Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

 

Alexandru Stermin
Călătorie în jurul omului
Editura Humanitas, Colecția Știință, 2021

Citiți un fragment din această carte.

***
Despre Călătorie în jurul omului, cu bucurie

Există în viața fiecăruia dintre noi momente pe care le așezăm la temelia devenirii noastre, fragmente trăite, pe care, dacă le decupăm, au conturul precis al unor experiențe cu funcție revelatoare. Cel mai frecvent, suportul unei asemenea experiențe este călătoria, pentru că ea ne pune în situația de a ne îndepărta de lumea cunoscută și de a ne desprinde de rețeaua protectoare formată din oamenii care s-au adunat în timp în jurul nostru. Întâlnirea cu noul poate fi destabilizatoare, ne poate schimba fundamental structura interioară, aruncându-ne pe alte coordonate existențiale sau, dimpotrivă, ne-o poate confirma, cu fiecare pas. De multe ori, experiențele prin care trecem călătorind ne ajută să ne reașezăm straturile interioare ale ființei, iar ce descoperim acolo simțim nevoia să le împărtășim și celorlalți, povestindu-le despre ce am văzut și am trăit. O asemenea călătorie cu funcție revelatoare, care s-a cerut transpusă în scris și dăruită și altora, este cea întreprinsă de Alexandru N. Stermin, prin jungla amazoniană, Los Angeles și Beijing. Cartea sa, Călătorie în jurul omului, apărută în octombrie 2021, la editura Humanitas, este expresia scripturală a drumului care l-a purtat pe biologul Alexandru N. Stermin prin trei jungle: una a Amazonului, celelalte două, urbane.

Devenită imediat una dintre cel mai bine vândute cărți ale editurii, Călătorie în jurul omului este un palimpsest, un text cu multe niveluri, deschis unor numeroase posibilități de lectură. Complexitatea acestei cărți care se citește, paradoxal, dintr-o suflare, este conferită de particularitățile vocii auctoriale. Biolog, explorator, cercetător al Universității Babeș-Bolyai, licențiat în teologie, având un master în filosofie și formare și în psihoterapie pozitivă, Alexandru N. Stermin este el însuși un căutător, o conștiință interogativă, care se mișcă firesc atât prin sfera cunoașterii științifice, cât și prin disciplinele umaniste. Discursul său este capabil să aducă în același context, fără să știrbească frumusețea și profilul niciunuia, termeni din biologie, chimie, ecologie, teologie, filosofie, neuroștiințe, biopolitică sau etică. Oxitocina, serotonina, dopamina, ritualurile triburilor amazoniene sau sistemul neuronilor oglindă sunt noțiuni pe care autorul le aduce în fața cititorului cu bucuria unui copil care deschide, rând pe rând, cadourile ce conțin jucăriile sale preferate. Toate se topesc într-un text cald, de o sinceritate cuceritoare încă de la primele rânduri.

La plăcerea jocului interdisciplinar se adaugă și o mare plăcere a confesiunii. Inscripția "Că de n-aș fi, nu s-ar povesti", de pe insigna pe care Alexandru N. Stermin și-a prins-o pe geanta de umăr luată în călătorie trebuie citită, atunci când o raportăm la autorul cărții, astfel: "Că de n-aș fi, nu m-aș povesti". Vocii pe care o auzim în carte îi place să se povestească, pentru că, în felul acesta, își înțelege mai bine experiențele și îi inspiră și pe alții să pornească, poate, pe același drum al căutării de sine. Povestea se cere scrisă nu din orgoliul celui care se crede creator de lumi, ci din modestia omului care e impresionat de tot ce se află în jurul său și, mai ales, din dorul celui care vrea să eternizeze prin scris călătoria spre universul nou, căruia simte însă că i-a aparținut dintru început. Cea mai tulburătoare confesiune din carte, făcută în modul cel mai firesc, este aceea că plecarea în călătorie a fost generată de spectrul fricii de moarte. O frică sub impresia căreia omul nu paralizează, ci pleacă în căutarea unor experiențe care, dacă nu îi pot da un sens existenței, pot cel puțin să o justifice. Elementul declanșator al călătoriei în plan real deschide și închide simbolic volumul. Prima noapte petrecută în junglă este momentul în care frica de moarte nu este doar un gând care plutește în minte, ci devine o realitate cumplită, care declanșează un atac de panică. Întunericul absolut, sunetele din ce în ce mai intense, senzația stranie dată de primul somn într-un hamac îl copleșesc pe călătorul care înțelege că frica pură pe care o simte e frica de moarte. În mijlocul junglei amazoniene, într-un întuneric mai dens ca acela de dinainte de crearea lumii, spaima este amplificată de reamintirea vocii mamei, care se aude din ce în ce mai puternic. Ca în cazul sorescianului Iona, captiv în burta chitului, călătorului îi fuge gândul spre singura ființă care l-ar putea salva - mama. Dar în tot amalgamul de trăiri și de senzații, nici ea nu mai este acum o figură dătătoare de liniște, pentru că vocea ei e impregnată de ecouri rău prevestitoare: "Credeam, în tot acest context creat de mintea mea, că mama a presimțit că o să mor în junglă." Un ultim moment de luciditate îl face însă pe explorator să înțeleagă că panica este amplificată de gândurile pe care nu le mai poate controla și că realitatea, privită obiectiv, este diferită de tot acest vortex din care, până la urmă, reușește să se extragă. Celei mai înspăimântătoare nopți îi urmează o dimineață în lumina căreia totul se reordonează, pentru că, odată învinsă cea mai mare frică, lumea arată altfel, iar trăirea fundamentală devine bucuria de a fi, pur și simplu. Prin opoziție, ultima noapte în junglă este trăită în liniște absolută, inundată de lumina stelelor vizibile, pentru prima dată în această călătorie, pe cerul nopții. Înseninarea miraculoasă parcă a cerului se suprapune, în plan interior, cu sentimentul dobândirii unei iluminări nemaitrăite până atunci: "(...) priveam din hamac spre stele și atunci, ca într-o vâltoare, mi-au trecut prin cap mii de gânduri, am conștientizat lucruri de care nu fusesem conștient până atunci, am înțeles parcă multe din câte nu pricepeam și mi-au venit în minte întrebări pe care nu le mai avusesem până în acea clipă. După șase zile în junglă, am devenit parcă mai înțelept (...)." Cum orice i se întâmplă se reflectă în conștiința autorului ca un eveniment care e pus în legătură cu o altă realitate, trăită sau livrescă, atingerea unui alt nivel de înțelegere a lumii este explicată de vocea autorizată a biologului drept un caz de "neurogeneză de fază adultă." În plan simbolic, suntem în fața unei imagini de tip "punere în abis", adică a unei figuri ce concentrează în ea esența întregului volum. Odată depășită și înțeleasă, orice experiență-limită arată, în sufletul nostru, ca un cer senin pe care se poate zări o puzderie de stele.

Asimilată ca experiență fundamentală a eului și descrisă în al doilea capitol al cărții, frica de moarte reapare în penultimul capitol, prin evocarea tulburătoare a morții bunicului și apoi a bunicii. Moment ce marchează desprinderea definitivă de copilărie, dispariția bunicilor este o suferință ce tulbură adâncul sufletesc al tânărului: "Bunica avea în ființa ei copilăria mea, iar atunci, odată cu ea, a murit și o parte din mine." Rememorând acel episod, mintea dornică de certitudini a biologului îl explică în termeni științifici, prin descrierea cu obiectivitate a tuturor etapelor prin care trece corpul uman imediat după ce inima a încetat să mai bată, și prin referiri la filosofie, de la stoici, la gânditori moderni precum Nietzsche sau Heidegger. Trecută prin filtrul realității trăite și al celei livrești, frica de moarte dobândește, spre finalul cărții, funcția unui element revelator ce sporește semnificația vieții, atât la nivel individual, cât și colectiv: "Dincolo de ceața neliniștii, suferinței, fricii ori groazei, moartea pare că are semnificația ei bună, favorabilă în ecuația vieții, nu doar a vieții în cadranele existenței unui individ, ci a vieții la nivel universal." Iar valența esențialmente pozitivă a vieții este aceea că ne face să prețuim clipa și să ne raportăm mai conștient la prezent, pentru a nu irosi timpul care nu are, pentru noi, oamenii, coordonatele veșniciei.

Bucuria de a fi viu și curiozitatea călătorului sunt elementele definitorii ale traseului prin spațiul primordial al umanității, jungla. Alături de Roberto, ce joacă rolul prietenului-maestru, Alexandru N. Stermin descoperă lumea palpitând de viață a junglei amazoniene, cu toate simțurile alerte și cu toate referințele științifice și culturale pe care le are la dispoziție. Ritualul zilnic al meselor luate împreună, pescuitul peștilor piranha, privitul delfinilor, imaginea vegetației luxuriante sunt tot atâția declanșatori ai unei bucurii ce nu vorbește doar despre o trăire individuală, ci este proiectată la nivelul speciei umane, printre ale cărei instincte primordiale este și acela de a se bucura la vederea unei naturi pline de viață, pentru că ea este garanția supraviețuirii: "(...) noi suntem urmașii celor care erau, într-o perioadă lungă a evoluției speciei noastre, vânători și culegători. Triburile, sau mai bine spus acele grupuri nomade de oameni, recunoșteau instinctiv aceste peisaje pline de viață ca pe o sursă de hrană ce, implicit, le asigura supraviețuirea." De la preistoria umanității, Stermin trece la prezentul ei, descriind-o ca pe o specie care se amăgește cu ideea independenței față de natură. Crescut în mijlocul junglei urbane, printre ziduri tot mai înalte și într-o însingurare tot mai pronunțată, omul contemporan pare să își fi pierdut "simțul responsabilității și conștiința naturii." Vocea biologului este acompaniată acum de aceea a ecologistului care surprinde cu îngrijorare amprenta pe care civilizația umană a pus-o asupra naturii. Dar nu numai natura am schimbat-o, ci și felul în care ne organizăm existența în plan social, de la triburile mici, în care fiecare individ este la adăpost de pericole prin legăturile strânse cu ceilalți indivizi, la comunitățile enorme din junglele urbane, unde numărul mare al indivizilor nu este un avantaj, ci o sursă majoră de stres. Paradoxal, deși putem face atâtea ca să trăim mai confortabil, iar această abilitate de a schimba lumea ne face să ne credem invincibili, de fapt, suntem cel puțin la fel de vulnerabili ca oamenii din preistorie, obișnuiți să trăiască în mijlocul naturii. În mijlocul junglei, autorul primește cea mai frumoasă lecție de ecologie de la Roberto, când acesta din urmă îl oprește din a ciopli scoarța unui copac pentru a-și face un hamac. Roberto știe că un gest aparent mărunt poate duce la moartea arborelui, iar ea va declanșa apoi, ca în efectul Butterfly, o serie de evenimente pe care cel care le-a inițiat nu le mai poate opri. Fără să îl învețe nimeni, Roberto are conștiința apartenenței la același univers cu arborii care îl înconjoară și are grijă să nu își depășească locul ocupat printre celelalte elemente ale naturii.

Îndepărtarea omului contemporan de natură nu este explicată numai prin argumente de ordin biologic (adaptabilitatea speciei umane), psihologic (diversitatea oamenilor) sau socio-politic (vezi diferențele majore dintre societăți, surprinse prin două exemple complementare - Los Angeles și Beijing), ci și printr-o incursiune în imaginarul religios. Una din mizele cărții și ceea ce reprezintă, de altfel, și absoluta sa noutate în context românesc, este punerea în dialog, pe marginea temei naturii, a spiritului religios cu gândirea de tip științific. Printre concepte filosofice și noțiuni științifice, își fac loc, foarte firesc, magia și ritualul. Fantezia nu este deloc străină biologului care trebuie să fie, după cum autorul mărturisește că le spune studenților în primele seminarii, "un munte de imaginație". Un moment în care magia este adusă în prim-plan este episodul primei îmbăieri a nou-născutei Antonia, nepoata autorului. Odată baia terminată, tradiția spune că apa trebuie aruncată la stâlpii porții, ca să nu plece copilul departe de casă. Acest episod ritualic trebuie pus în practică de autorul însuși, care nu-i găsește însă rostul și vrea să arunce apa pe trandafirii din curte, căci le-ar fi mai de folos. În acest moment, lumea pare dezvrăjită de cel care nu vrea să facă ce îi spune datina. A uda trandafirii se prefigurează a fi concesia pe care biologul o face superstiției, îndreptând apa spre plantele care se pot hrăni cu ea. Totuși, gândul magic iese învingător, pentru că decizia finală este aceea de a arunca apa în pârâul care traversa satul, spunând: "Du-te și vezi Lumea!" Îndemnul e adresat copilului, dar poartă în el toată bucuria de a călători a celui care nu își dorește altceva decât să vadă lumea și poate fi citit ca un motto al întregii cărți. Apărut ca o formă de revoltă împotriva tradiției, actul performat atunci, privit retrospectiv, cuprinde în el întreaga forță a unui gest ce poate schimba un destin: "Gândindu-mă acum la ce am făcut atunci, conștientizez că dacă, pe vremea când eram mic știam că sunt vrăjitor, însă nu făceam vrăji, odată ajuns adult m-am convins că nu sunt vrăjitor, dar tocmai făcusem o vrajă."

Stermin scoate relația omului cu natura din zona relativ închisă a ecologiei sau a militantismului de tip ecologic practicat de ONG-uri și cuprinde în sfera sa argumente de ordin filosofic și spiritual care "îmbracă" datele cercetătorilor cu toată încărcătura simbolică a gesturilor ritualice, a credințelor și a tradițiilor ce sunt camuflate, mai mult sau mai puțin, în existența noastră cotidiană. Creștinismul, care modelează spiritualitatea românească în context european, este descris ca un element ce explică felul particular în care interacționăm cu natura în acest spațiu. Văzut prin filieră creștină drept o creație divină cu drepturi depline asupra naturii, omul dispune de realitatea din fața sa așa cum crede de cuviință, modificând-o în funcție de nevoile sale. Antropocentrismul tipic culturii iudeo-creștine în care ne-am format ne face să vedem natura ca pe un element exterior, nu ca pe unul din care suntem parte constituentă, cu un rol egal cu al tuturor elementelor din jurul nostru: "E greu, poate, să înțelegem că toți, și eu, și tu, și trestia, suntem praf de stele, că atomii care ne construiesc s-au format când unele stele s-au stins, că circulă în natură, că atunci când gândești, iubești, dormi sau mergi, atomi din tine se rup și, prin respirație, ies din corpul tău, că plutesc în aer și sunt fixați în trestie, prin fotosinteză, că poate o omidă va mânca acea parte a trestiei în care sunt atomii tăi, bucăți din tine; așa cum tu mănânci un măr în care s-au fixat atomii din alți oameni sau alte vietăți. E greu de înțeles, însă e frumos!"

Cartea lui Alexandru N. Stermin se încadrează în ceea ce, la începutul anilor 2000, un grup de cercetători australieni numea, inițial, Ecohumanities, apoi Environmental humanities, un domeniu de intersecție al disciplinelor umaniste cu spațiul științelor, în special a celor despre mediu. Stermin deschide drum unei abordări cu totul noi în spațiul cultural românesc, ce presupune prezentarea relației omului contemporan cu mediul din care face parte, prin filtrul mai multor discipline deodată, dar și prin filtrul propriei experiențe. Cartea sa nu este o încercare de a populariza discursul științei, nici un ghid de supraviețuire în jungla urbană. Cu atât mai puțin nu este o încercare de a laiciza discursul religios sau un text motivațional. Este un demers inteligent și curajos pe care și-l asumă autorul în încercarea sa de a descoperi care este locul pe care omul îl ocupă în lume. La această descoperire participă cu toată ființa sa, prin experiențele din prezent și prin cele din trecut, aducând cu sine mai multe perspective, care nu se exclud, ci sunt complementare. Călătorie în jurul omului este, din punctul meu de vedere, un prim moment în care vedem constituindu-se în spațiul cultural românesc un discurs interdisciplinar, încadrabil domeniului nou și foarte dinamic, pentru care încă în limba română nu am găsit un echivalent, cunoscut drept Environmental humanities. Deși aflat la început, acest nou discurs nu este deloc ezitant, neclar, prolix sau ermetic. Dimpotrivă, este cuceritor prin inteligență, prin suplețea demonstrației, prin subtilitatea argumentelor aduse, prin sinceritate și, mai ales, prin multă emoție.