Despre rădăcini şi curajul de a fi tu însuţi - Nesupunere

Naomi Alderman
Nesupunere
Editura Storia Books, 2020
traducere din limba engleză de Alina Marc-Ciulacu

 Citiţi un fragment din această carte.

***
Despre rădăcini şi curajul de a fi tu însuţi

Prima carte de Alderman pe care am citit-o a fost Puterea. Cartea se afla pe lista de recomandări a lui Barack Obama şi acest lucru m-a făcut curioasă. Nu m-a impresionat. Ideea mi s-a părut foarte bună şi originală, dar stilul autoarei l-am găsit cumva sec, bolovănos, greu de citit. Nu cred că m-aş fi apropiat de Nesupunere dacă nu s-ar fi pliat pe una dintre zonele mele de interes: viaţa într-o comunitate de evrei ultra-ortodocşi. Fundamentalismul religios sub toate formele sale mă fascinează, mi se pare una dintre cele mai interesante extreme spre care se poate îndrepta mintea umană. Tocmai văzusem Unorthodox, seria realizată de Netflix şi terminasem de citit cartea scrisă de Deborah Feldman pe care se bazează serialul. După Shtisel, serialul israelian plasat, de asemenea, într-o astfel de comunitate, mi-am spus că Nesupunere va mai adăuga o bucăţică la puzzle. Să nu credeţi că sunt naivă să cred că din câteva cărţi şi seriale de televiziune îmi pot forma un punct de vedere avizat asupra unui subiect atât de complex. Nu am pretenţia asta. Ştiu, însă, că niciodată situaţia nu este în alb şi negru şi că întotdeauna există multe tonuri şi nuanţe cenuşii pe care, din varii motive, nu le vedem sau le ignorăm.

Nesupunere a picat, aşadar, la fix în acest context. Unorthodox, fie că vorbim despre carte sau film, nu vine cu suficiente explicaţii legate de ritualuri, credinţe şi modul de viaţă al unei astfel de comunităţi. Deborah Feldman a crescut în Williamsburg, Brooklyn, New York într-o familie de evrei hasidici Satmar. Şi-a descris copilăria şi prima tinereţe într-o autobiografie care a stârnit reacţii contradictorii. Unii cititori au fost încântaţi să afle lucruri nu tocmai măgulitoare despre o comunitate închisă, alţii au acuzat-o că nu a fost tocmai sinceră în cele scrise şi că a prezentat lumii doar ceea ce i-a convenit din propria poveste. Pe de altă parte, Alderman nu scrie o biografie, ci un roman. Povestea lui Ronit, Esti şi Dovid se desfăşoară în Anglia, într-o comunitate de evrei ortodocşi din Hedon, nord-vestul Londrei. Şi aici, regulile în ceea ce priveşte femeile şi locul lor în societate sunt foarte stricte, sărbătorile, posturile, regulile legate de relaţiile conjugale şi pregătirea alimentelor sunt clare şi trebuie urmate obligatoriu.

Personajele lui Alderman se raportează, însă, altfel la această viaţă şi la restricţiile pe care ea le impune. De exemplu, vizita la mikve. Dacă pentru Feldman această baie rituală este un motiv de jenă şi ruşine, simţindu-se umilită şi agresată de această experienţă, Esti se bucură de baia rituală, considerând că mikve este "un lucru intim, între femeie, soţul ei şi Atotputernicul." De asemenea, gândeşte că mikve este un loc sfânt, poate chiar mai sfânt decât o sinagogă. Pentru că atunci când se întemeiază o nouă comunitate, mikve este primul lucru care trebuie construit, iar sinagoga al doilea. Esti îşi aminteşte de prima vizită la mikve împreună cu mama sa care avea datoria de a o îndruma pe fiica ei în problemele delicate legate de menstruaţie şi sex.

În cartea lui Alderman, Rav Krushka, tatăl lui Ronit, este un rabin înţelept care înţelege şi găseşte resurse de compasiune care surprind cititorul. La finalul cărţii, Esti îi construieşte în câteva fraze o imagine pe măsura superlativelor folosite cu uşurinţă şi fără prea multă meditaţie de ceilalţi membri ai comunităţii. De asemenea, Rav Krushka pare a-şi înţelege fiica mai bine decât lasă să se vadă. Ronit, fiica lui, este cea care a părăsit comunitatea şi şi-a renegat originile şi credinţa. Este lesbiană ceea ce este un şoc pentru comunitatea din care provine. Ronit este într-o continuă luptă cu sine, cu lumea în care a ales să trăiască, dar şi cu lumea din care provine. Ronit evoluează de-a lungul cărţii. Înţelege că nu toţi oamenii din comunitate au minţile mărunte, limitate, "care ajunseseră cu timpul atât de sucite din pricina lipsei luminii" după cum gândeşte la un moment dat. Cea mai bună dovadă este Dovid, învăţăcelul tatălui ei. De altfel, triunghiul format din Esti, Ronit şi Dovid stă în centrul romanului, revederea lor ca urmare a morţii rabinului având rolul de a clarifica lucrurile, de a încheia o poveste începută în copilărie.

Nesupunere nu îşi propune să prezinte într-o lumină proastă o comunitate ultra religioasă, deşi cartea are pasaje de o ironie şi aciditate perfecte. Ne spune că şi într-o astfel de comunitate oamenii iubesc, suferă şi visează. Povestea scrisă de Alderman ne arată cum viaţa merge înainte pentru unii dintre noi, în timp ce alţii rămân legaţi şi ancoraţi într-un moment din trecut care le dictează ulterior toată existenţa. Uneori, avem norocul să înţelegem că am avut aşteptări false şi să găsim lângă noi oameni care ne iubesc suficient de mult încât să ne aştepte până când ne trezim la realitate. Şi nu contează în ce comunitate trăim pentru că aceasta este o poveste universală.

Fiecare capitol al cărţii începe cu un fragment dintr-un text sacru care este în directă legătură cu povestea care urmează. Fragmentele respective sunt de o frumuseţe şi profunzime extraordinară, le citeşti nu doar cu plăcere ci şi cu un respect născut din puterea cuvintelor şi ideilor pe care ţi le transmit. Se creează, astfel, o poveste cu multe crâmpeie de înţelepciune iudaică, care a făcut ca Nesupunere să-mi placă mai mult decât celălalt roman al autoarei. De-a lungul lecturii m-am întrebat dacă Alderman o fi citit autobiografia lui Deborah Feldam şi şi-o fi construit şi gândit cartea ca pe un răspuns inteligent şi complex pentru ea. Romanul lui Alderman este o invitaţie la toleranţă şi cunoaştere, un mod elegant de a ne spune să nu judecăm modul în care îşi trăiesc alţii viaţa. Ne vorbeşte, de asemenea, despre curajul de a fi altfel, despre puterea celor care reuşesc împotriva tuturor sorţilor să-şi construiască o viaţă nouă, departe de comunitatea restrictivă în care s-au născut şi aleg să fie ei înşişi.

O să închei cu câteva din gândurile lui Ronit:
"Mă gândeam la două moduri de a fi - a fi gay, a fi evreu. Au multe în comun. Nu tu le alegi, acesta este primul lucru. Dacă eşti, eşti. Nu poţi face nimic să schimbi asta. Unii poate că neagă, dar chiar dacă eşti «doar un pic gay» sau «doar un pic evreu», e suficient să te poţi identifica, dacă vrei.

Al doilea lucru este acela că ambele stări - a fi gay şi a fi evreu - sunt invizibile. Ceea ce face lucrurile interesante. Căci, câtă vreme nu poţi alege ceea ce eşti, poţi alege ce vrei să arăţi. Întotdeauna poţi alege dacă vrei să te dezvălui. De fiecare dată când faci cunoştinţă cu cineva, iei o hotărâre. Întotdeauna poţi alege dacă practici."