Dalai Lama
Libertate în exil. Autobiografia lui Dalai Lama
Editura Herald, 2020
traducere din engleză de Ines Simionescu
***
Intro
Sfinţia Sa Tenzin Gyatso, al paisprezecelea Dalai Lama,
s-a născut la 6 iulie 1935,
într-un
mic sat de ţărani din provincia Amdo. La vârsta de doi ani a fost
descoperit ca fiind încarnarea predecesorului său, marele Dalai Lama al
treisprezecelea. La vârsta de patru ani şi jumătate, Tenzin Gyatso este
adus în capitala statului tibetan, Lhasa, şi instalat pe tron în
calitate de şef suprem temporal şi spiritual al Tibetului. Copilăria
şi-a petrecut-o mai ales în compania călugărilor şi a discipolilor, făcând foarte rar vizite familiei sale din satul natal.
Înclinaţia înnăscută pentru studiu şi curiozitatea pentru lumea din jurul Tibetului
l-au determinat
să-şi
lărgească permanent cunoştinţele - inclusiv studii de limba engleză,
ştiinţă şi matematici -, însă partea cea mai importantă a educaţiei sale
a fost făcută în maniera tradiţională tibetană (aşa cum va descrie mai
târziu în autobiografia sa). Scopul principal al sistemului tibetan
constă în lărgirea şi cultivarea minţii
printr-o
mare varietate de cunoştinţe. În ceea ce priveşte standardele avansate
de educaţie seculară, programa şcolară include teatrul, dansul şi
muzica, astrologia, poezia şi compoziţia. Cursurile de instruire
superioară includ arta vindecării, sanscrita, dialectica, artele şi
meseriile, metafizica şi filozofia religiilor. Dintre aceste "cinci
subiecte elevate", aşa cum mai sunt numite, ultimul este considerat
fundamental. Sfinţia Sa
şi-a început educaţia la vârsta de şase ani, iar la douăzeci şi cinci
şi-a
luat doctoratul în filozofie buddhistă. A fost examinat periodic de
cercurile profesorale de la principalele universităţi monastice:
Drepung, Seră şi Ganden. Examinarea finală a avut loc la Jokhang, Lhasa,
în faţa congregaţiilor de profesori.
De la vârsta de cincisprezece ani, Dalai Lama
şi-a
asumat întreaga putere temporală şi timp de nouă ani a urmărit
reconcilierea cu guvernul chinez. Cu toate acestea, în anul 1959 la
Lhasa izbucneşte o revoltă împotriva Chinei, iar Dalai Lama este nevoit
să părăsească Tibetul şi să se stabilească în India, unde este urmat de
peste o sută de mii de conaţionali. Spre deosebire de predecesorii săi,
al patrusprezecelea Dalai Lama a efectuat vizite în numeroase ţări şi a
întreţinut un dialog constant cu personalităţi aparţinând unor spaţii
culturale, religioase şi ideologice foarte diferite.
De-a
lungul vremii, reputaţia sa de om al păcii şi înţelegerii a crescut
neîncetat. Sfinţia Sa a primit numeroase premii naţionale şi
internaţionale, inclusiv Premiul Nobel pentru Pace în 1989.
În ultimii ani, multe universităţi occidentale
i-au
conferit titlul de Doctor Honoris Causa ca o recunoaştere a importanţei
scrierilor sale asupra filozofiei budiste şi a rolului pe care
personalitatea sa îl joacă în dialogul ecumenic şi în menţinerea
armoniei între marile religii ale lumii. În timpul călătoriilor pe care
le-a
efectuat în străinătate, Sfinţia Sa a susţinut cu tărie necesitatea
respectului reciproc şi a unei mai bune înţelegeri între diferitele
credinţe ale lumii. În apariţiile sale publice, Dalai Lama urmăreşte să
transmită neobositul său mesaj de iubire, compasiune şi nonviolenţă,
precum şi sentimentul universalei responsabilităţi pentru destinul
acestei lumi, pentru pace.
*
Liderul spiritual şi politic al Tibetului, câştigător al Premiului Nobel
pentru Pace în anul 1989, a fost recunoscut ca fiind cea
de-a
paisprezecea reîncarnare a lui Dalai Lama în 1938, la vârsta de doi
ani, prin intermediul unui proces tradiţional de "descoperire". Luat de
lângă părinţii săi, a fost apoi dus în Lhasa, educat conform unui regim
monastic de austeritate riguroasă şi crescut
într-o
izolare aproape totală. La vârsta de cincisprezece ani, în condiţiile
în care ţara sa se află sub ameninţarea noii Chine comuniste, a fost
investit cu puteri depline ca şef al statului Tibet, o ţară de
dimensiuni comparabile cu cele ale Europei Occidentale.
În următorul deceniu traumatic, Dalai Lama a devenit un apropiat atât al
preşedintelui Mao, cât şi al lui Jawaharlal Nehru, primul ministru
indian, timp în care a încercat cu disperare să menţină autonomia
poporului său. În cele din urmă, în 1959, a fost forţat să plece în
exil, fugind, în baza unui plan curajos, în satul himalayan Dharamsala.
L-au urmat peste 100.000 de refugiaţi sărmani. În timpul exilului său
s-a
dedicat refacerii vieţilor distruse ale compatrioţilor săi refugiaţi şi
promovării păcii în lume, prin intermediul unei politici ferme a
nonviolenţei.
Printre experienţele sale politice, Dalai Lama dezvăluie înţelegerile
secrete încheiate cu CIA în timp ce Tibetul îşi continuă lupta pentru
independenţă. Vorbeşte nestingherit despre mulţi lideri mondiali pe care
i-a cunoscut în timp ce a călătorit prin lume, în efortul de
a-şi
ajuta compatrioţii. Recunoscător faţă de Occident, el îşi oferă
totodată opiniile cu privire la crizele spirituale cu care ne confruntăm
în ziua de astăzi.
"Poporul tibetan
trebuie să fie din nou liber să se dezvolte din punct de vedere
cultural, intelectual, economic şi spiritual şi
să-şi
poată exercita libertăţile democratice fundamentale. Încălcările
drepturilor omului în Tibet sunt printre cele mai grave din lume. Acest
lucru este atestat de Amnesty International şi de alte astfel de
organizaţii. Discriminarea este practicată în Tibet
printr-o
politică directă de apartheid numită de chinezi «segregare şi
asimilare». În realitate, tibetanii sunt, în cel mai bun caz, cetăţeni
de mâna a doua în propria lor ţară." (
Dalai Lama)
"Când privesc în
urmă, la vremurile în care Tibetul era încă o ţară liberă, îmi dau
seama că aceia au fost cei mai buni ani din viaţa mea. Astăzi sunt cu
siguranţă fericit, dar inevitabil existenţa pe care o duc acum este
foarte diferită de cea în care am crescut. Şi deşi, în mod clar, nu îmi
este de niciun folos să mă complac în sentimente de nostalgie, totuşi nu
mă pot abţine să nu mă simt trist ori de câte ori mă gândesc la trecut.
Îmi aduce aminte de suferinţa îngrozitoare a poporului meu. Vechiul
Tibet nu a fost perfect. Totuşi, este adevărat că felul nostru de viaţă
era
de-a dreptul remarcabil. Cu siguranţă existau multe lucruri care meritau păstrate şi care acum sunt pierdute pe vecie." (
Dalai Lama)
Fragment
Cuvânt înainte
Dalai Lama nu înseamnă acelaşi lucru pentru toată lumea. Pentru unii,
înseamnă că sunt precum Buddha viu, manifestarea pământească a lui
Avalokiteshvara, Bodhisattva al Compasiunii. Pentru alţii, înseamnă că
sunt un
"rege-zeu". La sfârşitul anilor 1950,
însemna că eram vicepreşedinte al Comitetului de Conducere al Republicii
Populare Chineze. Apoi, când am fugit în exil, am fost numit
contrarevoluţionar şi parazit. Dar niciuna dintre aceste denumiri nu îmi
corespunde. Pentru mine, "Dalai Lama" este un titlu ce indică funcţia
pe care o deţin. Eu însumi nu sunt decât o fiinţă umană, din întâmplare
tibetan, care alege să fie călugăr budist.
În calitate de simplu călugăr ofer această poveste a vieţii mele, deşi
nu este sub nicio formă o carte despre budism. Am două motive principale
pentru a face acest lucru. În primul rând, un număr tot mai mare de
persoane
s-au arătat interesate să afle câte
ceva despre Dalai Lama. În al doilea rând, există o serie de evenimente
istorice în legătură cu care doresc să clarific lucrurile.
Din cauza constrângerilor legate de timpul avut la dispoziţie, am hotărât
să-mi
spun povestea direct în limba engleză. Nu a fost uşor, deoarece
abilitatea mea de a mă exprima în această limbă este limitată. Mai mult,
sunt conştient că unele dintre implicaţiile mai subtile ale celor spuse
de mine
s-ar putea să nu fie exact ceea ce am
intenţionat să spun. Dar acelaşi lucru ar fi adevărat şi pentru o
traducere din limba tibetană. Ar trebui, de asemenea, să adaug că nu am
la dispoziţie resursele de cercetare pe care le au unii oameni, iar
memoria îmi este la fel de supusă greşelii precum mintea oricărei alte
persoane. Acestea fiind spuse, doresc să le mulţumesc funcţionarilor din
cadrul Guvernului Tibetan în Exil care
şi-au exprimat preocuparea, precum şi dlui Alexander Norman pentru asistenţa lor în aceste domenii.
(
Dharamsala, mai 1990)
1. PURTĂTORUL LOTUSULUI ALB
Am fugit din Tibet pe 31 martie 1959. De atunci, am trăit în exil în
India. Între anii 1949 şi 1950, Republica Populară Chineză a trimis o
armată pentru
a-mi invada ţara. Timp de
aproape un deceniu, am rămas liderul politic, dar şi spiritual al
poporului meu şi am încercat să reinstaurez relaţiile paşnice dintre
cele două naţiuni ale noastre. Dar sarcina
s-a dovedit a fi imposibilă. Am ajuns la concluzia nefericită că puteam
să-mi servesc poporul mai bine din afară.
Când privesc în urmă, la vremurile în care Tibetul era încă o ţară
liberă, îmi dau seama că aceia au fost cei mai buni ani din viaţa mea.
Astăzi sunt cu siguranţă fericit, dar inevitabil existenţa pe care o duc
acum este foarte diferită de cea în care am crescut. Şi deşi, în mod
clar, nu îmi este de niciun folos să mă complac în sentimente de
nostalgie, totuşi nu mă pot abţine să nu mă simt trist ori de câte ori
mă gândesc la trecut. Îmi aduce aminte de suferinţa îngrozitoare a
poporului meu. Vechiul Tibet nu a fost perfect. Totuşi, este adevărat să
spunem că felul nostru de viaţă era ceva
de-a dreptul remarcabil. Cu siguranţă existau multe lucruri care meritau păstrate şi care acum sunt pierdute pe vecie.
Am spus că Dalai Lama înseamnă lucruri diferite pentru oameni diferiţi,
iar pentru mine reprezintă doar funcţia pe care o deţin. De fapt,
dalai este un cuvânt mongol care înseamnă "ocean", iar
lama este un termen tibetan ce corespunde cuvântului indian guru, care înseamnă învăţător. Împreună, cuvintele
dalai şi
lama sunt uneori traduse liber drept "Ocean al Înţelepciunii". Dar cred că acest lucru se datorează unei neînţelegeri. Iniţial,
dalai era o traducere parţială a numelui celui
de-al Treilea Dalai Lama, Sonam Gyatso:
Gyatso înseamnă "ocean" în tibetană. O altă neînţelegere nefericită se datorează traducerii în limba chineză a cuvântului
lama prin
huo-fou,
care are conotaţia de "Buddha viu". Este greşit. Budismul tibetan nu
recunoaşte aşa ceva. Nu acceptă decât ideea că anumite fiinţe, dintre
care Dalai Lama este una, pot alege modalitatea renaşterii lor. Asemenea
oameni sunt numiţi
tulku (încarnări). Desigur, cât timp am trăit
în Tibet, să fiu Dalai Lama a însemnat foarte mult. A însemnat că am
trăit o viaţă foarte îndepărtată de truda şi neplăcerile vastei
majorităţi a poporului meu. Oriunde mergeam, eram însoţit de o suită de
slujitori. Eram înconjurat de miniştri şi consilieri ai guvernului
îmbrăcaţi în robe de mătase somptuoase, oameni care se trăgeau din cele
mai slăvite şi mai aristocrate familii din ţară. Însoţitorii mei zilnici
erau savanţi străluciţi şi călugări aspiranţi, cu un nivel înalt de
realizare spirituală. De fiecare dată când plecam de la Potala,
magnificul palat de iarnă cu o mie de camere al tuturor celor care au
fost Dalai Lama, eram escortat de o procesiune alcătuită din sute de
persoane.
În fruntea coloanei mergea un
Ngagpa, un bărbat care ducea o "roată a vieţii" simbolică. El era urmat de o parte din
tatara,
călăreţi îmbrăcaţi în costume tradiţionale, viu colorate şi purtând
steaguri. În spatele lor veneau hamalii, care purtau păsările mele în
colivii, precum şi lucrurile mele personale învelite toate în mătase
galbenă. Apoi urma o secţiune a călugărilor din mănăstirea Namgyal,
sediul lui Dalai Lama. Fiecare purta un stindard decorat cu texte sacre.
În spatele lor urmau muzicienii aflaţi călare. Apoi două grupuri de
oficialităţi monastice, mai întâi o secţiune subordonată care acţionau
ca hamali, apoi călugări din ordinul
Tsedrung, care erau membri
ai guvernului. În spatele acestora venea un grup de cai din propriile
grajduri ale lui Dalai Lama, toţi înaintând frumos, împodobiţi şi
conduşi de grăjdarii lor.
Apoi urma un alt grup de cai, care duceau sigiliile de stat. Eu însumi veneam în urmă, purtat
într-un
palanchin galben, care era tras de douăzeci de oameni, toţi ofiţeri din
armată, îmbrăcaţi în mantii verzi şi pălării roşii. Spre deosebire de
cei mai mulţi înalţi funcţionari, care îşi ţineau părul legat sus,
aceştia aveau o singură coadă lungă şi împletită care le cădea pe spate.
Palanchinul însuşi, de culoare galbenă (pentru a semnifica monahismul),
era susţinut de alţi opt oameni care purtau haine lungi din mătase
galbenă. Alături de el mergeau cei patru membri din
Kashag, Cabinetul interior al lui Dalai Lama, însoţiţi de
Kusun Depon, şeful gărzilor de corp ale lui Dalai Lama, şi de
Mak-chi, comandantul-şef al micii armate a Tibetului. Ambii mărşăluiau
purtându-şi
săbiile cu stricteţe în timpul salutului. Purtau o uniformă alcătuită
din pantaloni albaştri şi tunică galbenă, împodobită cu galoane aurii.
Pe capete aveau tichii cu ciucuri. În jurul tuturor acestora, care
constituiau suita principală, exista o escortă de
sing gha,
poliţia monastică. Aceşti bărbaţi cu înfăţişare înspăimântătoare erau cu
toţii de cel puţin un metru şi optzeci de centimetri şi purtau pernuţe
pentru umeri, care făceau ca apariţia lor să fie şi mai impresionantă.
În mâini ţineau cravaşe lungi, pe care nu ezitau să le folosească.
În spatele palanchinului meu veneau cei doi tutori ai mei, principal şi
secundar (primul fiind regentul Tibetului până când am atins vârsta
majoratului). Apoi urmau părinţii mei şi alţi membri ai familiei, după
care o mare parte dintre oficialităţile laice, atât nobili, cât şi
oameni din popor, poziţionaţi în funcţie de rang.
În mod invariabil, aproape întreaga populaţie din Lhasa, capitala, venea
pentru a încerca să mă vadă atunci când ieşeam. Era o linişte plină de
veneraţie şi respect, iar adesea oamenii izbucneau în lacrimi în timp ce
îşi plecau capetele sau se prosternau când treceam prin dreptul lor.
Era o viaţă foarte diferită de cea pe care o cunoscusem, băieţel fiind.
M-am
născut pe 6 iulie 1935, sub numele de Lhamo Thondup. Acesta înseamnă,
literalmente, "Zeiţa care îndeplineşte visele". Numele proprii tibetane,
dar şi de locuri şi lucruri, sunt deseori pitoreşti în traducere. De
exemplu, Tsangpo, numele unuia dintre cele mai importante râuri din
Tibet - şi izvorul puternicului Brahmaputra din India - înseamnă
"Purificatorul". Numele satului nostru era Taktser: "Tigrul care rage".
Era o aşezare mică şi săracă, ce se afla pe un deal şi era orientată
spre o vale întinsă. Păşunile sale nu mai erau amenajate sau cultivate
de mult timp, pe ele mai păşteau doar animalele nomazilor. Motivul
pentru acest lucru era vremea imprevizibilă din acea zonă. În copilăria
timpurie, familia mea a fost una dintre cele aproximativ douăzeci care
îşi duceau cu greu traiul de pe urma pământului de acolo.
Taktser este situat în
nord-estul îndepărtat
al Tibetului, în provincia Amdo. Din punct de vedere geografic, Tibetul
poate fi împărţit în patru zone principale. La
nord-vest
se află Changtang, o zonă de deşert îngheţat care se întinde de la est
la vest, pe o distanţă de peste o mie două sute optzeci de kilometri.
Este aproape lipsită de vegetaţie, şi numai câţiva nomazi rezistenţi
trăiesc în mijlocul dezolării sale. La sud de Changtang se află
provinciile U şi Tsang. Această zonă este mărginită la sud şi
sud-vest de măreţii Munţi Himalaya. La est de
U-Tsang
se află provincia Kham, care este cea mai fertilă şi, prin urmare, cea
mai populată regiune din ţară. La nord de Kham este situat Amdo. La
graniţele de est ale regiunilor Kham şi Amdo se întinde graniţa
naţională a Tibetului cu China. În momentul naşterii mele, un despot
războinic musulman, Ma
Pu-feng, reuşise de puţin timp să instaureze în Amdo un guvern regional loial Republicii Chineze.
Părinţii mei erau mici fermieri: nu tocmai ţărani, deoarece nu erau
legaţi de niciun stăpân; dar sub nicio formă nu făceau parte din
nobilime. Au luat în arendă o mică suprafaţă de teren pe care
l-au
lucrat singuri. Principalele recolte în Tibet sunt cele de orz şi
hrişcă, iar părinţii mei le cultivau pe amândouă, alături de cartofi.
Dar destul de des, munca lor de un an era distrusă din cauza unor
furtuni puternice cu grindină sau a secetei. Creşteau, de asemenea, un
număr de animale, care reprezentau o sursă mai sigură de produse. Îmi
aduc aminte că aveam cinci sau şase
dzomos (o specie rezultată
din încrucişarea dintre un iac şi o vacă) pentru a produce lapte şi o
serie de găini lăsate slobode pentru a se oua. Mai era o turmă
amestecată de aproximativ optzeci de oi şi capre, iar tatăl meu aproape
întotdeauna avea unul, doi sau trei cai, de care era foarte ataşat. În
sfârşit, familia mea creştea şi o pereche de iaci.
Iacul este unul dintre darurile pe care natura
le-a
făcut oamenilor. Poate supravieţui la altitudinea de peste 3.000 de
metri, astfel încât este potrivit în mod ideal pentru Tibet. Mai jos de
această altitudine tinde să moară. Atât ca animal de povară, cât şi ca
sursă de lapte (în cazul femelei, care este numită
dri) şi de
carne, iacul este cu adevărat un simbol al creşterii animalelor la mare
altitudine. Orzul pe care îl cultivau părinţii mei este un alt simbol al
Tibetului. Atunci când este prăjit şi măcinat până ajunge o făină
foarte fină, se transformă în
tsampa. Rareori se serveşte o mâncare în Tibet care să nu conţină
tsampa şi, inclusiv în exil, am continuat
să-l
consum în fiecare zi. Bineînţeles că nu este mâncat ca o făină. Trebuie
mai întâi combinat cu un lichid, de obicei ceai, dar laptele (pe care
eu îl prefer), sau iaurtul, sau chiar
chang (berea tibetană) merge la fel de bine. Apoi,
amestecându-l
cu degetele în bol, îl roteşti până faci mici sfere. Altfel poate fi
utilizat ca bază pentru terci. Pentru un tibetan este foarte gustos dar,
din experienţa mea, ştiu că foarte puţinor străini le place.
Chinezilor, în special, nu le place deloc.
Mare parte din ceea ce cultivau părinţii mei la fermă era utilizat numai
pentru a ne hrăni pe noi. Dar tatăl meu mai schimba câteodată cereale
sau câteva oi fie cu nomazii care se aflau în trecere, fie se ducea mai
jos în Siling, cel mai apropiat oraş şi capitala regiunii Amdo, care se
află la trei ore de mers cu calul. Banii nu se prea utilizau în aceste
zone rurale îndepărtate, iar majoritatea comerţului avea loc sub formă
de troc. Astfel, tatăl meu schimba surplusul anotimpului pentru ceai,
zahăr, haine din bumbac, poate câteva podoabe şi probabil unele
ustensile din fier. Uneori se întorcea cu un nou cal, ceea ce îl
încânta. Se pricepea destul de bine la cai şi chiar avea, pe plan local,
reputaţia de vindecător al acestora.
Casa în care
m-am născut era tipică pentru zona noastră din Tibet. Era construită din piatră şi lut, cu un acoperiş plat
de-a
lungul a trei laturi ale unui pătrat. Singura sa caracteristică
neobişnuită era reprezentată de sistemul de jgheaburi, realizat din
ramuri de ienupăr scobite pentru a face un canal destinat apei de
ploaie. Direct în faţa sa, între cele două "braţe" sau aripi, se afla o
curte de mici dimensiuni în mijlocul căreia era un catarg înalt de
steag. De acesta atârna un stindard, fixat deasupra şi dedesubt, pe care
erau scrise nenumărate rugăciuni.
Animalele erau ţinute în spatele casei. Înăuntru erau şase camere: o
bucătărie, unde ne petreceam majoritatea timpului când ne aflam în casă;
o cameră de rugăciune cu un mic altar, unde ne adunam cu toţii pentru a
aduce ofrande la începutul zilei; camera părinţilor mei; o cameră
liberă pentru orice oaspeţi pe care îi puteam avea; o cameră de
depozitare pentru proviziile noastre; şi, în cele din urmă, un staul
pentru vite. Nu exista niciun dormitor pentru noi, copiii. Ca prunc, am
dormit cu mama; apoi, mai târziu, în bucătărie, lângă sobă. În ceea ce
priveşte mobila, nu aveam scaune sau paturi ca atare, ci erau zone mai
ridicate destinate dormitului, atât în camera părinţilor mei, cât şi în
camera liberă. Existau, de asemenea, o serie de dulapuri făcute din lemn
vopsit în culori vii. Duşumelele erau, la fel, din lemn şi pardosite
îngrijit cu scânduri.
Tatăl meu era un bărbat de înălţime medie şi era foarte iute la mânie. Îmi aduc aminte că
l-am
tras odată de mustaţă şi am fost lovit tare pentru pozna făcută. Cu
toate acestea, era un om bun şi nu purta niciodată ranchiună. Am auzit o
poveste interesantă despre el, care
s-a
petrecut în momentul naşterii mele. Era bolnav de câteva săptămâni şi se
afla ţintuit la pat. Nimeni nu ştia ce anume era în neregulă cu el, iar
lumea începuse să se teamă pentru viaţa lui. Dar, în ziua în care
m-am născut, a început
dintr-odată
să îşi revină, fără să aibă un motiv evident. Nu se poate să fi fost
entuziasmul de a deveni tată, din moment ce mama mea mai dăduse deja
naştere la opt copii, deşi numai patru dintre ei au supravieţuit.
(Inevitabil, fermierii ca noi credeau în familiile numeroase, iar mama
mea a născut în total şaisprezece copii, dintre care şapte au
supravieţuit.) La momentul scrierii acestei cărţi, Lobsang Samten,
fratele născut imediat înaintea mea, şi Tsering Dolma, sora mea cea mai
mare, nu mai trăiesc, dar ceilalţi doi fraţi ai mei mai mari, sora mea
cea mai mică şi fratele meu mai mic sunt încă în viaţă şi sănătoşi.
Mama mea a fost fără îndoială unul dintre cei mai buni oameni pe care
i-am cunoscut. A fost cu adevărat minunată şi a fost iubită, sunt aproape sigur, de toţi cei care au
cunoscut-o. Era plină de compasiune. Odată, îmi amintesc că mi
s-a
spus că a fost o foamete cumplită în China vecină. Ca urmare, mulţi
chinezi săraci erau mânaţi de foamete peste graniţe pentru a căuta de
mâncare.
Într-o zi, la uşa noastră
şi-au făcut apariţia doi soţi, care duceau în braţe un copil mort. Au
implorat-o pe mama să le dea ceva de mâncare, iar ea
le-a dat imediat. Apoi a arătat spre copilul lor şi
i-a
întrebat dacă nu vor să îi ajute să îl îngroape. Când au înţeles ce
voia să spună, au scuturat din cap şi au exprimat în mod clar faptul că
intenţionau
să-l mănânce. Mama a fost îngrozită şi pe dată
i-a poftit înăuntru şi a golit întregul conţinut al dulapului înainte de
a-i lăsa, cu multă părere de rău,
să-şi
vadă de drumul lor. Chiar dacă însemna să dea mâncarea propriei sale
familii, iar nouă celorlalţi să ne fie foame, nu lăsa niciun cerşetor să
plece cu mâinile goale.
Tsering Dolma era cu optsprezece ani mai mare decât mine. La momentul
naşterii mele, o ajuta pe mama să ţină casa şi juca rolul de moaşă
pentru mine. Când
m-a adus pe lume, a observat că unul dintre ochii mei nu era deschis aşa cum trebuie. Fără să ezite măcar o clipă,
şi-a pus degetul mare pe pleoapa îndărătnică şi a
forţat-o
să se deschidă - din fericire, fără niciun efect dăunător. Tsering
Dolma a fost, de asemenea, responsabilă de prima mea masă, care, prin
tradiţie, era un lichid făcut din scoarţa unui anumit arbust care creşte
în regiune. Se credea că acesta asigură sănătatea copilului. Cu
siguranţă a funcţionat în cazul meu. În anii următori, sora mea spunea
că am fost un copil foarte murdar. Nici nu apuca să mă ia bine în braţe,
că şi trebuia să mă schimbe!
Nu prea am avut
de-a face cu cei trei fraţi
mai mari ai mei. Thupten Jigme Norbu, cel mai mare dintre ei, fusese
deja recunoscut drept reîncarnarea unui mare lama, Taktser Rinpoché
(Rinpoché este titlul dat maeştrilor spirituali şi înseamnă,
literalmente, "Cel Preţios"), fiind instalat la Kumbum, o mănăstire
renumită aflată la câteva ore de mers călare. Următorul meu frate, Gyalo
Thondup, era cu opt ani mai mare decât mine, iar atunci când
m-am născut era plecat la şcoală
într-un
sat învecinat. Numai fratele născut chiar înaintea mea, Lobsang Samten,
rămăsese acasă. Era cu trei ani mai mare decât mine. Dar şi el a fost
trimis la Kumbum pentru a deveni călugăr, astfel încât abia dacă
l-am cunoscut.
Bineînţeles că nimeni nu avea nici cea mai mică idee că aş putea fi
altceva decât un copil obişnuit. Era aproape de neconceput să se nască
într-o familie mai mult de un
tulku,
şi cu siguranţă părinţii mei nu ştiau că urma să fiu proclamat Dalai
Lama. Recuperarea tatălui meu de pe urma bolii a fost promiţătoare, dar
nu deosebit de semnificativă. La fel, nici eu nu aveam vreun indiciu
anume cu privire la ceea ce urma să se petreacă. Cele mai timpurii
amintiri ale mele sunt foarte obişnuite. Unii oameni pun mare accent pe
primele amintiri ale unei persoane, dar eu nu. Dintre cele care îmi
aparţin, îmi amintesc, de exemplu, că observam un grup de copii
certându-se
şi alergam pentru a mă alătura părţii mai slabe. Îmi mai aduc aminte,
de asemenea, când am văzut pentru prima dată o cămilă. Sunt destul de
des întâlnite în unele părţi ale Mongoliei, iar ocazional erau aduse
peste graniţă. Părea să fie imensă şi maiestuoasă, precum şi foarte
înfricoşătoare. Îmi aduc aminte, de asemenea, că am descoperit
într-o zi că aveam paraziţi intestinali - o boală comună în Orient.
Un lucru de care îmi amintesc că mă bucuram în mod deosebit, micuţ
fiind, era să merg în coteţul găinilor pentru a aduna ouăle împreună cu
mama şi apoi să rămân în urmă. Îmi plăcea să stau în cuibul cloştii şi
să cotcodăcesc. O altă ocupaţie preferată când eram copil era să
împachetez lucrurile
într-o geantă, de parcă ar fi urmat să plec
într-o
călătorie lungă. "Mă duc la Lhasa, mă duc la Lhasa", spuneam eu. Acest
lucru, cuplat cu insistenţa mea de a mi se permite să stau întotdeauna
în capul mesei, au fost nişte indicii, după cum
s-a
spus mai târziu, ale faptului că trebuie să fi ştiut că eram destinat
unor lucruri măreţe. Am avut totodată o serie de vise când eram mic,
care erau deschise unei interpretări similare, dar nu pot spune în mod
categoric că am ştiut tot timpul care va fi viitorul meu. Mai târziu,
mama
mi-a spus mai multe poveşti care ar putea
fi luate drept semne ale unei naşteri de rang înalt. De exemplu, nu am
permis niciodată nimănui, în afara ei, să umble cu bolul meu. Şi nici nu
mi-a fost niciodată teamă de persoane necunoscute.
Înainte de a povesti mai departe despre cum am fost descoperit ca Dalai
Lama, trebuie mai întâi să spun ceva despre budism şi istoria sa în
Tibet. Fondatorul budismului a fost un personaj istoric, Siddhartha,
care a ajuns să fie recunoscut drept Buddha Shakyamuni.
S-a născut cu mai bine de 2.500 de ani în urmă. Învăţăturile sale, cunoscute acum sub numele de
Dharma sau budism, au fost introduse în Tibet pe parcursul secolului al
IV-lea d.Hr. Au avut nevoie de câteva secole pentru a lua locul religiei indigene
Bön
şi a deveni pe deplin consacrate, dar în cele din urmă ţara a fost atât
de puternic convertită, încât principiile budiste au ajuns să guverneze
întreaga societate, la toate nivelurile. Şi cu toate că tibetanii sunt,
prin natura lor, oameni destul de agresivi şi destul de războinici,
interesul lor tot mai mare pentru practica religioasă a fost un factor
important în ceea ce priveşte izolarea ţării. Înainte de această dată,
Tibetul poseda un imperiu vast, care domina Asia Centrală, cu teritorii
care acopereau mari părţi din nordul Indiei, Nepal şi Bhutan în sud. De
asemenea, includea multe teritorii chineze. În anul 763 d.Hr., forţele
tibetane au cucerit capitala chineză, de la care au obţinut promisiuni
de tribut şi alte privilegii. Cu toate acestea, pe măsură ce entuziasmul
tibetanilor pentru budism a crescut, şi relaţiile Tibetului cu vecinii
săi au devenit mai degrabă de natură spirituală decât politică. Acest
lucru a fost adevărat mai ales în ceea ce priveşte China, unde
s-a
dezvoltat o relaţie de tipul "patronat religios". Împăraţii
manciurieni, care erau budişti, îl numeau pe Dalai Lama drept "Regele
explicării budismului".
Preceptul fundamental al budismului este Interdependenţa sau Legea
cauzei şi efectului. Aceasta afirmă, pur şi simplu, că tot ceea ce
experimentează o persoană este derivat prin acţiune din motivaţie.
Motivaţia este astfel atât rădăcina acţiunii, cât şi a experienţei. Din
această judecată derivă teoriile budiste ale conştiinţei şi renaşterii.
Cea dintâi susţine că, deoarece cauza provoacă efectul, care la rândul
său devine cauza unui efect ulterior, conştiinţa trebuie să fie
continuă. Ea curge neîncetat, strângând experienţe şi impresii de la un
moment la altul. În clipa morţii fizice, conştiinţa unei fiinţe conţine o
amprentă a tuturor acestor experienţe şi impresii din trecut, precum şi
a acţiunilor care
le-au precedat. Acest lucru
este cunoscut sub numele de karma, ceea ce înseamnă "acţiune". Este
aşadar conştiinţa, cu însoţitoarea sa, karma, cea care "renaşte" apoi
într-un nou corp - animal, uman sau divin.
Aşadar, pentru a da un exemplu simplu, o persoană care
şi-a
petrecut viaţa maltratând animalele ar putea cu uşurinţă să se renască
în următoarea viaţă drept un câine aparţinând unei persoane nemiloase cu
animalele. În mod similar, un comportament meritoriu în această viaţă
va contribui la o renaştere favorabilă în următoarea viaţă.
Budiştii mai cred că, deoarece natura de bază a conştiinţei este neutră,
este posibil să scăpăm din ciclul nesfârşit al naşterii, suferinţei,
morţii şi renaşterii pe care le implică în mod inevitabil viaţa, dar
numai atunci când toată karma negativă, alături de orice ataşamente
lumeşti, a fost eliminată. Când se ajunge la acest punct, se crede că
respectiva conştiinţă atinge mai întâi eliberarea şi apoi, în cele din
urmă, starea de
buddha. Totuşi, conform budismului în tradiţia tibetană, o fiinţă care atinge starea de
buddha,
deşi eliberată din samsara, "roata suferinţei", aşa cum este cunoscut
fenomenul existenţei, va continua să se întoarcă la lucru în beneficiul
tuturor celorlalte fiinţe simţitoare până când fiecare este eliberată în
mod similar.
În cazul meu, sunt considerat reîncarnarea fiecăruia dintre cei
treisprezece Dalai Lama anteriori ai Tibetului (primul fiind născut în
anul 1351), care la rândul lor sunt consideraţi a fi manifestări ale lui
Avalokiteshvara sau Chenrezig, Bodhisattva al Compasiunii, purtător al
Lotusului Alb. Astfel se crede că sunt, de asemenea, şi o manifestare a
lui Chenrezig, în fapt cel
de-al şaptezeci şi patrulea
dintr-o
linie care poate fi urmărită în trecut până la un băiat brahman care a
trăit în timpul lui Buddha Shakyamuni. Sunt întrebat adesea dacă cred
într-adevăr
acest lucru. Răspunsul nu este simplu. Dar la vârsta de cincizeci şi
şase de ani, când reflectez asupra experienţelor din timpul vieţii
prezente, şi având în vedere convingerile mele budiste, nu am nicio
dificultate să accept că sunt spiritual conectat atât cu cei
treisprezece Dalai Lama anteriori, cât şi cu Chenrezig şi cu Buddha
însuşi.
Când încă nu împlinisem vârsta de trei ani, o delegaţie de căutare, care
fusese trimisă de guvern să găsească noua încarnare a lui Dalai Lama, a
sosit la Mănăstirea din Kumbum. Fusese condusă acolo de o serie de
semne. Unul dintre ele se referea la corpul îmbălsămat al predecesorului
meu, Thupten Gyatso, cel
de-al Treisprezecelea Dalai Lama, care a murit la vârsta de cincizeci şi şapte de ani, în 1933. În perioada cât
s-a aflat în acea stare,
s-a descoperit că, dinspre sud, cum era orientat, capul său se întorsese spre
nord-est.
La scurt timp după aceea, regentul, el însuşi un lama în vârstă, a avut
o viziune. Privind în apele lacului sacru, Lhamoi Lhatso, din sudul
Tibetului, a văzut în mod clar plutind literele tibetane
Ah, Ka şi
Ma.
Acestea erau urmate de imaginea unei mănăstiri cu trei etaje, cu un
acoperiş turcoaz şi auriu, precum şi o cărare care ducea spre un deal.
În sfârşit, a văzut o casă mică cu jgheaburi ciudate. Era sigur că
litera
Ah se referea la Amdo, provincia
nord-estică, prin urmare acolo a fost trimisă delegaţia de căutare.
Când au ajuns la Kumbum, membrii delegaţiei de căutare au simţit că sunt pe drumul cel bun. Părea probabil că dacă litera
Ah se referea la Amdo, atunci
Ka trebuia să indice Mănăstirea din Kumbum - care avea
într-adevăr
trei etaje şi un acoperiş turcoaz. Acum trebuiau doar să mai localizeze
un deal şi o casă cu jgheaburi ciudate. Aşa că au început să caute prin
satele învecinate. Când au văzut ramurile întortocheate ale lemnului de
ienupăr de pe acoperişul casei părinţilor mei, au fost siguri că noul
Dalai Lama nu avea cum să fie departe. Cu toate acestea, în loc să
dezvăluie scopul vizitei lor, au cerut doar să rămână peste noapte.
Conducătorul delegaţiei, Kewtsang Rinpoché,
s-a prefăcut apoi că este un servitor şi
şi-a petrecut o mare parte din acea seară observând şi
jucându-se cu cel mai mic copil din casă.
Copilul
l-a recunoscut şi a strigat: "Tu eşti
lama de la Sera, tu eşti lama de la Sera." Sera era mănăstirea lui
Kewtsang Rinpoché. În ziua următoare au plecat - dar numai pentru a se
întoarce câteva zile mai târziu ca delegaţie oficială. De data aceasta,
au adus cu ei un număr de lucruri care au aparţinut predecesorului meu,
împreună cu mai multe elemente similare care nu îi aparţinuseră. În
fiecare caz, copilul a identificat în mod corect acele lucruri care îi
aparţinuseră celui
de-al Treisprezecelea Dalai
Lama spunând: "E al meu. E al meu." Acest lucru a convins mai mult sau
mai puţin delegaţia de căutare că a găsit noua încarnare. Totuşi mai era
un candidat care urma să fie văzut, înainte de a se lua o decizie
finală. Dar nu a durat mult timp până când băiatul din Taktser a fost
recunoscut ca fiind noul Dalai Lama. Copilul acela eram eu.
Inutil să mai spun că
nu-mi amintesc foarte
multe despre acele evenimente. Eram prea mic. Singura mea amintire
adevărată este cea a unui om cu ochi pătrunzători. Aceştia
s-au dovedit că aparţineau unui om pe nume Kenrap Tenzin, care
mi-a devenit Maestrul Veşmintelor, iar mai târziu
m-a învăţat să scriu.
De îndată ce delegaţia de căutare a ajuns la concluzia că acel copil din
Taktser era adevărata încarnare a lui Dalai Lama, vestea a fost dată în
Lhasa pentru
a-l informa pe regent. Urmau să
treacă mai multe săptămâni înainte să fie primită confirmarea oficială.
Până atunci, trebuia să rămân acasă. Între timp, Ma
Pu-feng,
guvernatorul local, a început să creeze probleme. Dar în cele din urmă
am fost dus de părinţii mei la Mănăstirea din Kumbum, unde am fost
proclamat lama în cadrul unei ceremonii care a avut loc în zori. Îmi
amintesc acest lucru în mod deosebit, întrucât am fost surprins să fiu
trezit şi îmbrăcat înainte de a se înălţa soarele pe cer. Îmi amintesc,
de asemenea, că am fost aşezat pe un tron.
Acum începea o perioadă întrucâtva nefericită a vieţii mele. Părinţii
mei nu au rămas mult timp şi, în curând, am rămas singur în aceste
împrejurimi noi şi nefamiliare. Este foarte greu pentru un copil mic să
fie separat de părinţi. Cu toate acestea, au existat două consolări ale
vieţii la mănăstire. În primul rând, fratele născut înaintea mea,
Lobsang Samten, se afla deja acolo. În ciuda faptului că e doar cu trei
ani mai mare, a avut grijă de mine şi am devenit în curând prieteni. Cea
de-a doua consolare a fost că profesorul său era un călugăr bătrân şi foarte bun la suflet, care
m-a ţinut deseori în faldurile robei sale.
Într-o anumită împrejurare îmi amintesc că
mi-a
dat o piersică. Totuşi, în cea mai mare parte a timpului, am fost
destul de nefericit. Nu înţelegeam ce însemna să fii Dalai Lama. În ceea
ce mă privea, eram doar un băieţel printre mulţi alţii. Nu era ceva
neobişnuit pentru copii să intre la mănăstire de la o vârstă fragedă şi
am fost tratat la fel ca toţi ceilalţi.
O amintire mai dureroasă este legată de unul dintre unchii mei, care era călugăr la Kumbum.
Într-o seară, în timp ce şedea şi îşi citea rugăciunile,
i-am
răsturnat cartea de scripturi. Ca şi astăzi, această carte avea foile
detaşabile, astfel că au zburat peste tot. Fratele tatălui meu
m-a ridicat şi
m-a
pălmuit tare. Era extrem de supărat, iar eu eram înspăimântat. Timp de
câţiva ani după aceea am fost bântuit efectiv de faţa sa foarte
întunecată, ciupită de vărsat şi de mustaţa fioroasă. După aceea, ori de
câte ori îl vedeam, mă speriam foarte tare.
Când a devenit clar că, în cele din urmă, voi fi reunit cu părinţii mei
şi că vom călători împreună spre Lhasa, am început să privesc viitorul
cu mai mult entuziasm. La fel ca orice copil, am fost încântat de
perspectiva călătoriei. Însă acest lucru nu
s-a întâmplat decât optsprezece luni mai târziu, deoarece Ma
Pu-feng a refuzat
să-mi permită să fiu dus în Lhasa fără plata unei mari răscumpărări. Iar după ce a
primit-o, a cerut mai mult, deşi nu a mai primit nimic. Astfel, abia în vara anului 1939 am putut pleca spre capitală.
Când, în cele din urmă, ziua cea mare a sosit, la o săptămână după
împlinirea vârstei de patru ani, îmi amintesc că am avut un sentiment
extraordinar de optimism. Suita era mare. Nu consta numai în părinţii
mei şi în fratele meu Lobsang Samten, ci şi în membrii delegaţiei de
căutare, plus o serie de pelerini care au venit şi ei. Au mai fost
prezente, de asemenea, mai multe oficialităţi guvernamentale ca
însoţitori, alături de un număr mare de catârgii şi cercetaşi. Aceşti
oameni îşi petreceau viaţa lucrând la stabilirea rutelor pentru caravane
în Tibet şi erau indispensabili în orice călătorie lungă. Ştiau exact
pe unde să traverseze fiecare râu şi cât timp era necesar pentru a
străbate trecătorile montane.
După câteva zile de călătorie, am părăsit zona administrată de Ma
Pu-feng,
iar guvernul tibetan a anunţat oficial acceptarea candidaturii mele. Am
pătruns acum în unele dintre cele mai îndepărtate şi mai frumoase zone
rurale din lume: munţii de dimensiuni gargantueşti care înconjoară
câmpiile imense şi întinse, pe care
ne-am
chinuit să le străbatem asemenea unor insecte. Din când în când, dădeam
peste iureşul unor cursuri de apă pline cu sloiuri de gheaţă ce curgeau
în viteză şi pe care le treceam împroşcând zgomotos apa. Iar la fiecare
câteva zile ajungeam la o mică aşezare înghesuită în mijlocul unui petec
de păşune înverzită sau agăţată parcă de coasta unui deal. Uneori
puteam vedea în depărtare o mănăstire cocoţată
într-o
poziţie imposibilă pe vârful unei stânci. Dar în cea mai mare parte era
doar un spaţiu arid şi gol, bătut numai de vânturi sălbatice care
stârneau praful şi de furtuni puternice cu grindină ca nişte
aduceri-aminte ale forţelor vii ale naturii.
Călătoria spre Lhasa a durat trei luni. Îmi amintesc foarte puţine
detalii în afară de un sentiment deosebit de uimire faţă de tot ceea ce
am văzut: vastele turme de
drong (iaci sălbatici) care cutreierau câmpiile, grupurile mai mici de
kyang (măgari sălbatici) şi, ocazional, o licărire de
gowa şi
nawa, căprioare mici, care erau atât de uşoare şi de rapide, încât ar fi putut să fie la fel de bine nişte năluci.
Mi-au plăcut, de asemenea, uriaşele cârduri de gâşte gălăgioase, pe care
le-am văzut din când în când.
În cea mai mare parte a drumului am călătorit împreună cu Lobsang Samten
într-un fel palanchin numit
dreljam, purtat de o pereche de catâri.
Ne-am petrecut o bună bucată de timp
certându-ne
şi argumentând, aşa cum fac copiii mici, şi deseori se mai ajungea şi
la câte o încăierare. Acest lucru punea trăsura noastră în pericol de a
se răsturna. În acel moment, conducătorul oprea animalele şi o chema pe
mama. Când se uita înăuntru, întotdeauna găsea acelaşi lucru: Lobsang
Samten în lacrimi, iar pe mine stând acolo cu o privire de triumf
întipărită pe faţă. Căci, în ciuda faptului că el era mai mare, eu eram
mai tranşant. Deşi eram foarte buni prieteni, eram incapabili să ne
comportăm frumos unul cu altul. Unul dintre noi făcea o remarcă ce
conducea la ceartă şi, în cele din urmă, la o încăierare şi la lacrimi -
dar lacrimile erau întotdeauna ale lui, şi nu ale mele. Lobsang Samten
era atât de blând încât nu se putea hotărî
să-şi folosească puterea superioară împotriva mea.
În cele din urmă, suita noastră
s-a apropiat de Lhasa.
De-acum
era toamnă. Când mai aveam câteva zile de călătorie, un grup de
oficialităţi guvernamentale de rang înalt au venit în întâmpinarea
noastră şi
ne-au escortat pe câmpia
Doeguthang, la mai bine de trei kilometri în afara porţilor capitalei.
Acolo, a fost ridicată o tabără imensă de corturi. În centru se afla o
structură albastru cu alb numită
Macha Chennio, "Marele Păun".
Arăta enormă în ochii mei, iar în interiorul său se afla un tron din
lemn cu sculpturi complicate, care fusese adus numai în scopul de
a-i ura
bun-venit acasă copilului Dalai Lama.
Ceremonia care a urmat, prin care mi
s-a
conferit conducerea spirituală a poporului meu, a durat o zi întreagă.
Dar amintirile mele legate de ea sunt vagi. Îmi amintesc numai un
puternic sentiment de întoarcere acasă şi mulţimi nesfârşite de oameni:
nu am crezut niciodată că ar putea fi atât de mulţi. Din toate punctele
de vedere,
m-am comportat foarte bine pentru
cei câţiva ani pe care îi aveam, chiar şi pentru unul sau doi călugări
extrem de înaintaţi în vârstă care au venit să judece ei înşişi dacă
eram
într-adevăr reîncarnarea celui
de-al
Treisprezecelea Dalai Lama. Apoi, la sfârşitul întregii ceremonii, am
fost dus împreună cu Lobsang Samten la Norbulingka (care înseamnă
"Parcul Bijuteriei"), ce se afla chiar la vest de Lhasa.
În mod normal, era folosit doar ca palat de vară al lui Dalai Lama. Însă
regentul a decis să aştepte până la sfârşitul anului următor înainte de
a mă înscăuna în mod oficial la Palatul Potala, sediul guvernului
tibetan. Între timp, nu exista niciun motiv să locuiesc acolo. Aceasta
s-a
dovedit a fi o mişcare generoasă, deoarece, dintre cele două palate,
Norbulingka era mult mai plăcut. Era înconjurat de grădini şi era
alcătuit din câteva clădiri mici, luminoase şi aerisite la interior,
spre deosebire de Potala, pe care îl puteam vedea în depărtare dominând
magnific oraşul, dar care era întunecat, rece şi mohorât pe dinăuntru.
Astfel
m-am bucurat un an întreg liber de orice responsabilitate,
jucându-mă fericit cu fratele meu şi
văzându-mi părinţii destul de regulat. A fost ultima vacanţă laică pe care aveam să o cunosc vreodată.
