Aşa a fost - prefaţa volumului Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes

Ariana Negropontes, Crisula Ştefănescu
Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Volumul Exilul interior. Dan Er. Grigorescu-Negropontes cuprinde un amplu interviu despre exilul celebrului fotograf Dan Grigorescu-Negropontes, fiul generalului Eremia Grigorescu. Prin amabilitatea Arianei Negropontes, soţia lui Dan Grigorescu-Negropontes, volumul cuprinde numeroase fotografii din arhivele familiilor Negropontes şi Grigorescu.

***
Aşa a fost

În vara anului 2008, mă aflam la Paris să pregătesc spre publicare un volum din opera scriitorului, fotografului şi gazetarului Dan Er. Grigorescu-Negropontes (1917-1990). Am avut atunci prilejul să stau mai mult de vorbă despre Dan cu Ariana Negropontes, soţia acestuia, care i-a fost alături mai bine de treizeci de ani şi l-a însoţit în multe din periplurile sale. Aveam să descopăr, spre surprinderea mea, cât de puţine lucruri ştiam despre destinul absolut neobişnuit al omului şi artistului pe care îl întâlnisem cu ani buni în urmă, cu care mă împrietenisem şi pe care avusesem impresia că îl cunosc cât de cât. Descopeream, în acelaşi timp, în Ariana Negropontes o povestitoare talentată, cu o memorie prodigioasă. Cum am găsit extrem de interesante lucrurile pe care mi le povestea, despre felul cum s-a născut o carte sau alta, despre oamenii cu care Dan a venit în contact, despre concepţiile sale şi valorile în care credea, i-am cerut Arianei permisiunea să înregistrez convorbirile noastre. Aşa s-a născut această carte pe care o ofer cititorului cu speranţa că îl va ajuta să înţeleagă mai bine o epocă, prin întâlnirea cu omul şi artistul de excepţie Dan Er. Grigorescu-Negropontes.

Pe Dan l-am cunoscut în toamna anului 1983 la München în casa scriitorului şi politologului George Ciorănescu şi a soţiei sale, Galateea Ciorănescu. Cu pielea măslinie, cu ochi melancolici care te cercetau binevoitor, dar te cercetau, stătea adâncit într-un fotoliu, cu pipa în colţul gurii, mângâindu-şi din când în când bărbuţa. Era cochet îmbrăcat, "parizian" şi avea acea degajare pe care o au oamenii care se îmbracă întotdeauna "bine" şi nu numai pentru "ocazii". Nu îmi mai amintesc exact despre ce am discutat în seara aceea, dar ştiu că am stat destul de mult de vorbă.

L-am revăzut pe Dan Er. Grigorescu la cenaclul literar Apoziţia, al cărui co-fondator şi patron spiritual era George Ciorănescu, cenaclu pe care Dan îl frecventa ori de câte ori se întâmpla să fie la München, aranjându-şi adesea voiajurile în funcţie de data la care se ţinea cenaclul, şi l-am revăzut la Radio Europa Liberă, unde colabora la mai multe emisiuni, printre care Tinerama lui Max Bănuş şi Programul politic.

De o rară politeţe, Dan Er. Grigorescu avea în fiinţa sa ceva care impunea distanţă între el şi cei din jur. Totuşi, din prima clipă, a existat între noi un fluid de simpatie, care a făcut ca de-a lungul timpului să se producă o apropiere, să ne vizităm atunci când venea la München sau când noi mergeam la Paris. Ceea ce ne-a apropiat a fost, cred, timiditatea noastră. Într-o societate, timizii se recunosc întotdeauna şi se sprijină între ei. Dan Er. Grigorescu era un timid. Nici experienţele şi nici vârsta nu-i atenuaseră timiditatea, resimţită de Dan Grigorescu ca o calitate; era ceea ce el aprecia la semenii săi în mod deosebit: Tu ai camuflat, întotdeauna, o extremă sensibilitate şi uneori o timiditate, în spatele sau faţada care poate înşela pe oricine afară de colegul din copilărie, devenit bătrân. Faptul că te-am regăsit aşa cum eşti şi că am putut vorbi aşa cum am vorbit - faptul că în spatele gesticulaţiilor tale am regăsit aceleaşi preţioase şi puternice complexe de timiditate - mi-a redat încrederea în univers", îi scria el prietenului său de o viaţă, George Ciorănescu, la scurtă vreme de la revederea lor după o despărţire de peste douăzeci de ani.

Ştiam că George Ciorănescu şi Dan Er. Grigorescu fuseseră colegi de clasă la Liceul Sfântul Sava, dar nu bănuiam adâncimea şi trăinicia prieteniei care îi lega până în momentul în care, lucrând la corespondenţa dintre fraţii Alexandru şi George Ciorănescu, am găsit în arhivă scrisori dintre cei doi prieteni. Era o prietenie strânsă, pe care, cu discreţia care-i caracteriza pe amândoi, o cultivaseră fără să facă prea mult caz de ea în faţa celorlalţi, o relaţie "frăţească", afinitatea spirituală şi sufletească fiind atât de profundă încât se simţeau "fraţi". Îţi mulţumesc încă de mii de ori, ţie de care viaţa mă înfrăţeşte zi de zi. Pe tine, Jurj, (cum i se adresau Dan şi familia lui George Ciorănescu) te îmbrăţişez ca pe singurul meu frate...

Se cunoscuseră când aveau amândoi în jur de treisprezece ani. Iată începutul prieteniei lor, relatat chiar de George Ciorănescu, în momentul plecării în eternitate a prietenului său de o viaţă: L-am cunoscut acum şaizeci de ani, când şi-a făcut apariţia, în clasa a treia a Liceului Sfântul Sava din Bucureşti, sub înfăţişarea unui băieţaş palid şi foarte sfios, ca o plantă de umbră, tratat cu o atenţie neobişnuită de direcţia, altfel severă, a şcoalei noastre."

Dan Er. Grigorescu s-a născut în 1917 la Bârlad, ca fiu al Elenei Negropontes, descendenta unei familii de bancheri, şi al Generalului Eremia Grigorescu, învingătorul de la Mărăşeşti şi Oituz, ale cărui cuvinte "Pe aici nu se trece" au rămas celebre.

Strejerii dela porţile Moldovei, care au pus stavilă puhoiului vrăjmaş făcând stâncă împrejurul meu, au scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz şi Caşin "Pe aici nu se trece".
La Mărăşeşti s'a răspuns lui Mackensen: "Nici pe aici nu se trece".
General Grigorescu

În timpul Primului Război Mondial, Generalul Eremia Grigorescu bombardează Castelul Negroponţilor, unde îşi stabiliseră nemţii cartierul general, dar, îndrăgostit de Elena, o ia de soţie.

În 1919, când Dan avea un an şi opt luni, Generalul moare pe neaşteptate, răpus de gripa spaniolă care făcea ravagii la începutul secolului trecut. În urma morţii Generalului, Elena Grigorescu, însoţită de Dan, pleacă la Paris. Stă cam nouă luni din an; vara se întoarce în ţară. Astfel, Dan avea să-şi petreacă bună parte din copilărie în Franţa, unde îşi face şcoala primară şi primii ani de liceu la Janson de Sailly, iar verile, la moşiile de la Grozeşti şi Iveşti.

În anul 1930, Elena Negropontes consideră că a sosit momentul întoarcerii definitive în ţară. Îşi lichidează locuinţa la Paris, închide într-un seif de bancă unele lucruri de valoare şi acte de familie, şi revine acasă. Îl înscrie pe Dan la Liceul Sfântul Sava din Bucureşti, cerându-i directorului să-i recomande trei dintre cei mai isteţi, mai cinstiţi şi mai silitori elevi din clasă. Printre cei recomandaţi se număra şi George Ciorănescu, care a înţeles, ulterior, că apropierea lor a fost opera lucidă a mamei lui Dan, care voia să dea fiului ei, proaspăt venit de la Paris, o educaţie românească, înconjurându-l dintru bun început de prietenii temeinice, pentru o viaţă întreagă. Pe deasupra, Elena General Grigorescu, mândră de moştenirea lăsată de ilustrul ei soţ, vroia ca fiul să ajungă la înălţimea tatălui, făcând din Dan un exemplar de elită, menit unui rol de conducere în societatea românească interbelică. Aşa am ajuns să frecventez locuinţa din Aleea Vulpache, servit de un lacheu la masă; aşa am luat cunoştinţă de moşia de la Grozeşti, unde îmi petreceam vacanţele."

Dintre prieteniile pe care Dan le leagă în acei ani, prietenia cu George Ciorănescu se va dovedi cea mai trainică, o prietenie de o viaţă, aşa cum visase Elena Negropontes.

După terminarea liceului şi trecerea bacalaureatului, călcând pe urmele părintelui său, Dan Grigorescu urmează Şcoala Militară a Ofiţerilor de Rezervă şi îmbrăţişează cariera armelor. Trimis pe front, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, între 1942-1944, este decorat în luptele din jurul Bucureştiului. George Ciorănescu considera că dintre toate rolurile jucate de Dan în viaţă, cel mai mult i s-a potrivit şi l-a satisfăcut cel de oştean al ţării sale, că deşi descendent al unui erou naţional, n-a resimţit paternitatea ca pe un handicap, ci, dimpotrivă, ca o atracţie irezistibilă spre mânuirea armelor, purtându-şi armura de cruciat din Caucaz până în Tatra... cu gândul întruna spre Carpaţi.

Pe lângă pasiunea armelor, Dan Er. Grigorescu mai are, însă, două mari pasiuni: fotografia şi literatura. Dan începuse să fotografieze de la vârsta de cinci ani, când primise în dar un aparat de fotografiat de la Hector Economos, unchiul şi naşul lui. Era un aparat de fotografiat cu plăci, cum erau aparatele la vremea aceea. Dan a făcut pe loc o pasiune pentru fotografie şi fotografiat şi, de-a lungul vremii, şi-a cumpărat tot ce apărea nou. Dar marea lui pasiune a fost scrisul. De la zece ani, când a scris primele versuri, nu visa decât să fie scriitor, îmi povestea Ariana Negropontes în timpul uneia din convorbirile noastre purtate la Paris.

Visul era pe cale să se împlinească. Dan publica, în franceză, Mélange, la editura Cartea Românească, 1945 şi L'Animal, la editura Bucovina, I.E. Torouţiu, 1947.

Cele două volume de literatură publicate de Dan Er. Grigorescu se bucură de succes în ţară, din moment ce Alexandru Ciorănescu, la vremea aceea ataşat cultural pe lângă legaţia română din Paris, manifesta interes pentru ele. Grigorescu e încântat de perspectivele pe care i le oferi de a deveni cunoscut în Franţa, îi scria George Ciorănescu fratelui său Alexandru, într-o scrisoare din 28 mai 1947.

Rămân, din păcate, singurele sale opere literare publicate în ţară. Dan Er. Grigorescu aparţine acelei generaţii nefericite de scriitori care şi-a făcut debutul în literatură la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, în preajma preluării puterii de către regimul comunist. Cei care au pactizat cu puterea au putut publica în continuare, cei care prin origine sau prin convingeri au respins-o, au fost aduşi la tăcere sau au refuzat ei înşişi să mai scrie. Este şi cazul lui Dan Er. Grigorescu. Comunicarea cu lumea prin cuvinte s-a încheiat, cel puţin pentru un timp.

Anul 1947 aduce schimbări dramatice în existenţa multor români. Instaurarea regimului comunist şi abdicarea Regelui îi fac pe mulţi să plece în exil. George Ciorănescu însuşi, la 1 iulie 1947, părăseşte România, pe care nu avea să o mai revadă niciodată, pentru a-şi face un doctorat la Paris.

Dan Er. Grigorescu refuză să se exileze şi rămâne în ţară, legat fiind de locurile de farmec din Ţara de Jos, unde se ocupă de moşiile de la Iveşti şi Grozeşti, plantând colinele aride cu esenţe rare sau cu nuci mediteraneeni ce se populau repede cu veveriţe iscoditoare şi chemând la sărbătoarea vieţii şi pâraiele, în care mişunau mulţime de păstrăvi de culoarea curcubeului, aduşi tocmai din Rin, ca să mă folosesc o dată în plus de amintirile lui George Ciorănescu.

Urmează naţionalizarea averilor. Casa din Bucureşti se umple de chiriaşi. Universul, pentru Dan Er. Grigorescu, se restrânge aproape numai la camera în care locuieşte. I s-a lăsat o singură încăpere, iar mamei sale, soţia Generalului Eremia Grigorescu, o altă cameră, prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu.

Dan Er. Grigorescu asistă neputincios la toate ororile din jur, fiind el însuşi arestat pentru vini imaginare şi purtat legat la ochi pe coridoarele închisorilor. Va simţi frica, o frică teribilă, de care nu va mai reuşi să scape multă vreme nicăieri, nici mai târziu, în lumea liberă, o frică absolută, paralizantă, care face parte integrantă din făptura noastră, ca un organ suplimentar, ca un cancer... în miezul Romei, şoptim, nu lăsăm o adresă pe masă, nu dăm telefon... pluteşte în spate roşul blestem al ţării şi al nostru, îi scria el lui George Ciorănescu din Roma, douăzeci de ani mai târziu.

Graniţele ţărilor din lagărul comunist, inclusiv ale "Republicii Populare Române", se închid aproape ermetic pentru două decenii. Rareori se mai strecoară câte o veste de la cei rămaşi dincolo de Cortina de Fier, adusă de vreun curier diplomatic sau de cei, puţini, care reuşesc să evadeze prin cine ştie ce minune. Totuşi, sporadice cum sunt, contactele se menţin. Mici perioade de aşa-zis dezgheţ permit apariţia rătăcită a unei scrisori în care mesajele, uneori cifrate, cuprind informaţii ce par banale, dar din care cei din afara ţării realizează proporţiile prăpădului şi disperarea celor de acasă. Când i se iveşte ocazia, Dan mai trimite şi el câte o scrisoare prietenului său George Ciorănescu, angajat activ, din momentul în care a ajuns la Paris, în lupta politică pentru eliberarea Europei de Est de sub cizma sovietică. Mi-e dor să stau de vorbă cu tine, îi scrie Dan. Sunt rari oamenii pe care putem conta în viaţă; ceilalţi sunt mulţi, tare mulţi.

Dan trăieşte o lungă perioadă de depresie şi izolare, într-un fel de exil intern, în insula casei, din care nu iese uneori săptămâni de-a rândul. (...) Unde să mă duc? Oraşul e sumbru, cu feţe speriate. Privesc ca dintr-o cuşcă fără să mă pot integra. Sunt zidit în propriile mele gânduri. Nu mai ştiu să râd. Ne-am obişnuit să privim moartea cu ochi senini, dacă nu prieteneşti.

Într-o bună zi, îşi dă seama că, dacă vrea să supravieţuiască, trebuie să nu se mai gândească la ceea ce a fost, ci să găsească un mijloc de face faţă prezentului. Naţionalizarea bunurilor familiei, imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, datorită "dosarului de cadre", îl fac să accepte slujbe grele şi umilitoare. Reuşeşte în cele din urmă, tot prin intervenţia lui Mihail Sadoveanu, să obţină permisiunea de a fotografia pentru diverse publicaţii. Numai că, dacă uneori are de lucru, alteori trec luni de zile fără să câştige nimic şi trăieşte din vânzarea unor lucruri de valoare care scăpaseră neconfiscate.

Dan Er. Grigorescu face eforturi să supravieţuiască, dar este un supravieţuitor al unei lumi care nu mai există. Fotografiază, însă publică destul de greu: Numai cei cu pile speciale mai reuşesc şi reuşesc în exclusivitate. Oricât ai lucra, viaţa te depăşeşte. Nefiind membru de partid nu pot avea nici onoruri, nici recunoştinţe. Avantagiile le am: sunt de sine stătător, pot să lucrez o zi şi să stau şase. Din păcate e uşor obligator să stai şase, ceea ce este foarte deprimant, îi mărturisea el lui George Ciorănescu într-o altă scrisoare.

Dan realizează şi faptul că de-abia începuta activitate de scriitor este încheiată. Următoarele cărţi, publicate în ţară, aveau să fie albume de artă: Ştii că public numai imagini? îi scria el lui George Ciorănescu. Imaginea fotografică înlocuise cuvântul care nu mai putea fi nici rostit şi nici scris.

Este un bun fotograf şi se va folosi de imagine pentru a comunica lumii ceea ce îl frământă, ceea ce îl emoţionează. Multe din albumele sale de artă vor obţine recunoaştere internaţională: Delta Dunării, primul său album despre Deltă, editat de ONT, în 1956, va primi medalia de argint la Leipzig, iar cel de-al doilea volum despre Deltă, În Delta Dunării, apărut la Editura Meridiane, 1967, medalia de argint la Bucureşti, în 1968.

La Concursul internaţional de carte de la Washington, în 1963, albumului Voroneţ i se acordă Medalia de aur pentru cea mai bună carte de artă.

Volumul Brâncuşi primeşte Medalia de aur la Bucureşti în 1968 şi Medalia de argint la Leipzig în 1971. În acelaşi an, pentru albumul Paris i se acordă Medalia de aur la Bucureşti.

În primăvara anului 1968, Dan Grigorescu reuşeşte, pentru prima oară de la instaurarea regimului comunist, să plece din ţară, la Leipzig, unde face parte dintr-un juriu de premiere a cărţilor de artă. În toamnă, iese în Occident, de unde poate, în sfârşit, să scrie, după mai bine de douăzeci de ani, necifrat, deschis, prietenului său din copilărie despre grozăviile prin care trecuse, şi pe care, chiar cei care au aflat despre ele nu le pot digera integral decât cu mintea; ori sunt senzaţii. Poţi frisona, ţi se ridică părul, poţi fi îngrozit, dar nu cunoşti senzaţia ochelarilor negri care ni se puneau pe ochi când eram plimbaţi prin subsolurile Rahovei. Numai Soljeniţîn, în ultimul capitol, explică acea dezumanizare, acea proiecţie într-un neant viu - atât de înrudit cu neantul - în care te aruncau trei cuvinte sau o frază greşită.

Plecase în Occident, împreună cu Dan Hăulică, pe bani proprii, obţinuţi din vânzarea unor obiecte de valoare din casă, spre a realiza câteva albume de artă şi mai multe emisiuni despre Italia şi Franţa pentru televiziunea română, urmărite cu sufletul la gură de telespectatorii din România, fiind primele de deschidere spre Occident după două decenii de izolare.

Ca fotograf, Dan învăţase să cântărească oamenii, să-i simtă, să-i cunoască în structura lor intimă. Pasiunea pentru fotografie a făcut din el un profesionist. Iată şi un portret al lui Dan Er. Grigorescu ca fotograf, schiţat de Dan Hăulică în albumul Calder, la o întâlnire cu marele artist în cafeneaua Lipp din Saint-Germain-des-Prés: În jurul nostru, fără zgomot, fără nici o pedanterie, prompt şi sigur, Dan Grigorescu ia fotografii. Privirea lui Calder îl urmăreşte cu interes, tehnicianul din el simte rigoarea specialistului de mare clasă. Îl bate discret pe mână, fără familiaritate superioară; făcându-i apoi din ochi, cu o indicibilă complicitate...

Timp de câţiva ani, Dan crede că perioada grea a trecut, dar în 1971, după vizita lui Nicolae Ceauşescu în China, când apar acele teribile Teze din iulie, climatul de teroare se reinstaurează treptat: Încă trei ani de-a rândul am sperat ca [Sof, fiica lui Dan Er. Grigorescu] - ajunsă la şcoală - atmosfera să fie mai destinsă. Era. Azi, începe din prima zi cu îndoctrinarea, cu dirijarea, cu mizeria. Tot ce părea imposibil de revăzut a revenit. Cred că ştii, îi scrie Dan lui George Ciorănescu în octombrie 1971, că s-a ajuns în R[omânia] la un climat de paranoia! Cei din afară nu-şi pot imagina cum s-a revenit la S[ecuritate] cu aceleaşi măsuri. 11 ani pentru o anecdotă despre coana Lenuţa! Un brusc val de teroare a făcut să amuţească o ţară. Kafka şi teatrul absurdului sunt o floricică benignă. Uneori ne simţim ca nişte pasageri pe un vas sortit unui sfârşit cumplit care navighează în aplauzele spectatorilor. Cei bătuţi şi cei morţi de pe punte nu sunt figuranţi. Numai că, de data aceasta, teroarea din perioada stalinistă, instaurată de o putere străină, cu ajutorul unor unelte fidele ei, lasă locul unui alt soi de teroare: Uciderea unui neam are loc sub stindardul lui Şt. cel Mare! În fiecare zi văd enormitatea asasinării unui neam şi, ceea ce e mai grav, moartea pământului. Am ajuns la izolarea la care te duce clar-vederea într-o lume de inepţii, ca un om întreg închis într-o casă de nebuni.

Pe măsură ce chinga se strânge tot mai mult în ţară, gândul de a se exila, înfiripat cu ani în urmă, după ce se născuse fiica sa, capătă mai multă pregnanţă. Măcinat de îndoieli: Să reîncepi viaţa la 55 de ani e o problemă. Nici să te întorci acasă să mori nu e o perspectivă, Dan Er. Grigorescu pune în balanţă argumentele pentru o opţiune sau alta şi talgerul în favoarea exilării atârnă din ce în ce mai greu: Nu găsesc că aici [în Occident] e raiul - sunt conştient de realitate - dar cel puţin se poate râde pe stradă şi purta barbă fără paşapoarte speciale.

Exodul din România spre Occident a reînceput. Fiecare, disperat, caută o soluţie să părăsească "raiul comunist": Unii - s-a întâmplat recent - traversează Dunărea în noapte, pictaţi în negru. Frica, de care Dan încercase să scape, revine: Aşa acum, la 3 şi jum. noaptea, m-am trezit visând că plec la Paris (unde încă n-am sosit!) şi mă întorc, cu prezenţe securiste, de care nu mă va scăpa decât somnul de pe urmă sau, cine ştie, ăsta e infernul.

Scrisorile adresate de Dan lui George Ciorănescu, scrise numai atunci când se află în afara ţării - Italia, Franţa sau Spania - pentru realizarea unor albume sau emisiuni de televiziune, vin grele de întrebări, nelinişte, incertitudini, solicitând sfatul prietenului său dacă să facă pasul cel mare: Mintea mi-e ca o pastă şi nervii arcuş. Dintre ultimii ani, aceştia doi din urmă [...] au fost o tortură mai grea poate decât anii de stalinism, în care te opuneai unei forţe din afară cu toate resursele, cu un duşman exterior, nu cu inamicul din tine.

Aş fi fericit ca de întregirea familiei. Faceţi pasul cel mare! îl sfătuieşte George Ciorănescu. E plin de satisfacţii şi amărăciuni, aşa cum e adevărata viaţă. Pentru mine ar fi regăsirea prieteniei nealterate de timp şi cele mai aspre încercări. Încercaţi pasul fără teama eşecului material. Hotărâţi şi muncitori cum vă cunosc, veţi izbuti să vă reaşezaţi şi să vă bucuraţi de tot ce vi se refuză în ţara ce nu mai e a noastră, fiindcă ne-a fost furată.

Din păcate, în octombrie 1971, George Ciorănescu nu putea oferi mai mult decât o încurajare şi un sfat prietenesc. Angajat în anul 1955 ca redactor, senior editor, al departamentului românesc al postului de radio Europa Liberă din München, George Ciorănescu, cunoscut ascultătorilor sub pseudonimul Gheorghe Timofte, fusese avansat ulterior director-adjunct al departamentului. Deşi într-o funcţie administrativă, scria totuşi la rând cu ceilalţi redactori, programe dintre cele mai grele cum ar fi cele adresate ţărănimii sau privind stările de lucruri din ţară. Astfel, în cei 15 ani de activitate în departament, scrisese, zi de zi, în peste douăzeci de emisiuni. Te-am auzit mereu şi vocea ta crea o prezenţă familiară în casă. Îmi lipseşte aici, îi scria Dan lui George Ciorănescu din Italia, în 1969. În septembrie 1970, în urma unei disensiuni cu Noel Bernard, directorul departamentului, privind angajarea lui Henri Baranga (fiul lui Aurel Baranga, membru C.C al P.C.R.) pe un post de crainic, George Ciorănescu se pomenise de la o clipă la alta îndepărtat nu numai de la direcţia departamentului, dar şi din postul de redactor. Va intenta proces radioului, proces care a durat şapte ani şi pe care l-a câştigat. Nedreptatea făcută prietenului său se adaugă însă în acei ani de incertitudine, înainte de câştigarea procesului, frământărilor lui Dan Grigorescu, ca un coşmar în plus: Te aflai pe o cale ce mi se părea sigură, prin scop, prin onestitate şi prin bună credinţă, îi scrie el lui George Ciorănescu. Cutremurul de pământ abătut peste tine m-a fisurat şi pe mine şi am început să mă îndoiesc de tot. Chiar când mă gândeam la tine, imaginam un fel de stabilitate; erai ce erai, făceai ce făceai şi asta mi se părea peren. Nici asta. M-a zdruncinat mai mult decât mi-am îngăduit să-ţi arăt [...].

Ceea ce i se întâmplase lui George Ciorănescu aruncă o umbră de îndoială şi asupra societăţii libere la care Dan Grigorescu râvnea: Atunci de ce aici, în lupta grea, şi nu înapoi în temniţă şi întuneric, în frică, o frică ce face parte integrantă din făptura noastră, ca un organ suplimentar, ca un cancer. Apoi toate crezurile mele sunt zdruncinate de ceea ce se întâmplă cu tine. Dacă cea mai înaltă onestitate şi bună credinţă pe care am întâlnit-o e dispreţuită şi manevrată, încotro? Mai există totuşi o licărire de speranţă, provenind din însăşi diferenţa de structură dintre o societate totalitară şi una democratică: Da, ştiu, mai poţi (şi sper din inimă) să câştigi, pe când la noi n-ai drept de judecată.

În ciuda tuturor slăbiciunilor pe care le observă şi în societăţile democratice şi a tuturor temerilor sale, Dan Grigorescu va opta pentru lumea liberă: Ideea de a nu mai fi sclavul odiosului regim de asuprire îmi va da forţa - sper - să lupt.

În 1974, Dan Er. Grigorescu alege exilul. Rămâne la Paris, sub cel mai frumos cer din lume. Va ieşi din temniţă şi întuneric. Va părăsi tărâmul dominat de frică şi va ieşi la lumină.

Dacă marele exilat al lumii, Dante, face o călătorie în lumea cealaltă pentru a cunoaşte şi a se purifica, Dan, care trăise în comunism, străbătuse deja infernul. Nu toţi, însă, care ies din infern, constată el, sunt animaţi de dorinţa de a se purifica şi mântui. De Sanctis, scriind despre Dante, spunea la un moment dat: Acest om mergând în lumea cealaltă îşi duce cu sine tot pământul. Dan avea să constate şi el că mulţi dintre cei care scăpaseră din infern nu reuşiseră, din păcate, să şi scape de infern, ci îl purtau cu ei mai departe şi în lumea liberă: Ce e teribil e cât de nelegaţi sunt românii între ei. Parcă şi-au luat ţara cu comunism, cu securitate cu tot.(...) Cât despre ce au devenit românii sub steagul partidului, 150 de denunţuri pe săptămână la refugiaţii români. Asta exprimă în mic ceea ce în ţară e la scară mare. Avem de suportat deznădejdea de a face parte dintr-un neam care s-a degradat până la ultima treaptă a josniciei. Dar dacă nu mai există oameni, îi scria Dan prietenului său George Ciorănescu, există consolarea că mai este unul: tu.

Treptat, Dan face o triere din ce în ce mai severă în viaţa sa, renunţând să mai întreţină relaţii cu cei pe care nu îi stimează, chiar dacă i-ar fi putut fi de folos, l-ar fi putut ajuta la încropirea unei noi existenţe, pentru că alegând exilul nu va fi scutit de momente grele, de decizii vitale. Se va bucura în permanenţă de susţinerea şi de sfaturile lui George Ciorănescu, sfaturi de o rigurozitate şi o claritate care pun în evidenţă atât formaţia juridică şi experienţa celui care le oferă, cât şi curajul său lucid, vital, dublat de un optimism amar şi puţin derutant.

În condiţii extrem de vitrege, nobleţea sufletească a lui Dan, ca şi a prietenului său George Ciorănescu, rămâne mereu nealterată. Să ştii să primeşti este o calitate la fel de mare ca aceea de a şti să oferi, îi scria George Ciorănescu, exasperat, noului exilat Dan Er. Grigorescu, care refuza să stea şi câteva zile fără chirie în atât de incomodul apartament pe care i-l pusese la dispoziţie la Paris, apartament devastat de nişte chiriaşi brazilieni care distruseseră mobilierul, nu-şi achitaseră chiria pe ultimele luni şi-i mai lăsaseră şi o notă de telefon neplătită, echivalentă cu chiria pe un an, într-un moment în care George Ciorănescu însuşi era şomer, în proces cu Radio Europa Liberă, şi drept singure venituri avea doar chiriile a două mici apartamente, cel din Paris, pus cu generozitate la dispoziţia prietenului său, şi unul la Bahamas, unde nu avea chiriaşi. Refuzând oferta de a sta fără chirie, Dan îşi explică refuzul: Dacă era de stat numai o lună, sau cel mult două, primeam să stau ca invitat fără şovăială, dar aici e vorba de un venit constant. Pe de altă parte, dacă vreau să mă înscriu în sistem, trebuie să dau din coate şi să nu fiu în sarcina nimănui. De ce să ne minţim: nu m-ai putea preţui dacă nu aş fi - pe măsura posibilităţilor - corect.

Preţuire, corectitudine, generozitate în ambele sensuri, şi atunci când dăruieşti, dar şi când ţi se oferă, simţul datoriei, iată numai câteva din calităţile lui Dan Er. Grigorescu, care nu se limitau la relaţiile cu prietenii săi, ci făceau parte dintr-un sistem de valori în care crescuse şi pe care îşi construise întreaga existenţă. La toate aceste calităţi se adaugă apoi înţelepciunea pe care o adusese şi vârsta, care aşezase altfel priorităţile, dar care provenea şi dintr-un şir de experienţe din care trăsese învăţămintele necesare.

În lumea liberă, Dan scapă treptat de frică şi învaţă să se bucure de lucrurile care par trecătoare, dar care sunt singurele, constată el spre apusul vieţii, cu care rămâi: Trista şi prea lunga experienţă făcută - o experienţă al cărui preţ nu se poate cifra - ne-a învăţat că sunt puţine lucrurile care rămân: averile se macină, casele schimbă de mâini sau sunt dărâmate de cutremur. Numai ceea ce am trăit în bucurie nu se poate lua. Un apus de soare la Sunion sau sânii unei femei pe care îi vezi pentru prima oară când se dezbracă pentru tine sunt eterne şi pleacă cu tine în veşnicie. Am plătit destul ca să ştiu că piatra e praf, că celebritatea sau eroismul e vânt, că onestitatea faţă de tine sau neam sunt farse. Cuvinte care ar putea părea descurajante, dar care nu sunt decât un îndemn la bucurie, la a aduna comori în suflet şi a-ţi împodobi mintea, singurele lucruri pe care nu ţi le poate lua nimeni, singurele cu care rămâi: Gândeşte-te că în opt ani de călătorie nu am avut o dată bani destui ca să mănânc într-un restaurant sau să beau cafeaua aşezat. [...] Dacă aş avea bani (dacă aş fi împărat!) nu mi-aş cumpăra decât puţine lucruri foarte frumoase, care să-mi încânte ochiul şi mâna, şi aş trăi din plin: mâncarea cea mai subtilă, cărţi şi spectacole fără reţineri şi, mai ales, călătorii, călătorii "libere", adică nu ca cele făcute până acum, leşinaţi de sete că nu aveam cu ce bea o coca. Să am bani, aş trăi!

Plecat din ţara fricii endemice, dintr-o ţară în care prezenţa fricii şi lupta împotriva ei au făcut-o familiară, prezentă în casă ca o rudă leproasă, Dan se va angaja la Paris în lupta împotriva comunismului, alături de prietenul său, de la tribuna Europei Libere, sau participând la manifestările politice ale exilului la Paris. Va lupta până în ultima clipă împotriva acestui monstruos miriapod, fără cap, care se numeşte sau, mai bine zis, se intitulează comunism.

Să-i dăm o dată în plus cuvântul lui George Ciorănescu: Dragostea de ţară astfel structurată va transforma artistul-fotograf într-un inspirat gazetar, strict respectuos în redarea adevărului, dar veşnic atent la consecinţele româneşti ale evenimentului. În acest sens, Dan nu a fost un gazetar ca oricare altul, ci un cronicar pătimaş, pentru care lumea se împarte în prieteni şi duşmani, prinşi într-o luptă neînduplecată, care trebuie să se sfârşească negreşit prin triumful final al adevărului pe pământ şi deci printr-o apoteoză românească.

Dan s-a stins din viaţă la Paris la începutul anului 1990. A trăit evenimentele din decembrie 1989 şi a părăsit lumea aceasta cu speranţa că lupta sa nu a fost zadarnică şi că România îşi va reocupa locul pe care-l avusese în lume înainte de a cădea pradă cizmei sovietice şi regimului pe care i l-a impus.

Opera literară publicată a lui Dan Grigorescu cuprinde, aşa cum aminteam la începutul prezentării, două volume în limba franceză: Mélange, editura Cartea Românească, 1945, şi L'Animal, editura Bucovina, I.E. Torouţiu, apărute în ţară.

Deşi experienţe personale nefericite, anchete în timpul cărora a trebuit să facă nesfârşite declaraţii în scris, îl aduc în situaţia să deteste aproape hârtia şi tocul, va continua să scrie versuri, eseuri, povestiri. Dacă în unele albume de artă, fotografiile apar însoţite de textul lui Dan, alte scrieri ale sale zac mulţi ani într-o ladă fără să vadă cerneala tiparului. Când Dan va veni în Occident pentru a filma sau fotografia, va aduce şi câteva din ele. Atâta timp cât nu s-a decis totuşi să se exileze şi se întoarce în ţară, ele nu au putut apărea sub numele său: astfel Computerul, publicat în primul număr al revistei Apoziţia din München, din 1973, apare nesemnat - Anonimus.

Multe din scrierile lui Dan Grigorescu au rămas, la plecarea sa în exil, în lada cu manuscrise din ţară, de unde au dispărut. Câteva versuri, purtând data 1969, şi câteva însemnări dovedesc însă că Dan nu a renunţat niciodată la scris. Ajuns în Franţa, este ales, de altfel, membre societaire de la Societé des Gens-de-Lettres şi în această calitate va prezenta, la una din sesiunile societăţii, o lucrare despre Contesa de Noailles.

Revista Apoziţia şi programele Europei Libere îi vor da de asemenea posibilitatea de a-şi vedea o parte din scrierile sale făcute publice. Ele oferă o imagine a preocupărilor sale constante, a obsesiilor şi neliniştilor sale, a ceea ce îl exaspera, îl nemulţumea, îl durea sau îi aducea o undă de mulţumire şi satisfacţie, a lucrurilor care-l revoltau sau pe care le avea la inimă; pentru că Dan Grigorescu avea această calitate de a sta la taifas secret cu lucrurile, cum scria în amintirile sale despre cum a realizat albumul Paris, care i se destăinuiau, i se revelau, îi şopteau adevăruri şi secrete.

Albumele sale, puse la index în ţară, nu au mai fost reeditate, cărţile nu au fost republicate, iar ceea ce a scris în exil a rămas necunoscut cititorului român. Deşi ani de zile a fost prezent săptămânal în programele politice şi pentru tineret ale Europei Libere, puţini îşi mai amintesc astăzi de contribuţiile sale. Iată de ce mi se pare un act de dreptate readucerea în conştiinţa publică a operei şi activităţii lui Dan Er. Grigorescu. Un volum însumând o selecţie din operele sale este în pregătire, iar lungul interviu cu Ariana Negropontes purtat la Paris în mai multe etape, precum şi ilustraţiile - fotografii, multe realizate de artist, documente, facsimile, desene - vin să completeze acest portret pe care am încercat să îl fac scriitorului, fotografului şi gazetarului Dan-Ulysse Er. Grigorescu-Negropontes.

(Crisula Ştefănescu)