Ca interpret de operă, ai această provocare uriașă de a încerca să supraviețuiești în fiecare zi

 E perfect conștient de faptul că este unul dintre cei mai interesanți cântăreți ai prezentului. A doua oară la București (după 2009), Max Emanuel Cencic s-a transformat într-o autentică vedetă, dar și-a păstrat capul pe umeri. Ascuțime a spiritului, o engleză intimidant de studiată (Cencic s-a pregătit pentru relații internaționale și sociologie, vorbește cinci limbi străine), o ușoară superioritate (i-o iert, pentru că tot ce spune are miez) și o alură de Brit pop-star.Contratenorul care;l-a scos din bezna istoriei pe Leonardo Vinci, pandantul alto al la fel de celebrului Philippe Jarousski, Max Emanuel Cencic nu are cum să te lase indiferent.

Max Emanuel Cencic (foto: Lukasz Rajchert)

Marius Constantinescu: Bun venit înapoi la București, Max! În 2009 te-am ascultat prima dată la Ateneu cu...
Max Emanuel Cencic: ... William Christie.
 
M.C.: Tot cu Haendel, compozitor pe care îl cânți din nou acum. Pe vremea aceea, erai contratenorul emergent, iar astăzi ești, dacă nu contratenorul momentului, atuncii unul dintre cei foarte puțini. Ai început în Zagreb. Mama, cântăreață de operă, tata, regizor de operă...
M.E.C.: ... și dirijor, da. Iar mătușa mea era tot cântăreață de operă.
 
M.C.: Era, cumva, normal să urmezi același drum...
M.E.C.: Nu chiar! Nu mi-am dorit niciodată să fiu cântăreț. S-a întâmplat să fiu.
 
M.C.: Chiar așa? Atunci cum de ai ajuns unul?
M.E.C.: Era o meserie mult prea grea, vedeam la părinții mei... Tocmai de aceea nu prea mă interesa.
 
M.C.: Și ce te interesa?
M.E.C.: Nu prea eram bun la altceva, așa că a trebuit să mă concentrez pe cele pe care le făceam bine, chiar dacă nu prea îmi plăceau.
 
M.C.: Ascultai operă acasă, mergeai la spectacole? Pe lângă părinți și familie, aveai un mediu muzical în jur?
M.E.C.: Da. Nu mă interesa doar opera, ci și baletul, pictura. Eram un copil curios cu privire la o grămadă de lucruri. Nu prea puteai spune în ce direcție voi merge. Părinții chiar se gândeau să mă dea la o școală de balet. Nu a fost foarte clar, chiar dacă, încă de atunci, cântam ca profesionist. Încă de la șapte ani, am cântat la Sorbona, am fost în Spania, am făcut Patimile Sf. Ioan, recitaluri...
 
M.C.: Când a început vocea ta să se stabilizeze?
M.E.C.: Cam acum cincisprezece ani.
 
M.C.: Te-a surprins cumva?
M.E.C.: Deloc. A fost doar o chestiune de alegere. Fac asta sau fac altceva în viață? Studiam relații internaționale și sociologie, vorbesc cinci limbi străine, deci nu eram tocmai pregătit pentru canto. După un timp, însă, înainte de a alege să lucrez într-un Minister de Externe, în vreo grupare strategică sau vreo ambasadă, am ales că vreau să fiu artist. Aș fi călătorit la fel de mult.
 
M.C.: Cum te ajută această pregătire în sociologie și relații internaționale în cariera de azi? E interesant să începi așa, apoi să continui într-o altă direcție!
M.E.C.: Nu cred că m-a ajutat prea mult. Sunt lumi diferite. Mai degrabă, a complicat lucrurile și mai mult. Ca artist de operă, se așteaptă de la tine să îți faci treaba, să fii drăguț cu toată lumea și să pleci. Nu prea trebuie să pui întrebări... Dacă ai un cântăreț care gândește, judecă mai mult decât media, oamenii au tendința să te eticheteze drept dificil. Cel puțin la începutul carierei mele, asta nu a fost foarte ușor.
 
M.C.: Sună foarte a... secolul trecut. Lucrurile încă mai stau așa?
M.E.C.: Da. Trăim în lumi paralele. Ai marea majoritate care ascultă pop, apoi un grup compact care ascultă muzica noastră, alt grup care ascultă jazz, alții care ascultă clasic. Clasic Baroc, clasic contemporan... Și toate acestea în ciuda faptului că trăim în secolul XXI. Ideile proaspete care să treacă de la o lume la alta încă mai șochează. E amuzant, pentru că, după revoluția sexuală din anii șaptezeci, nu ar trebui să ne mai surprindă nimic.
 
M.C.: Pe de altă parte, muzica clasică, opera încă rămân apanajul unui mediu conservator...
M.E.C.: Nu ar trebui să fie așa. Mulți au cariere uriașe create din scandaluri pe scenă, dar eu nu sunt de părere că scandalul clădește o carieră. Cred în lucrurile cu mai multă încărcătură. Ceea ce am încercat să fac a fost să aduc câteva idei proaspete, modele împrumutate din muzica pop pentru organizare și programare, dar fără să dizolv caracterul intelectual al muncii mele. Oamenilor, chiar și după doi ani, încă li se mai pare revoluționar ceea ce fac. Asta mă bucură, pentru că nu cred în schimbări drastice, ci subtile și cu sens. Adevăratul mod de a deveni un star în muzica clasică este anduranța. Cele mai mari nume au șaizeci de ani! Rar ai un superstar al operei care să aibă douăzeci și cinci! Eu am treizeci și șapte, deci mi-a luat ceva timp și cânt de trei decenii! Nu pot vorbi de un mare moment al carierei mele. Nu am fost decât un cântăreț serios care, la fel ca un atlet, se antrenează în fiecare zi. Nu poți să te pui împotriva timpului care ne îmbătrânește pe toți. Ca interpret de operă, ai această provocare uriașă de a încerca să supraviețuiești în fiecare zi. Dacă am norocul să rezist până la șaizeci și cinci de ani, atunci mai vorbim despre star, superstar...Cam așa stau lucrurile în muzica clasică. În muzica pop, e diferit, pentru că poți deveni celebru peste noapte, vinde zece milioane de discuri, iar anul următor nu mai știe nimeni de tine.
 
M.C.: Pe de altă parte, avem marile companii discografice, care procedează pe același model ca în cazul vedetelor pop...
M.E.C.: Da, se poate face, dar muzica clasică are particularitățile ei... Un public al ei, în primul rând. Se pot schimba reguli, dar nu aspecte fizice. Un cântăreț de operă este un artist care se folosește de o voce artificială, subiect al schimbării fizice perpetue. În cazul nostru, un cântăreț de douăzeci și cinci de ani o fi bun, dar unul de treizeci și cinci e mai bun, grație continuei pregătiri. Un cântăreț de pop se poate trezi după o noapte grozavă, cu sex și băutură, să-i vină o idee grozavă, să cânte ceva și, dintr-odată, să emoționeze masele! Nu are nevoie de o voce antrenată, ci de o imagine aranjată.
 
M.C.: Cum crezi că s-a dezvoltat vocea ta în toți acești ani?
M.E.C.: Nu mă judec foarte bine... Nu prea sunt mulțumit cu ceea ce fac, sunt foarte auto-critic, deci nu prea mă pricep să vorbesc despre vocea mea.
 
M.C.: Mai degrabă mezzo sau mai degrabă sopran?
M.E.C.: Simt că merg înspre alto și asta mă bucură. De vreo doi-trei ani lucrez foarte susținut la propriile mele producții de operă. Acestea sunt cele mai importante aspecte ale muncii mele actuale: Alessandro, Artaserse, care a primit Echo Klassik Award...
 
M.C.: Ai o agendă încărcată. Cum ai grijă de vocea, dar și de persoana ta? Se întâmplă să fii în zece-douăsprezece orașe în aceeași lună!
M.E.C.: Încerc să am un doctor bun! Odată ce ai apucat-o pe drumul acesta, trebuie să te adaptezi: diete, sport, o viață sănătoasă, să te ții departe de lucrurile care ar putea să îți obosească vocea sau corpul. Sunt, mai curand, acel spiritus movens al întregii povești. Sunt mai mulți oameni care se ocupă de diverse aspecte, iar eu nu sunt un muzicolog. Am câștigat multă muzică în douăzeci de ani de Baroc și lucrez cu câțiva muzicologi, cărora le cer să caute partituri pentru noi. Eu sunt cel care se ocupă de idei, de cântăreți, de bani... Un fel de director de operă fără operă. Am o echipă de opt oameni la birou și fiecare își face treaba lui: marketing, PR, grafică... Am compania mea de treisprezece ani și ne-am ocupat de proiecte de succes, precum Faramondo sau Farnace de Vivaldi, toate apărute la Virgin și duse în turneu... E frumos să vezi lucrurile pe care le-ai visat devenind realitate. Nu e doar a găsi muzica, a o învăța și a urca pe scenă. Ar fi prea îngust pentru mine.
 
M.C.: Asculți și ceilalți contratenori ai generației tale?
M.E.C.: Evident.
 
M.C.: Chiar și cânți cu unii dintre ei...
M.E.C.: Am câțiva chiar și în management-ul companiei. Compania reprezintă cel mai mare număr de contratenori din lume!
 
M.C.: Cum rămâne cu competiția dintre voi? Mit?
M.E.C.: Nu mă gândesc niciodată așa! Cânt de treizeci de ani și le-am făcut pe toate! Am lucrat cu Bernstein, cu Sir Georg Solti, cu adevărate legende! Am învățat ceva: nu-i lucru ușor. Nu poți invidia pe cineva care a muncit din greu pentru asta. În meseria asta, nimic nu vine ușor. Trebuie să respecți munca tuturor colegilor, pentru că asta doresc să primesc și eu. Oricum, suntem foarte diferiți... Angela Gheorghiu cântă Tosca în felul ei. Nu va fi niciodată Callas, dar nici Callas nu va suna vreodată ca Gheorghiu. E o prostie să vorbești despre asemenea lucruri. Eu nu voi cânta niciodată ca Faggioli sau ca Jaroussky. Fiecare e un univers și muncesc la fel de mult. Nici ei nu vor cânta, probabil, rolurile pe care le cânt eu sau, dacă o vor face, va fi diferit. Unora le va plăcea, altora nu. Gelozia e un sentiment veninos și mă bucur că nu mă bântuie. Nu prea am nici modele, pentru că aș fi tentat să le imit. Inspirații, mai degrabă! Sunt cântăreți care mă inspiră, pe care îmi place să îi aud, dar nu e obligatoriu să fie în vârstă. La audiții se întâmplă să aud cântăreți complet necunoscuți și îmi doresc să lucrez cu ei. Inspirația e peste tot, nu trebuie să poarte eticheta de star.
 
M.C.: Contratenorii sunt oarecum limitați de repertoriul baroc. Îți convine?
M.E.C.: Da și nu. Pe de-o parte, e bine să fii specializat în ceva. Pe de altă parte, simt că multe insituții muzicale mari nu acordă suficientă atenție programării lucrărilor baroce. Muzica clasică e supra-estimată în detrimentul celei baroce. De multe ori, publicul e mult mai interesant de Baroc! Sunt dirijori celebri care înregistrează cine știe ce simfonie de Beethoven și vând 500 de discuri. Noi, când am scos Artaserse de Leonardo Vinci, de care nu a auzit nimeni, am vândut douăzeci și cinci de mii de exemplare! Avem vânzări mult mai mari, iar Alessandro a fost sold out peste tot! Cred că lumea ar trebui să ne ia mai în serios și să programeze mai multă muzică barocă. O operă în doi sau trei ani nu e suficientă. Nici măcar într-o stagiune. E la fel în cazul operelor contemporane. Pentru cei care au bani, e foarte surprinzător! Nu mă surprinde dacă Opera din Cluj-Napoca se arată foarte prevăzătoare cu banii ei, dar Opera din Viena sau cea din Paris, cu un buget de o sută de milioane de euro pe an, vorbesc despre vânzarea biletelor! În acest timp, teatrele mici programează muzica "alternativă".Ar trebui să fie invers. Rămâne de văzut...
 
M.C.: Te vezi evoluând spre repertoriul romantic, așa cum a făcut David Daniels cu Berlioz...
M.E.C.: Am făcut deja un CD cu arii din opere de Rossini care a primit multe elogii. Alții au fost șocați, pentru că aceste arii erau cântate de un bărbat. O revistă din Germania are un concurs în care criticii trebuie să asculte un CD fără să știe nimic despre el. Criticii au scris, în cazul CD-ului meu, de... o tânără mezzo-soprană cu vocea proaspătă și frumoasă, extrem de atractivă! Odată ce au aflat, au fost șocați. Simpla idee ca un bărbat să cânte un rol feminin în travesti e ceva nu neapărat politic, ci de acceptare socială. Intră într-o zonă precum homosexualitatea, zonă despre care oamenii fie se feresc să vorbească, fie nu știu... Nu e ușor. Eu sunt sătul de asta. Nu vreau să mă pun în poziția de a mă explica. Lumea, fie mă place, fie nu, dar nu vreau să explic genuri, naționalități sau culori ale pielii. Sper că am trecut de asta. Aleg, prin urmare, să nu mă expun repertoriului secolului al XIX-lea, pentru că nu merit să mă aflu în mijlocul acestor discuții. Vin dintr-o tradiție serioasă, am cântat mult lied când eram tânăr și cu siguranță voi mai cânta. Mai mult de atât, nu vreau să cânt Oktavian... Am cântat Orlovski și a fost distractiv, dar am avut o producție atât de urâtă de curând, încât nu mai vreau să cânt nici rolul acesta! Mi s-a cerut să mă dezbrac pe scenă și nu e deloc stilul meu.
 
M.C.: Și ce este stilul tău?
M.E.C.: Iubesc filmul, literatura, mai ales romanele istorice. Literatura victoriană mă panichează foarte tare. Anecdotele, faptele istorice mă relaxează. Îmi place să vizitez locuri istorice. Îmi plac antichitățile, muzeele, multe!