Vânători-culegători

Maria Manolescu
Vânători-culegători
Editura Polirom, 2019



*****
Intro

Maria Manolescu (n. 1980) a publicat romanele Halterofilul din Vitan (Polirom, 2006) şi Ca picăturile de sânge pe linoleumul din lift (Cartea Românească, 2010). A absolvit masteratul de scriere dramatică la UNATC, a câştigat a treia ediţie a Concursului de Dramaturgie dramAcum şi a participat la Rezidenţa de Dramaturgie de la Royal Court Theatre. Cele mai cunoscute piese ale sale sunt With a Little Help from My Friends, Sado-Maso Blues Bar şi Ca pe tine însuţi. În 2017 i s-a montat la Fabrica de Pensule Cluj piesa Sclavi, despre sclavia modernă (regia Theodor-Cristian Popescu), iar în 2018 a participat la programul Drama 5 al Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj, scriind Micul nostru centenar (regizată de Dragoş Muşoiu), o piesă despre cum aniversarea de 100 de ani a unei străbunici din România e umbrită de disputele pe teme politice din sânul familiei. În prezent, Maria locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei şi fiul lor de 5 ani.

La Editura LiterNet Mariei Manolescu i-au apărut piesele Ca pe tine însuţi (care se poate descărca gratuit aici) şi Micul nostru centenar (într-un volum colectiv care se poate descărca aici).

*

"Petra vrea să fie scriitoare, Petrei i-e frică să fie mamă. Pentru o protagonistă feminină în literatura română, Petra e deosebit de antipatică. O închipuită. Dar literatura română a zilelor noastre are tot mai multe scriitoare gata să dărâme, cu scrisul lor, mitul maternităţii ca binecuvântare, ceas magic şi predestinare. Niciuna dintre mamele cărţii de faţă (tinere sau bătrâne) nu e, filtrată prin ochii «răi» ai Petrei, o sfântă, fiindcă lumea (a noastră) pe care o descrie Maria Manolescu e o lume a bărbaţilor, doriţi, răsfăţaţi, idealizaţi în varianta lor eroică şi inaccesibilă de cuceritori. Pentru că ne plac vânătorii, nu culegătorii, luptele scurte, nu cultivatul cu răbdare. Din fericire, Maria Manolescu are simţul umorului şi al grotescului, iar Petra supravieţuieşte scriitoriceşte propriilor închipuiri.

Petra, această voce care se povesteşte la persoana a III-a în romanul Mariei Manolescu, scrie piese de teatru, cu titluri care se tot schimbă, şi e fascinată de teatru, pe cale de moştenire de familie şi din dor de tatăl-actor dispărut. În textele inserate în roman e vorba şi despre teatrul politic care-salvează-lumea (not) şi mai ales despre specialitatea semideclarată a romancierei, relaţiile de iubire şi de cuplu (acum, şi la maturitate). Dacă n-o cunoaşteţi pe Maria Manolescu dramaturga, Vânători-culegători e introducerea ideală, într-o confruntare prietenească la grătar stă o viaţă-ntreagă de visuri ratate." (Iulia Popovici)

Fragment

Sosiseră de o oră la mare şi era deja a patra oară când trebuia să meargă la baie. Îi respinse apelul trogloditei de maică-sa, îi oferi zâmbetul ei de victimă Ilenei, care fuma mulţumită după ce-i expusese o teorie metafizică despre infecţia urinară, şi porni desculţă spre şirul toaletelor, încercând să-şi potrivească paşii pe vocea lui Janis Joplin. Summertime, time, time. De obicei îi plăcea să facă drumul de la terasă la toalete în Micul Golf - era un prilej să verifice cine-a mai venit şi cine se uită la ea, să scaneze haine şi forme, să judece relaţii, să le zâmbească fals copiilor şi sincer căţeilor, să se încarce de râsetele, muzica, clinchetele tacâmurilor şi bucuria oamenilor de aici. Your daddy's rich/ And your ma is so good-looking, baby. Fumul de ţigară care se ridica de la aproape toate mesele - nu mai erau multe alte locuri unde să se întâmple asta - crea efectul perfect pentru trecerea ei. Aici avea un mers liber, în ritmul căruia îşi simţea tot corpul, cum rareori i se întâmpla acasă. Întâlnea briza cu fiecare parte din ea, îşi simţea părul plesnindu-i obrajii, iar asta n-o enerva, cum o făcea de obicei orice urmă de voinţă liberă, de atitudine din partea părului ei. Dimpotrivă, aici moştenirea ei de la bunica - firul lung, drept, subţire şi moale, negru bătând înspre albastru - o făcea să se simtă cum se simţise probabil Marilyn Monroe cu fusta ridicată de curentul de aer. Sub-fusta-lui-Marilyn era sub-părul-ei, creierul era cel mai erotic organ al ei, aşa-i spusese odată Vlad şi ea se bucurase atunci. Părea cel mai mare compliment posibil. Acum nu mai era atât de sigură.

Ajunsese deja la jumătatea drumului, în dreptul unei mese unde beau bere şi râdeau gros trei liceeni cu tricouri cu Nirvana, Metallica şi o formaţie românească pe care n-o ştia, ceva cu lupul dacic înghiţindu-şi coada în chip de Uroboros, şi le adresă un zâmbet generos, cu tot cu ochi, cu tot gândul, un zâmbet prin care voia să le spună că şi ea a fost aşa, că ea chiar a prins, pe când avea 10 ani, sinuciderea lui Cobain. Ba chiar a plănuit să se sinucidă împreună cu Sergiu cel musculos, cu Marius cel cu urechile rămase mici de la casca de scrimă şi cu Radu cel prea slab şi prea frumos, sperând că-l vor întâlni pe dragul de Kurt la unplugged-ul din Nirvana Mare, dar n-au reuşit să găsească suficiente pastile la părinţii lor şi-au scris un pact cum c-o s-o facă la 27 de ani, ca toţi ceilalţi din Clubul 27, şi se vor aştepta unii pe alţii în Nirvana Mare. Le plăcea mult sintagma asta pe atunci, ea o spusese prima şi o preluase toată gaşca din spatele blocului, cu toate că Petra era cea mai mică dintre ei. Prinsese şi pentru că era perioada de glorie a revistei România Mare, pe care mulţi dintre bunicii lor o citeau cu aviditate. Deşi nu acesta fusese primul ei succes de public. Pe la 7 ani începuse să inventeze poveşti de groază, cum era cea cu o vecină a mătuşii de la ţară căreia-i apăruse dracul pe înserate la fântână, de fapt capul dracului ieşise chiar din găleata cu apă şi femeia murise pe loc. Niciun copil n-o întrebase pe nepoata povestitoare de unde se ştia că era vorba de dracul, de vreme ce femeia era deja moartă când au găsit-o. Faptul că reuşise să fie mai şmecheră decât ei o făcuse să se simtă bine, să încerce cu mai mult curaj, să-şi adune forţele, dacă nu chiar s-o pregătească să devină un profesionist inteligent şi pervers al Epocii Fake News (cu vocea lui Vlad). Mai târziu, puştanii care aveau video player o chemau când împrumutau ceva nou ca să aibă cine să le povestească şi să le repovestească filmele după ce returnau casetele. Era memoria lor, povestitoarea, adevărata voce din spatele Sorei 13, toţi adulţii erau siguri c-o să ajungă o mare scriitoare, poate şi pentru că era orfană, poate că se gândeau la Virginia Woolf sau poate voiau s-o consoleze cumva, oricum. One of these mornings/ You're gonna rise, rise up singing. Dar uite că nu ajunsese mare scriitoare, era mare doar pentru cei trei liceeni cărora le zâmbise şi le adresase degeaba gândurile ei. Era bătrână, trăia în altă dimensiune, probabil că pentru ei ea începea deja să fie o troglodită, cum era maică-sa pentru ea, deşi poate că încă nu pe partea politică. Sau poate, cine ştie, poate puştii ăştia erau marxişti, din ce în ce mai mulţi începeau să fie, deşi apăreau şi mai mulţi ortodocşi habotnici. Nisipul de sub tălpi i se păru deodată foarte rece. De fapt era ud. Oare puştii vărsaseră berea sau făcuseră pipi pe ei? Sau - cu vocea lui Vlad - poate le cursese ciorbiţa din gură? Armate de marxişti prea tineri, cu coşuri, dar cu balele şi ciorbiţa curgându-le din gură ca unor bătrâni neputincioşi - ăsta era un viitor posibil. Poate cel mai bun. Un junghi o săgetă "acolo jos", cum ar fi zis mama ei sau bunica lui Vlad, şi-şi aduse aminte că nu putea intra desculţă la baie, pe gresia rece şi murdară, aşa că se întoarse să-şi ia sandalele.

Călcă pe muchia unui capac de sticlă de bere şi-şi aminti de miştourile colegilor de la agenţie că vine "în groapa de gunoi de la 2 Mai". Poate, le răspunsese ea cu cuvintele lui Vlad, dar pişatul nostru e dus de curenţi la voi în Vamă, şi nu invers. "Pişat" sunase rău în gura ei, colegii se uitaseră contrariaţi şi Petra ajunsese acasă furioasă pe Vlad, aşa cum i se întâmpla din ce în ce mai des în ultima vreme. Honey, n-n-nothing's going to harm ya.

În orice altă zi ar fi fost recunoscătoare pentru ocazia de a reface drumul masă-toaletă, de a verifica cine se bucură de întoarcerea ei neaşteptată, cine-i ţine privirea. Realiză acum, când tocmai pierdea sentimentul acesta, că terasa din Micul Golf fusese pentru ea un catwalk. Locul unde s-a simţit mai frumoasă şi mai feminină decât oriunde altundeva. Aici avea mereu înălţimea ideală, silueta ei se potrivea mereu perfect între şirurile de mese, iar oglinda de la chiuvetă îi dădea mereu cu câţiva ani mai puţin. Cea mai generoasă oglindă în care s-a privit vreodată. Era ceva în aerul locului. În energia lui, cum ar fi spus Ileana. Dar acum, pe neaşteptate, nu se mai simţea frumoasă nici măcar aici. Acum catwalk-ul era plin de mucuri de ţigară şi de capace de bere şi de nisip ud. Sigur, mucuri şi capace au fost mereu, dar parcă de la o vreme toate locurile erau mai murdare, oamenii mai duşmănoşi şi mai nervoşi, traficul mai agresiv. De când veniseră la putere tătucii aleşi de troglodita de maică-sa, de trogloditul de taică-su lui Vlad şi de troglodita de bunică-sa, până şi securistul pensionar din bloc devenise mai otrăvit, mai pe faţă, cu glumiţe de genul "mai bine aveţi grijă, nu-mi spuneţi unde mergeţi" şi aluzii că "iarba-i mai deasă aici, în centru, nu?", care, venite de la un bătrân cocârjat de aproape 90 de ani, păruseră stranii la început. Se gândise chiar că omul e senil, până când o vecină cu copil mic în marsupiu a oprit-o la semafor şi i-a spus în şoaptă, deşi nu mai era nimeni prin preajmă - toţi trecuseră pe roşu -, că moşul securist a simţit miros de iarbă de la apartamentul lor şi acum îi pândeşte să-i reclame la poliţie, i s-a lăudat ei în parc, unde vecina ieşea cu copilul şi el cu câinele. Omul era mare iubitor de animale.

Şi mai erau şi alte semne de agresivitate. Bunica lui Vlad, care nu mai făcuse politică de ani buni, începuse să fie mai vocală, la fel şi prietenele ei. Vocile pe care le auzea seara din televizoarele vecinilor erau isterice, otrăvite. Oraşul era mai murdar - văzuse cu ochii ei oameni în toată firea care-şi ştergeau cu mâna mucii lichizi şi apoi puneau mâna pe bară în tramvai. Lumea vorbea mai neîngrijit, se îmbrăca mai urât, culorile erau mai şterse, totul mirosea a frică şi-a nerăbdare, iar la agenţie oamenii serioşi şi responsabili păreau îngrijoraţi de tot felul de măsuri şi de legi pe care ea nu le înţelegea foarte bine. La fel şi la bere, se vorbea tot mai des despre politică şi legislaţie, despre proiecte de legi, despre impozite şi cifre care-o speriau de două ori: în primul rând pentru că era clar că se întâmplă lucruri rele şi în al doilea rând pentru că îi era clar că ea pierduse trenul acesta, era prea bătrână sau prea ignorantă ca să înţeleagă şi să se pregătească pentru ceea ce simţea, din neliniştea adulţilor din jurul ei, că va urma. Tot ce înţelegea, tot ce i-ar fi putut spune articulat şi treaz şi inteligent unui străin care-ar fi întrebat-o cum merg lucrurile în ţara ei era că în realitatea ei călduţă apăruseră nişte găuri mari, la fel ca acelea din şosele şi de pe trotuare. Găuri prin care se scurgeau bani şi şanse, sau găuri înfundate, devenite bălţi pline de gunoi şi apă maronie, cu rahat de câine dizolvat. România se-ntorsese în anii '90.

Până şi în Micul Golf începuseră să vină textiliştii, şi ei mai agresivi, mai vulgari, gata să ocupe golful cu copiii lor Disney răzgâiaţi şi gălăgioşi, gata să acopere plaja cu un covor de coji de seminţe îmbălsămate în saliva din care bolboroseau sunete disonante, ciuntite şi negândite. Vibe-ul locului se răcise. Simţea, ca atunci când s-a lăsat de mult frigul şi tu nu-ţi dai seama decât când ai răcit deja şi tremuri, că peste întreaga ţară se lăsase ceva ca o umbră rece şi întunecată.

I se părea că toţi se uită la craterele lăsate de acnee pe faţa ei, că cineva râde de mersul ei cocoşat, acelaşi mers de adolescentă prea înaltă, ruşinată de sânii abia mijiţi, care-o purta de douăzeci de ani în atâtea locuri neplăcute, în afară de 2 Mai. Catwalk - singura pisică văzută aici îi tăiase calea la venire cu un mers greoi. Era prea grasă, avea blana plină de nisip, privirea lipsită de viaţă şi strălucire, ca ochii peştilor pe care-şi dăduse mândria.

Fiecare pas venea cu un nou junghi şi se gândi că probabil cam aşa se simţise Mica Sirenă mergând pe plajă spre prinţ, deşi durerea din tălpi sigur era mai uşor de suportat decât cea din "inima feminităţii ei", cum spusese Ileana. Nu creierul, ci sub-fusta. "Acolo jos."

În plus, Mica Sirenă făcea un sacrificiu din dragoste. Durerea sirenei însemna ceva fertil, pământul din care iubirea îşi lua seva. Pe când în cazul Petrei durerea era pentru iubire mai degrabă mormânt decât brazdă. Se crispă - nu-şi dădea seama exact dacă de durere sau de gustul rânced al imaginii pe care şi-o notase în minte. Pământ brazdă/Pământ mormânt. Ce treabă mai avea ea, ce treabă mai avem noi toţi cu brazdele? Cine-i cultivase, cine-i însămânţase în minte aceste imagini? Şi de ce nu era niciodată sigură pe gândurile, pe imaginile, pe ideile ei? Şi ce-ar fi trebuit să facă ca să fie mai sigură?

Se apropie spunându-i Ilenei:
- Desculţă la toaletele publice - o idee bună este nu.

Replica era menită să invoce o jumătate de oră plină de veselie de pe drumul spre mare, când vorbiseră toţi patru ca Yoda, inspiraţi de figurinele Star Wars de la Mega Image. Dar acum nu era sigură că-i reuşise poanta. Vocea îi sunase dogit şi şovăielnic, o voce care se subţia spre final ca dacicul Uroboros de pe tricoul puştiului, o ciudată fiinţă de sunet şi sens înghiţindu-se pe sine de ruşine. Se urî pentru asta, apoi îşi duse dramatic mâna la burtă ca s-o convingă pe cealaltă că o durea. Voia să sugereze că s-a chinuit să glumească doar ca s-o menajeze pe Ileana de durerea ei. Dar amândouă ştiau că asistaseră la primul semn de slăbiciune. Semnul pe care-l aşteaptă oricare două femei atunci când se-ntâlnesc. Semnul decisiv.
- Tu eşti regina, spusese de fapt Petra.

Ileana se aplecă zâmbind, îi culese sandalele tocite de sub masă (se ataşa de lucruri, se agăţa de ele până le tocea) şi i le băgă cu gesturi delicate în picioare. O suverană care, atingând o singură dată, la momentul potrivit, picioarele servitoarei, devine temută şi respectată, intangibilă pentru tot restul domniei sale.

Cu energia scursă, ca şi cum cineva i-ar fi scos dopul, Petra se îndreptă din nou spre toalete, de data aceasta pe drumul mai scurt, dinspre mare, unde era expusă privitorilor de la un singur şir de mese. Numai că acum era o pradă uşoară pentru cei din golf, iar Vlad şi Mugur, care puneau corturile în soare pe plaja deja neîncăpătoare sâmbătă la prânz, îi făcură cu mâna şi Vlad îi strigă ceva. Probabil voiau bere, dar ea nu se simţea bine, nu era în stare să se întoarcă, să le zâmbească prietenilor de la bar, să ceară, să primească, să coboare panta, să se strecoare printre corturi, pe nisipul încins şi să schimbe cuvinte inutile cu băieţii. Iar vederea corturilor o înfurie, aşa că îşi continuă drumul fără să-i bage în seamă, ca şi cum ar fi fost doi dintre constructorii burtoşi care fluierau după ea pe stradă în drum spre job. Era o mică victorie, un prim pas în a spune "nu", una dintre principalele ei probleme, cum reieşise la unul din testele de la HR.

Intră în ultima cabină de toaletă, trase zăvorul, silabisi conştiincioasă pentru a patra oară anunţul cu virgulă între subiect şi predicat care-o invita să păstreze curăţenia, îşi ridică fusta, îşi dădu jos chiloţii, se flexă în poziţia umilitoare la care erau obligate femeile în toaletele străine, de Gânditor-încremenit-în-timpul-aşezării, şi aşteptă durerea.

Dacă bărbaţii ar fi fost obligaţi să îndure poziţia asta ca să evite atingerea unui colac murdar, probabil s-ar fi găsit de mult o soluţie. Un bărbat ar fi găsit-o - cu vocea lui Vlad. Dar era una din poverile femeilor şi va rămâne aşa până la sfârşitul veacurilor, la fel ca toate celelalte poveri ale femeilor. Discriminarea. Violenţa. Fertilitatea.

Gânditorul, celebru pentru un gând pe care nu-l aflase nimeni, stătea confortabil pe scăunel. În timp ce femeia lui - şi puţini ştiau că Gânditorul are o femeie, făcuse un sondaj ad-hoc la birou, pentru o campanie -, femeia lui şedea pe jos, răcind la ovare, încercând să fie decentă şi elegantă, cu un genunchi puţin ridicat, deşi era prea grasă ca să facă asta cu uşurinţă. Totuşi, privea liniştită în zare. Ea nu gândea, ea pur şi simplu aştepta. Aştepta ca el să termine de gândit? Nu. Petra începuse de ceva vreme să bănuiască ce aştepta femeia Gânditorului. Aştepta un alt bărbat.

Durerea începea să vină. Petra simţi câteva picături de foc smulgându-se din ea, dar nu curse nimic. Gemu involuntar şi încercă să-şi concentreze atenţia pe altceva. Nisipul de pe jos, îmbibat de apă şi de gâze moarte cu picioare lungi, ca nişte flori negre emaciate, se aşeza în forme pline de înţelesuri. Ca zaţul în care ghicea cu atâta pasiune maică-sa. De patru ori venise la baie în ultima oră, de fiecare dată în aceeaşi cabină, şi toate formele se schimbaseră, mai puţin una, e drept că dintr-un colţ inaccesibil tălpilor: un semiprofil de bărbat cu barbă, având deasupra o dungă subţire, arcuită, care aducea cu o aură. Oare ce-ar fi spus mama ei dac-ar fi văzut asta în cafea? Probabil c-ar fi făcut o glumă otrăvită despre cel pe care nu-l invoca decât foarte rar şi de fiecare dată numai prin glume otrăvite. "Sfânt şi demon, asta am fost tac-tu şi cu mine", îi spunea de când era mică. "Ai rămas cam devreme numai cu demonul, dar asta nu înseamnă că trebuie s-o faci tu pe sfânta." Da, troglodita de maică-sa o mirosise dintotdeauna.

Se şterse de nimic. Ileana îi explicase că nu e întâmplător locul în care-o doare, că există o cauză metafizică. La fel ca în cazul oricărei afecţiuni sau al oricărui accident, o asigurase. Îi spusese, imediat ce băieţii lor plecaseră să ridice corturile, că trupul ei încearcă să-l oprească pe Vlad să ajungă la ea, blocându-şi feminitatea. Petra îşi imagină feminitatea ca pe-o cabină de veceu cu uşa înţepenită. Mişcă puţin zăvorul, să fie sigură că se poate deschide, şi, în timp ce-şi aranja rochia şi încerca să-şi recompună faţa schimonosită de durere, avu o revelaţie: infecţia era de fapt un atavism. Animalul din ea încerca să-şi marcheze teritoriul, pentru că nu se simţea în siguranţă. Pentru că n-avea niciun chef să stea la cort. Pentru că ar fi vrut şi ar fi meritat, după atâta muncă, să se odihnească într-o cameră curată, să aibă suficient loc să-şi tragă o rochie pe cap, să aibă parte de o baie adevărată, fără insecte moarte, mirosuri şi icoane de nisip pe jos, şi de un duş of One's Own. Dar Vlad insistase, iar ea, ca de obicei, nu avusese puterea să-l confrunte. Aşa că acum animalul din ea se uşura foarte des sau cel puţin încerca s-o facă, iar femeia din ea se îngreuna - rămânea grea, uite că totuşi - de resentimente.