Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Gheorghe Ghiulamila
Jurnalul roşu. Ansamblul "Doina" al Armatei RSR
în China revoluţiei culturale şi în Coreea de Nord
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***

Marginalii la un jurnal citit printre rânduri

Trei turnee, efectuate de Ansamblul "Doina" al Armatei într-un interval de 11 ani, sunt consemnate, pas cu pas, de unul dintre membrii corului, Gheorghe "Gogu" Ghiulamila, într-un jurnal unic, cu un farmec aparte, în multe dintre notaţii putându-se observa - în ciuda faptului că autorul nu a fost scriitor - un extraordinar talent literar. Primul turneu din China, care a avut loc în perioada 23 noiembrie 1966 - 13 ianuarie 1967, ne arată un tărâm încremenit parcă într-o ipostază bestială a celei mai bizare manifestări "artistice" a Revoluţiei Culturale. Relatările sunt fidele unei realităţi încă necunoscute în România acelor ani. Preşedintele Mao era venerat ca un zeu. Tot ce mişca în China de atunci, de la politică, artă, comerţ şi până la organizare militară, era influenţat direct de gândirea preşedintelui Mao. Relatările lui Gogu Ghiulamila de la faţa locului au aerul unor reportaje din timpul războiului rece. Sunt notaţii care ne arată, din interior, o lume contaminată ireversibil de virusul comunismului, notaţii făcute cu talentul şi dezinvoltura unui jurnalist de clasă.

Al doilea turneu, din Coreea de Nord şi China, a avut loc între 14 septembrie şi 30 octombrie 1971. Este un an "de cotitură" în România, în care Nicolae Ceauşescu, influenţat de manifestările megalomanice din Coreea condusă cu mână de fier de preşedintele Kim-Ir-Sen, a lansat celebrele "teze din iulie" care au adus şi la noi "Revoluţia Culturală", cu consecinţele pe care le cunoaştem. Ocazia de a pune pe hârtie impresii din Coreea acelor vremuri - chiar dacă mai puţin consistente decât cele din turneul precedent - a fost fructificată de Gogu Ghiulamila cu aceeaşi atenţie şi curiozitate ca în precedentul turneu. Ne este înfăţişată, cu tuşe grave sau melancolice, obiective sau subiective, o realitate orwelliană, o lume deloc ficţională însă, cu automatismele ei bizare, cu faptele ei de neînţeles pentru o societate aşa-zis normală. După spectacolele date în Coreea, Ansamblul s-a deplasat în China, o Chină întrucâtva schimbată, ieşită parţial din "era Mao".

Aşadar, al treilea turneu, din China, a avut loc în intervalul 25 septembrie - 2 noiembrie 1977. Jurnalul lui Gogu Ghiulamila a devenit deja unul de rutină, nu însă mai puţin valoros, datorită în special descrierilor de la faţa locului. Peisajele exotice, monumentele arhitectonice specifice, obiceiurile sunt "zugrăvite" cu talent jurnalistic, obiectiv, fără lungimi inutile. Nu mai puţin importante sunt notaţiile legate de viaţa interioară a Ansamblului. Ieşirile în decor ale "şefilor", comportamentul cazon, inadecvat pentru o trupă artistică, orgoliile celor care voiau să-şi demonstreze "calităţile" sau să-şi "umfle muşchii" în anumite situaţii, precum şi stările sufleteşti contradictorii ale colegilor, sunt prinse cu acele fine ale talentului în insectarul acestui "Jurnal roşu", un insectar multicolor, de o fină complexitate stilistică.

Un jurnal inedit, un manuscris "de sertar" care descrie o lume încă insuficient cunoscută. Acest jurnal ne arată, cu fidelitate, câteva - nu puţine - dintre aspectele ei. Rămas inedit timp de aproape patru decenii, jurnalul lui Gogu Ghiulamila scoate în evidenţă multiple laturi emoţionale ale personalităţii autorului. Gogu Ghiulamila a fost un om care, pentru cei care nu l-au cunoscut suficient, ar fi putut lăsa impresia unui tip sever, cu un comportament cazon şi în afara serviciului, cu o atitudine mai degrabă distantă. Nimic din toate acestea nu era însă adevărat. A fost un om căruia i-a plăcut enorm viaţa, chiar dacă a părăsit-o la doar 58 de ani. O casetă audio (probabil pierdută) pe care era imprimată o chermeză la care au fost prezenţi Gogu Ghiulamila şi doi dintre bunii săi prieteni din Ansamblu (cu siguranţă unul dintre ei era Biju, al cărui nume apare frecvent în jurnal) mi-a fost dată spre ascultare de fiul lui, Călin Ghiulamila. Singura propoziţie care poate să descrie atmosfera de acolo este următoarea: oamenii aceştia ştiau să se distreze. Ştiau să bea un şpriţ, să glumească, să cânte, atât cântece laice, cât şi, atenţie!, bisericeşti, să spună bancuri, să facă atmosferă. Acesta este Gogu Ghiulamila pe care l-am cunoscut, din păcate, poate prea puţin. Un om care, într-o lume liberă, ar fi avut cu siguranţă mult mai multe de spus. Jurnalul pe care ni l-a lăsat, citit printre rânduri, este o foarte bună dovadă în sprijinul acestei afirmaţii.