Introducere la Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului

Septimiu Popa
Temniţele Clujului. Caravanele Ardealului
Editura Vremea, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. Septimiu Popa

Septimiu Popa este unul din "scriitorii uitaţi", după titlul unei cărţi de istorie literară a regretatului Nae Antonescu, în care sunt evocaţi câţiva dintre aceştia. S-a născut în anul 1885, la Şalcău, judeţul Sibiu, ca fiu al unui preot greco-catolic. A făcut liceul şi teologia la Blaj, devenind un mare admirator al oraşului "de credinţă şi tărie românească". După absolvirea Teologiei blăjene a fost preot în mai multe sate din Ardeal şi colaborator harnic la mai multe publicaţii, îndeosebi la cele din Transilvania. În 1916 este arestat şi întemniţat, la Cluj, împreună cu alţi preoţi şi intelectuali ardeleni, gazetari şi învăţători, acuzaţi de autorităţile ungare de propagandă pentru unirea Transilvaniei cu România. Acest moment biografic este înfăţişat în colecţia de schiţe, amintiri şi povestiri Temniţele Clujului, carte cu valoare de document autobiografic, dar şi una din cărţile ce se alătură, prin unele pagini, literaturii de detenţie.

În 1920 este numit profesor de religie la Şcoala Normală de Fete din Cluj, dar îşi continuă cu aceeaşi hărnicie activitatea gazetărească publicând articole şi schiţe în paginile ziarelor şi revistelor Unirea şi Cultura creştină din Blaj, Tribuna (Arad), Patria, România nouă, Ţara noastră (Cluj), Adevărul literar, Universul literar (Bucureşti), Familia (Oradea), semnând cu numele propriu sau cu pseudonimele Teodor Lazăr şi Adelina Istrate. Întrebat de către un gazetar despre acest din urmă pseudonim, a spus că atunci când scrie pentru fete semnează Adelina Istrate, iar când scrie pentru băieţi semnează Septimiu Popa sau Teodor Lazăr.

Membru al Societăţii Scriitorilor din Ardeal, a colindat oraşele din Transilvania cu ocazia unor şezători literare, având succes deosebit în faţa ascultătorilor la lectura unor duioase povestiri sau evocări. Astfel, la Dej, în cadrul unei asemenea şezători, după mărturia lui Virgil Carianopol din volumul Scriitori care au devenit amintiri, atunci când a citit schiţa "Pe lângă plopii fără soţ", "a emoţionat sala până la lacrimi".

A publicat în timpul vieţii următoarele volume: Temniţele Clujului, Cluj, 1937, Caravanele Ardealului, Cluj, 1938, Cuiul de la inimă, Timişoara, 1944, Mângâierea bunului creştin (predici), Cluj, 1925, Flori din grădina Raiului: femei sfinte în biserica lui Hristos, Sibiu, 1933. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, se stabileşte la Timişoara, unde a trecut la cele veşnice în 1946, la numai 61 de ani.

Numele său a fost pomenit ocazional după 1990. L-am inclus în antologia Povestitori ardeleni (1974) cu schiţa "Caravanele Ardealului". În 2004 am reeditat întregul volum Caravanele Ardealului, la editura craioveană Didactica nova, iar părintele cărturar Viorel Thira îi consacră un frumos medalion în volumul Crâmpeie din viaţa preoţimii noastre, Casa de Editură Dokia, Cluj-Napoca, 2016.

Cea mai frumoasă carte a lui Septimiu Popa este Caravanele Ardealului, prinos de recunoştinţă al autorului pentru Blajul studiilor şi formaţiei intelectuale şi morale, pe care intenţiona s-o publice, aşa cum aflăm din succintul "Cuvânt înainte", în 1937, când Mica Romă îşi aniversa două secole de la întemeierea sa de către Episcopul Inochentie Micu-Klein. A apărut însă un an mai târziu şi se încadrează în seria evocărilor istorice şi literare ale Blajului inaugurată de Al. Lupeanu-Melin cu Evocări din viaţa Blajului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1937, continuată de Ion Agârbiceanu cu Licean...odinioară, Bucureşti, 1939 şi Radu Brateş, Aspecte din viaţa Blajului, 1942 etc.

Septimiu Popa şi-a ales, pentru intitularea volumului, povestirea cu care se deschide cartea: Caravanele Ardealului - evocând un trecut îndepărtat, de la începuturile Şcolilor Blajului, când, vorba poetului, "nu erau trenuri ca azi", şi şcolari (dieci) din toate ţinuturile bătrânului Ardeal se îndreptau în şiruri tot mai numeroase spre mica noastră Romă, formând adevărate "caravane".

Este potrivită şi ca introducere această evocare, pentru că faima Blajului se datorează în primul rând şcolilor sale, iar portretele evocatoare ce urmează arată strânsa legătură între istorie, biserică şi şcoală - constituind o treime sacră pentru apărarea şi ridicarea neamului românesc atât de urgisit. Descinderea lui Inochentie Micu-Klein, în mai 1737, în modesta aşezare "de la îmbinarea blândelor Târnave" echivalează cu un adevărat "descălecat" voievodal, proiectând măreţ şi vizionar "o cetate de credinţă şi mândrie românească"; Blajul este al lui - cu catedrală, reşedinţă episcopală (şi apoi mitropolitană), cu şcoli, pe care n-a avut bucuria să le vadă el însuşi deschise, căci se afla în exil la Roma, şcoli cărora urmaşul său şi întemeietorul lor, Petru Pavel Aron, le dă un nume ce a devenit legendar: "fântânile darurilor". Nume de cuprindere metaforică şi de recunoştinţă ce se îngemănează cu numele eminescian al oraşului: aşa cum spunem Blajului "Mica Romă", aşa spunem şcolilor sale "fântânile darurilor". Pentru menţinerea, înzestrarea şi creşterea lor în vremuri potrivnice neamului românesc, s-au îngrijit, cu jertfe şi abnegaţie, toţi marii ierarhi: Petru Pavel Aron, care îi numea pe aceşti primi şcolari, "cor meum" (inima mea), aprigul Grigore Maior, un al doilea Inochentie Micu-Klein, întemeietorul "beneficiului" de pâine, semn distinctiv şi pitoresc în Şcolile Blajului, numit "ţipău", Ioan Bob, Alexandru Sterca Şuluţiu, Ioan Vancea de Buteasa (al doilea întemeietor de şcoală blăjeană), Vasile Suciu (ctitorul impunătoarelor edificii şcolare blăjene după Marea Unire - Institutul Recunoştinţei, Şcoala Normală de băieţi, Liceul comercial, Liceul de arte şi meserii "Sf. Iosif").

Nu există moment însemnat din istoria Transilvaniei în care contribuţia Bisericii Blajului şi a Şcolilor Blajului să nu fie decisivă: "oriunde vom deschide cartea de istorie" vom găsi numele arhiereilor blăjeni, ale dascălilor şi ale "studenţilor" sau alumnilor blăjeni - la Supplex Libellus Valachorum (1791), la Revoluţia de la 1848, în care studenţii (cum erau numiţi elevii din ultimele două clase de liceu) şi teologii Blajului au fost "micii apostoli ai ideii naţionale" şi romanul lui Eminescu, Geniu pustiu, înfăţişând acelaşi moment istoric, are personaje ca Toma Nor sau Ioan, al căror entuziasm revoluţionar îl înţelegem mai bine citind aceste pagini: în vremea Memorandului, în Războiul de Întregire a neamului, la Marea Unire din 1918 etc.

Dacă ar fi scris numai asemenea evocări, Septimiu Popa ar fi fost un epigon al lui Al. Lupeanu-Melin, mai înzestrat în reînvierea trecutului într-un ton solemn şi într-o aură legendară. Lui Septimiu Popa îi reuşesc mai bine schiţele istorice din care nu lipseşte umorul. "O istorie din alte vremuri" (titlu sadovenian) vorbeşte de lipsurile îndurate de învăţăceii şcolilor blăjene la începuturile lor, cu inventivitatea sustragerii "mălaiului" din coşarele episcopiei, urmată de o prea aspră pedeapsă; alte secvenţe evocatoare ne înfăţişează "balul filantropic" din Şcolile Blajului, iubirile platonice ale tinerilor (liceeni şi liceene... de odinioară), care, fascinaţi de Eminescu, fetişizau "plopii fără soţ". Amestecul de duioşie şi tragism din povestea "Adămuţ cel micuţ" sau din "Doi oameni care nu pot să mai existe" dau originalitate acestor evocări şi, aşa cum notează un memorialist al şezătorilor ardelene din perioada interbelică, cu asemenea povestiri Septimiu Popa avea un deosebit succes. Ilustrativă este evocarea despre "curentul antieminescian din Ardeal", care, pornind de la "studiul critic" Mihailu Eminescu, Blasiu, 1891, al lui Al. Grama şi încercând o explicaţie, în bună parte plauzibilă şi convingătoare a lui, renunţă la tonul eseistic, istorico-literar şi sfârşeşte cu o întâmplare anecdotică: dacă Eminescu era "interzis", datorită lui Grama, câţiva ani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, elevii îl citeau cu plăcerea sporită a fructului oprit. Aşa se face că un profesor bonom, care-i ierta pe elevii care nu-şi pregăteau lecţia, dacă ştiau o "poezie frumoasă" (şi aceasta nu poate fi decât de Alecsandri, Bolintineanu sau Andrei Mureşanu, idolul blăjenilor), are surpriza să asculte... "Adio" de Andrei Mureşanu: "De-acuma nu te-oi mai vedea/ Rămâi, rămâi cu bine..." Profesorului i se pare că această armonie poetică nu poate aduce cu stihuirea ştiută de el a lui Mureşanu şi îşi încordă atenţia şi ascultarea. Şcolarul continuă: "De astăzi, dar, tu fă ce vrei/ De astăzi nu-mi mai pasă/ Că cea mai dulce-ntre femei/ Mă lasă/". S-a lămurit, pişicherul de şcolar spusese o poezie de Eminescu (şi încă una de dragoste, aprig condamnate de Al. Grama) sub masca protectoare a lui Andrei Mureşanu. Se supără foc şi aruncă cu cheile camerei sale spre şcolar, umple catalogul de "scaune" (note de patru) şi iese din clasă furios ca un Jupiter tonans. Este o schiţă care ar putea figura în orice antologie literară despre şcoală, prin pregnanţa scenică a acţiunii, prin vioiciunea detaliului comportamental şi mai ales prin "stratagema" genială a "şcolerului". Tot astfel oratoria celebră a canonicilor Ştefan Roşianu şi Vasile Suciu (viitorul Mitropolit), porecliţi de către ţăranii din jurul Blajului cu spiritul lor ciufelnic, "Negrul" şi "Grosul", datorită înfăţişării lor, capătă valenţe umoristice în comentariile ţăranilor: "Să vă fie bine uscate mânecile cămăşii, măi fârtaţi. Că s-apucă Negru şi vă face să lăcrimaţi, ca neşte copii şi ca neşte muieri. Vine apoi Grosul la rând, iar atunci vă trece într-altă lume. El vă face să râdeţi, de să vă prăpădiţi, nu alta. Aşa apoi durerea se va întoarce în bucurie, cum spune Scriptura..."

Amestec de grandoare epică (dominantă, în tonul Evocărilor din viaţa Blajului ale lui Al. Lupeanu-Melin), dar cu masive inserţii de umor, nostalgie şi duioşie la rememorarea acelor tempi passati, Caravanele Ardealului se poate citi ca un roman istoric al Blajului, al Bisericii şi Şcolilor sale, în secvenţe cu registre evocatoare alternative, toate constituind o mărturisire de recunoştinţă a unui fost învăţăcel pentru "urbea scolastică" a românilor ardeleni de altădată.

*
Mai puţin cunoscută este cea de-a doua carte importantă a lui Septimiu Popa, Temniţele Clujului. Cartea este izvorâtă dintr-o tristă experienţă biografică: în septembrie 1916, a fost arestat şi apoi întemniţat la Cluj de autorităţile ungare înfricoşate de atitudinea patriotică a preoţilor români care sperau că sfârşitul războiului va aduce şi împlinirea unităţii naţionale. Autorităţile din Ardeal suspectau orice atitudine, orice convorbire sau expresii din scrisori particulare, care li se păreau că au un înţeles alegoric-subversiv. Iată ce ne spune preotul Septimiu Popa în legătură cu motivul arestării şi întemniţării sale: în urma unei percheziţii s-a găsit, în locuinţa sa, o scrisoare trimisă de preotul Emil Marcu din comuna Tic, prin care acesta solicita prezenţa şi asistenţa religioasă a şapte preoţi în cazul în care "mama sa, grav suferindă, va deceda": "Onorate întru Hristos Frate! Te încunoştinţez că bătrâna mea mamă e greu bolnavă şi în tot momentul mă aştept la moartea ei. Îşi trăieşte, poate, ultimele clipe. Pentru cazul morţii m-am hotărât să-i fac o înmormântare frumoasă chemând la prohod şapte preoţi harnici şi vrednici, cum eşti tu. Atunci îţi voi trimite o telegramă scurtă, iar tu, primind-o, pleacă la drum. Eu te voi aştepta cu trăsura la gara din Aghireş. Al tău iubitor frate, Emil Marcu". Scrisoarea fiind interceptată, au fost trimişi detectivi în satul preotului Emil Marcu, care au aflat că "bătrâna lui mamă" (biologică) este bine-sănătoasă. Atunci rândurile scrisorii au căpătat înţeles alegoric: bătrâna mamă, grav bolnavă - Imperiul Austro-Ungar în pragul prăbuşirii, moartea ei iminentă şi prohodul proiectat - eliberarea Transilvaniei şi unirea ei cu patria-mamă.

Cartea cuprinde douăsprezece schiţe, publicate iniţial în revistele clujene Patria şi România nouă. La sugestia unor prieteni, Septimiu Popa le-a adunat într-un volum unitar. În Cuvântul înainte el mărturiseşte cu modestie că "n-a făcut cauzei naţionale româneşti un serviciu atât de special încât să merite marea cinste a arestării". Unele schiţe sunt portrete de preoţi români care au suferit bucuroşi această "cinste" a arestării şi întemniţării pentru cauza naţională: "Popa de la Şelimbăr", "Popă de două confesiuni". Şi tot un "frate în Hristos" este considerat compozitorul Gheorghe Dima, ajuns, la rându-i, în "temniţele Clujului", bucuros să împărtăşească soarta preoţilor români ortodocşi sau greco-catolici, pentru că schiţele acestei cărţi înfăţişează armonia confesională a românilor, o armonie atât de mişcătoare, încât autorul mărturiseşte că de dragul acesteia ar mai face câteva luni de puşcărie. "Popa de două confesiuni" este exemplară pentru această atitudine: din cauza întemniţării multor preoţi, unele sate rămâneau fără păstor sufletesc şi atunci preotul unit greco-catolic îl înlocuia pe cel ortodox, sau invers.

Schiţele nu sunt dominate de o atmosferă dramatică. O excepţie face schiţa "Rudeniile", unde este vorba despre o ţărancă de pe Someş care a mers la Cluj să-şi cumpere var pentru a-şi vărui casele. În târg, văzând-o cu sacul pe umăr, o altă femeie o întreabă de ce îşi văruieşte casele tocmai în pragul iernii şi ea răspunde că-şi aşteaptă "rudeniile" în vizită. Auzind discuţia, un jandarm ungur a interpretat că femeia aşteaptă armata română; este bătută crunt, arestată şi închisă, deşi avea acasă un copil sugar. Supusă la tot felul de umilinţe şi torturi, biata femeie îşi pierde minţile. După un timp Septimiu Popa o găseşte la casa de nebuni, în totală inconştienţă, strigând sfâşietor să fie lăsată să-şi alăpteze copilul.

Aproape dramatică este şi schiţa "Un cântec de iubire", care transpune, sub forma unei povestiri, balada lui Coşbuc "Rugămintea din urmă". Un fecior ardelean devine pentru o vreme tovarăşul de celulă al autorului şi-i mărturiseşte marea sa dragoste pentru o fată din sat. Este trimis în război, dar înainte de plecare îi înmânează preotului Septimiu Popa o scrisoare pentru iubita sa; flăcăul moare pe front, iar fata, după o lungă aşteptare, se stinge şi ea de dorul lui. Chemat să slujească la prohod preotul îşi aminteşte, vinovat, că nu a înmânat scrisoarea ce-i fusese încredinţată, dar, acum, în cântecele mângâietoare ale slujbei de înmormântare, cuvintele scrisorii îi apar ca un "cântec de iubire", cu atât mai emoţionant cu cât au rămas necunoscute celei căreia i-au fost adresate.

Orice scriere "cifrată" provoca spaimă oficialilor maghiari. Septimiu Popa povesteşte că, la începutul secolului XX, îndrăgostiţii din Ardeal aveau un "alfabet al amorezaţilor", în care literele erau notate cu cifre. Astfel propoziţia "Te iubesc dragă" se scria: 15 325631 4511, îndrăgostiţii ştiind corespondentul în litere al fiecărei cifre. Scriitorul "cifrează", după acest alfabet, o pastişă la incendiara poezie "La arme!" de Şt. O. Iosif, poruncă poetică de angajare în războiul de reîntregire a neamului, ceea ce avea să-i aducă înăsprirea pedepsei, dar, acordându-i-se timp pentru transcrierea cifrului, el înlocuieşte toponimele ardelene Mureş, Someş, Olt cu râuri şi locuri din Basarabia şi astfel se salvează.

Septimiu Popa a fost un fumător pătimaş. Coperta ediţiei princeps, de altminteri singura, înfăţişează un preot la ferestruica închisorii din Cluj, căreia o fată frumoasă, în costum naţional, îi întinde o cutie de chibrituri, un dar nesperat. Prizonierul află că este fiica unui preot de pe Valea Secaşului, arestată odată cu tatăl ei. El o va revedea peste ani, ca soţie a unui distins învăţător din Alămor. "Popii de la Şelimbăr" îi prezice că va scăpa de spânzurătoare şi va prinde sfârşitul războiului, aducător de întregire naţională.

În celula închisorii se auzea zilnic dangătul clopotelor. La căderea Bucureştiului, temnicerul îl invită şi pe autor să se bucure de aceste dangăte, însă, pentru el, e un cântec de jale. Pentru istoria presei, interesantă este schiţa "Universul în flăcări". La Blaj ajungeau, cu mari dificultăţi şi riscuri, câteva publicaţii din Bucureşti, care-i însufleţeau pe blăjeni în nădejdile lor de împlinire a visului de unitate naţională. Una dintre cele mai citite gazete era Universul, pe care o primea şi librăria Seminarului Teologic, al cărei director era Octavian Măcelariu şi pe care acesta o împrumuta preoţilor români, cu rugămintea stăruitoare "să o ascundă bine". Cinci preoţi i-au cumpărat Universul şi toţi au ajuns la închisoare, dar niciunul nu l-a trădat pe conducătorul librăriei.

Scriere autobiografică şi pagină de istorie memorialistică, această carte întregeşte literatura transilvană a închisorilor de la începutul secolului XX, anticipând paginile romaneşti semnate de Mihail Diaconescu, Sacrificiul, Radu Ciobanu, Heralzii, Horia Bădescu, Joia patimilor ş.a.