Singurătatea anarhistului creştin de dreapta? - Un pateric al anarhismului creştin de dreapta

Cristian Bădiliţă
Un pateric al anarhismului creştin de dreapta
Editura Vremea, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Singurătatea anarhistului creştin de dreapta?

De când?

La sfârşitul anilor 1990 descopeream, în colecţia Que sais‑je, un volum al cărui titlu m‑a atras numaidecât: Les anarchistes de droite. Lucram atunci la "trilogia anticristologică", alcătuită din Metamorfozele Anticristului la Părinţii Bisericii (Beauchesne, Paris, în 2005); o antologie cuprinzând textele despre Anticrist din secolul al II‑lea până în secolul al V‑lea (Editura Migne, Paris), şi Manualul de anticristologie (pentru cititorii din România). Anticristologia e o falsă, dar ademenitoare, teologie, în care mesajul lui Isus Cristos e deformat, punct cu punct, şi transformat într‑un manual de propagandă politică, având drept scop nu mântuirea credincioşilor, ci manipularea lor ideologică. Implicit, anticristologia se referă şi la relaţia Biserică‑Stat, atât de precară şi atât de perversă uneori, ba chiar de cele mai multe ori.

Aceste reflecţii s‑au întâlnit, firesc, aş spune, cu reflecţiile din volumul lui François Richard, Anarhiştii de dreapta. Atunci am hotărât să aprofundez tema "anarhismului creştin", plecând şi de la cărţile lui Jacques Ellul (La subversion du christianisme; Anarchie et christianisme) şi Vernard Eller, Christian Anarchy, dar mai ales de la misticii Antichităţii creştine, adevărate modele antipolitice (nu apolitice). Lucrul n‑a fost posibil în imediat. Proiectele Septuaginta şi Noul Testament comentat, plus cataclisme de ordin personal m‑au împiedicat să avansez. Trei capitole au fost, totuşi, redactate în 2010 şi publicate, parţial, într‑o revistă de cultură din România. Tot în 2010 am ţinut câteva conferinţe despre "anarhismul creştin de dreapta" şi am propus un curs universitar, rămas în coadă de peşte. Abia în 2019 am reluat volumul, reuşind să‑l duc la bun sfârşit.

Cum?

Ce reprezintă, de fapt, această carte? Ea poate fi citită şi înţeleasă pe trei paliere: autobiografic, teologic şi politic. Fiecare individ are convingerile sale, plecând de la experienţele personale, de la temperamentul său, de la capacitatea personală de înţelegere, de la gradul său de educaţie şi cultură etc. Ne‑am născut într‑o lume dată, într‑un sistem social şi politic care funcţionează după anumite convenţii, respectate de majoritatea, dar acest lucru nu anulează opţiunea personală. În ce mă priveşte, aşez libertatea mai presus de toate celelalte valori care alcătuiesc sau ar trebui să alcătuiască reperul nostru axiologic: credinţa şi respectul faţă de Creator; inteligenţa sau discernământul; respectul faţă de libertatea celorlalţi şi faţă de Creaţie. Sistemul politic care predomină civilizaţia occidentală de peste o sută cincizeci de ani (cu parantezele ştiute) este cel democratic. Democraţia modernă diferă de cea antică, ateniană (care, în realitate, era o versiune soft a regimului aristocratic), precum şi de cea a republicilor italiene din Evul Mediu. Democraţia modernă se bazează pe universalitatea Legii şi pe sufragiul universal, care implică, din start, preeminenţa cantităţii asupra calităţii: majoritatea câştigă indiferent de calitatea/ lipsa de calitate a proiectului politic sau a candidaţilor care susţin proiectul respectiv. Personal nu recunosc legitimitatea unei asemenea forme de guvernare, perversă şi nocivă din principiu. În reacţie la această democraţie nelegitimă axiologic (există şi o democraţie legitimă, asupra căreia voi reveni) nu pot să mă declar altfel decât un anarhist de dreapta.

În acelaşi timp sunt membru al Bisericii lui Isus Cristos[i]. Atitudinea mea politică - în realitate, antipolitică -, este implicit o atitudine teologică. Cu riscul de a‑i şoca pe cei care cunosc superficial istoria creştinismului şi teologia neotestamentară, afirm că anarhismul de stânga (cel definit în secolul al XIX‑lea de Proudhon, Bakunin sau Kropotkin[ii]) nu e decât o formă laicizată, hiperpolitizată şi extrem de târzie a anarhismului biblico‑teologic, încarnat de majoritatea misticilor, profeţilor şi teologilor care aşază în centrul vieţii şi reflecţiei lor convingerea că omul are o esenţă divină. Îndumnezeirea omului (entheosis), temă capitală în istoria creştinismului, formulată încă din secolul al II‑lea de Irineu al Lyonului, constituie temeiul metafizic al anarhismului creştin de dreapta, care trebuie considerată o atitudine mistico‑existenţială, nu un sistem filozofic.

La nivel politic, această atitudine se manifestă printr‑un refuz al oricărei puteri constrângătoare sau care ar putea împiedica singurul proiect care conferă sens existenţei noastre pe pământ, din perspectivă creştină: descoperirea identităţii divine şi încercarea de a o revela nouă înşine şi celorlalţi prin credinţă şi creaţie. Viaţa fiecăruia dintre noi se compune dintr‑un şir de acte de creaţie. A ordona o încăpere e act de creaţie; a face o plimbare pe o potecă umbrită de fagi, în lumina apusului, e act de creaţie; a găti şi a pregăti o cină pentru prieteni e act de creaţie; a iubi pe cineva şi a suferi din cauza unei iubiri rănite sunt acte de creaţie; a visa în timpul somnului e act de creaţie etc. Tot ce este uman poate deveni, într‑un anumit sens, act de creaţie, adică, repetare, la nivel personal, a Genezei. Dacă aceasta e menirea fiinţei umane, repet, din perspectivă creştină, şi dacă locul ei, pentru a‑şi îndeplini menirea, se află în paradisul Genezei (uitat, dar accesibil şi recuperabil) atunci atitudinea noastră "politică" este, în mod natural, una antipolitică. Antipoliticul a precedat politicul, nu invers. A fi antipolitic înseamnă a refuza constrângerea Legii (legea poate legitima orice - abuzurile, necinstea şi ticăloşia - atunci când e făcută şi votată de ticăloşi), dar mai ales înseamnă a refuza constrângerea oricărei forme de guvernare. Proiectul divino‑uman personal e mai presus de orice şi nimeni nu are dreptul să‑l blocheze din exterior. Cel mai autentic anarhist, în sensul teologic al termenului (an‑arche: cel care nu recunoaşte legitimitatea puterii politice, nu cel care "instaurează haosul social") a fost Isus Cristos. Toate pasajele anarho‑creştine din Evanghelii vor fi discutate în capitolul despre Jacques Ellul.

Despre ce vorbim?

Sistematizând, aleatoriu, trăsăturile anarhismului creştin de dreapta sunt următoarele:

Unu: antiochlocraţie şi democratism de elită. Istoricul Polibiu a întocmit, în secolul al II‑lea p. Chr., un grafic al formelor de guvernare posibile. După el, există trei forme bune şi trei corupte sau decăzute: tirania este forma coruptă a monarhiei (puterea unuia singur); oligarhia (puterea celor puţini) este forma coruptă a aristocraţiei (puterea celor mai buni); ochlocraţia (puterea mulţimii, a plebei, a turmei) este forma coruptă a democraţiei (puterea demos‑ului, cu sensul precis de "adunare a cetăţenilor liberi"). Democraţia modernă e frustrantă pentru minoritatea de elită legitimată prin propriile calităţi să conducă societatea. Înţeleg prin "elită" întregul corp de profesionişti ai societăţii (de la scriitori, savanţi în diferite domenii, jurişti, medici etc. până la agricultori, tehnicieni, meşteşugari). Elita nu se reduce la un grup de "aleşi" prin graţie divină, ea înglobează toate persoanele competente (a căror competenţă e garantată) într‑un domeniu, oricare ar fi acela. Din acest punct de vedere, spre deosebire de majoritatea "anarhiştilor de dreapta", care nu văd nicio deosebire între democraţie şi ochlocraţie, eu sunt un democrato‑elitist convins. Democraţia, aşa cum o înţeleg, este forma de guvernare specifică unei societăţi educate, ai cărei membri deţin o anumită competenţă şi care se întemeiază nu pe drepturi (adesea nemeritate), ci pe responsabilitate şi maturitate. Sistemul democratic - aşadar dreptul de vot - implică, în mod obligatoriu, educaţie, cultură şi inteligenţă. Acest lucru nu înseamnă favorizarea unei minorităţi în detrimentul majorităţii, ci pur şi simplu educarea întregului corp social. Altminteri, democraţia nu e decât ochlocraţie deghizată, sau totalitarism deghizat, aşa cum a fost cazul "democraţiilor" comuniste.

A doua trăsătură: antiintelectualismul. Secolul XX a compromis, irevocabil, această categorie de "formatori de opinie", apărută în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea: "intelectualii". E vorba de inşi "care nu se pricep bine la nimic, dar care îşi dau cu părerea despre toate" (Nicolás Gómez Dávila). Dacă în epoca lui Zola "intelectualii" au avut un rol necesar şi pozitiv, după Revoluţia (id est, lovitura de stat) bolşevică, rolul lor a fost eminamente nociv, iar atitudinea lor criminogenă. Susţinerea ideologică a regimurilor totalitare (comunist, fascist, nazist) din partea "intelectualilor" denotă nu doar vanitate sau lipsă de discernământ, ci şi lipsă flagrantă de caracter. "Intelectualii" continuă să se compromită sub ochii noştri (în ciuda lecţiilor istoriei recente), susţinând anumite clici alcătuite din arivişti manipulatori fără calităţi intelectual‑morale. Compromiterea acestei minorităţi vanitoase şi debusolate (în realitate ar trebui numiţi "deformatori de opinie") nu trebuie să atragă un blam asupra elitei, în general. Verticalitatea şi competenţa elitei autentice (aşa cum am definit‑o mai sus) reprezintă alternativa tăcută, discretă, dar fermă, la atitudinea zgomotoasă a "intelectualilor" turiferari. Moştenirea intelectualilor a fost preluată de jurnalişti, specie mai agresivă şi mai pernicioasă decât intelectualii. În cazul lor progresul tehnic se aliază cu incultura şi obrăznicia "politic corectă". Acaparând mass media, adică, sursa cvasiuniversală de informaţie, jurnaliştii moderni promovează nesemnificativul, subvaloarea, în cel mai bun caz semivaloarea, scoţând în evidenţă doar ceea ce este la nivelul lor de înţelegere şi admiraţie. Astfel politicienii, sportivii, actorii şi cântăreţii au devenit aproape singurele "modele" în democraţiile moderne. Elita reală inexistă.

A treia trăsătură: reacţionarismul. În cartea sa despre "anarhiştii de dreapta" François Richard vorbeşte despre "o revoltă constitutivă". Refuz atât substantivul "revoltă", cât şi adjectivul "constitutivă". Prefer expresia "reacţie justificată". Anarhistul creştin de dreapta nu e un cârcotaş cronic, locuit de o nemulţumire permanentă, el nu e nici un reacţionar, niciun "profet al trecutului" (Barbey d'Aurevilly), ci un reacţionant viu, un critic avizat şi oportun al situaţiilor inadecvate şi periculoase din jurul său, situaţii care lezează ori ameninţă valoarea sacră a fiinţei umane: libertatea. Aici trebuie amintită şi critica sistematică la adresa progresului tehnic, a "tehnocraţiei" ambientale. Tehnicismul nu e un aspect oarecare al societăţii moderne, ci aspectul ei fundamental, aşa cum demonstrează, aplicat, Jacques Ellul. Omul modern a devenit unealta uneltelor sale, alienându‑şi libertatea şi sabotându‑şi singur autonomia. Dar cel mai teribil minus îl reprezintă vidul spiritual creat de tehnocraţie. Progresul tehnico‑material a adâncit criza spirituală, angoasa celor transformaţi în idolatrii unei transcendenţe artificiale.

În al patrulea rând, anarhistul creştin de dreapta e un apărător şi un promotor al principiului libertăţii individuale. Am definit libertatea ca "valoare sacră". În realitate, ea nu este o valoare propriu‑zisă, ci mediul natural în care se dezvoltă toate celelalte valori: morale, spirituale şi materiale. Taina fiinţei umane se rezumă prin cuvântul "libertate" şi, evident, am în vedere singura formă de libertate autentică, cea individuală. Dar "eu" sunt "eu" în raport cu ceilalţi, iar ceilalţi sunt "eu" în raport cu mine. Libertatea individuală implică acceptarea tuturor "eu"‑rilor din anturajul meu apropiat sau îndepărtat, din trecut şi din prezent. Numai în măsura în care "eu" recunosc "eu"‑rile celorlalţi mă recunosc şi mă valorizez pe mine însumi ca eu liber. Nu voi stărui asupra efectelor nocive pe care le pot avea excesul de libertate sau obsesia acestei libertăţi individuale. Anarhismul prost, de factură politică, bazat pe violenţă şi pe anihilarea Celuilalt, se naşte tocmai din neputinţa de a uita că pronumele personal "eu" poate fi rostit, simultan, de alte câteva miliarde de "eu".

Cinci: nonviolenţa. Din nou modelul cristic se impune de la sine şi mă refer, aici, la scena arestării din Ghetsimani (discutată în cartea de faţă), când apostolul Petru, într‑un moment de revoltă şi mânie, retează urechea "slujitorului marelui preot". Isus intervine prompt, îşi mustră discipolul, dar nu se mulţumeşte cu atât. El repară ad hoc crima produsă de violenţa lui Petru, vindecând rana slujitorului. Deşi pot înţelege rostul unei armate, sau al "forţelor de ordine" refuz categoric să le recunosc legitimitatea, din punct de vedere moral şi creştin. Forţa brută e religia brutelor, nu a oamenilor civilizaţi, cu atât mai puţin a creştinilor. Una din aberaţiile susţinute de pseudocreştinii naţionalişti este "cultul eroilor". Nu există niciun pasaj din Evanghelie în care Isus, Martirul prin excelenţă, validează un asemenea cult, de sorginte păgână. Soldaţii unei armate laice nu pot fi asimilaţi cu martirii creştini. Ei sunt tocmai ceea ce adevăraţii martiri au refuzat să facă, anume, să ucidă, să ia viaţa semenilor lor (indiferent de "nobleţea" cauzei). Nicio cauza nu este "nobilă" atunci când în numele ei se ucide. Creştinismul propune un eroism interior, o încleştare spirituală, nu fizică, animalică.

Şase: anarhismul creştin de dreapta implică un aristocratism de natură culturală şi comportamentală. Nu e vorba de aroganţa celui care se crede "ales", "însemnat", "ieşit din comun". E vorba de o atitudine reacţionantă, fermă, sistematică la adresa inculturii, a bădărăniei şi a slugărniciei. Prin modul său de viaţă (chiar dacă va fi obligat să rupă orice legătură cu societatea), prin inteligenţă şi anvergură intelectuală, prin asumarea evangheliei în mod practic (cinste, generozitate, curaj, politeţe, bună dispoziţie etc.) anarhistul creştin de dreapta întruchipează eroismul bunului‑simţ, valorile unei aristocraţii de ordin moral.

Şapte: simplitate şi refugiu în natură. Nu există sentiment mai plenar şi mai liniştitor decât acela pe care‑l naşte în adâncul fiinţei noastre imersiunea în ritmul natural, firesc al vieţii. Poţi încerca acest sentiment şi în mijlocul celei mai frenetice şi zgomotoase megalopolis moderne, dar în mod cu totul excepţional. Echilibrul fiinţei umane se regăseşte, se redobândeşte, aproape miraculos, prin reaproprierea simplităţii naturale. Natura este modelul originar al anarhismului. Ea nu are nevoie decât de sine însăşi pentru a dăinui, pentru a fi adevărată, echilibrată şi frumoasă. Insul care şi‑a tăiat legăturile cu natura şi‑a tăiat, în fond, rădăcinile. El nu e decât un artefact care trebuie să lupte zilnic pentru a‑şi justifica existenţa. Simplitatea rezultă din eliminarea inutilelor ambiţii şi activarea capacităţii noastre de a trăi fiecare secundă ca şi cum ar fi simultan prima şi ultima.

Opt: indiferenţă faţă de instituţiile Statului. "Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" le spune Isus fariseilor care îl întrebaseră, pervers, dacă impozitele trebuie sau nu plătite către Stat. Am analizat scena în ultimul capitol. Amintesc aici concluzia: prin această sentinţă, Isus separă net şi irevocabil sfera sacrului de sfera profanului, desacralizând, implicit, instituţiile politice. Pentru cel care crede în Evanghelie, pentru cel care se află pe calea mântuirii, Statul e o realitate indiferentă, nici rea, nici bună. Ea trebuie înfruntată, chiar cu preţul vieţii, atunci când se opune libertăţii individuale şi încearcă să rupă legătura dintre credincios şi Dumnezeu. Anarhistul creştin de dreapta nu e un revoluţionar, ci un ascet. Poate fi "revoluţionar" doar în măsura în care, prin exerciţii spirituale, prin asumarea învăţăturii evanghelice provoacă o revoluţie spirituală în sine însuşi. Indiferenţa însă nu înseamnă pasivitate la nivel social. În Scrisoarea lui Diognet (secolul II) există un pasaj celebru despre rolul creştinilor: "Creştinii nu se deosebesc de restul oamenilor nici prin ţara lor, nici prin limba lor, nici prin felul lor de a trăi. Ei nu au alte oraşe decât ale voastre; nu au altă limbă decât aceea pe care o vorbiţi şi voi. Nu e nimic special în obiceiurile lor. Şi totuşi, ei trăiesc în cetăţile lor ca nişte străini, îndură totul ca nişte călători (prin viaţa aceasta). (...) Creştinii sunt în lume ceea este sufletul în trup: sufletul e răspândit în toate părţile trupului; creştinii sunt în toate părţile pământului; sufletul locuieşte în trup, dar nu este parte din trup; creştinii sunt în lume, dar nu fac parte din lume".

Despre cine vorbim?

Lista personajelor din acest Pateric sui generis putea fi, desigur, mult mai amplă. Am reţinut doar câteva nume pe care le admir, care au fost şi mi‑au rămas călăuze tăcute, necesare în drumeţia spre sine[iii]. Le mulţumesc, aici, pentru numeroasele daruri pe care mi le‑au făcut de‑a lungul vremii, şi lor, în primul rând, le dedic acest volum.

Anarhismul meu creştin de dreapta nu implică refuzul autorităţii ecleziale, în măsura în care această autoritate respectă cuvintele lui Isus[iv]: "Mai‑marele trebuie să slujească!" (cf. Matei 20,20‑25 şi Marcu 10,35‑45). Autoritate, da; autoritarism, niciodată! Actualul Papă, înzestrat cu binecuvântata charismă a simplităţii, împlineşte, gest cu gest, porunca lui Isus, devenind el însuşi un adevărat anarhist creştin de dreapta.

Şi totuşi...

Teologia antipolitică, deşi singura legitimă din punct de vedere creştin şi singura proclamată de Isus Cristos prin refuzul său categoric de a fi identificat cu un Mesia politic, nu poate garanta funcţionarea acestei lumi, a lumii în care ne este dat să vieţuim cu speranţa Parusiei. Vrem nu vrem trebuie să acceptăm politicul, singura formă de administrare a vieţii de aici. O formă imperfectă, evident, adeseori violentă, tiranică, sângeroasă, nedreaptă, frustrantă, dar necesară. În a doua Epistolă către tesaloniceni, Pavel invocă o realitate, numită katechon, menită "să ţină în frâu" venirea Anticristului. "Katechonul" a născut discuţii aprinse de‑a lungul secolelor. Unii teologi l‑au identificat cu Pavel însuşi; alţii, cu răspândirea Evangheliei până la marginile pământului; alţii, cu Biserica sau cu Papa; cei mai mulţi au văzut în katechon "forţa de ordine" a Statului (la origine, Imperiul roman). Negativ în sine (ca orice forţă constrângătoare) Statul şi, implicit, politicul devin pozitive în raport cu Răul suprem încarnat de Anticrist. De aceea, chiar şi din perspectiva anarhismului creştin de dreapta, putem admite rostul şi importanţa politicului, aşa cum au făcut, la vremea lor, Pavel şi Luca. Politicul ar fi răul mai mic, suportabil, structura katechontică necesară deocamdată prin care se împiedică instaurarea domniei Anticristului. Tensiunea dintre teologia politică, a Statului, şi teologia antipolitică, definitorie pentru creştinism, oferă cheia de înţelegere a istoriei occidentale în ultimele două milenii.

---

[i] Printre eroii lui François Richard se numără şi câţiva creştini, precum Léon Bloy, Barbey d'Aurevilly, Bernanos, dar majoritatea sunt liber‑cugetători: Léon Daudet, Darien, Léautaud, Rebatet, Micberth, Céline etc.

[ii] Termenul "anarhist" s‑a încetăţenit cu sensul de reprezentant al unui curent revoluţionar stângist, care vede în Stat cel mai teribil inamic al libertăţii individuale şi care urmăreşte distrugerea, prin violenţă, a instituţiilor Statului pentru a‑l elibera pe individ de orice constrângere. Există şi un anarhism "metafizic", postulat de Max Stirner, care va duce la "supraomul" lui Nietzsche. Ambele variante de anarhism sunt excrescenţe ale unui ateism funciar incompatibil cu perspectiva în care mă situez atât eu, cât şi personajele cărţii de faţă.

[iii] Mi‑aş fi dorit să adaug un capitol despre Vladimir Soloviov şi unul despre Jean Raspail, dar am tot scris despre operele lor revelatorii. Cititorul îşi poate îmbogăţi, singur, Cuprinsul. În fond, aceasta şi este "logica" unui Pateric. Fiecare poate adăuga lucruri semnificative despre biografia unui personaj sau despre un subiect anume.

[iv] Isus însuşi este Regele lumii pentru că a venit să slujească lumea, nu să o domine. Kenoza lui Isus trebuie să se reflecte în kenoza vieţii de zi cu zi a fiecărui creştin. E substanţa extraordinarei cărţi de mistică şi pietate creştină De imitatione Christi (secolele XIV‑XV).