Premianți Nobel pentru Literatură - o selecție cu -20%

Probleme cu afisarea? Deschide online

Contacteaza-ne       Despre noi       Librariile noastre

Începând cu 1901, cu o serie de excepţii generate de contextul istoric, Academia Suedeză acordă în fiecare an şi Premiul Nobel pentru Literatură, cea mai însemnată distincţie în domeniu, care a strâns până la actuală ediţie, 112 laureaţi. Pe carturesti.ro aşteptăm câştigătorul din 2016, pregătiţi cu o selecţie de titluri ale autorilor premiaţi în ediţiile anterioare. Titlurile din ofertă au o reducere de 20% de pe 6 până pe 18 octombrie. Campania este valabilă în limita stocurilor disponibile, numai pe carturesti.ro.

Fiica papei Romanul lui Dario Fo Fiica papei face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia. ...vezi mai mult 20 lei Second-Hand Time The winne of the 2015 Nobel Prize in Literature reinvents a singular, polyphonic literary form, bringing together the voices of dozens of witnesses to the collapse of the USSR  ...vezi mai mult 65.60 lei Hazard / Angoli Mala „Încă de la primele pagini, Le Clézio revine, în stilul poetic bine-cunoscut, asupra temelor care îi sunt dragi: iniţierea, deprinderea dureroasă a libertăţii" L'Express ...vezi mai mult 15.05 lei

Three Plays SIX CHARACTERS IN SEARCH OF AN AUTHOR * HENRY IV * THE MOUNTAIN GIANTS Pirandello ranks with Strindberg, Brecht, and Beckett as a seminal figure in modern drama. ...vezi mai mult 30.80 lei Marturisesc ca am trait Volumul Mărturisesc că am trăit este unul de memorii, amintirile scrise în această carte străbătând întreaga existență a poetului chilian Pablo Neruda. ...vezi mai mult 32.37 lei Humboldt's Gift For many years, the great poet Von Humboldt Fleisher and Charlie Citrine, a young man inflamed with a love for literature, were the best of friends. ...vezi mai mult 37.60 lei

Notebook - Kafka, The metamorphosis This gorgeous book, provides introspection for a quiet metamorphosis, an escape from the kaskaesque or simply a great space to organize your thoughts and inspire your next chapter. ...vezi mai mult 56.40 lei Cana ceramica - First Lines of Literature Cana ceramica imprimata cu citate celebre din literatura universala. Capacitate: 410 ml. ...vezi mai mult 70 lei Semn de carte - 50 Books to Read Before You Die Semnul de carte - 50 Books to Read Before You Die din otel inoxidabil, vine cu 50 de recomandari clasice pentru iubitorii de literatura. ...vezi mai mult 23 lei

Selecţia "Formula AS"

 

* Matei Călinescu, "Un altfel de jur­nal. Ieşi­rea din timp", ediţie îngrijită de Raluca Dună, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 450 p.

La 24 iunie se împlinesc şapte ani de la moartea lui Matei Călinescu, prozator, memorialist şi teo­re­­tician al modernităţii li­te­­rare, care a marcat şi con­­tinuă să-i influenţeze pe toţi cei ce îl citesc. Ma­ri­le lui ca­lităţi intelec­tua­le, cul­tura vastă, talentul de scri­itor sunt dublate de ceea ce nu­mim conven­ţional un ca­racter - demn, nedispus la compromisuri, o combinaţie rarisimă în lumea noastră de ieri şi de azi, între o minte strălu­ci­tă, principii etice şi des­chidere afectivă. Tocmai această alcătuire l-a silit să rămână în 1973 în exil, pen­tru a scăpa de pre­siunile Securităţii care voia să-l racoleze ca infor­mator. A avut o carieră univer­si­tară de top în SUA, a publicat în engleză cărţi fun­damentale de teorie literară şi literatură com­parată, intrate în biblio­grafii academice din multe ţări, şi a continuat să fie până la sfârşit un om bun, cu vocaţia prieteniei şi o profundă înţelegere a suferinţei, cu atât mai mult cu cât viaţa nu l-a scutit de tragedii personale. Re­cent, Editura Humanitas a lansat primele trei vo­lume dintr-o serie de autor Ma­tei Călinescu pre­vă­zută să cuprindă integra­li­tatea scrierilor lui. Con­form dorinţei testamentare, s-a început cu operele autobiografice şi literare. Găsiţi acum în librării, reeditate, "Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter" (romanul-eseu din 1969, de o importanţă crucială pentru literatura română nu doar prin tema liber­tăţii interioare într-un regim opresiv, ci şi prin mo­dul de construcţie modern, preluat de generaţia '80) şi "Portretul lui M" din 2003, scris ca exerci­ţiu spiritual după moartea fiului autist, dar şi cu gândul de a fi de folos altora. Lor li se adaugă vo­lumul inedit pe care vi-l re­co­mand azi, o carte cu totul specială, care-l aduce printre noi pe omul şi cărturarul confruntat cu propria moarte anunţată, într-un jurnal-epilog al faptelor şi gândurilor din cei doi ani premergători "ieşirii din timp". Con­ceput ca o mărturie a "multiplelor vârste interioare ale unui autor bătrân, confruntat cu o moarte ce va surveni mai devreme sau mai târziu", jurnalul are în vedere publicarea postumă nu mai devreme de 2016. O spune Matei Călinescu într-o prefaţă datată 2008, în care "vede" cartea aşa cum o avem noi acum, structurată în două părţi: prima, "Problema memoriei", cu amin­tiri-evocări datate 2004-2006 şi o a doua, "Cu plă­cere privesc lumina soarelui", cu no­taţii din 2007, când a primit diagnosticul de can­cer terminal, şi până în iunie 2009, când s-a stins la câteva zile după ce împlinise 75 de ani. Tema pro­fundă a aces­tor pagini de supravieţuire "de pe o zi pe alta din punct de vedere metafizic" e drumul spre moar­te al unui om lucid, care în­frun­tă cu calm şi graţie - căci unele pagini sunt un pur trans­port po­etic - boala neiertătoare, un gânditor "care mai are forţa de a lupta cu zădărnicia". Aliaţi îi sunt me­mo­ria, lec­­turile, scrisul, marea muzică, plimbările în na­tură şi soţia sa Uca - însoţitori fi­deli de o via­ţă, o normalitate care capătă o altă in­ten­­sitate în sta­rea de urgenţă a coborârii cu sens unic. Paginile des­pre timpul pierdut şi regăsit în memorie, imer­siunile spre înţelesuri profunde ale textelor sacre, cu pers­pectiva lor consolatoare şi incertă despre imor­talitatea spiritului, dar şi părerile despre Ro­mâ­nia în care a revenit adesea după '90, te fac să-l înso­ţeşti participativ în irea­li­ta­tea lui imediată. În 2004, Matei Călinescu in­ten­ţio­nase să se repa­tri­eze, îşi mobilase chiar un apar­ta­ment în Bucureşti, dar şi-a dat în curând seama că postcomunismul, dominat de securişti şi corupţie insti­tuţionalizată, îl rănea în identitatea lui fun­da­mentală. S-a întors în America şi n-a mai revenit de­cât în scurte vizite anuale, pen­tru a-şi comemora fiul a cărui urnă o adusese în mormântul familiei de la Turnu Severin. Acolo unde se află acum şi ră­mă­şiţele sale. Matei Călines­cu cel viu e însă de găsit în cărţile lui.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* James O. Noyes, "România, ţară de ho­tar între creştini şi turci. Cu aventuri din că­lătoria prin Europa Răsăriteană şi Asia Apu­seană în 1854", traducere şi note de Eugen Popa, Ed. Hu­manitas (tel. 0372/74.33.82), colecţia "Vintage", 352 p.

Istoria pare uneori ciudat de repetitivă. În urmă cu 160 de ani se încheie Războiul Crimeii (1853-56), între Imperiul Rus, pe de o parte, şi Anglia, Fran­­­ţa, Imperiul Otoman, de cealaltă. Conflictul fu­sese declanşat de Rusia prin ocuparea prin­ci­pa­telor române, Moldova şi Valahia, în marşul ei spre ţinta vizată dintotdeauna, "strâmtorile" şi Constan­ti­no­polul. Crimeea era considerată atunci, ca şi acum, o trambulină pentru saltul Rusiei spre Sud. Pre­­mer­gător prin desfăşurare şi mijloace Pri­mului Război Mondial, acesta, al Crimeii, a atras atenţia opiniei pu­blice din Occident asupra "ches­tiu­nii orientale" care includea şi problema princi­patelor române, afla­te la con­flu­enţa celor trei imperii - Rus, Austriac şi Otoman, toate dornice să pună mâ­na pe ele. Epo­ca, în plină desfăşurare, a revo­luţiei indus­tri­ale făcea ca in­for­maţia să cir­cule mai re­pede iar pu­bli­cul burghez şi cosmo­polit să o solicite cu avi­ditate. Răz­­boiul Cri­meii a atras o mul­ţime de aventurieri, mer­­ce­nari, mi­sionari, care, din­co­lo de angajarea într-o ta­bără sau alta, au căutat să des­­co­pere şi să împăr­tă­şească spe­cificul Orien­tului, puţin şi su­perficial cunos­cut, mai ales în aspec­tele lui "exo­tice". Reportajele rea­liza­te de unii dintre aceşti că­lători au cuprins inevitabil şi informaţii despre Ţările Române, au adus si­tuaţia lor în atenţia lumii. James O. Noyes (1829-1872), auto­rul cărţii pe care vi-o re­co­mand azi, este un me­dic american, chi­­rurg în ar­mata oto­ma­nă, care, îna­inte de a se în­toarce în New York-ul natal, petrece anul 1854 în mijlocul eveni­men­telor, observând cu ochi proaspăt consecinţele con­flictului oriental. Tu­rismul său de răz­boi, sti­mu­lat şi de curiozitate pentru far­me­cul mis­terios al locurilor, urmează traseul arma­telor afla­te în con­flict. Astfel ajunge, după un drum cu va­porul pe Du­năre, la Giurgiu şi la Bucu­reşti, înainte de a se îndrepta spre Varna, portul în care se va îm­barca spre Constan­tino­pol. Trecerea prin Vala­hia îi per­mi­te să observe şi să descrie ur­mă­rile recentei ocu­paţii ruseşti, dis­tru­­ge­rile şi jafurile ar­ma­tei ţa­riste, dar şi caracterul ro­mânilor, cul­tura şi men­ta­lităţile lor, dintr-o pers­pec­tivă docu­men­tat etno­gra­fică, de­ce­lând trăsăturile ce-i diferenţiază de popu­la­ţiile nelatine din jur. Tâ­nărul medic îşi no­tează in­clusiv cântece şi legende popu­lare, spe­ci­ficul hai­nelor şi al habitatului, al obi­ceiurilor şi al me­diului în care ro­mânii îşi duc viaţa. Pe drumuri des­fundate şi cu mij­loace de trans­port pre­care (amintind para­do­xal de situaţia actuală), ame­­ri­ca­nul ajunge în Bucu­­reş­tiul ocupat de alianţa antirusă şi guvernat de un ofi­ţer britanic, Stephen Lakeman, cunoscut şi sub numele de Mazar Paşa, care, stabilit aici, va juca un rol în­semnat în istoria ţării noastre. Capitala Valahiei îl im­presionează pe Noyes prin carac­teristici păs­trate, mutatis mutandis, până azi: "Stră­zile - notează el - sunt mereu pline de vehi­cule care go­nesc cu duş­mănie prin noroi sau colb. Ma­­nia pentru aceste atela­je e atât de pu­ternică, încât vezi adesea un boier călă­torind într-o caleaş­că stridentă adusă de la Viena (...) cu vizitii ţigani în zdren­ţe". Veţi descoperi în pa­ginile cărţii mul­te ase­menea informaţii care dau, din ne­fe­ri­cire, im­pre­sia continuităţii. Dar că­lă­torul nu se mulţu­meş­te doar cu descri­erea stărilor de fapt, a peisajelor şi obi­ce­iurilor româneşti de la 1854, ci face şi un excurs în istoria Principatelor, prin care explică păs­trarea fiinţei creştine a nea­mului la gra­niţa isla­mului european. El este, în ace­laşi timp, impregnat de ideile paşop­tiş­tilor noştri care do­reau mo­der­ni­zarea, sincro­ni­zarea cu civili­zaţia oc­ci­den­tală, sin­gura modalitate de a exclude pier­de­rea în "abisul rus" sau în delă­sa­rea proprie oto­ma­nilor. Din aceas­tă perspectivă, Noyes e printre primii călători occidentali care folo­sesc denu­mi­rile de România şi români în loc de va­lahi şi mol­do­veni, impunând ideea unităţii. Jurnalul lui de că­lătorie, cu nu­me­roase ilustraţii preluate din presa vremii, a apă­rut la New York în 1858, înaintea unirii Principa­te­lor. Prin el, publicul american şi vest-european a pu­tut cu­noaşte şi simpatiza cu aspira­ţiile unui popor care, altfel, părea sortit să se piardă în negurile istoriei.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Dan Grigore de vorbă cu Dia Radu, "Lu­mea în Si bemol", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 216 p.

Maestrul Dan Grigore e admirat nu doar de me­lomanii care i-au urmărit cariera de solist. Datorită recitalurilor de muzică şi poezie care căpătau, prin chiar înălţimea lor spirituală, o tentă subversivă în anii ceauşismului, faima lui s-a extins în categorii mai largi. Iar după 1989, s-a implicat ca repre­zen­tant al societăţii civile în lupta opoziţiei demo­cra­tice pentru schimbare, într-o vreme când structurile remanente îşi ţeseau pânza de păianjen în care ne zbatem şi azi. Atunci, românii care nu se lăsau tâ­râiţi de televiziuni în direcţia plănuită de cei ce aca­paraseră puterea s-au simţit reprezentaţi de ini­ţiativele politice şi de acţiunile grupului de in­telec­tuali căruia i se alăturase Dan Grigore. Maestrul e un VIP veritabil, important atât în lumea muzicală cât şi pentru societatea românească în ansamblu. Harnica noastră colegă Dia Radu, care face cu pa­siu­ne şi competenţă jurnalism cultural, se dove­deşte un bun interlocutor pentru o asemenea per­sonalitate: nici encomiastic intimidată, nici agresiv indiscretă. S-a documentat atent (de multe ori ti­ne­rii intervievatori pun întrebări-şablon, cele mai co­mode, când nu cu­noşti decât superficial subiectul), are o curio­zi­tate nativă filtrată de bun simţ, nu evită zo­ne­le nevralgice, dar nici nu scormoneşte de dra­gul senzaţionalului şi, mai ales, ştie să in­ci­te la confesiune şi să asculte cu participare. De aceea discuţiile lor adunate în această car­te sunt cap­tivante, re­cons­tituind par­cursul sub vremi al Maes­tru­lui, povestit de el cu sinceritate şi umor: o auto­bio­grafie nefardată, semnificativă pentru lumea artis­tică din comunism şi de după, cu bunele şi relele ei. Copil supradotat, atras de pian încă de la 3 ani, cu o mamă posesivă şi mereu nemulţumită, micul Dan şi-a început devreme instrucţia muzicală, în anii '50, cu o pro­fesoară celebră în epocă, Jeni Io­nes­cu, formată la cea mai bună şcoală pianistică din­tre războaie, cea germană. În casa acesteia, frec­ventată de somităţi muzicale, elevul-minune a avut ocazia de a fi as­cultat de Florica Musicescu, Cella Delavran­cea şi Mihail Jora, personaje pro­vi­denţiale în existenţa ulterioară a pianistului. Des­pre ele şi despre mulţi alţii avem portrete în miş­ca­re, poveşti pline de sare şi piper (cel mai pregnant e al bătrânei domnişoare Musicescu - o fire co­le­rică şi capricioasă, care nu ezita să-şi insulte şi să-şi bată elevii). Lupta cu sine însuşi, trăirea ge­nuină a muzicii, vârâtă dureros în tipare didactice şi tehnici profesioniste, a continuat în timpul stu­dii­lor superioare la Conservatorul din Leningrad şi al bursei Herder de la Viena, o muncă uriaşă pentru atingerea unor modele ilustre de interpretare, cu obstacole şi constrângeri ce l-au condus la de­pre­sie. Dar muzica şi contactele cu oameni care-i în­ţelegeau şi îi încurajau aspiraţiile şi originalitatea l-au ajutat să se echilibreze şi să obţină răsunătoare succese cu interpretările lui. Nu face un secret nici din succesele sale amoroase, căci, celebrator al vieţii, sensibilitatea lui la frumos se extinde în toate direcţiile. Spirit provocator, perfecţionist, adictiv de muzică şi de iubire, Dan Grigore a avut de înfruntat până în 1989 stupi­ditatea politrucilor ca­re-i interziceau participarea la festivaluri interna­ţio­nale, fiindcă, spre deosebire de alţi solişti şi di­ri­jori, refuzase să devină turnător la Securitate. S-a izbit mereu şi de invidii din interiorul breslei, con­ti­nuate mai înverşunat după 1990, căci me­dio­crii îşi unesc frustrările împotriva celor ce le sunt su­pe­riori în profesie. Conştient de valoarea sa dar fără vanităţi deşarte, Maestrul se declară doar "de­ţină­torul unei experienţe pe care abia aştept să o împăr­tăşesc". Se simte asta în toate apariţiile sale pu­blice. Inclusiv în "Lumea în Si bemol", despre ca­re am fost bucuroasă să văd că s-a aflat în topul vân­zărilor la Bookfest.

 

Selecţia "Formula AS"

 

* "Bucureştiul meu", volum coordonat de Gabriela Tabacu, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 330 p.

În ultimul deceniu, volumele colective şi-au dovedit potenţialul comercial, fiindcă prin varietatea ideilor şi stilurilor nu sunt niciodată plicticoase. Citi­torii sunt atraşi de tema aleasă, de numele colabo­ratorilor, de ilustraţiile ce însoţesc textele, de faptul că se pretează lecturii fragmentate şi judecăţii com­parative. Ca la un han spaniol unde fiecare vine cu mâncarea de acasă, festinul oferit de o asemenea carte are totuşi, în conturul impus, corespondenţe surprinzătoare: deşi niciunul dintre colaboratori nu ştie ce au scris ceilalţi, există un numitor comun care divide experienţele individuale şi e recunoscut de cititor ca familiar, din propria existenţă sau din poveşti de familie. Un volum colectiv seamănă cu o petrecere la care participă mai multe generaţii, rude de sânge sau prin alianţă, care spun poveşti mai vechi sau mai noi, vesele, melancolice, triste, năstruşnice - cum e viaţa însăşi sub vremi. După "Casele vieţilor noastre", care a fost un succes de librărie în 2014, arhitecta Gabriela Tabacu şi editoarea Justina Croi­toru au coordonat un alt proiect, solicitând 19 autori, cu vârste cuprinse între 100 şi 33 de ani, bucureşteni de viţă veche sau la prima generaţie stabilită în Capitală, să-şi po­ves­tească oraşul în care trăiesc. Există o abundentă bi­blio­grafie în tema prezentată cu toate sosurile posibile şi totuşi protagonistul cărţii pe care vi-o recomand azi pare inepuizabil. Iubit şi urât, amestec de fru­museţe decre­pi­tă şi kitsch strident, de superficialitate cinică şi fervoare civică, Bucureştiul rămâne un subiect cu tot atâtea predicate câţi locui­tori, un Babilon de neînţeles pentru cineva din afară. Şi totuşi, pe toate paginile din "Bucureştiul meu" apare în filigran puterea lui de seducţie. Fie că sunt expuse razelor melancoliei, la cei pentru care istoria secolului trecut e viaţă personală, fie apare în trans­parenţă sub revelatorul revoltei faţă de asaltul prostiei lacome şi deculturate, acest filigran fermecat mar­chează toată harta oraşului, de la periferii şi până în centru. Neagu Djuvara, care va împlini în august 100 de ani, îşi are rădăcini familiale în Bucureşti de la 1658, iar memoria lui fabuloasă a înregistrat din prima copilărie zgomotele străzii pe la 1920: tropotul copitelor de cai pe caldarâm, într-o vreme a trăsurilor şi căruţelor, strigătele melodioase cu care îşi anunţau prezenţa negustorii şi meseriaşii ambulanţi. Această bandă sonoră specifică a însoţit existenţa bucureş­teană până prin anii '50, de vreme ce e evocată şi de Monica Pillat, Dan C. Mihăilescu şi alţi sexagenari ce-şi amintesc de lumea dispărută a copilăriei şi adolescenţei lor. Ipostaziindu-se într-un "spirit al oraşului", H.R. Patapievici îşi ceartă concitadinii pentru murdărire, pasivitate şi dezbinare, iar vitupe­rările lui, venite din iubire exasperată, cad ca o grin­dină pe călduţul "patriotism local". Provincialii veniţi în Bucureşti pe vremea studenţiei şi rămaşi aici au altă percepţie, raportată la locurile natale: s-au obiş­nuit mai greu cu larma insuportabilă, agitaţia furi­oasă, urâţenia mutilărilor mercantile şi a caselor părăsite (remarcabile în acest sens sunt textele Ioanei Pârvulescu, braşoveancă de origine, şi al Corinei Cio­cârlie, timişoreancă). Vă las să descoperiţi singuri savoarea contribuţiilor Anamariei Smigelschi, a lui Andrei Pleşu, Radu Paraschivescu şi a altora, într-o carte şi grafic frumoasă, care te ţine pe tot parcursul lecturii sub umbrela răcoros-înviorătoare a inteligen­ţei şi talentului de povestitor.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Ion Jianu, "Arta conversaţiei cu Ilea­na & Ro­mulus Vulpescu. Dialoguri peste timp", Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 112 p.

Volumul subţire, însoţit de 25 de planşe cu fotografii, are meritul că pune în atenţia cititorilor mai tineri un cuplu de scriitori români ale căror cărţi originale şi traduceri se află în bibliotecile părinţilor şi bunicilor, cumpărate pe vremea când se făcea coadă şi la librării. Ileana Vulpescu a de­venit populară la începutul anilor '80 cu un roman, "Arta conversaţiei", al cărui prim tiraj de 50.000 de exemplare s-a vândut ca pâinea caldă. Au urmat alte şi alte ediţii, mai ales după dra­ma­tizarea lui, jucată cu succes până în 1990 la mai multe teatre din ţară. Soţul ei, Romulus Vulpescu (1933-2012), traducător, poet, prozator, publicist şi editor, ne-a lăsat versiuni româneşti excep­ţio­nale din Villon, Charles d'Orléans, Rabelais, Al­fred Jarry, Dante - între mulţi alţii. Virtuozitatea fi­­lologică a tra­du­cerilor lui a căpătat, prin pa­siu­nea, ştiinţa şi cola­bo­rarea nemijlocită cu gra­fi­cieni şi tipografi, for­ma unor bijuterii bibliofile greu de egalat, distinse cu premii în ţară şi străinătate, artă&meserie într-o sinteză personală. So­ţii Vul­pescu erau "oa­meni de carte" ade­vă­raţi în­tr-o vreme când pre­do­mina impostura inte­lec­tuală. Ea şi-a câş­tigat existenţa ca cer­cetător la Institutul de Lingvistică al Aca­de­miei, iar el a fost pe rând editor, redactor la reviste literare, mu­zeolog - perfecţionist în toate "slujbele" avu­te, meticulos până la ultimul detaliu. Să nu uităm că profesionalismul său avea de luptat cu cenzura, cu îngrădirile în documentare, cu ierarhiile de po­li­truci şi că trebuia să risipească mult timp şi ener­gie pentru lucruri care azi, datorită internetului, par facile (de exemplu ca să-şi procure docu­men­taţia pentru traducerile din franceza veche). Jur­na­listul craiovean Ion Jianu, autorul interviurilor, nu e prea versat, din păcate, în "arta conversaţiei", în­trebările lui fiind adesea banale (de la "cât aparţine un roman realului şi cât imaginarului?" la "ce lu­craţi în prezent?"), neincitante pentru interlocutor. De aceea scurtele interviuri cu Ileana Vulpescu din prima secţiune a cărţii nu sunt semnificative, şi nu din vina ei. (Mai interesantă mi s-a părut o con­vor­bire cu ea publicată luna trecută în "Adevărul", în care scriitoarea rămasă singură la senectute se des­tăinuie cu demnitate şi înţelepciune. Între altele am aflat şi cum a ales prenumele eroinei sale, Sîn­ziana Hangan, din "Arta conversaţiei": "M-am inspirat de la Sânziana Pop (...) pentru că e un om foarte vital, foarte întreprinzător, aşa, foarte viu"). Ponderea volumului o dă mai lunga discuţie din 1983 cu Romulus Vulpescu, transcrisă pentru prima oară integral de pe bandă şi adnotată în 2015 de soţia supravieţuitoare. Transcrierea păstrează oralitatea, năstruşnicia, firea rebelă şi pătimaşă, curajul unor păreri "neortodoxe" în ceauşism. Po­vestirea "pe roluri" a unor împrejurări biografice inedite, portretele în mişcare de scriitori pe care i-a cunoscut, de la Ion Barbu, Tudor Vianu şi Şer­ban Cioculescu, la Adrian Păunescu şi Mircea Di­nescu, sunt vii, pitoreşti, simpatice, tot ce spune Ro­mulus Vulpescu are o naturaleţe cuceritoare. Citind aceste interviuri, cu atât mai de neînţeles mi se pare asocierea soţilor Vulpescu după 1990 cu Vadim Tudor, un personaj vulgar, delirant în te­orii extremiste, folosind înjurii în loc de argumente şi care nu avea nici măcar circumstanţele atenuan­te ale talentului. Cum putea să le placă unor intelectuali rafinaţi un asemenea tip uman cu o igienă existenţială precară rămâne un mister.

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Robert D. Kaplan, "În umbra Europei. Două răz­boaie reci şi trei decenii de călătorie prin Ro­mânia şi dincolo de ea", traducere de Constantin Ardeleanu şi Oana Celia Gheor­ghiu, Editura "Humanitas" (tel. 0372/74.33.82), 350 p.

La întrebarea lui Lucian Boia "este România altfel"?, răspunsul lui Robert D. Kaplan - care a publicat 16 cărţi de călătorii şi politică externă şi s-a specializat pe estul european - e afirmativ. Evoluţia ţării noastre în contextele succesive ce au marcat Europa în ultimele două secole arată că într-adevăr ea e un caz aparte, ce trebuie studiat pentru a fi înţeles. Autorul cărţii de tot interesul pe care vi-o recomand azi a venit prima oară la noi prin anii '70, în plin război rece, ca jurnalist aven­turos, atras de o zonă ignorată în presa occidentală. A descoperit atunci cu uimire o comunitate mar­cată de plasamentul ei în punctul de întâlnire al marilor imperii din trecut, cu o mentalitate ce o diferenţiază de vecinii cu care a convieţuit, mai bine sau mai rău, după împrejurări pe care nu le-a putut controla. Uluit şi fascinat de România, Kaplan s-a documentat serios şi şi-a verificat apoi cunoştinţele acumulate prin vizite succesive în toate provinciile, unde a stat de vorbă cu localnici din diferite categorii so­cia­le. Îndrumat de intelectuali români a citit şi autori esenţiali pentru înţelegerea "sufletului românesc", a stu­diat îndeaproape pro­ce­sul istoric ce a dus la în­che­garea târzie a statului ro­mân modern şi experien­ţele traversate de acesta, curentele de opinie care i-au orientat poziţia politică şi ideologică în marile mişcări conflictuale ale continentului. A înţeles astfel că jocul marilor puteri europene, intersecţia in­tereselor în spaţiul ce va deveni România mo­dernă au generat o evoluţie diferenţiată a statelor române născute în Evul Mediu târziu, iar procesul cu viteze diferite şi-a pus amprenta pe naţiune. În vizitele lui repetate, Kaplan a sesizat existenţa prelungită a acestor diferenţieri istorice ale pro­vinciilor, atât în viaţa cotidiană a locuitorilor cât şi în mentalitatea lor. Cu o privire proaspătă, ne­parazitată de prejudecăţi locale, jurnalistul ob­servă distincţiile, de la arhitectură la com­por­tament, surprinde "cinematografic" specificul lo­curilor şi comunităţilor, ca un reporter talentat, dublat de un analist politic şi economic, de un istoric, sociolog şi etnolog. Asta face scrisul lui pasionant: ames­te­cul de observaţie pe viu, istorie şi analiză nuanţată, comprehensivă. Comunismul - constată el - a slu­ţit atât peisajul cât şi compor­tamentele de con­for­mitate, adaptarea la împre­jurări dar şi resemnarea atât de specifică. El a con­tinuat şi dus la extrem construcţia statală totalitară începută de dictatura re­gală, de cea legionară şi cea antonesciană care au forjat, sub influenţa conflictelor ideologice eu­ro­pene, un naţionalism etnocentrist cu consecinţe bune de manipulat po­litic până azi. Căderea co­munismului nu a dus la asu­marea în profunzime a democraţiei. În cele trei decenii de călătorii prin România, Kaplan a văzut schimbările, impactul mo­dului de viaţă apusean, al libertăţilor de ex­presie şi de mişcare, dar şi ten­dinţa de revenire la "temele" trecutului istoric. Con­textul actual a pre­supus regândirea raporturilor cu Rusia, cu Un­garia, Bulgaria sau Ucraina - vecini problematici, cu aspiraţii uneori mascate la teri­torii ale ţării noastre. Agresivitatea Rusiei lui Putin (cauzată de slăbiciunile ei în raport cu civilizaţia oc­cidentală) dar şi valul uriaş de emigranţi care cu­tremură UE au indus şi la noi o tendinţă de re­de­finire identitară orientată spre vechile modele. Cu­rentul e vizibil şi în modul de raportare la pro­blemele Republicii Moldova (analizate minuţios în carte) şi la obli­gaţiile rezultate din aderarea la NATO şi UE. Ro­bert Kaplan crede că României i-ar mai trebui vreo 2-3 decenii de stabilitate pentru a-şi asuma interior "modelul european".

 

• Adriana Bittel

 

Selecţia "Formula AS"

 

* Gustavo Dessal, "Operaţiunea Afrodita şi alte povestiri", traducere de Tu­dora Şandru-Mehedinţi şi Cornelia Ră­du­lescu, prefaţă de Ion Vianu, Editura RAO (tel. 021/224.12.31), 272 p.

Nu e o întâmplare că proza universală de ficţiune consemnează printre autori un număr semnificativ de medici, iar dintre aceştia, înce­pând din secolul trecut, se remarcă psihiatrii. Dintre contemporani, primii care îmi vin în minte acum sunt portughezul António Lobo Antunes, iar la noi - Augustin Buzura, Ion Vianu şi tânărul Augustin Cupşa, al cărui vo­lum de proză scurtă "Marile bucurii şi marile tristeţi" (Ed. Trei) m-a entuziasmat. Toţi spe­cializaţi în psihiatrie - o disciplină care-i pune în contact cu o varietate de oameni şi situaţii de viaţă. Chiar când nu-i inspiră direct, asta le exersează intuiţia şi imaginaţia. Îmi explic predi­lecţia lor pentru scrisul literar prin faptul că şi în practica de terapeuţi, şi la masa de scris se ocupă cu povestiri din care extrag semnificaţii, în care descoperă vulnerabilităţi şi se­crete. Cum omul de ştiinţă e îngrădit de reguli, prescripţii şi etica specifică, pe tărâmul gratuit al literaturii îşi poate el da frâu liber ca­pacităţii creatoare. Gustavo Dessal (n. 1952), psi­hanalist şi prozator argentinian sta­bilit din tinereţe la Madrid, s-a făcut cunoscut în am­bele calităţi: ca practician, profesor universitar şi autor de cărţi de spe­cialitate, dar şi ca scriitor de ficţiune. Din volu­me­le lui de po­vestiri, Tu­dora Şandru-Mehe­dinţi şi Cornelia Ră­dulescu - excep­ţio­nale hispaniste cărora le datorăm accesul la multe capodopere - au selectat antologia pe care vi-o reco­mand azi ca o ni­me­rită lectură de vacanţă. Cartea are tot ce trebuie pentru a te scoate din rutină şi a te duce cu ea în variate lumi exterioare şi mentale, cu o abi­litate a gradării misterului şi a întorsăturii neaşteptate care acţionează magnetic. Virtuoz al com­po­ziţiei concise, fără divagaţii, folosind cu ma­xim efect amalgamul de naraţiune, re­plici, portrete, atmosferă, senzaţii şi sen­ti­men­te din toată gama, Gustavo Dessal atinge în prozele lui mai toate punctele nevralgice ale con­tem­poraneităţii. O spune în prefaţă şi cole­gul său Ion Vianu: "această latură de martor al lumii noastre se armonizează cu spiritul de toleranţă şi mai ales cu sensibilitatea faţă de suferinţele celor mizerabili, de destinul celor plecaţi în misiuni primejdioase, prinşi în plasa marilor răscruci, de toţi cei aruncaţi în lumea mare a vremii noastre". Astfel, povestirile ne poartă cu ele prin Australia, America Latină, Africa, prin SUA şi Franţa, pe urmele unor per­secutaţi sau privilegiaţi de capriciile des­tinului ce parcă le testează puterea de ilu­zio­nare şi rezistenţa la tensiuni. Aş fi tentată să vă povestesc măcar una dintre ele, ca să vedeţi ce subtil cunoscător al forţelor paradoxale pe care le dă iubirea, repulsia, mila, vina e Gustavo Dessal, dar n-am loc aici. Rămâne să desco­pe­riţi singuri cu cât talent ţese intrigi cvasi­po­liţiste, cum în­sce­nează memoria selectivă şi refugiul în iluzie ale unor inşi obişnuiţi, pentru a releva prin ei marile probleme globale: răz­boaie civile, terorism, dramele emigranţilor, şomaj, falsi­tatea jocurilor politice şi sociale. Fiecare dintre cele 20 de texte din acest volum are partea lui de emoţie, surpriză, de insolit care te fac să ieşi din tine, curios şi fas­cinat, pentru a-l urma pe Gustavo Dessal.

 

• Adriana Bittel