care a fost mai complicat să ajung. Este, negreșit, o variantă bună. Cu cât filmarea este mai profesionistă, cu atât varianta aceasta este mai valabilă. Însă numai în anumite circumstanțe, poate.

D.E.: Să presupunem că se va reuși această performanță și în anii următori, când probabil spectatorii vor avea (sperăm) dreptul de a se reîntoarce în sălile de spectacol. Credeți că această ipotetică difuzare online îi va face pe spectatori să nu mai vină la teatru deoarece au posibilitatea de a viziona de acasă spectacolele?
N.N.: Cred că poate fi o variantă valabilă pentru cei care nu pot ajunge în sală. Dar experiența teatrului în teatru, a trăirii pe viu împreună cu actorii, a simți, a vedea viața chiar în fața ta, nu va putea fi înlocuită cu ecrane. Să vii la teatru, să intri în sală, să vezi cu ochii tăi povestea desfășurându-se cu tine acolo, emoția, râsul, plânsul, mai ales împreună cu o sală întreagă, nu va putea fi înlocuită. Teatrul are rolul și locul său.

D.E.: Care au fost dificultățile la realizarea spectacolului Steaua fără nume?
N.N.: Să găsesc de ce pleacă Mona și nu rămâne. Credeam că-mi lipsește mie o experiență care să mă ajute să înțeleg. Dar toate variantele pe care le găseam, nu mi se păreau suficiente. Ca și cum aș fi vrut să o scuz, să o apăr. Am studiat-o mult, poate prea mult. Îmi ocupa viața și gândurile din ce în ce mai mult și totuși nu găseam răspunsuri pe care să le accept. Dar atunci când poți să accepți chiar și trăsăturile tale mai puțin plăcute, ele se transformă în avantaje. Și în ziua în care am înțeles, mi s-a părut totul atât de sub ochii mei. Ca și cum ea-mi spusese mereu secretul, doar că eu ceream mai mult de la ea. Ziua aceea a fost minunată. Și spectacolul a devenit povestea frumoasă si emoționantă pe care cu toții vrem să o vedem.

D.E.: Am observat la anumiți actori faptul că atunci când nu joacă într-un spectacol și (de exemplu) trebuie să dea un interviu, se pierd. Cred că dumneavoastră nu aveți această problemă, pentru că aveți sau ați avut mai multe alte proiecte vizibile. Așa este?
N.N.: Am emoții mereu, dar e o plăcere sa interacționez cu oamenii. Rareori mă pierd. Și când se întâmplă, de obicei fac gafe, ceea ce mă amuză. Asta în ceea ce privește interviurile. În spectacole nu-mi amintesc să mă fi pierdut vreodată.

D.E.: În ce rol v-ați dori să fiți distribuită?
N.N.: Și eu m-am întrebat mereu. Dar plăcerea și provocarea este să cunosc psihologia personajului, ce provoacă personajul să acționeze așa. Nu am visat la un personaj anume, fascinația mea vine din descifrarea personajelor. Din compunerea lor ca parte din opera întreagă. Îmi place să descopăr fiecare bucățică de puzzle, și abia după, puzzle-ul întreg.

D.E.: Credeți că ar fi realizabilă o adaptare după un text de Panait Istrati, la Teatrul Maria Filotti din Brăila?
N.N.: Bineînțeles, oricând, ca și Sebastian.

D.E.: Care este spectacolul la care lucrați în prezent?
N.N.: Urmăriți-mă și-o să vedeți!
 

 

(Decembrie 2021 - Ianuarie 2022)

Ca interpret de operă, ai această provocare uriașă de a încerca să supraviețuiești în fiecare zi

 E perfect conștient de faptul că este unul dintre cei mai interesanți cântăreți ai prezentului. A doua oară la București (după 2009), Max Emanuel Cencic s-a transformat într-o autentică vedetă, dar și-a păstrat capul pe umeri. Ascuțime a spiritului, o engleză intimidant de studiată (Cencic s-a pregătit pentru relații internaționale și sociologie, vorbește cinci limbi străine), o ușoară superioritate (i-o iert, pentru că tot ce spune are miez) și o alură de Brit pop-star.Contratenorul care;l-a scos din bezna istoriei pe Leonardo Vinci, pandantul alto al la fel de celebrului Philippe Jarousski, Max Emanuel Cencic nu are cum să te lase indiferent.

Max Emanuel Cencic (foto: Lukasz Rajchert)

Marius Constantinescu: Bun venit înapoi la București, Max! În 2009 te-am ascultat prima dată la Ateneu cu...
Max Emanuel Cencic: ... William Christie.
 
M.C.: Tot cu Haendel, compozitor pe care îl cânți din nou acum. Pe vremea aceea, erai contratenorul emergent, iar astăzi ești, dacă nu contratenorul momentului, atuncii unul dintre cei foarte puțini. Ai început în Zagreb. Mama, cântăreață de operă, tata, regizor de operă...
M.E.C.: ... și dirijor, da. Iar mătușa mea era tot cântăreață de operă.
 
M.C.: Era, cumva, normal să urmezi același drum...
M.E.C.: Nu chiar! Nu mi-am dorit niciodată să fiu cântăreț. S-a întâmplat să fiu.
 
M.C.: Chiar așa? Atunci cum de ai ajuns unul?
M.E.C.: Era o meserie mult prea grea, vedeam la părinții mei... Tocmai de aceea nu prea mă interesa.
 
M.C.: Și ce te interesa?
M.E.C.: Nu prea eram bun la altceva, așa că a trebuit să mă concentrez pe cele pe care le făceam bine, chiar dacă nu prea îmi plăceau.
 
M.C.: Ascultai operă acasă, mergeai la spectacole? Pe lângă părinți și familie, aveai un mediu muzical în jur?
M.E.C.: Da. Nu mă interesa doar opera, ci și baletul, pictura. Eram un copil curios cu privire la o grămadă de lucruri. Nu prea puteai spune în ce direcție voi merge. Părinții chiar se gândeau să mă dea la o școală de balet. Nu a fost foarte clar, chiar dacă, încă de atunci, cântam ca profesionist. Încă de la șapte ani, am cântat la Sorbona, am fost în Spania, am făcut Patimile Sf. Ioan, recitaluri...
 
M.C.: Când a început vocea ta să se stabilizeze?
M.E.C.: Cam acum cincisprezece ani.
 
M.C.: Te-a surprins cumva?
M.E.C.: Deloc. A fost doar o chestiune de alegere. Fac asta sau fac altceva în viață? Studiam relații internaționale și sociologie, vorbesc cinci limbi străine, deci nu eram tocmai pregătit pentru canto. După un timp, însă, înainte de a alege să lucrez într-un Minister de Externe, în vreo grupare strategică sau vreo ambasadă, am ales că vreau să fiu artist. Aș fi călătorit la fel de mult.
 
M.C.: Cum te ajută această pregătire în sociologie și relații internaționale în cariera de azi? E interesant să începi așa, apoi să continui într-o altă direcție!
M.E.C.: Nu cred că m-a ajutat prea mult. Sunt lumi diferite. Mai degrabă, a complicat lucrurile și mai mult. Ca artist de operă, se așteaptă de la tine să îți faci treaba, să fii drăguț cu toată lumea și să pleci. Nu prea trebuie să pui întrebări... Dacă ai un cântăreț care gândește, judecă mai mult decât media, oamenii au tendința să te eticheteze drept dificil. Cel puțin la începutul carierei mele, asta nu a fost foarte ușor.
 
M.C.: Sună foarte a... secolul trecut. Lucrurile încă mai stau așa?
M.E.C.: Da. Trăim în lumi paralele. Ai marea majoritate care ascultă pop, apoi un grup compact care ascultă muzica noastră, alt grup care ascultă jazz, alții care ascultă clasic. Clasic Baroc, clasic contemporan... Și toate acestea în ciuda faptului că trăim în secolul XXI. Ideile proaspete care să treacă de la o lume la alta încă mai șochează. E amuzant, pentru că, după revoluția sexuală din anii șaptezeci, nu ar trebui să ne mai surprindă nimic.
 
M.C.: Pe de altă parte, muzica clasică, opera încă rămân apanajul unui mediu conservator...
M.E.C.: Nu ar trebui să fie așa. Mulți au cariere uriașe create din scandaluri pe scenă, dar eu nu sunt de părere că scandalul clădește o carieră. Cred în lucrurile cu mai multă încărcătură. Ceea ce am încercat să fac a fost să aduc câteva idei proaspete, modele împrumutate din muzica pop pentru organizare și programare, dar fără să dizolv caracterul intelectual al muncii mele. Oamenilor, chiar și după doi ani, încă li se mai pare revoluționar ceea ce fac. Asta mă bucură, pentru că nu cred în schimbări drastice, ci subtile și cu sens. Adevăratul mod de a deveni un star în muzica clasică este anduranța. Cele mai mari nume au șaizeci de ani! Rar ai un superstar al operei care să aibă douăzeci și cinci! Eu am treizeci și șapte, deci mi-a luat ceva timp și cânt de trei decenii! Nu pot vorbi de un mare moment al carierei mele. Nu am fost decât un cântăreț serios care, la fel ca un atlet, se antrenează în fiecare zi. Nu poți să te pui împotriva timpului care ne îmbătrânește pe toți. Ca interpret de operă, ai această provocare uriașă de a încerca să supraviețuiești în fiecare zi. Dacă am norocul să rezist până la șaizeci și cinci de ani, atunci mai vorbim despre star, superstar...Cam așa stau lucrurile în muzica clasică. În muzica pop, e diferit, pentru că poți deveni celebru peste noapte, vinde zece milioane de discuri, iar anul următor nu mai știe nimeni de tine.
 
M.C.: Pe de altă parte, avem marile companii discografice, care procedează pe același model ca în cazul vedetelor pop...
M.E.C.: Da, se poate face, dar muzica clasică are particularitățile ei... Un public al ei, în primul rând. Se pot schimba reguli, dar nu aspecte fizice. Un cântăreț de operă este un artist care se folosește de o voce artificială, subiect al schimbării fizice perpetue. În cazul nostru, un cântăreț de douăzeci și cinci de ani o fi bun, dar unul de treizeci și cinci e mai bun, grație continuei pregătiri. Un cântăreț de pop se poate trezi după o noapte grozavă, cu sex și băutură, să-i vină o idee grozavă, să cânte ceva și, dintr-odată, să emoționeze masele! Nu are nevoie de o voce antrenată, ci de o imagine aranjată.
 
M.C.: Cum crezi că s-a dezvoltat vocea ta în toți acești ani?
M.E.C.: Nu mă judec foarte bine... Nu prea sunt mulțumit cu ceea ce fac, sunt foarte auto-critic, deci nu prea mă pricep să vorbesc despre vocea mea.
 
M.C.: Mai degrabă mezzo sau mai degrabă sopran?
M.E.C.: Simt că merg înspre alto și asta mă bucură. De vreo doi-trei ani lucrez foarte susținut la propriile mele producții de operă. Acestea sunt cele mai importante aspecte ale muncii mele actuale: Alessandro, Artaserse, care a primit Echo Klassik Award...
 
M.C.: Ai o agendă încărcată. Cum ai grijă de vocea, dar și de persoana ta? Se întâmplă să fii în zece-douăsprezece orașe în aceeași lună!
M.E.C.: Încerc să am un doctor bun! Odată ce ai apucat-o pe drumul acesta, trebuie să te adaptezi: diete, sport, o viață sănătoasă, să te ții departe de lucrurile care ar putea să îți obosească vocea sau corpul. Sunt, mai curand, acel spiritus movens al întregii povești. Sunt mai mulți oameni care se ocupă de diverse aspecte, iar eu nu sunt un muzicolog. Am câștigat multă muzică în douăzeci de ani de Baroc și lucrez cu câțiva muzicologi, cărora le cer să caute partituri pentru noi. Eu sunt cel care se ocupă de idei, de cântăreți, de bani... Un fel de director de operă fără operă. Am o echipă de opt oameni la birou și fiecare își face treaba lui: marketing, PR, grafică... Am compania mea de treisprezece ani și ne-am ocupat de proiecte de succes, precum Faramondo sau Farnace de Vivaldi, toate apărute la Virgin și duse în turneu... E frumos să vezi lucrurile pe care le-ai visat devenind realitate. Nu e doar a găsi muzica, a o învăța și a urca pe scenă. Ar fi prea îngust pentru mine.
 
M.C.: Asculți și ceilalți contratenori ai generației tale?
M.E.C.: Evident.
 
M.C.: Chiar și cânți cu unii dintre ei...
M.E.C.: Am câțiva chiar și în management-ul companiei. Compania reprezintă cel mai mare număr de contratenori din lume!
 
M.C.: Cum rămâne cu competiția dintre voi? Mit?
M.E.C.: Nu mă gândesc niciodată așa! Cânt de treizeci de ani și le-am făcut pe toate! Am lucrat cu Bernstein, cu Sir Georg Solti, cu adevărate legende! Am învățat ceva: nu-i lucru ușor. Nu poți invidia pe cineva care a muncit din greu pentru asta. În meseria asta, nimic nu vine ușor. Trebuie să respecți munca tuturor colegilor, pentru că asta doresc să primesc și eu. Oricum, suntem foarte diferiți... Angela Gheorghiu cântă Tosca în felul ei. Nu va fi niciodată Callas, dar nici Callas nu va suna vreodată ca Gheorghiu. E o prostie să vorbești despre asemenea lucruri. Eu nu voi cânta niciodată ca Faggioli sau ca Jaroussky. Fiecare e un univers și muncesc la fel de mult. Nici ei nu vor cânta, probabil, rolurile pe care le cânt eu sau, dacă o vor face, va fi diferit. Unora le va plăcea, altora nu. Gelozia e un sentiment veninos și mă bucur că nu mă bântuie. Nu prea am nici modele, pentru că aș fi tentat să le imit. Inspirații, mai degrabă! Sunt cântăreți care mă inspiră, pe care îmi place să îi aud, dar nu e obligatoriu să fie în vârstă. La audiții se întâmplă să aud cântăreți complet necunoscuți și îmi doresc să lucrez cu ei. Inspirația e peste tot, nu trebuie să poarte eticheta de star.
 
M.C.: Contratenorii sunt oarecum limitați de repertoriul baroc. Îți convine?
M.E.C.: Da și nu. Pe de-o parte, e bine să fii specializat în ceva. Pe de altă parte, simt că multe insituții muzicale mari nu acordă suficientă atenție programării lucrărilor baroce. Muzica clasică e supra-estimată în detrimentul celei baroce. De multe ori, publicul e mult mai interesant de Baroc! Sunt dirijori celebri care înregistrează cine știe ce simfonie de Beethoven și vând 500 de discuri. Noi, când am scos Artaserse de Leonardo Vinci, de care nu a auzit nimeni, am vândut douăzeci și cinci de mii de exemplare! Avem vânzări mult mai mari, iar Alessandro a fost sold out peste tot! Cred că lumea ar trebui să ne ia mai în serios și să programeze mai multă muzică barocă. O operă în doi sau trei ani nu e suficientă. Nici măcar într-o stagiune. E la fel în cazul operelor contemporane. Pentru cei care au bani, e foarte surprinzător! Nu mă surprinde dacă Opera din Cluj-Napoca se arată foarte prevăzătoare cu banii ei, dar Opera din Viena sau cea din Paris, cu un buget de o sută de milioane de euro pe an, vorbesc despre vânzarea biletelor! În acest timp, teatrele mici programează muzica "alternativă".Ar trebui să fie invers. Rămâne de văzut...
 
M.C.: Te vezi evoluând spre repertoriul romantic, așa cum a făcut David Daniels cu Berlioz...
M.E.C.: Am făcut deja un CD cu arii din opere de Rossini care a primit multe elogii. Alții au fost șocați, pentru că aceste arii erau cântate de un bărbat. O revistă din Germania are un concurs în care criticii trebuie să asculte un CD fără să știe nimic despre el. Criticii au scris, în cazul CD-ului meu, de... o tânără mezzo-soprană cu vocea proaspătă și frumoasă, extrem de atractivă! Odată ce au aflat, au fost șocați. Simpla idee ca un bărbat să cânte un rol feminin în travesti e ceva nu neapărat politic, ci de acceptare socială. Intră într-o zonă precum homosexualitatea, zonă despre care oamenii fie se feresc să vorbească, fie nu știu... Nu e ușor. Eu sunt sătul de asta. Nu vreau să mă pun în poziția de a mă explica. Lumea, fie mă place, fie nu, dar nu vreau să explic genuri, naționalități sau culori ale pielii. Sper că am trecut de asta. Aleg, prin urmare, să nu mă expun repertoriului secolului al XIX-lea, pentru că nu merit să mă aflu în mijlocul acestor discuții. Vin dintr-o tradiție serioasă, am cântat mult lied când eram tânăr și cu siguranță voi mai cânta. Mai mult de atât, nu vreau să cânt Oktavian... Am cântat Orlovski și a fost distractiv, dar am avut o producție atât de urâtă de curând, încât nu mai vreau să cânt nici rolul acesta! Mi s-a cerut să mă dezbrac pe scenă și nu e deloc stilul meu.
 
M.C.: Și ce este stilul tău?
M.E.C.: Iubesc filmul, literatura, mai ales romanele istorice. Literatura victoriană mă panichează foarte tare. Anecdotele, faptele istorice mă relaxează. Îmi place să vizitez locuri istorice. Îmi plac antichitățile, muzeele, multe!

Gheara străvezie a singurătății - Duminici post-restant

 ulien Caragea
Duminici post-restant
Editura Pavcon, 2021

 

Citiți un fragment din această carte.

***
Gheara străvezie a singurătății

Avem impresia adeseori că talentul trebuie să se coaguleze în centru, dar observăm că talentul are obiceiuri proprii, e o acuarelă udă, nu se știe până unde ajung nuanțele. Nuanța este de această dată cartea de lirică Duminici post-restant de Julien Caragea, apărută la Editura Pavcon, în 2021.

Duminica post-restant, p. 100, este o zonă caracterizată prin îndepărtare, un loc în care supraviețuiește speranța. Speranța este un sentiment care te determină să crezi că unele ființe, chiar și niște cocori bandajați, au însușirile unui anticar, pasiunea unui bibliofil și curiozitatea unui prieten. Cocorii păstrează scrisori "trimise acasă". Aici, "sub nivelul mării", așteaptă scrisori vechi și scrisori noi. Mă așteaptă pe mine sau pe tine, sau pe cel care le-a scris? Dilemele oferă puncte bonus, dilemele te cheamă și te amăgesc, te atrag spre zone noi în care investigația este o plasă pentru pește, alge, cizme, peturi și dorințe, multe neîmplinite.

Julien Caragea vine din sud, de la Piscu Vechi, unde este profesor de franceză și un scriitor obișnuit cu arșița verii sau cu ploaia, cu frigul, cu sensibilitatea, cu tăcerea. În sud, oamenii au vorba tăioasă și fapta aspră, nu se știe de ce, uneori, ies la iveală oameni blânzi, nepotriviți pentru vânturile din jurul Dunării, pentru nisipurile care înconjoară bălțile. Acolo agricultura a erbicidat sufletul, i-a luat neghina, pălămida, volbura, albăstrelele, macii. De atunci pâinea e făcută cu aditivi. Satul lui Julien Caragea păstrează amintirea, dar trăiește alături de vremi, cugetând în singurătate.

Tăișul albastru al curcubeului, p. 15, surprinde marșul a "50 de mii de rațe" care amenință "trifoiul" și "cei câțiva puișori auriferi". "50 de mii de rațe" trec pe lângă gard, o invazie a unor trupe străine, în sine inofensive, dar căpătând proporții uriașe în ochii celui care își mărturisește "Promiscuitatea și melodrama de a nu avea nici măcar câteva lucruri personale". O sfântă singurătate îl face salvatorul micului său avut piuitor. "Plopul rotat" este un Inel de vacanță, p. 16, care "Își ține marginile coamei în găletușe de plajă" și produce o revoluție interioară, una de catifea, de regăsire a granițelor sufletului. "O fântână în câmp" este o Barieră precară, p. 18, între om și mare. Pe întinderea câmpului, "fără ciutură, fără cumpănă", fântâna este inutilă, singura legătură a omului cu marea, a materiei cu impalpabilul. Madlenă iz de pătul, p. 21, face ce face o madlenă de la Proust citire, aduce aminte, în cadență lirică, de adolescență. "În șopru" se cristalizează viața interioară, apar, în mod surprinzător "principiile morale". O serie de senzații ies din "mirosul stătut de șoarec și frustrări", sunt ani în care diminețile s-au împrăștiat în cele patru zări ca boabele de porumb, în timp ce istoria și-a mișcat valțurile și a depănușat visul "Și toate câte au fost or vor fi". Doar albul a rămas în cămăși, în timp ce "Roata manuală" a fost înlocuită de "cruzimea și indecența instrumentalizării".

Tăierea părului e nepermisă, va fi urmată de pedeapsă. Construită peste blestemul pomului, casa se năruie, chiar dacă are în mijloc, în locul părului, un izvor, dar unul "ros", subțiat. Încălcarea legilor nescrise ale vieții o preschimbă în "falsitate". Titlul, Proiect de centru urban, p. 86, extinde observația la mediul opus satului, orașul. Orașul a nesocotit mersul firesc al existenței, a condensat materia în orizonturi mici, a transformat-o în ipocrizie. În Căutând frunza pierdută, p. 26, spațiul urban este unul distopic, este nevoie de "permis de liberă trecere printr-un parc pentru bătrâni". Bucuria unei presupuse crime, p. 29, înregistrează datele unui oraș posibil, dar un oraș fantomă în care persistă un miros de bun, în rest nu se poate spune nimic. Femininul este prezent doar printr-un indiciu, dar și el destructurat, refuzat vieții, realității. Primind datele morții, dispariția ei condiționează existența, o face irepetabilă, "Fiind odată n-ar mai putea nicicând să fie". Ideea este completată de "gogoșeriile triste" cu "Mirosul gras de străzi practicabile și de cocă prăjită" din Aranjarea ținutei, p. 30. Duritatea concluziei este atenuată de chiasmul final, sub aparența jocului de cuvinte: "Curățenia, educația, răsfățul familial, Limitele progresului și progresul limitelor".

Limbajul lui Julien Caragea are subtilități uimitoare, un stil de mare finețe care impune o analiză stilistică atentă. Lirismul este profund, ludic, la primul nivel. Zâmbetul e fin, amuzat la vederea unei lumi imune la frumusețe, incapabile să gestioneze sensurile insesizabilului. În esență, este o lume frivolă și tragică. Cuvintele au rolul principal. Pot fi palpate, cunoscute. Comparația și metafora se înregimentează într-o armadă istorică, într-un interval intenționat nemuritor. Titlurile, lăsate la final, în paranteză, trăiesc prin ele însele, plusează prin apropieri neașteptate, ironice. Exemplele sunt nenumărate: Încheierea precaută a nasturilor, O timiditate de brazi, O evadare de gâște sălbatice, Turmă de oi așteptând sosirea fanfarei, Camionagiu în zona prăpăstiilor transparente, Tangou woodoo etc.

P. 70, Bandaj alb, schimbat, pe fruntea celui cuprins de febră. Poemul nu trebuie citat fragmentar pentru a nu pierde ceva, acel evanescent suprasolicitat până la respingerea totală de către poezia tânără. Și totuși, "neobacovianul nostru", cum îl numește Nicolae Coande pe Julien Caragea, creează un univers al desprinderii, al pierderii. Nimic nu-l oprește și "Trimite acest mesaj alb într-o sticlă pe mare" (Lavandă fină, p.71).

Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

 

Alexandru Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

Există în viața fiecăruia dintre noi momente pe care le așezăm la temelia devenirii noastre, fragmente trăite, pe care, dacă le decupăm, au conturul precis al unor experiențe cu funcție revelatoare. Cel mai frecvent, suportul unei asemenea experiențe este călătoria, pentru că ea ne pune în situația de a ne îndepărta de lumea cunoscută și de a ne desprinde de rețeaua protectoare formată din oamenii care s-au adunat în timp în jurul nostru. Întâlnirea cu noul poate fi destabilizatoare, ne poate schimba fundamental structura interioară, aruncându-ne pe alte coordonate existențiale sau, dimpotrivă, ne-o poate confirma, cu fiecare pas. De multe ori, experiențele prin care trecem călătorind ne ajută să ne reașezăm straturile interioare ale ființei, iar ce descoperim acolo simțim nevoia să le împărtășim și celorlalți, povestindu-le despre ce am văzut și am trăit. O asemenea călătorie cu funcție revelatoare, care s-a cerut transpusă în scris și dăruită și altora, este cea întreprinsă de Alexandru N. Stermin, prin jungla amazoniană, Los Angeles și Beijing. Cartea sa, Călătorie în jurul omului, apărută în octombrie 2021, la editura Humanitas, este expresia scripturală a drumului care l-a purtat pe biologul Alexandru N. Stermin prin trei jungle: una a Amazonului, celelalte două, urbane.

Devenită imediat una dintre cel mai bine vândute cărți ale editurii, Călătorie în jurul omului este un palimpsest, un text cu multe niveluri, deschis unor numeroase posibilități de lectură. Complexitatea acestei cărți care se citește, paradoxal, dintr-o suflare, este conferită de particularitățile vocii auctoriale. Biolog, explorator, cercetător al Universității Babeș-Bolyai, licențiat în teologie, având un master în filosofie și formare și în psihoterapie pozitivă, Alexandru N. Stermin este el însuși un căutător, o conștiință interogativă, care se mișcă firesc atât prin sfera cunoașterii științifice, cât și prin disciplinele umaniste. Discursul său este capabil să aducă în același context, fără să știrbească frumusețea și profilul niciunuia, termeni din biologie, chimie, ecologie, teologie, filosofie, neuroștiințe, biopolitică sau etică. Oxitocina, serotonina, dopamina, ritualurile triburilor amazoniene sau sistemul neuronilor oglindă sunt noțiuni pe care autorul le aduce în fața cititorului cu bucuria unui copil care deschide, rând pe rând, cadourile ce conțin jucăriile sale preferate. Toate se topesc într-un text cald, de o sinceritate cuceritoare încă de la primele rânduri.

La plăcerea jocului interdisciplinar se adaugă și o mare plăcere a confesiunii. Inscripția "Că de n-aș fi, nu s-ar povesti", de pe insigna pe care Alexandru N. Stermin și-a prins-o pe geanta de umăr luată în călătorie trebuie citită, atunci când o raportăm la autorul cărții, astfel: "Că de n-aș fi, nu m-aș povesti". Vocii pe care o auzim în carte îi place să se povestească, pentru că, în felul acesta, își înțelege mai bine experiențele și îi inspiră și pe alții să pornească, poate, pe același drum al căutării de sine. Povestea se cere scrisă nu din orgoliul celui care se crede creator de lumi, ci din modestia omului care e impresionat de tot ce se află în jurul său și, mai ales, din dorul celui care vrea să eternizeze prin scris călătoria spre universul nou, căruia simte însă că i-a aparținut dintru început. Cea mai tulburătoare confesiune din carte, făcută în modul cel mai firesc, este aceea că plecarea în călătorie a fost generată de spectrul fricii de moarte. O frică sub impresia căreia omul nu paralizează, ci pleacă în căutarea unor experiențe care, dacă nu îi pot da un sens existenței, pot cel puțin să o justifice. Elementul declanșator al călătoriei în plan real deschide și închide simbolic volumul. Prima noapte petrecută în junglă este momentul în care frica de moarte nu este doar un gând care plutește în minte, ci devine o realitate cumplită, care declanșează un atac de panică. Întunericul absolut, sunetele din ce în ce mai intense, senzația stranie dată de primul somn într-un hamac îl copleșesc pe călătorul care înțelege că frica pură pe care o simte e frica de moarte. În mijlocul junglei amazoniene, într-un întuneric mai dens ca acela de dinainte de crearea lumii, spaima este amplificată de reamintirea vocii mamei, care se aude din ce în ce mai puternic. Ca în cazul sorescianului Iona, captiv în burta chitului, călătorului îi fuge gândul spre singura ființă care l-ar putea salva - mama. Dar în tot amalgamul de trăiri și de senzații, nici ea nu mai este acum o figură dătătoare de liniște, pentru că vocea ei e impregnată de ecouri rău prevestitoare: "Credeam, în tot acest context creat de mintea mea, că mama a presimțit că o să mor în junglă." Un ultim moment de luciditate îl face însă pe explorator să înțeleagă că panica este amplificată de gândurile pe care nu le mai poate controla și că realitatea, privită obiectiv, este diferită de tot acest vortex din care, până la urmă, reușește să se extragă. Celei mai înspăimântătoare nopți îi urmează o dimineață în lumina căreia totul se reordonează, pentru că, odată învinsă cea mai mare frică, lumea arată altfel, iar trăirea fundamentală devine bucuria de a fi, pur și simplu. Prin opoziție, ultima noapte în junglă este trăită în liniște absolută, inundată de lumina stelelor vizibile, pentru prima dată în această călătorie, pe cerul nopții. Înseninarea miraculoasă parcă a cerului se suprapune, în plan interior, cu sentimentul dobândirii unei iluminări nemaitrăite până atunci: "(...) priveam din hamac spre stele și atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conștientizat lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, am înțeles parcă multe din câte nu pricepeam și mi-au venit în minte întrebări pe care nu le mai avusesem până în acea clipă. După șase zile în junglă, am devenit parcă mai înțelept (...)." Cum orice i se întâmplă se reflectă în conștiința autorului ca un eveniment care e pus în legătură cu o altă realitate, trăită sau livrescă, atingerea unui alt nivel de înțelegere a lumii este explicată de vocea autorizată a biologului drept un caz de "neurogeneză de fază adultă." În plan simbolic, suntem în fața unei imagini de tip "punere în abis", adică a unei figuri ce concentrează în ea esența întregului volum. Odată depășită și înțeleasă, orice experiență-limită arată, în sufletul nostru, ca un cer senin pe care se poate zări o puzderie de stele.

Asimilată ca experiență fundamentală a eului și descrisă în al doilea capitol al cărții, frica de moarte reapare în penultimul capitol, prin evocarea tulburătoare a morții bunicului și apoi a bunicii. Moment ce marchează desprinderea definitivă de copilărie, dispariția bunicilor este o suferință ce tulbură adâncul sufletesc al tânărului: "Bunica avea în ființa ei copilăria mea, iar atunci, odată cu ea, a murit și o parte din mine." Rememorând acel episod, mintea dornică de certitudini a biologului îl explică în termeni științifici, prin descrierea cu obiectivitate a tuturor etapelor prin care trece corpul uman imediat după ce inima a încetat să mai bată, și prin referiri la filosofie, de la stoici, la gânditori moderni precum Nietzsche sau Heidegger. Trecută prin filtrul realității trăite și al celei livrești, frica de moarte dobândește, spre finalul cărții, funcția unui element revelator ce sporește semnificația vieții, atât la nivel individual, cât și colectiv: "Dincolo de ceața neliniștii, suferinței, fricii ori groazei, moartea pare că are semnificația ei bună, favorabilă în ecuația vieții, nu doar a vieții în cadranele existenței unui individ, ci a vieții la nivel universal." Iar valența esențialmente pozitivă a vieții este aceea că ne face să prețuim clipa și să ne raportăm mai conștient la prezent, pentru a nu irosi timpul care nu are, pentru noi, oamenii, coordonatele veșniciei.

Bucuria de a fi viu și curiozitatea călătorului sunt elementele definitorii ale traseului prin spațiul primordial al umanității, jungla. Alături de Roberto, ce joacă rolul prietenului-maestru, Alexandru N. Stermin descoperă lumea palpitând de viață a junglei amazoniene, cu toate simțurile alerte și cu toate referințele științifice și culturale pe care le are la dispoziție. Ritualul zilnic al meselor luate împreună, pescuitul peștilor piranha, privitul delfinilor, imaginea vegetației luxuriante sunt tot atâția declanșatori ai unei bucurii ce nu vorbește doar despre o trăire individuală, ci este proiectată la nivelul speciei umane, printre ale cărei instincte primordiale este și acela de a se bucura la vederea unei naturi pline de viață, pentru că ea este garanția supraviețuirii: "(...) noi suntem urmașii celor care erau, într-o perioadă lungă a evoluției speciei noastre, vânători și culegători. Triburile, sau mai bine spus acele grupuri nomade de oameni, recunoșteau instinctiv aceste peisaje pline de viață ca pe o sursă de hrană ce, implicit, le asigura supraviețuirea." De la preistoria umanității, Stermin trece la prezentul ei, descriind-o ca pe o specie care se amăgește cu ideea independenței față de natură. Crescut în mijlocul junglei urbane, printre ziduri tot mai înalte și într-o însingurare tot mai pronunțată, omul contemporan pare să își fi pierdut "simțul responsabilității și conștiința naturii." Vocea biologului este acompaniată acum de aceea a ecologistului care surprinde cu îngrijorare amprenta pe care civilizația umană a pus-o asupra naturii. Dar nu numai natura am schimbat-o, ci și felul în care ne organizăm existența în plan social, de la triburile mici, în care fiecare individ este la adăpost de pericole prin legăturile strânse cu ceilalți indivizi, la comunitățile enorme din junglele urbane, unde numărul mare al indivizilor nu este un avantaj, ci o sursă majoră de stres. Paradoxal, deși putem face atâtea ca să trăim mai confortabil, iar această abilitate de a schimba lumea ne face să ne credem invincibili, de fapt, suntem cel puțin la fel de vulnerabili ca oamenii din preistorie, obișnuiți să trăiască în mijlocul naturii. În mijlocul junglei, autorul primește cea mai frumoasă lecție de ecologie de la Roberto, când acesta din urmă îl oprește din a ciopli scoarța unui copac pentru a-și face un hamac. Roberto știe că un gest aparent mărunt poate duce la moartea arborelui, iar ea va declanșa apoi, ca în efectul Butterfly, o serie de evenimente pe care cel care le-a inițiat nu le mai poate opri. Fără să îl învețe nimeni, Roberto are conștiința apartenenței la același univers cu arborii care îl înconjoară și are grijă să nu își depășească locul ocupat printre celelalte elemente ale naturii.

Îndepărtarea omului contemporan de natură nu este explicată numai prin argumente de ordin biologic (adaptabilitatea speciei umane), psihologic (diversitatea oamenilor) sau socio-politic (vezi diferențele majore dintre societăți, surprinse prin două exemple complementare - Los Angeles și Beijing), ci și printr-o incursiune în imaginarul religios. Una din mizele cărții și ceea ce reprezintă, de altfel, și absoluta sa noutate în context românesc, este punerea în dialog, pe marginea temei naturii, a spiritului religios cu gândirea de tip științific. Printre concepte filosofice și noțiuni științifice, își fac loc, foarte firesc, magia și ritualul. Fantezia nu este deloc străină biologului care trebuie să fie, după cum autorul mărturisește că le spune studenților în primele seminarii, "un munte de imaginație". Un moment în care magia este adusă în prim-plan este episodul primei îmbăieri a nou-născutei Antonia, nepoata autorului. Odată baia terminată, tradiția spune că apa trebuie aruncată la stâlpii porții, ca să nu plece copilul departe de casă. Acest episod ritualic trebuie pus în practică de autorul însuși, care nu-i găsește însă rostul și vrea să arunce apa pe trandafirii din curte, căci le-ar fi mai de folos. În acest moment, lumea pare dezvrăjită de cel care nu vrea să facă ce îi spune datina. A uda trandafirii se prefigurează a fi concesia pe care biologul o face superstiției, îndreptând apa spre plantele care se pot hrăni cu ea. Totuși, gândul magic iese învingător, pentru că decizia finală este aceea de a arunca apa în pârâul care traversa satul, spunând: "Du-te și vezi Lumea!" Îndemnul e adresat copilului, dar poartă în el toată bucuria de a călători a celui care nu își dorește altceva decât să vadă lumea și poate fi citit ca un motto al întregii cărți. Apărut ca o formă de revoltă împotriva tradiției, actul performat atunci, privit retrospectiv, cuprinde în el întreaga forță a unui gest ce poate schimba un destin: "Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă."

Stermin scoate relația omului cu natura din zona relativ închisă a ecologiei sau a militantismului de tip ecologic practicat de ONG-uri și cuprinde în sfera sa argumente de ordin filosofic și spiritual care "îmbracă" datele cercetătorilor cu toată încărcătura simbolică a gesturilor ritualice, a credințelor și a tradițiilor ce sunt camuflate, mai mult sau mai puțin, în existența noastră cotidiană. Creștinismul, care modelează spiritualitatea românească în context european, este descris ca un element ce explică felul particular în care interacționăm cu natura în acest spațiu. Văzut prin filieră creștină drept o creație divină cu drepturi depline asupra naturii, omul dispune de realitatea din fața sa așa cum crede de cuviință, modificând-o în funcție de nevoile sale. Antropocentrismul tipic culturii iudeo-creștine în care ne-am format ne face să vedem natura ca pe un element exterior, nu ca pe unul din care suntem parte constituentă, cu un rol egal cu al tuturor elementelor din jurul nostru: "E greu, poate, să înțelegem că toți, și eu, și tu, și trestia, suntem praf de stele, că atomii care ne construiesc s-au format când unele stele s-au stins, că circulă în natură, că atunci când gândești, iubești, dormi sau mergi, atomi din tine se rup și, prin respirație, ies din corpul tău, că plutesc în aer și sunt fixați în trestie, prin fotosinteză, că poate o omidă va mânca acea parte a trestiei în care sunt atomii tăi, bucăți din tine; așa cum tu mănânci un măr în care s-au fixat atomii din alți oameni sau alte vietăți. E greu de înțeles, însă e frumos!"

Cartea lui Alexandru N. Stermin se încadrează în ceea ce, la începutul anilor 2000, un grup de cercetători australieni numea, inițial, Ecohumanities, apoi Environmental humanities, un domeniu de intersecție al disciplinelor umaniste cu spațiul științelor, în special a celor despre mediu. Stermin deschide drum unei abordări cu totul noi în spațiul cultural românesc, ce presupune prezentarea relației omului contemporan cu mediul din care face parte, prin filtrul mai multor discipline deodată, dar și prin filtrul propriei experiențe. Cartea sa nu este o încercare de a populariza discursul științei, nici un ghid de supraviețuire în jungla urbană. Cu atât mai puțin nu este o încercare de a laiciza discursul religios sau un text motivațional. Este un demers inteligent și curajos pe care și-l asumă autorul în încercarea sa de a descoperi care este locul pe care omul îl ocupă în lume. La această descoperire participă cu toată ființa sa, prin experiențele din prezent și prin cele din trecut, aducând cu sine mai multe perspective, care nu se exclud, ci sunt complementare. Călătorie în jurul omului este, din punctul meu de vedere, un prim moment în care vedem constituindu-se în spațiul cultural românesc un discurs interdisciplinar, încadrabil domeniului nou și foarte dinamic, pentru care încă în limba română nu am găsit un echivalent, cunoscut drept Environmental humanities. Deși aflat la început, acest nou discurs nu este deloc ezitant, neclar, prolix sau ermetic. Dimpotrivă, este cuceritor prin inteligență, prin suplețea demonstrației, prin subtilitatea argumentelor aduse, prin sinceritate și, mai ales, prin multă emoție.

Premiul Academiei Române pe anul 2019, conferit în decembrie 2021- Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor

 

Carmen Stoianov
Cărțile Psalmilor. Reflexii în sonor
Editura Muzicală, 2019

 

Citiți un fragment din această carte.

***
O introducere

Am în mână cele două volume Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor, semnate de muzicologul Carmen Stoianov - fostă colegă de Conservator și totodată prietenă apropiată - și nu vreau să vă ascund că sunt copleșită de emoție și admirație.

Nu de mult, în prima decadă a lunii decembrie 2021, volumele i-au adus autoarei prestigiosul premiu al Academiei Române pe anul 2019, premiu ce se poate obține o singură dată în viață. Primise înainte, pentru aceste volume, Premiul Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România, tot pe anul 2019, pentru Cercetare Muzică Sacră.

Cu un CV remarcabil, despre care nu am spațiu să vorbesc acum, Carmen Stoianov este doctor în muzicologie, dar are și un masterat valoros în Studii Culturale Ebraice de la Facultatea de Litere a Universității din București. Conducătorul Disertației de Masterat, regretatul prof. dr. Dan Horia Mazilu, membru corespondent al Academiei Române, a fost cel care i-a sugerat o idee, aceea de a căuta în Psalmi numitorul comun privind numele instrumentelor în conformitate cu originalul ebraic.

Zis și făcut! Carmen nu este omul care să stea pe gânduri, nu este omul care să refuze o provocare și a pornit imediat la drum. Dar, ideea inițială s-a transformat încetul cu încetul într-un amplu demers de studiere a Psalmilor dintr-o nouă perspectivă, aceea a muzicologului.

Drumul a fost lung, ani de zile de muncă, de căutări. Văzând cât de bogată este bibliografia parcursă (peste 400 de titluri la primul volum, chiar mai multe la cel de-al doilea, am numărat eu... de curiozitate), nu știu dacă cititorul va intui acel ceva, care pe mine m-a fascinat. Vorbesc despre modul în care a privit autoarea Psalmii, căutând să își golească mintea (este un fel de-a spune!), ca să poată primi o nouă frumusețe, necunoscută, intuită, căutată și găsită. Îmi spune Carmen: Știi care e ideea... despre Psalmi s-a scris mult și, cu siguranță, de profesioniști străluciți, cu multă știință de carte (filosofie, poezie, teologi, rabini) dar eu i-am citit simplu, ca și cum n-aș ști nimic din ce se știe deja (deși știam eu ceva-ceva...), așa ca un muzicolog uimit de dărnicia informațiilor, de frumusețea lor. Și muzicologul a găsit ce căuta: adevărul dramaturgiei muzicale din Psalmi.

Cercetarea este amplă, acoperind Tehillim (cele cinci Cărți ale Psalmilor ebraici canonici). Aceste prime volume studiază Psalmii 1-41 (volumul I) și 42-72 (volumul II).

Viziunea este nouă, pertinentă și argumentată "la sânge", socotită de autoare doar o punere în discuție, semne de întrebare, posibile viitoare trasee de cercetare, opinie enunțată, de altfel, chiar în subtitlul ambelor volume: Introducere și direcții de cercetare în studiul Psalmilor biblici.

M-aș fi mirat de cuvântul Introducere, pentru o lucrare ce va putea atinge 3.000 de pagini, după estimarea mea - de vreme ce primele două volume din cinci numără deja peste 1.100 -, dar înțeleg bine la ce fel de introducere s-a referit Carmen Stoianov. În lungul, milenarul șir al cercetărilor și interpretărilor ce au constituit o adevărată Filieră a Psalmilor - cum o numește autoarea -, noutatea punctului de vedere deschide calea unor noi și noi interpretări, Filiera fiind, practic, fără sfârșit.

Deși nu face din asta un secret, cercetând și comparând diferitele traduceri, Carmen Stoianov remarcă unele neconcordanțe, lipsuri ori chiar adăugiri ce nu se regăsesc în textul original și, în căutarea științifică pe care o dorește cât mai realistă și totodată obiectivă, traduce ea însăși. Iată ce găsesc într-o notă de subsol:
Este rațiunea pentru care, căutând precizia, coerența de limbaj și abordare mai ales în planul indicilor sonor-muzicali, am realizat și unele traduceri ale formulărilor / indicațiilor aflate pe frontispiciul sau în corpul unora dintre Psalmi, mai ales atunci când am considerat că acestea se impun, fiind vorba despre posibile indicații de formă sonor-muzicală, instrumente, modalitate de emisie sonoră, registre de cântare, efecte vocale, etc.

Cărțile Psalmilor, Reflexii în sonor nu sunt romane, nici măcar romane de aventuri, cu toate că ceea ce găsim în ele poate fi o aventură în sine. O aventură ce străbate veacurile, istoria, mai ales istoria muzicii care își are rădăcinile bine înfipte acolo, în Psalmi. Carmen îi citește și recitește cu ochii celui care, uimit de oferta generoasă, află prin ei și ne împărtășește "ceva din istoria istoriei muzicii".

Muzicologul a găsit în Psalmi informația sonoră, Starea de Cântec - cum o numește.

Încerc să dau un sumar exemplu și mă uit la Psalmul 13 (potrivit numerotării originalului ebraic canonic). Fiecare Psalm are o fișă descriptivă și atotcuprinzătoare. Autoarea afirmă că Psalmul 13 este învăluit între ambele coperte de cântare. Îmi place termenul ce arată prezența cântării încă de la primele cuvinte - Către mai-marele cântăreților -, readucând ideea la ultimul verset - Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine. Din analiza acestui Psalm mai primim o informație deosebită, aceea că întâlnim în el pentru prima dată decizia de tip "angajament de credință" a lui David: aceea de a face o cântare vocală adresată Domnului.

Nu intru în amănuntele analizei poetico-sonor/muzicale sau în alte considerații foarte bine conturate în discursul autoarei, ci merg direct la un alt criteriu privind Psalmul 13, criteriu prezent, desigur, la analizele tuturor Psalmilor (deocamdată în număr de 72). Mă refer la o adevărată muncă de Sisif, aceea de a urmări, de a găsi în toată evoluția componisticii lucrări ale compozitorilor ce au la bază textele psalmice. Iată cum autoarea a identificat acest Psalm în creația unui mare număr de compozitori, începând cu secolele XV-XVI ale școlii franco-flamande și trecând prin istoria muzicii până în zilele noastre. Apar nume cunoscute sau mai puțin cunoscute, de la francezul Josquin des Prez sau venețianul Adrian Willaert, la germanul Thomas Stolzer, periplul continuând și acoperind și alte zone geografice și de timp. Nu îi menționez pe toți, dar nu pot să trec de Claudio Monteverdi (1567-1643), de Georg Friedrich Händel (1685-1759), de Benedetto Marcello (1686-1739), de Felix Mendelsson-Bartholdy (1809-1847), de Johannes Brahms (1833-1897) sau Franz Liszt (1811-1886). Lista continuă cu nume de compozitori ai secolului XX și chiar XXI, dar Carmen Stoianov nu se oprește aici, ci investighează mai departe, găsind acest Psalm și în creațiile unora dintre compozitorii români. Este citat Ștefan Niculescu (1927-2008) pentru monumentala lucrare dedicată unui ansamblu de șase voci bărbătești intitulată Psalmus, apoi compozitorul Theodor Grigoriu (1926-2014) cu o suită pentru cor mixt, care cuprinde 33 de Psalmi. Nu în ultimul rând, Psalmul 13 se oglindește și în creația compozitoarei Carmen Petra Basacopol, căreia, ca și celorlalți compozitori citați, Carmen Stoianov îi face un mini portret. Cum am afirmat de la început, muncă grea, de mare migală, muncă de adânci căutări.

Tot în căutările sale, autoarea a mai urmărit o idee foarte interesantă, aceea a CÂNTĂRII NUMELUI DOMNULUI și a CÂNTĂRII INSTRUMENTALE A NUMELUI DOMNULUI, acel NUME sacru, de nerostit. Dacă în multe traduceri s-a trecut cu vederea diferența dintre cântare vocală și cântare instrumentală, iată că textul ebraic arată clar și stă mărturie faptului că NUMELE DOMNULUI apare întotdeauna însoțit de instrument sau doar instrumental (cele două instrumente tradiționale fiind o harpă, posibil cu zece coarde, care acompania un alt instrument cu coarde a cărui denumire în limba română apare ca alăută, chitară, etc., dar poate fi și lira).

Concluziile ce se află în finalul fiecărui volum ne spun din nou foarte multe. Eu, una, citindu-le, am avut senzația unei veritabile sinteze, o esență plină de substanță, care, pe alocuri, pune noi întrebări, deschizând calea unor noi și noi răspunsuri.

Să vă mai spun un secret: "Mi-a șoptit o viorea" că volumele trei și patru sunt gata și le vom avea în anul 2022.

Și nu trebuie să uit să semnalez că soțul lui Carmen, compozitorul Petru Stoianov, este autorul coperților ce se definesc prin simplitate și simboluri: lira și numărul 1 (cu simbolul ebraic Alef) - pentru primul volum și numărul 2 (cu simbolul ebraic Bet) - pentru volumul secund.