Nu departe de Dunăre

 Alexander Bălănescu s-a născut la București și după terminarea liceului de muzică din capitală, a pornit într-o călătorie muzicală prin toată lumea, o călătorie care continuă și azi. Apar, în diferitele etape ale acestui drum, personaje precum David Byrne (descoperitorul drumului spre nicăieri), Michael Nyman, To Rococo Rot (Alo, Radio București: vrem să ascultăm!), Ada Milea și multe alte nume sonore.
După 1990, domnul Bălănescu a susținut concerte și a fost angrenat în diferite proiecte și în România. L-am rugat pe fondatorul grupului Balanescu Quartet să ne răspundă la câteva întrebări.
 

Daniel Enăchescu: Bună ziua, domnule Bălănescu! Să începem cu ceea ce multora nu le place. Studiul temeinic. Ați ajuns în anul 1975, la 21 de ani, la Juilliard School din New York. Ce este deosebit la acea școală? Ce au însemnat acei ani petrecuți în SUA, în formarea ca muzician?
Alexander Bălănescu: În acel moment istoric, Juilliard era școala cea mai importantă în lumea vestică pentru corzi, Moscova fiind școala importantă în est. Am avut șansa să lucrez acolo cu una din cele mai mari profesoare pe plan mondial, Dorothy Delay și am învățat enorm de mult. Cu toate acestea, după un timp, mi-am dat seama că Juilliard era o fabrică ce producea un anumit fel de muzician, cu valori anumite, restrânse și cu un repertoriu limitat. Am realizat că nu voi fi mulțumit să urmăresc acest drum predeterminat. Am început să mă interesez de muzica nouă și de compoziție. Marea șansă a fost că această școală se găsea la New York, în această perioadă un oraș împins înainte de un spirit extrem de creativ. Ca rezultat, am ajuns să duc o dublă existență, ziua "Uptown" (școala se găsește pe strada 65) și noaptea "Downtown" (Greenwich Village, Soho). Existând o atmosferă foarte deschisă, am reușit să devin membru al unei comunități artistice de avangardă, să formez legături cu muzicieni și artiști extrem de interesanți, legături care au continuat si după terminarea studiilor.

D.E.: Din 1979 până în 1987 ați activat în mai multe orchestre/formații, alături de muzicieni renumiți. Ce fel de concerte ați susținut în acea perioadă?
A.B.: M-am întors de la New York la Londra în 1979 si am lucrat în domeniul muzicii contemporane. A fost o perioadă foarte fertilă pentru muzica nouă în Anglia, existau în jur de 20 de ansambluri care prezentau muzica nouă. Am lucrat cu majoritatea dintre ele. În 1983 am fost contactat de cvartetul Arditti, specialiști în muzică contemporană. Ca membru al cvartetului Arditti am avut șansa să lucrez cu cei mai mari compozitori din a doua jumătate a secolului 20: Ligeti, Kurtag, Xenakis, Nono, Carter, Lachenman și mulți alții. Apropo, primii trei, Ligeti, Kurtag și Xenakis sunt născuți în Târnăveni / Lugoj / Brăila, adică în România (coincidență sau nu). Am vorbit în limba română cu Ligeti și Kurtag.

Deși am învățat enorm în timpul anilor petrecuți cu cvartetul Arditti, am simțit nevoia, din ce în ce mai mult, să găsesc o muzică nouă, care să aibă posibilitatea de a comunica cu publicul într-un mod mult mai direct, cu un public mai puțin restrâns, mai tânăr. O muzică creată nu numai cu o perspectivă intelectuală, dar care să țină seama de inovațiile în domeniile de "electronic dance music", "minimal music", "world music". De aceea am format cvartetul meu, Balanescu Quartet în 1987.

La început am lucrat într-o strânsă legătură cu doi din cei mai importanți compozitori ai avangardei britanice, Michael Nyman si Gavin Bryars. Am fost imediat atras de muzica lui Nyman, care folosea un limbaj clasic, aliat cu o atitudine de Rock and Roll. Am avut un rol creativ în construirea lumii sonore a muzicii lui Michael, fiind leader al ansamblului Nyman în decursul unei perioade de 15 ani. Muzica lui Bryars ocupa un loc absolut contrastant cu Nyman în spectrul muzical; delicat, efemer, poetic. De multe ori programam muzica lor în același concert.

După aceea am fost foarte interesat să lucrăm cu muzicieni din alte domenii non-clasice, precum jazz (John Lurie, John Surman, Carla Bley, Ornette Coleman) și pop (Pet Shop Boys, Spiritualised, Grace Jones). În mod special, am învățat enorm din colaborarea cu David Byrne în decursul anilor, David având o perspectivă extrem de bogată și deschisă în muzică.


D.E.: În 1987 s-a format grupul Balanescu Quartet. Dar abia în 1992 s-a lansat albumul Possessed. În acea perioadă, în România, despre muzica de avangardă sau contemporană nu se vorbea aproape deloc.
Când discul de vinil Possessed a ajuns în România anilor '90, a avut loc următorul fenomen: după audiție s-a făcut liniște. Toți ascultătorii erau mirați de ce auziseră. Răspunsul a fost clar și fără echivoc: "Bine ai venit domnule Bălănescu, oricine ai fi, în universul muzicii alternative din România!"
Era o perioadă în care și dacă am fi vrut să știm cine se ascunde în spatele sunetului Balanescu Quartet, n-am fi avut pe cine întreba. Rețelele de socializare încă nu existau pentru a-i lămuri pe cei nedumeriți. Pe vremea aceea, întrebările sau frământările se scrijeleau pe pereții clădirilor, precum la gara din Craiova, unde numele unei formații (Suave Pistoale?) se vedea scris cu roșu industrial, de la mare distanță. De parcă trenul ar fi intrat în gara londoneză.
De atunci Balanescu Quartet a devenit un punct de referință în muzica de avangardă din România și de oriunde. Și așa a și rămas. De altfel a fost o dublă satisfacție. În sfârșit avea și România o trupă de new wave sau contemporană sau oricum s-ar numi genul, de rang internațional. Dacă există vreo denumire pentru ceea ce interpretează Balanescu Quartet.
Am făcut această lungă paranteză, pentru a vă întreba: Cum ați regăsit România anilor '90, după atâția ani petrecuți pe scenele lumii?
A.B.: În 1992 am fost invitați de către Uniunea Compozitorilor să luăm parte la un festival de muzică contemporană la București. A însemnat reîntoarcerea mea în țară după o absență de 22 de ani. După cum ați descris și dumneavoastră, am avut impresia că sensibilitatea artistică rămăsese "în urmă" în România, situație inevitabilă după o lungă perioadă opresivă politico-socială. Oricum, a fost o călătorie cu o influență enormă asupra destinului meu personal și artistic. O experiență atât de emoționantă, încât am simțit că trebuie sa exprim sentimentele acelea prin muzică și a rezultat albumul Luminitza.

D.E.: Anul 1994. Albumul Luminitza. Un nou experiment? Temele sociale? Mirarea că totul se mișcă prea încet sau într-o direcție greșită?
A.B.: Luminitza a reprezentat o reacție la reîntoarcerea mea în țară după o lungă absență. A fost un început pentru mai multe domenii experimentale: inspirația conștientă din muzica tradițională din România, combinarea muzicii românești cu text, construirea pieselor cu polifonie verticală. Din punct de vedere politic, nu cred că exprim mirare, mai degrabă tristețe, regret, dezamăgire, dar și optimism și speranță în lucrarea Luminitza.


D.E.: Pe albumul Possessed nu ați riscat nimic: cinci titluri Kraftwerk și memorabila piesă de 16:50 minute, numită tot Possessed. După 1992 s-a schimbat abordarea trupei Bălănescu Quartet? A fost un experiment de a cunoaște un alt public? Sau a fost o consecință asumată?
A.B.: Albumul Possessed reflecta preocupările mele de la începutul "vieții" cvartetului Balanescu. Pe de o parte refuzul de a accepta granițe între domenii muzicale diferite, pe de altă parte dorința de a cânta muzică originală, creată și cântată de noi. De mai mult timp iubeam muzica formației Kraftwerk și am avut curiozitatea de a găsi un echivalent acustic la magia electronică a trupei Kraftwerk.
O provocare: Kraftwerk au declarat în anii '70 că instrumentele acustice vor dispărea. Am dorit să dovedesc că nu este cazul și că un ansamblu neschimbat de 200 de ani, cvartetul de coarde (2 viori, violă, violoncel) are capacitatea să se reînnoiască și să fie la vârful de experimentare. Interesant că, nu mult după lansarea discului, am primit un mesaj de la Kraftwerk (sub formă de fax) în care se spunea că apreciază versiunea noastră. Am devenit prieteni mai târziu, mai ales cu Florian Schneider.
Piesa Possessed și celelalte piese de pe disc le-am inclus din dorința de a prezenta munca noastră până în acel moment.



D.E.: Cum a fost colaborarea cu Ada Milea?
A.B.: Cum este colaborarea cu Ada (pentru mine nu e ceva finit)? Învăț enorm din această colaborare, e bucuria de a lega muzica de un text, bucuria în joaca creativă. Am avut șansa să lucrez cu un geniu.


D.E.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră cuvântul "acasă"?
A.B.: De fapt cred că mă simt ca un exilat, dar un exilat cu rădăcini culturale din ce în ce mai adânci. Aș putea spune că simt un "acasă" spiritual mai degrabă, undeva nu departe de Dunăre.

D.E.: România este o țară cu anumite probleme. Cu toate acestea, România finanțează teatre sau emisiuni în limba germană, maghiară...
Un număr considerabil de cetățeni români locuiesc în Marea Britanie. Care este soluția culturală propusă acestora de societatea britanică? Acești cetățeni (români) trebuie să se integreze în societatea britanică, respectiv să se integreze într-o limbă străină (engleza) în care poate nu vor visa vreodată? Dacă nu rezonează cu limba engleză, există posibilitatea ca cetățenii români, plătitori de impozite în Marea Britanie, să vadă spectacole în limba română difuzate de BBC, să zicem, pe canalul (încă neexistent) BBC 30? Dacă statul britanic nu consideră că este necesar ca BBC să transmită pe "BBC 30" programe în limba concetățenilor români, atunci aceștia ce vor face? Se vor uita pe rețelele de socializare la cei care există în acele medii, doar pentru a rămâne în contact cu limba română?
A.B.: Eu sunt mai optimist. Încetul cu încetul situația se ameliorează. Când România a devenit membră UE, ziarele britanice titrau "THE ROMANIANS ARE COMING". Acum, după un număr de ani, mulți români sunt integrați, românii sunt priviți într-o lumină mult mai pozitivă, datorită valorilor aduse de ei și de munca instituțiilor (de exemplu Institutul Cultural Român). Situația s-a schimbat. De exemplu lumea este mândră de noua stea a tenisului britanic, Emma Răducanu.

D.E.: Vă propun să încheiem acest dialog într-un ton mai optimist. V-aș ruga să ne povestiți o întâmplare amuzantă din călătoria dumneavoastră pe scenele lumii.
A.B.: E greu să mă gândesc la lucruri amuzante in situația actuală de pandemie, când călătoriile au devenit așa de complicate.
Când mi-am făcut debutul în Anglia în anul 1971, festivalul Aldeburgh, recital solo, în direct la radio, am cântat sonata în la minor a lui Bach. Prima mișcare, mă concentrez, cânt cu ochii închiși. Deschid ochii pe la jumătatea mișcării. Văd peretele din spatele scenei. Șocant. Petrec a doua jumătate a mișcării în întoarcere ușor-ușor, până sunt înapoi cu fața la public.
P.S.: Continui să cânt cu ochii închiși. Perseverez.

D.E.: Domnule Bălănescu, vă mulțumesc pentru amabilitatea de a ne acorda acest interviu.
 

(decembrie 2021)