Trezirea leilor

Ayelet Gundar-Goshen
Trezirea leilor
Editura Nemira, 2018
traducere de Any Shilon


*****

Intro

Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 şi a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat şi ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film şi de televiziune au câştigat premii la festivaluri internaţionale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine şi The Telegraph.

O noapte, Marcovici, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut şi tradus în treisprezece limbi. A intrat şi pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, Trezirea leilor, a fost foarte bine primit de critică şi a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Jurnal, The Observer.

*

Responsabilitate? Laşitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control? Iată câteva dintre întrebările ce-şi caută răspunsuri în Trezirea leilor, roman al căutărilor şi al tensiunilor şi meditaţie despre o societate imorală.

Mai multe dileme ameninţă să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului şi a violenţei. Mai multe vieţi riscă să se spulbere. Mai multe suflete aşteaptă sfârşitul unui coşmar.

Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green loveşte cu maşina un african şi, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viaţa i se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Şi nu oricum.

"Gundar-Goshen ştie foarte bine să dea adâncime emoţională unei intrigi de thriller, cu răsturnări de situaţie şi accent pe vinovăţiile, dorinţele şi secretele personajelor." (New York Times)

E cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o vreodată, îşi spunea, când l-a lovit pe omul acela. În prima clipă a continuat să se gândească la lună, dar s-a oprit brusc, ca o lumânare în care sufli. Aude uşa jeepului deschizându-se şi ştie că el e cel care a deschis-o, el e cel care iese acum afară. Acţiunea asta e însă legată de trupul lui într-un mod atât de şubred, ca limba care se plimbă pe gingiile amorţite după o anestezie, totul e acolo, dar altfel. Picioarele calcă pe nisipul deşertului, aude clac, clac la fiecare pas, iar zgomotul îi dovedeşte că se deplasează. Undeva, la capătul paşilor, îl aşteaptă omul pe care l-a lovit; de aici nu-l vede, dar el este acolo, încă un pas şi e acolo. Piciorul este deja în aer, dar încetineşte, încearcă să oprească pasul următor, cel final, cel după care nu va mai avea nicio altă soluţie decât să se uite la bărbatul care zace pe marginea drumului. Dacă ar putea să oprească acest pas, să-l îngheţe, dar nu poate, aşa cum nu poate îngheţa clipa dinainte, aceea în care jeepul l-a lovit pe omul care mergea pe marginea drumului. Şi numai următorul pas va dovedi dacă mai este om sau s-a transformat deja în altceva... Simplul gând face să-i îngheţe în aer piciorul, în mijlocul pasului, pentru că este posibil să descopere că omul care mergea nu mai este un om care merge, ci doar o coajă de om, o coajă sfărâmată şi goală.

Iar, dacă omul care zace acolo nu mai este om, nici nu-şi poate imagina ce se va alege de omul care stă acum în picioare, tremurând, şi care nu mai e în stare să ducă până la capăt un ultim, simplu pas. Ce se va întâmpla cu el?

1

Praful era peste tot. Un strat alb, ca glazura unui tort festiv pe care nu-l voia nimeni. Se adunase pe toate frunzele palmierilor din piaţeta principală a oraşului, copaci maturi, aduşi cu camioane şi replantaţi, pentru că nimeni nu credea că lăstarii tineri vor reuşi să se adapteze aici; acoperise pancardele rămase de la alegerile locale, care se bălăngăneau încă, după trei luni, în balcoanele caselor: bărbaţi mustăcioşi şi chelioşi se uitau din spatele peliculei de praf la potenţialii alegători, parte cu un zâmbet autoritar, parte cu seriozitate, fiecare după cum primise indicaţii de la consultanţii în relaţii publice la momentul respectiv. Praf pe panourile publicitare, praf pe bougainvillea care creşte la marginea trotuarului, pălită de sete, praf peste tot.

Se pare însă că nimănui nu-i păsa. Locuitorii oraşului Beer Sheva[i] se obişnuiseră cu praful aşa cum se obişnuiseră cu toate - şomaj, criminalitate, parcuri publice doldora de sticle sparte. Cetăţenii oraşului continuau să se trezească pe străzile pline de praf, mergeau la lucru plini de praf, făceau sex sub un înveliş de praf şi năşteau copii în ochii cărora se reflecta praful. Se întreba uneori ce urăşte mai mult - praful sau pe locuitorii din Beer Sheva? Probabil că praful. Locuitorii din Beer Sheva nu i se depuneau pe jeep în fiecare dimineaţă. Praful da. Un strat alb, subţire, care stingea roşul arzător al jeepului şi îl transforma într-un roz decolorat, în propria sa parodie. Furios, a trecut un deget peste geamul maşinii şi a şters puţin ruşinea. Praful i-a rămas lipit pe deget chiar şi după ce l-a frecat de buzunarul pantalonilor şi ştia că va trebui să aştepte până la Soroka[ii], unde să se spele pe mâini, ca să se simtă iar curat. La naiba cu oraşul ăsta!

(Uneori îşi auzea gândurile şi se speria. Îşi amintea că nu e rasist. Că votează cu Meretz[iii], că e căsătorit, iar înainte s-o cheme Liat Green pe soţia lui o chemase Liat Smuha[iv]. După ce enumera toate astea se liniştea puţin şi putea să-şi urască mai departe oraşul cu conştiinţa împăcată.)

Intrând în maşină, a avut grijă să ţină degetul murdar cât mai departe, de parcă nu ar fi fost o parte din corpul lui, ci o mostră de ţesut pe care o ţinea în mână pentru o demonstraţie, încă o clipă, şi o va depune în faţa profesorului Zakai, s-o studieze împreună cu priviri pasionate - spune-ne cine eşti! Dar profesorul Zakai se afla acum la mulţi kilometri de aici, trezindu-se într-o dimineaţă fără praf, pe străzile goale din Raanana[v], aşezându-se comod în Mercedesul lui argintiu, care îşi croieşte drum spre spital peste punctele aglomerate din centru.

În timp ce-şi conduce jeepul pe străzile încă goale din Beer Sheva, Eitan îi ura profesorului Zakai cel puţin o oră şi un sfert de aşteptare transpirată într-o intersecţie, pe autostrada Geha[vi], cu aparatul de aer condiţionat defect. Ştia însă foarte bine că aparatele de aer condiţionat de la Mercedes nu se strică şi că intersecţiile autostrăzii Geha nu sunt decât o dulce amintire a ceea ce a lăsat în urmă venind aici, în metropolă. Locul unde toţi vor să vină. E adevărat, în Beer Sheva nu sunt blocaje în trafic şi avea grijă să menţioneze asta în toate conversaţiile cu toate cunoştinţele lui din zona Tel Aviv. Dar când o făcea - cu un zâmbet senin şi privirea limpede a unui aristocrat al deşertului -, îi trecea mereu prin minte că nici la cimitir nu sunt blocaje în trafic, dar nimeni nu şi-ar stabili acolo reşedinţa. Casele din jurul bulevardului Rager chiar îi aminteau de un cimitir. Un şir incolor, monoton, de blocuri din piatră, cândva albe, care astăzi bat deja spre cenuşiu. Monumente uriaşe, în ale căror ferestre se oglindeau câteodată figuri obosite, prăfuite, ca nişte arătări fantomatice.

În parcarea de la spitalul Soroka s-a întâlnit cu dr. Zandorf, care i-a zâmbit larg şi l-a întrebat: "Şi ce mai face astăzi dr. Green?", iar el a reuşit să-şi extragă din măruntaie un surâs chinuit, pe care şi l-a întins pe obraz cât a putut mai bine şi a răspuns: "În regulă." Apoi au intrat împreună pe poarta spitalului, schimbând clima şi ora impuse de natură cu sfidarea impertinentă a luminii artificiale şi a aparatelor de aer condiţionat, care le promit o eternă dimineaţă şi o primăvară fără sfârşit. La intrarea în secţie, Eitan s-a despărţit de dr. Zandorf şi s-a dus să-şi cureţe îndelung într-o chiuvetă degetul plin de praf, până când o asistentă tânără a trecut pe lângă el şi a remarcat, cu un zâmbet, că are degete de pianist. E adevărat, s-a gândit el, avea degete de pianist. Femeile i-o spuneau mereu. Dar singurul instrument la care cânta erau neuroni deterioraţi, secţionaţi, pe care îi atingea cu degetele înmănuşate să vadă ce muzică poate obţine de la ei şi dacă...

Ciudat instrument, creierul! Niciodată nu poţi şti cu adevărat ce sunet vei obţine când atingi o clapă sau alta. Este, bineînţeles, foarte probabil ca, dacă vei excita lobul occipital cu un curent electric uşor, omul din faţa ta să spună că vede culori, la fel cum o apăsare pe lobul temporal va genera, destul de sigur, voci şi sunete imaginare. Dar ce fel de sunete? Ce fel de imagini? Iată că aici lucrurile se complică. Pentru că, deşi ştiinţei îi sunt foarte dragi legile generale, unice, oamenilor se pare că le place să se deosebească unul de celălalt. Cu câtă revoltătoare hotărâre perseverează în a crea simptome noi, diferite, care, chiar dacă nu sunt într-o cu totul altă gamă, rămân totuşi prea departe unele de altele pentru a fi unite într-o singură definiţie. Doi bolnavi cu cortexul orbitofrontal afectat nu vor binevoi niciodată să-şi sincronizeze efectele secundare. Unul se va comporta dur şi grosolan, iar celălalt va râde încontinuu. Unul va bate tot timpul apropouri sexuale de prost-gust, iar celălalt va fi atins de nevoia compulsivă de a se apleca fără oprire să adune de pe jos absolut orice i se nimereşte în cale. E adevărat, explicaţia oferită rudelor îngrozite va fi aceeaşi: din cauza unei anumite situaţii (accident de circulaţie? o tumoare? un glonţ rătăcit?) a fost afectat cortexul orbitofrontal, care răspunde de controlul reacţiilor. Din punct de vedere neurocognitiv, totul funcţionează perfect. Memoria lucrează, procesele de gândire au rămas intacte. Dar omul pe care l-aţi cunoscut nu mai există. Cine va veni în locul lui? Până în acest moment nu e limpede. Până acum. De aici încolo - o lume plină de aleatoriu. Întâmplarea - curvuliţa aia ademenitoare, care dansează printre paturi şi tărgi, scuipă pe halatele medicilor şi gâdilă semnele de exclamare ale ştiinţei până când ele se apleacă, înclină capul şi se rotunjesc, transformându-se în semne de întrebare.

"Atunci, cum e, totuşi, posibil să ştii cu adevărat ceva vreodată?!" explodase el cândva în mijlocul aulei. Au trecut deja cincisprezece ani, dar el îşi aminteşte încă furia pe care a simţit-o atunci, într-o după-amiază somnoroasă, la gândul că profesia pe care o studia nu oferă mai multe certitudini decât oricare alta. O studentă care aţipise lângă el s-a trezit speriată auzindu-i exclamaţia şi i-a aruncat o privire ostilă. Ceilalţi studenţi aşteptau continuarea expunerii făcute de conferenţiarul principal, care avea să cuprindă, mai mult ca sigur, şi materia pentru subiectele de examen. Singurul căruia observaţia nu i s-a părut nelalocul ei a fost tocmai conferenţiarul, profesorul Zakai, care i-a aruncat o privire amuzată.
- Cum te cheamă?
- Eitan. Eitan Green.
- Singura posibilitate de a şti ceva, Eitan, este să cercetezi moartea. Moartea te învaţă tot ce trebuie să ştii. Ia, spre exemplu, cazul lui Henry Molaison, un bolnav de epilepsie din Connecticut. În 1953, un neurochirurg pe nume Sqwill a întocmit harta centrilor epileptici din cei doi lobi temporali, iar Henry Molaison a suferit o intervenţie chirurgicală inovatoare, care a constat în distrugerea centrilor responsabili de boala lui, printre care şi hipocampusul. Ştii ce s-a întâmplat după aceea?
- A murit?
- Da şi nu. Henry Molaison nu a murit, pentru că s-a trezit după operaţie şi a continuat să trăiască. Dar, într-un anumit sens, Henry Molaison a murit, totuşi, pentru că după ce s-a trezit nu a mai reuşit să păstreze nicio amintire. Nu s-a mai putut îndrăgosti, nici să simtă vreo ranchiună n-a mai putut sau să reţină vreo idee nouă mai mult de două minute, pentru că, după două minute, sentimentul de dragoste, de ranchiună sau ideea nouă pur şi simplu se ştergeau. Avea douăzeci şi şapte de ani când a avut loc operaţia şi, deşi a murit la optzeci şi doi de ani, a rămas veşnic la vârsta de douăzeci şi şapte de ani. Înţelegi, Eitan, de-abia după ce au extirpat hipocampusul au descoperit că el este, de fapt, cel care înmagazinează codificarea amintirilor pe termen lung. Noi trebuie să aşteptăm să se distrugă ceva pentru a înţelege ce a funcţionat corect înainte. Iată metoda fundamentală în cercetarea creierului - nu poţi veni pur şi simplu să desfaci bucăţi din creierul oamenilor şi să verifici ce se întâmplă, aştepţi ca întâmplarea s-o facă în locul tău. Iar atunci, ca o haită de devoratori de cadavre, oamenii de ştiinţă se reped la pradă după ce întâmplarea şi-a făcut treaba şi încearcă să ajungă la acel lucru pe care ţi-l doreşti tu atât de mult - să afle ceva!

Oare acolo, în aula aceea, să fi fost aruncată nada? Oare să fi ştiut deja de atunci profesorul Zakai că studentul acela conştiincios, rupt de lume, va merge după el ca un câine credincios, oriîncotro se va îndrepta? Când şi-a pus halatul alb, Eitan a chicotit pe seama propriei naivităţi. El, care nu credea în Dumnezeu, care nici măcar în copilărie nu se lăsa atras de vreo poveste dacă avea în ea un grăunte de supranatural, l-a transformat pe acest profesor într-un zeu pe pământ. Iar atunci când câinele credincios a refuzat să se prefacă mort, să fie surd-mut-orb, zeul pământean s-a răzbunat pe el, l-a gonit din raiul Tel Avivului, aducându-l în pustia asta, la Soroka.
- Domnule doctor Green?

Tânăra asistentă s-a oprit în faţa lui şi i-a raportat ce se întâmplase peste noapte. A ascultat-o cu atenţia cuvenită şi s-a dus să-şi facă o cafea. Când a trecut prin coridor, a aruncat o privire la chipurile bolnavilor - o femeie tânără, pe care o îneca un plâns tăcut. Un bărbat matur, rus, încerca să facă un sudoku, dar îi tremura mâna. Patru beduini, membrii aceleiaşi familii, se uitau cu priviri sticloase la televizorul de sus. Eitan s-a uitat pieziş spre ecran. Un ghepard muncea din greu, rozând ultimele resturi de carne de pe ceea ce fusese înainte - dacă ar fi să ne bazăm pe spusele crainicului - o vulpe cu coada roşie. Iată, deci, dovada că tot ce e viu e sortit pieirii - fapt care Doamne fereşte să fie amintit pe coridoarele spitalului, dar care poate fi arătat fără jenă la televizor. Dacă doctorul Eitan Green ar umbla pe coridoarele acestei jungle din beton al cărei nume este Soroka şi ar vorbi cu atâta nonşalanţă despre moarte, bolnavii şi-ar ieşi din minţi. Plânsete, ţipete, agresarea echipei medicale. De nenumărate ori a auzit câte un pacient emoţionat numindu-i "îngeri în alb". Cu toate că îi era limpede că sub halatele albe nu se aflau îngeri, ci oameni din sânge şi carne, nu se împiedica, totuşi, de amănunte. Dacă oamenilor le trebuie îngeri, cine e el să-i oprească? Ce dacă o asistentă a scăpat ca prin urechile acului de o reclamaţie de malpraxis când a turnat într-un gât uscat un medicament destinat altui gât uscat? Chiar şi îngerii greşesc câteodată, în special când nu au dormit de douăzeci şi trei de ore. Şi când rudele îndurerate se năpustesc pline de furie pe vreun rezident speriat sau pe vreo specialistă speriată, Eitan ştia că şi asupra unor îngeri adevăraţi s-ar fi năpustit la fel, ca să le smulgă penele de pe umeri, să nu zboare în împărăţia cerului, în timp ce ruda lor e trimisă în întunericul ţărânei. Şi iată că toate acele suflete care nu puteau suporta nici măcar o privire fugară la chipul morţii priveau calm, aproape cu simpatie, la cum ea acţiona prin intermediul fiarei din savana americană. Pentru că acum nu numai beduinii se uitau la ecran - ci şi rusul lăsase deoparte sudoku şi îşi îndreptase gâtul, ba chiar şi femeia care se îneca de plâns a aruncat o privire din spate genelor împodobite cu lacrimi la imaginea de pe ecran. Ghepardul rodea energic resturile din carnea vulpii cu coadă roşie. Crainicul vorbea despre secetă. În lipsa ploilor, fiarele savanei vor începe să-şi mănânce propriii pui. Pacienţii de la neuro-chirurgie se holbau fascinaţi la înregistrarea rară, după spusele crainicului, a leului african care îşi devorează propriul pui, iar Eitan Green ştia din tot sufletul că nu pentru morfină trebuia să-i mulţumească Dumnezeului Ştiinţei, ci pentru Toshiba de 33 de inci.

În urmă cu patru ani, o pacientă îi strigase că e un cinic şi îl scuipase în faţă. Îşi amintea încă atingerea scuipatului care i se prelingea pe obraz. Era o femeie tânără, nu tocmai atrăgătoare. Cu toate astea, se plimba prin secţie cu un fel de grandoare regală, surorile şi ceilalţi pacienţi se grăbeau să-i facă loc aproape fără să-şi dea seama. Într-o zi, când s-a apropiat de patul ei pentru vizita de dimineaţă, i-a strigat că e un cinic şi l-a scuipat în obraz. Degeaba încercase să înţeleagă ce a provocat această reacţie. La vizitele anterioare întrebările lui fuseseră profesionale, iar răspunsurile ei, scurte. Niciodată nu îl abordase pe coridor. Şi tocmai pentru că nu găsise niciun motiv valabil care să fi dus la acel incident, el îşi frământa mintea fără încetare. Împotriva voinţei lui, se gândea la orbi, care văd atât de limpede, la femeile chele, pe care apropierea morţii le înzestra cu un fel de al şaselea simţ. În noaptea aceea, în patul dublu, ale cărui cearşafuri miroseau a spermă, o întrebase pe Liat:
- Crezi că sunt cinic?

Ea a râs, iar el s-a simţit rănit.
- Chiar aşa de rău?
- Nu, i-a răspuns ea şi l-a sărutat pe vârful nasului, nu mai mult decât alţii.

El chiar nu era cinic. Nu mai mult decât alţii. Dr. Eitan Green obosise de bolnavii lui nici mai mult - dar nici mai puţin - decât era normal şi general admis în secţii. Şi, cu toate astea, fusese trimis în exil, peste oceanele de praf şi nisip, în pustia sumbră, de beton a Sorokăi. "Idiot", şi-a zis în şoaptă în timp ce încerca să reanimeze aparatul de aer condiţionat care mârâia în camera lui, "idiot şi naiv". Căci ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate poate trimite un tânăr geniu medical într-o confruntare făţişă cu şeful său direct? Ce altceva decât prostie de cea mai pură calitate îl poate face să insiste că are dreptate, chiar şi atunci când şeful - naşul aceluiaşi geniu încă din anii studenţiei - îl previne să fie atent! Ce alte forme de prostie ar mai reuşi respectivul geniu medical să imagineze pentru momentul când a bătut în masă, cu o palidă imitaţie de tărie de caracter, şi a spus "Asta e mită, Zakai, şi am de gând să demasc ce se întâmplă"? Când s-a adresat directorului spitalului şi i-a povestit despre plicurile cu bani şi operaţiile-urgente-fără-programare care apăreau în urma lor, oare să fi fost suficient de tâmpit, încât să ia de bună privirea surprinsă?

Şi cel mai rău e că, dacă ar fi în aceeaşi situaţie, ar face la fel. Cu toate. De fapt, aproape că a făcut-o din nou după două săptămâni, când a înţeles că singura acţiune pe care a întreprins-o directorul spitalului a fost să se ocupe de transferul lui.
- O să ies în presă, i-a spus lui Liat, o să fac aşa un scandal, că nu vor mai putea să-mi astupe gura.
- În regulă, i-a răspuns ea, imediat după ce terminăm de plătit grădiniţa lui Yaheli, ratele la maşină şi la apartament.

Mai târziu ea va susţine că a fost decizia lui, că ea l-ar fi susţinut în orice direcţie ar fi ales să meargă. Dar îşi amintea, totuşi, cum căpruiul ochilor ei se transformase dintr-odată din culoarea mierii în maroniu tare ca nuca, îşi amintea cum se zvârcolise în pat lângă el toată noaptea, luptându-se în vis cu tot felul de grozăvii pe care nu-i era greu să le ghicească. În dimineaţa următoare a intrat în biroul directorului spitalului şi a acceptat transferul.

Iar trei luni mai târziu erau deja aici, în vila văruită în alb din Omer[vii]. Yaheli şi Itamar se jucau pe iarbă. Liat se întreba unde să agaţe tablourile. Iar el stătea pe scaun şi se uita la sticla cu whisky pe care i-o oferiseră colegii la despărţire şi nu ştia dacă să râdă sau să plângă.

Până la urmă, a luat la spital sticla şi a pus-o pe raft, printre diplome. Pentru că, la fel ca diplomele, reprezenta şi ea ceva. O perioadă încheiată, o lecţie de viaţă. Dacă i se întâmpla să aibă câteva minute de linişte între un bolnav şi altul, lua sticla de pe raft, o privea atent, multă vreme cu ochii la cartolina cu urarea "Lui Eitan, drum bun şi succes!" Cuvintele păreau să-şi bată joc de el. Recunoştea perfect scrisul de mână al profesorului Zakai, punctele acelea Braille mititele care, în timpul studenţiei lui, aproape că-i făceau pe studenţi să plângă.
- Ne puteţi explica ce aţi scris?
- Aş prefera ca dumneata, domnişoara studentă, să înveţi să citeşti.
- Dar nu e clar, nu se înţelege.
- Ştiinţa, doamnelor şi domnilor, nu este deloc ceva clar.

Şi toţi plecau capul şi scriau, păstrându-şi furia pentru chestionarele de feed-back de la sfârşit de an, pline de otravă, dar care nu schimbau niciodată nimic. În anul următor profesorul Zakai revenea în amfiteatru, iar scrisul lui pe tablă era la fel, o mulţime de semne indescifrabile. Singurul care se bucura să-l vadă era Eitan. Încetul cu încetul, cu chin şi pasiune, a învăţat să-i descifreze scrisul de mână, dar caracterul profesorului îi rămânea, totuşi, o enigmă indescifrabilă.
"Lui Eitan, drum bun şi succes!" Urarea fusese atârnată de gâtul sticlei de whisky într-un fel de îmbrăţişare eternă, care îi provoca greaţă. De câteva ori vrusese s-o smulgă de pe sticlă, s-o rupă în bucăţi şi s-o arunce în coşul cu gunoi, sau, eventual, să scape şi de sticlă. Dar renunţase mereu în ultima clipă, privind cuvintele profesorului Zakai cu aceeaşi atenţie concentrată cu care se uita în copilărie la o ecuaţie complicată.

Lucrase prea mult în noaptea aceea şi ştia asta. Îl dureau muşchii. Cănile de cafea băute una după alta aveau efect maximum jumătate de oră. Ascundea cu palma căscatul care ameninţa să înghită toată sala de aşteptare. La ora opt seara a telefonat acasă să le spună "noapte bună" copiilor, dar era atât de nervos şi de obosit, că l-a jignit pe Yaheli. Copilul îl rugase să imite vocea de cal, iar el i-a răspuns "nu acum" pe un ton care i-a speriat pe amândoi. Apoi Itamar a preluat telefonul, l-a întrebat cum a fost la lucru şi dacă se întoarce târziu, iar el a fost nevoit să-şi amintească faptul că acest copil atent, împăciuitor, încă nu împlinise nici opt ani. În timp ce vorbea cu Itamar auzea smiorcăielile lui Yaheli, care-şi trăgea nasul şi încerca probabil să nu-l lase pe fratele mai mare să observe că plânge. Când a terminat convorbirea, Eitan era mai obosit decât înainte şi se simţea foarte vinovat.

Când se gândea la copiii lui se simţea vinovat aproape întotdeauna. Oricât făcea, simţea întotdeauna că nu e suficient, că e prea puţin. Exista întotdeauna o posibilitate ca tocmai această convorbire, în care refuzase categoric să imite vocea de cal, să fie exact aceea pe care Yaheli şi-o va aminti peste ani. Pentru că tocmai astfel de detalii îşi aminteşte el însuşi din anii când avea vârsta lui Yaheli - nu toate îmbrăţişările pe care le-a primit, ci cele care i-au fost refuzate. Ca acel moment când a izbucnit în plâns, în timpul unei vizite la laboratorul tatălui său, la Universitatea din Haifa, iar mama lui, care stătea acolo cu ceilalţi vizitatori, i-a şoptit că ar trebui să-i fie ruşine. E foarte posibil ca după aceea să-l fi luat în braţe. Sau poate a scos din portofel un înlocuitor de îmbrăţişare în valoare de cinci shekeli[viii] şi l-a trimis să-şi cumpere o îngheţată pe băţ pe post de consolare. N-are importanţă. Asta nu mai ţine minte. După cum nu ţine minte nici de câte ori a sărit în pom în curte, iar pământul l-a primit bucuros, ci numai acea singură dată când s-a lovit de el şi şi-a fracturat un picior.

La fel ca toţi taţii, ştia şi el că asta era inevitabil, că orice tată îşi dezamăgeşte fiul. Dar, la fel ca orice tată, păstra o speranţă tainică - poate lui nu i se va întâmpla. Poate că el va reuşi să le ofere lui Itamar şi lui Yaheli exact ce au nevoie. Da, e adevărat, copiii plâng uneori, dar cu el vor plânge numai când e absolut necesar să plângă. Adică atunci când ratează ei ceva, nu din cauza lui.

Mergea pe coridorul din secţie, sub flăcările reci ale luminilor fluorescente, şi încerca să se gândească la ce se întâmplă acum acasă. Itamar era în camera lui, aranjându-şi dinozaurii de la mare la mic. Iar Yaheli probabil că s-a liniştit între timp. Copilul ăsta semăna cu Liat, se aprindea repede şi se liniştea la fel de repede. Nu ca Eitan, a cărui furie e ca o placă electrică pentru ţinut mâncarea caldă de Sabat[ix], o aprinzi şi rămâne fierbinte două zile. Da, Yaheli trebuie să fie liniştit acum. Stă pe canapea şi se uită a mia oară la Regele pinguinilor. Eitan ştia filmul pe dinafară. Glumele crainicului, tema muzicală, până şi ordinea subtitrărilor de la sfârşit. Şi mai bine decât cunoştea filmul, cunoştea reacţiile lui Yaheli: când o să râdă, când o să declame împreună cu crainicul o replică preferată, când o să-şi ascundă faţa într-o pernă şi o să tragă cu ochiul la ecran. Părţile amuzante îl făceau de fiecare dată să râdă, de asemenea şi cele înspăimântătoare îl speriau de fiecare dată la fel, ceea ce era ciudat, pentru că, până la urmă, de câte ori poţi să râzi la o glumă pe care o ştii şi cât poţi să te temi de atacul unei foci, când ştii exact că pinguinul va reuşi să o păcălească şi să fugă? Şi totuşi, cum apărea foca, Yaheli se ascundea după pernă şi de acolo supraveghea aventurile pinguinului. Iar Eitan îl privea cum urmăreşte pinguinul şi se întreba când o să se plictisească de caseta aceea, când încetează copiii să ceară tot timpul ceea ce le este cunoscut şi încep să ceară ceva nou.

Dar, pe de altă parte, ce plăcut şi ce comod e să ştii încă de la jumătatea filmului cum se va termina! Pentru că furtuna din minutul 32 devine mult mai suportabilă când ştii că se linişteşte în minutul 43. Ca să nu mai vorbim despre foci şi despre pescăruşi şi toate celelalte creaturi rele, care aruncă priviri lacome la oul pe care l-a depus regina pinguinilor, dar niciodată nu reuşesc să pună mâna pe el, iar când ambuscada focii eşuează într-un sfârşit, cum ştie că se va întâmpla, Yaheli ovaţionează, îşi arată obrăjorul de după pernă şi spune: "Tati, pot să primesc nişte ciocolată cu lapte?"

Sigur că da. Într-un pahar mov - sub nicio formă nu vrea să bea din alt pahar. Trei linguriţe de ciocolată pudră, care trebuie amestecate încet, cu grijă, ca să nu formeze cocoloaşe. Trebuie să-i amintească lui Yaheli că, dacă bea ciocolată acum, nu mai primeşte alta mai târziu, pentru că nu e sănătos. Şi ştie că peste două ore se va trezi şi va cere din nou... Şi că există o şansă destul de mare să şi primească, pentru că Liat nu poate să reziste la plânsul lui. Şi se întreabă cum de el reuşeşte, totuşi, să-i reziste. Oare pentru că el e un educator atât de talentat, un tată autoritar şi consecvent, sau e vorba de altceva?

De Itamar s-a îndrăgostit imediat după naştere. La Yaheli i-a luat ceva timp. N-a vorbit despre asta. Nu e genul de lucru pe care să-l spui despre copilul tău. Despre femei e voie. Spre exemplu: ieşim deja de o lună. Încă nu m-am îndrăgostit de ea. Dar, atunci când e copilul tău, se presupune că trebuie să-l iubeşti imediat şi pe loc. Chiar dacă nu-l cunoşti încă. Cu Itamar chiar aşa a fost, încă înainte de a fi fost spălat, chiar înainte de a-i fi văzut chipul, avea deja loc în inimă pentru el. Poate pentru că, în ultimele două săptămâni înainte de naştere, tot ce a făcut a fost să facă loc. Loc în dulapuri pentru hăinuţe, loc în scrin pentru jucării, loc pe rafturi pentru scutece. Când Itamar a sosit în sfârşit, s-a strecurat acolo şi şi-a ocupat locul în modul cel mai firesc şi nu l-a mai părăsit.

Sau cel puţin aşa a fost la Eitan. Pentru Liat, a fost mai greu. Au căzut de acord că e din cauza durerilor şi a scăderii nivelului hormonal şi că, dacă în zece zile nu se opreşte din plâns, vor merge să consulte un specialist. Din plâns s-a oprit, dar i-a mai luat ceva timp până când a început din nou să zâmbească. N-au vorbit despre asta, pentru că, de fapt, nu prea aveau despre ce, dar amândoi ştiau că Eitan l-a iubit pe Itamar imediat, iar Liat i s-a alăturat de-abia după două săptămâni. Şi că la Yaheli a fost invers. Dar întrebarea a rămas: oare părintele care s-a alăturat mai târziu, cu o uşoară întârziere, a prins din urmă dragostea celuilalt părinte, în această cursă în care aleargă gâfâind şi plin de vinovăţie? Oare acest părinte chiar l-a ajuns şi acum păşesc amândoi în acelaşi ritm sau e tot rămas în urmă cu câţiva paşi?

Şase ore mai târziu, când au reuşit în sfârşit să-i stabilizeze pe răniţii dintr-un accident de circulaţie din Arava[x], Eitan şi-a scos în cele din urmă halatul.
- Păreţi epuizat, i-a spus o asistentă tânără, poate ar fi mai bine să dormiţi aici?

Era prea obosit ca să caute tâlcul ascuns care exista sau nu în cuvintele ei. I-a mulţumit politicos, s-a spălat pe faţă şi a ieşit în aerul nopţii. Chiar de la primul pas a simţit ceea ce nouăsprezece ore de aer condiţionat reuşiseră să-l facă să uite: căldura deşertului, sufocantă şi prăfuită.

---

[i] Oraş principal în sudul Israelului, capitala zonei Negev (n. tr.)

[ii] Spital, centru medical şi universitar în Beer Sheva (n. tr.).

[iii] Partid cu orientare de stânga în Israel (n. tr.).

[iv] Autoarea face referire la faptul că Eitan era evreu de rit aşkenaz (originar din Europa), iar Liat, de rit sefard (dintr-o familie originară dintr-o ţară arabă) (n. tr.).

[v] Orăşel la nord de Tel Aviv (în traducere, "cea proaspătă") (n. tr.).

[vi] Arteră principală de circulaţie, care leagă Tel Aviv de Raanana (n. tr.).

[vii] Cartier / mică localitate la periferia din Beer Sheva (n. tr.)

[viii] Shekel - simbol NIS (New Israeli Shekel), moneda naţională în Israel (n. tr.).

[ix] Evreii religioşi nu aprind lumina sau aparatură electrică şi nici nu gătesc de vineri după-amiaza până sâmbătă seara, după ieşirea Sabatului. Mâncarea se pune pe o placă electrică, pe care ei o ţin caldă în tot acest timp (n. tr.).

[x] Zona din sudul Mării Moarte spre est şi spre vest (n. tr.)