Omatidii. Şarada unui hacker

Sebastian Lăzăroiu
Omatidii. Şarada unui hacker
Editura Polirom, 2018



*****
Intro

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius - o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Aparent autonome, poveştile capătă neaşteptat coerenţa intimă a traumelor unui hacker hăituit de propriile fantasme. Ca să-l înţelegi, trebuie să înveţi să priveşti prin ochiul unei libelule, un "ochi format din mii de alţi ochi, numiţi omatidii, ca nişte lentile, fiecare aplecată asupra unui detaliu. Şi din toate adîncimile perspectivei, ochiul cel mare reconstituie întreaga imagine".

***

Fragment

Mă uit prostit la film, ecranu-i gol,
Cu umbre şi scântei pictat confuz.
O gloată de vieţaşi în prostovol
Îşi râd de moarte, traşi dintr-un havuz.
În cap de rând e Ema. M-a trădat?
O văd venind - iubire sau final?
Din beznă, mă strecor, cad, ce rahat!
O las să-mi zică. Are glas egal.
De groază mor. M-a pescuit, îmi zice.
Lucrează pentru ei, biet Trintius!
Credeam c-am fost un zeu, ce bou ferice!
Să scuip marmuşca? Cum râd Cei de Sus!

Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ultimele zece minute înainte să mor. Degetele au orbecăit în cutiuţa pătrăţoasă cu medicamente, erau una, două, trei, cam şase pilule cu totul, rotunde, tari, umflate, cum le ştiam, când, dintr-odată, aud vocea Emei din bucătărie: îmi plac tare mult florile pe care mi le-ai adus, n-aş fi zis că eşti aşa romantic, aş fi jurat, când le-am văzut în vază, că sunt pentru altcineva, am crezut că e o onomastică, că trebuie să mergi undeva şi, în timp ce ea turuia, iarăşi am calculat, dacă mai sunt doar şase pilule înseamnă că deja au trecut trei luni şi optsprezece zile de când am început tratamentul, dar am îngânat legănat: da, da, da, mă bucur că-ţi plac florile, şi iarăşi îmi ziceam că aş fi putut alege celălalt buchet, cu flori de câmp, mici regrete ciufulite-n păşuni, s-ar fi potrivit mai mult pentru aşa despărţire şi atunci zdrang! S-au împrăştiat pe jos periuţa, pasta, savoniera, ce Dumnezeu! parcă eşti orb, omule!, şi, bineînţeles, ea a venit în uşa de la baie şi m-a studiat cu ochi mijiţi, de sus şi până pe la mijloc, ca-ntr-o nălucă de oglindă, de parcă i-ar fi intrat un străin în casă, iar eu am pitit cutia, ca un copil prins cu boacăna; nu înţeleg cum pot fi aşa neîndemânatic încât le răstorn pe toate în jur şi cad peste mine, caraghios porţelan în cuşca elefanţilor, ah, tremurul ăsta de alcoolic abstinent mă dă de gol tot timpul; bine, Ema, eu o să plec, nu eram decât în trecere, poftim cheile, n-aş fi vrut să vin aşa neanunţat, vezi că am pus o maşină cu rufe la spălat, să ai tu grijă să o opreşti, şi iar îmi vine în minte, dacă am luat tratamentul ăsta de trei luni şi optsprezece zile, atunci ar mai fi trebuit să rămână doar două pastile, ei, uite, de feţişoara asta inocentă îmi era teamă, buzele ţuguiate şi ochii strânşi, iar se pisiceşte, o aud: hai, nu te juca cu mine, ştii că te-am aşteptat, nu te învinovăţesc pentru nimic; cum, îmi spun, ea vorbeşte de vinovăţii?... ei, asta-i chiar culmea, uite, pot să accept că i-am zis să facă ce vrea cu libertatea ei, îmi trebuie un răgaz, mă bâţâi de pe-un picior pe altul şi o împing afară, închid uşa, trebuie să fac pipi, îi zic, aşteaptă puţin, mă desface fermoarul, trag de trompetă - hai, ieşi, pentru Dumnezeu! - şi mă uit în tavanul scorojit şi igrasios; persoanele care i-au condus pe călători la tren să coboare din vagoane, unu, doi, trei... nu se poate să fi rămas doar şase pilule, hai, dă-ţi drumul, dă-ţi drumul, că pleacă trenul, şşşşşşşşş, ah, ce uşurare că pleacă; vreau să fii sinceră cu mine, strigai de după uşă, dacă nu veneam azi, nici nu m-ai fi căutat vreodată, o, fir-ar să fie, iar m-am stropit, pe mâini, pe pantaloni, vrrrrrum, cade torentul de apă, robinet, săpun, colonie, jet puternic, poate că era mai bine nici să nu fi venit, n-aş fi vrut să tălmăcească în niciun fel venirea, doar c-am trecut pe aici, desfac zăvorul, zdrang!, stă postată cu mâinile încrucişate şi are privirea ei vinovată, de ocazie, stai, să verific cutia din buzunarul pantalonilor, e acolo, şi, oh, m-am stropit, bineînţeles, simt mâna lipicioasă, draga mea, o să plec, nici nu ştii tu câtă iubire mai am în mine, nu vreau să pară totul atât de şecspirian, m-aş bucura să fii aşa liberă cum mi te-am imaginat, asta, ultima, nu i-am mai spus-o, doar "m-am gândit că", am îmbrăţişat-o tandru, da, ştiu, nu am cum să uit mirosul pielii ei, de flori de câmp amestecate cu dimineţi nestăpânite din urzeala aşternuturilor păcătoase, ei, hai, nu plânge, nu i-am zis asta, am vrut să i-o zic, dar am strâns-o mai tare, bărbăteşte, lasă să plângă, să se descarce, până la urmă, nu e clar că ne despărţim?... poate ar trebui să plâng şi eu câte ceva din ochii ei - chiar, când am plâns ultima oară? -, pipăi clanţa, acum e momentul, deschid şi ies, poate am noroc cu liftul, poate-i aici, intru, mă ia şi nu mă mai întorc, nu mă mai las să vorbesc, o las să mă petreacă, cu gene false, cum mă îndepărtez, dar nu, liftul nu e, apăs buricul negru şi aştept să vină, ce stânjenitor!, ea, stând aşa, în pragul uşii, cu ochi moi, fără să zică nimic, eu, nerăbdător să mă cufund; o să te întorci, şopti ea, cum? a zis că o să mă întorc?... la asta să nu răspund nimic, orice aş răspunde, nu e bine, cinci, patru, trei, blestematul de lift, ca o pisică înfricoşată cu ghearele-n burlan, iată-l, în sfârşit, deschid, nu te întoarce! ţine capul înainte! închid, apăs, parter, ufff, asta a fost, coborârea spre iad, acum, doi, unu, zero, hai, că n-a fost aşa greu, bună ziua, domnule, vai, aţi mai venit pe la noi?... vecina, desigur, sărut-mâna, doamnă, da, în trecere, ies în hol, mai am totuşi câţiva paşi de numărat, mă răsucesc pe călcâie, milităreşte, o iau la fugă pe scări, unu, doi, trei, la naiba cu miile de trepte spre nicăieri, da, mergi spre asfinţit, nebunule, îmi trag sufletul, o iau de la capăt, unu, doi, trei, năduşit, mă desfac la gât, sunt iar în faţa uşii de unde am plecat acum un minut, ăsta să fie destinul meu?... îmi imaginez că îmi deschide un măgăruş, a, bună ziua, domnule măgăruş, sunt tot eu, cel care a plecat mai devreme, cu urechile-n vânt, o iubesc pe Ema şi, oricât de tare m-a rănit, ştiu că n-aş putea trăi fără ea, măgăruşul îşi vântură coada - hai, că-i haios -, cine s-ar fi aşteptat la altceva, sunt un dobitoc, ăsta e adevărul, şi trebuie să mă obişnuiesc cu drumul, aşa că... să cobor, treaptă cu treaptă, ţoc-ţoc-ţoc, mă strecor discret, ca aerul curat, să nu mă văd, că mi-ar fi ruşine, revin în hol, ies pe alee, plămânii plini, o absenţă uriaşă îmi încalecă umerii, merg aşa, gârbov, dacă am urmat tot tratamentul şi mai am doar şase pastile de luat, stai, să verific acum, scot cutia din buzunar şi moşmondesc, unu, doi, trei, patru, da, şase pastile, dacă mai sunt doar şase, de ce n-are efect?... ar trebui să strig de aici, de jos, sub geamul ei, să urlu, Emaaaaaa, de ce n-are efect?... şi hop! îmi taie calea Dragostea-N-Piele, ce hidoşenie, of, Doamne!, ce damă teribilă, aşa goală, mă înnebuneşte goliciunea şi se lipeşte de mine transpirată, unsă cu spori lubrici, escroacă, dar cum să fac să dispar?... să nu zică lumea că ne-am luat, să dispar eu, să rămână ea şi toţi să se holbeze ca la o despletită, cine naiba mai e şi asta?... vopsită nu effronté, cu tălpile aprinse, printre trecători grăbiţi, se izbeşte de unul, de altul, dar nimeni n-o remarcă, doar eu o văd, cum îşi râde de ei, îmi face mie cu ochiul complice, să mă reazem de zidul ăsta rece şi să-mi amintesc, aşaaaa, deci, când am ieşit din cazanul ăla cu bitum clocotit, adică nu eu, când sufletul meu a ieşit din smoală, unsuros şi secătuit, a fost aşa şi altminteri, un fel de "poţi să te dai mai încolo, suflete?", m-am uitat la el ca la un biet cerşetor, care mă înghesuie, trăsnind a durian, cu ochi pişăcioşi, şi mi-am zis: ce păcate o fi plătind răpciuga asta nerecunoscătoare?... pe urmă, a venit Ema şi l-a oblojit, aşa cum ştie ea, cu mângăierile ei din aripi şi eu mă uitam la ei, cumva indiferent, ca la doi amorezi ridicoli pe marginea prăpastiei, visând împreună moartea, de fapt, asta făceau, visau împreună postumele împrejurări ale sfârşitului şi, dintr-odată, am văzut-o pe Ema cum se pierde în hău, dar nu rostogolindu-se, nu, plutea, aşa, ca o drepnea, fâl-fâl, fâl-fâl, ca un evantai gri, smuls de o pală de vânt din mulţime, ondulându-se măiastru peste capetele turtite şi mi-am zis: bun, o să mă rog pentru ea, şi sufletul meu stătea aşa, ca prostul, pe marginea hăului, cu mâinile şi picioarele bălăngănindu-se, cataleptic, i se prelingea un fir de salivă din barbă, nici nu ştia prea bine ce se întâmplă, poate credea că fata aia-i un zmeu din hârtie de ziar, scăpat din mâinile strâmbe ale unui ţânc, da, aşa arăta canevasul anonimului, ceva inefabil, cu tuşe fine, o imagine din pixeli săraci, dar jucăuşi, şi m-am gândit că asta înseamnă să fii liber, asta e libertatea înrămată, un suflet nevindecat şi dezarticulat privind hipnotic deasupra hăului un înger cu aripi creponate, luat de curenţi, ah, şi pe urmă trupul meu s-a îmbolnăvit incurabil, uite, cam aşa s-a întamplat, a apărut întâi o congestie sub sânul stâng, mică, de nebăgat în seamă, ca un semn de amantlâc rouge, pe urmă, s-a mărit, în fiecare zi câte puţin, o mâncărime neplăcută, o pată tot mai mare, lăbărţată pe tot corpul, harta lui Dante în nouă cercuri epidermice, o ventuză sugând carnea albă, aşa s-a robit tot trupul bolii şi nu mai putea merge, nu mai putea să se-ndoaie, nu mai răspundea la ordine, se mânca pe el însuşi, ca o pâine care se mănâncă singură pe dinăuntru şi lasă doar coaja, o pojghiţă rumenă afară, ca să ştie lumea ce e; aşa a început să pătimească, în fiecare dimineaţă, câte un bici cu şfichiuri plumbuite, dar nu pe dinafară, ci prin lăuntru, şi un drug de fier ascuţit îl înţepa, dar nu pielea la exterior, ci dinspre interior, uite aşa rupeau drăcuşorii din trup, hârşt! hârşt!, fâşii, hălci şi Ema zicea: a mai căzut una, a mai căzut una, numai ea ştia cum se lupta cu trupul meu, să-l ţină laolaltă, să nu se destrame cu totul, ca un zidar, aşa era, care tot tencuieşte zidul clătinat şi el tot se desprinde, bucată cu bucată, dar i-am zis: pleacă liberă, zboară de aici, nu te lega, dar ea din carnea ei punea pe carnea mea, din sângele ei îmi picura în sângele meu şi tot nu m-am înzdrăvenit, iar Ema era vinovată, că ţinea un cadavru în picioare şi-mi făcea transfuzii cu dragostea ei sau a alteia, ce mai contează, în vreme ce sufletul meu, amărât cum era şi conopidă fiartă, ne priveau pe amândoi cum ne chinuim să plimbăm moartea de colo-colo prin cameră, amăgitor, şi mirosea peste tot a rânced, a adulter malad, căci ea mă bănuia că mă iubeam cu moartea, da, tare mă bănuia, mi-a şi zis-o, de la obraz, te regulezi cu hârca aia, iubitule, v-o trageţi pe ascuns, când eu stau ca proasta şi te veghez, cum întorc capul voi, hop!, călare unul peste altul, numai că sufletul meu nu murise, nu, el doar stătea aşa, perplex pe cruce, Doamne! cât o mai iubeam când mă iubea, pe Ema, de ea e vorba, cea credincioasă mie, cea lipită de mine, de asta-i şi ziceam pleacă, pleacă, pleacă din mormântul meu şi aşa a plecat, da, a plecat când nu m-aş mai fi gândit că pleacă, dar o vedeam plecând, ştii, cum vezi pe cineva îndepărtându-se, cineva care stă pe loc şi tot decorul fuge de el prăvălindu-se dezumflat peste tine... aşa a plecat ea de lângă grămada asta de oase descărnate stăpânită de demoni şi coşmaruri şi vedenii, ca un soi rău, aşa eram, ştii tu cum e soiul rău, ţeapăn, după ce-a trecut un regiment de strigoi prin el şi peste el, dar, pe urmă, am început să o văd pe ea, ca şi cum nu plecase, ca şi cum era încă acolo şi-i vedeam şi fesele goale şi sânii goi şi-ntindeam mâna lacom la pere şi nu le puteam ajunge, dar pe alţii îi vedeam ajungând, necuviincioşi pipăind-o cu deşte feroce, ca pe sclava metehnelor, o vedeam destrăbălându-se, aşa, plecată cum era, şi nu ştiam dacă eram eu mort sau era ea plecată, că oricât mă-ntindeam spre ea, n-ajungeam să o ating, dar ochii mei o vedeau în braţele lor tinere, vânjoase, dedându-se la delicii inenarabile, şi-i vedeam carnea înflorind, da, înflorea după fiecare atingere a lor, de parcă mânca viaţă şi bea vlagă, şi degeaba strigam stricato! stricato ce eşti!, că nu m-auzea, de parcă ar fi fost plecată şi abia atunci sufletul meu se apropie de mine, ca un cal blând se apropie, aşa, cumsecade, dând cu botul, lingându-mi rana mare de pe tot corpul, lip-lip-lip, uşurare simţeam, o, suflete!, mă gândeam, pe unde oi fi rătăcit tu şi m-ai lăsat pradă pupelor, iar el clătina din cap liniştit, mâş! mâş!, şi ciulea urechile şi dădea din copită, apoi fornăia, frrrru!, n-am murit, n-am murit, îmi spuneam, dacă sufletul meu a răsărit acum, odată cu mine, pe pajiştea înflorată, dacă simt căldura indigo de martie cum mă-mbracă, înseamnă că mai e ceva viu, chiar şi fără carne, nu mai simt niciun hop prin vene, nu mai am dorinţă, doar bucurie, ca o beţie, aşa, uşoară, care te clatină şi-ţi pune o mască de frunze pe faţă şi iarăşi îmi apăru Ema într-o vedenie, împerechindu-se, strivindu-şi fibra trupească în încleştarea vieţii, dar nu mai aveam nicio dorinţă s-o ating, mâna nu mai voia să se întindă spre ea, eram fericit s-o văd aşa, căzută-n propriile-i farmece, şi ea îmi mai arunca, ca pe un zar sculptat, câte un zâmbet norocos, dar nu ştia cine sunt, doar mă vedea aşa, printr-un ciob, ca pe un gură-cască-n vitrina bordelului, mă ademenea cu borhot de vino-ncoa' din teascul împreunării!, poate nici nu mă chema, dar eu aşa vedeam, ca şi când îmi făcea semne să sar linia morţii şi nu-mi păsa, eram beat de fericire şi încă o iubeam, deşi se dezbrăcase atât de străină, aşa-mi amintesc totul, rezemat de zidul rece, pipăind din când în când cutia cu medicamente, fără să mă fi făcut mai bine, se opreşte un copil din fugă în dreptul meu şi mă studiază curios, nene, eşti bine?... apoi o bătrânică mă zgâlţâie, să vă ajut cu ceva, domnule?... nu, doamnă, zic, sunt bine, da, sunt bine, ce vor oamenii ăştia de la mine, încă trăiesc, se apropie o siluetă, aşa văd, are un domino ca cerneala, e Ema, parcă şi-a tras o umbră pe ea, faţa albă - asta pot să recunosc -, faţa albă de templu, şi duce un cal mare de căpăstru, îl ţine aşa, doi paşi în urma ei, neîncălecat, se apropie şi mai mult, ca o ploaie fină de ceaţă, ca un fum de lac se apropie; dau să plec, dar nu mă pot mişca, rămân ţintuit locului şi-i aştept să nu vină, dar vin, ar trebui să-i întâmpin, mă gândesc, să le ies în cale, dar tot ţeapăn sunt, Ema îmi face semne să nu mă mişc, că vin ei, să am răbdare, ţine-n mână buchetul pe care i l-am dăruit - da, hotărât lucru, n-am făcut cea mai bună alegere, nu asta trebuia să-i iau, ce mai păreri de rău! -, hai, apropiaţi-vă!, şi când îi văd mai bine, calul e îmbrăcat în mireasă, are voal de dantelă pus între urechi şi volănaşe atârnându-i pe picioare, şi vine aşa, dansând, ca la nuntă, călcând buiestraş, iar Ema îşi trage gluga pe cap, e prea serioasă, nu schiţează niciun zâmbet, de parcă am fi doi îndepărtaţi, mă priveşte sever - ei, încă ţine la supărare -, eu aştept puţină dragoste de la ea, doar puţină, dar nu, acum văd, ea nici ochi nu mai are, are două găuri mari, negre, şi din ele mult întuneric se revarsă, dar nu asta mă înspăimântă, deloc nu mă-nspăimântă, mi-e frică puţin că nu-i simt degetele, m-a prins de mână şi nu i le simt.