Hai să vorbim despre viaţă, piesa anului 2019

Ana Sorina Corneanu
Hai să vorbim despre viaţă
Editura UNITEXT, 2020

 Citiţi un fragment din această carte.

*****
Hai să vorbim despre viaţă, piesa anului 2019

Ana Sorina Corneanu scrie cel mai lung monolog din câte am citit eu în orice piesă de teatru. Poate mă înşel. Simt că mă înşel. E uman după 11 săptămâni de carantină pe coasta de est a S.U.A.

Aş întreba-o pe Ana Sorina cine e acela / aceea care o sună pe Greta la finalul piesei -- "... în scenă, în spot vor fi doar balerinii şi un telefon mobil care sună". Câteodată, la clasă, îi pun pe studenţii mei să citească cum se termină o piesă. Ultimele cuvinte sau didascaliile. Îi pun să le citească individual sau într-un cor ad-hoc. Pentru mine, monologul Gretei începe cu aceşti balerini pe care ea nu ii poate purta şi, în locul lor, este într-o ţinută care, de la începutul piesei ni se spune că, "nu i se potriveşte". Greta nu este la locul ei. Gândindu-se la cei cu familii mari şi griji şi mai mari, Greta nu e căsătorită, nu are copii, deci viaţa ei ar fi floare la ureche. Pentru că ne place să cuantificăm. Împărţim femeia în cea productivă (câţi copii are) şi cea... stearpă (chiar dacă este foarte posibil să fie alegerea ei). Împărţim femeia în cea care trebuie să fie măritată de timpuriu tot pentru a putea să procreeze şi femeia care dacă nici până la 30 de ani nu s-a măritat, s-a gândit egoist doar la ea.

Greta a avut un vis. Şi acel vis nu s-a împlinit. Acum va fi înghiţită nu neapărat de anonimat, ci într-o viaţă care nu este a ei. Ce faci când visul tău s-a stins? Te gândeşti că până la urmă toate au rostul lor, că tot răul spre bine sau ce?! Ne agăţăm de expresii ca de un colac de salvare ca şi când ele ne vor salva. Au contraire.

Greta se va îneca în munca inutilă a corporaţiilor. Visul ei de a fi o dansatoare este acum înlocuit de un nimic. Şi aici cred că stă şi puterea piesei: Gretei i s-a luat scena şi, în locul balerinilor, păşeşte, culmea!, pe podelele lucioase ale nesfârşitei monstruoasei şi traumatizantei lumi corporatiste.

Dar ce ni s-a luat nouă dacă nu o putem admira pe Greta? Deşi piesa este scrisă înaintea pandemiei se potriveşte ideal cu ceea ce trăim. Vom învăţa vreodată să apreciem arta? Dar, şi mai important, de ce am aştepta să se termine această criză ca să o apreciem? Şi de ce nu e arta introdusă în şcoli? De ce nu este dansul făcut de 3-4 ori pe săptămână la fel ca matematica sau limba română? Şi de ce la literatura română nu se citeşte din cea scrisă de femei?

Toate aceste de ce-uri ne transformă într-o Greta. Pierdem când preferăm să vedem "lumea în facturi, griji, cifre, nevoi imediate". Soluţia propusă vine prin dans. Nu întâmplător motto-ul piesei este din Pina Bausch,"Dansaţi, dansaţi, altfel suntem pierduţi." La mii de kilometri distanţă, într-o vară incertă într-un an care ne ţine bătuţi în cuie în case, Greta s-ar potrivi foarte bine celor cinci protagoniste din piesa mea finalistă a aceluiaşi concurs UNITER, Femeia care tot uita să se nască, şi, împreună, ar dansa până când corpurile lor ar deveni doar unul, închizându-i pe dinăuntru pe cei care vor să trăiască în trecut, iar lor rămânându-le scena.