Cinema-ul, un pretext şi un context / Un jurnal în care filmul joacă rolul de revelator

Marian Rădulescu
Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme
Editura Filos, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ţinându-se foarte aproape de linia ţărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuşi. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumuseţea e, cu siguranţă, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruieşte acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el şi prin filme, către noi înşine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate. (Mircea Platon)

Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), apărute sub sugestivul titlu generic Pseudokinematikos, cea de faţă este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum "şaptezeciştii" Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice - la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice - apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre "devenirea întru fiinţă" a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele "filme-oază, tulburătoare şi încântătoare", ce le solicită spectatorilor "o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei") au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre "făptura cea nouă" şi "viaţa cea nouă" a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema. (Mihai Fulger)

Postfaţă de Lucian Mircu

"Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mişcare?..." (Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini şi ce mişcare.

E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?

Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext şi un context (şi câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleaşi filme-far, filme-reper şi aceiaşi autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră şi descoperiri recente, precum Radu Jude).

Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la "întemeierea" lui. Pentru fiecare moment important din viaţa sa, găseşte corespondenţe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (şi regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane şi pur şi simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoţionantă).

În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca şi filmele de autor pomenite) atenţie, răbdare şi (tot ca ele) transmite multă bucurie.

Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puţin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.

*

În acest ev post-industrial, în care cei mai mulţi sunt atraşi de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Şi te face părtaş la căutare cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o dau numai filmele mari.

Postfaţă de Paul Slayer Grigoriu

"Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"

Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. "Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut - cum altfel? - prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: "A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum - datorită ideilor noastre preconcepute - ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor - film - spectator."

Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un jurnal - atât personal, cât şi de idei - în care filmul joacă rolul de revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la iveală strălucirea ascunsă. Se vorbeşte despre Tarkovski, Bergman, Mircea Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu), căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de sensibilitate poetică profundă şi - doar superficial - ascunsă de propagandă.

Fascinantă este însă permanenta reîntoarcere la punctele definitorii ale "creşterii" cinematografice a autorului şi a unei întregi generaţii de cinefili, o revenire permanentă la "zona" din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, "se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea". Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, "proptele". Avem aici propriile noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf, fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude. Sunt redate întâlniri faţă către faţă - cum e cea cu fostul actor, astăzi ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru - şi / sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer, cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu Nicu Steinhardt, "monahul cinefil", a cărui interpretare integratoare a culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o "viclenie" a lui Steinhardt care, repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul "amatorismului", unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă: cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii, a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice - care nu lipsesc, o mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul - duc înapoi la câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să rezoneze liber în mine.

Ultima parte a cărţii este închinată despărţirii - de fapt, împreună-trăirii în alt plan - de cea care i-a dat viaţă autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici, imaginile agoniei - o agonie dureroasă, dar senină - se suprapun cu secvenţe din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant. Ultima replică din Ulise de James Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui trist demonism, ultima replică din filmul Meandre, de Mircea Săucan - deja aici un strigăt de speranţă - încheie, nu triumfător, ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos, ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: "Da!"!