Prefaţă Mica ţară

Gaël Faye
Mica ţară
Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Există prejudecăţi de care poţi scăpa traducând cartea potrivită. Pentru că traducerea, mai mult decât simpla lectură, oricât de atentă, presupune o imersiune totală în text, aproape senzorială, dublată de strădania de a înţelege, de a empatiza, folosind un verb la modă, cu o lume desprinsă din viaţă, fără să-i semene întru totul.

Sigur, nu e un adevăr universal valabil, ci o afirmaţie ce mă priveşte pe mine, traducătorul acestei cărţi. Iar prejudecata de care m-am descotorosit e tot una personală, legată de "zona" africană, care îmi era străină şi departe, cu toate lecturile despre alteritate, dar şi de literatura care vorbeşte despre această zonă, pe care o consideram un reflex al discursului postcolonial, cu iz de corectitudine politică, un drept la replică dat celui asuprit, replică la fel de lipsită de nuanţe ca viziunea colonizatorului. Şi, în loc de clişee, am descoperit o lume proaspătă, poate pentru că e văzută prin ochii unui copil, Gaby, secondat uneori de o voce matură, şi care, contrar aparenţelor, seamănă izbitor cu cea în care şi eu mi-am petrecut o parte din copilărie şi ieşirea din ea.

Acţiunea se desfăşoară pe fundalul unui Burundi al anilor '90, măcinat de conflicte interetnice, de instabilitate politică şi lovituri de stat succesive. Dar situaţia din Burundi este alimentată de un eveniment încă şi mai tragic, genocidul rwandez din 1994, ecourile sale fiind prezente în roman. Masacrarea etnicilor tutsi de către facţiunile extremiste hutu în 1994 - al doilea episod de acest tip din istoria ţării, primul genocid rwandez având loc în 1963 - va duce la violenţe similare în Burundi, victime fiind, de data asta, etnicii hutu, ucişi cu aceeaşi brutalitate de tutsi. Într-o lume guvernată de legea talionului, nu mai există buni şi răi, ci toţi sunt, rând pe rând, victime şi călăi. Povestea pe care tatăl lui Gaby le-o spune copiilor săi la începutul cărţii, fie ea adevărată sau nu, e grăitoare pentru absurditatea războiului: casus belli nu ar fi reprezentat de divergenţele teritoriale sau de diferenţele de identitate, ci de mărimea nasului. Dar cei mai mulţi nu par a înţelege inutilitatea războiului şi, ironie a sorţii, până şi inocentul care se încăpăţânează să rămână neutru va fi obligat să ucidă.

Gaby, din perspectiva căruia sunt relatate evenimentele, şi cele mici, ale copilăriei, şi cele mari, ale Istoriei, poate fi un alter ego al autorului cu care seamănă în mai multe privinţe - de la prenume (Gaël vs Gabriel) până la povestea de viaţă (amândoi de origine franco-rwandeză - tatăl francez, mama rwandeză -, amândoi vor părăsi teatrul evenimentelor sângeroase pentru o lume "mai bună" dar rece şi lipsită de farmecul ţării natale). Însă nu putem vorbi despre un text autobiografic, povestea lui Gaby fiind mult mai dureroasă decât evenimentele trăite de autor.

Decorul în care se desfăşoară această poveste este o ţară mică, ca şi a noastră, mai cu seamă în perioada tulbure a anilor '90. Iar asemănarea dintre ele se explică, poate, prin înrudirea ţărilor mici de peste tot, indiferent de zona culturală căreia îi aparţin. Ţările mici cu probleme de tot soiul, afectate de sărăcie şi corupţie, în care politica este opiumul poporului şi opiniile diferite duc la dezbinări. Dar în care oamenii continuă să trăiască, să se bucure, să iubească. Burundi e, mai ales, o mică ţară, ţara copilăriei, a copilăriei copilului universal, am spune, cu o formulă consacrată şi uzată. Şi asemănările cu ţara copilăriei mele continuă şi în acest plan, în ciuda diferenţelor de decor: copiii merg la furat de mango (nu de cireşe), fructul venerat, oaspeţii sunt întâmpinaţi cu mango şi sare, vecinii se întâlnesc bucuroşi la un grătar... de crocodil, ecranul cu purici al televizorului e reglat cu un umeraş transformat în antenă, cureaua tatălui este, în anumite familii, instrumentul cu care se aplică pedepsele corporale, elevii burundezi corespondează cu cei francezi de la care primesc şi ajutoare, adolescenţii sunt atraşi de mirajul lumii occidentale cu hainele ei de firmă etc.

Şi cum mai este lumea acestui copil universal? E o lume pe dos, în care normalitatea are altă definiţie, în care poţi umbla fără tricou, dacă ai nevoie de el pentru transportul fructelor de mango sau în care cei apreciaţi sunt oamenii consideraţi ciudaţi de către adulţi, precum vânzătorul de momeli pentru pescuit, care face tot timpul scheme de karate de plajă. De altfel, pentru copii, de cele mai multe ori, adulţii sunt nostimi şi bizari.

Copiii nu pot fi duşi de nas, ei depistează foarte uşor bunătatea (doamna Economopoulos) şi răutatea sau dispreţul (casa familiei Van Goetzen, cu toate că e cea mai frumoasă de pe fundătură, e ocolită de copii din pricina caracterului celor doi soţi). Deşi nu judecă, ei îi prezintă într-o lumină crudă pe cei care o merită: pe soţii Van Goetzen, pe Innocent, personaj cu nume înşelător. Dar majoritatea celor care populează universul copilăriei sunt făcuţi din bine şi rău, şi priviţi cu îngăduinţă pentru că până şi un mare şmecher din cartier, precum Francis, ascunde o suferinţă.

Este o carte scrisă cu delicateţe, din care lipseşte cu totul vulgaritatea, în care până şi limbajul uneori colorat al lui Gaby şi al prietenilor lui nu umbreşte inocenţa. În mod straniu, nici violenţa şi ororile războiului nu închid ochiul inocent, deşi ele grăbesc maturizarea şi ieşirea din copilărie, alături de dramele familiale individuale. În cazul lui Gaby, începutul sfârşitului fericirii este despărţirea părinţilor, prima pierdere, prima traumă, la care se vor adăuga, treptat, şi altele: plecarea prietenilor, transformarea mamei tinere şi frumoase într-o bătrână cu mintea rătăcită, după pierderea rudelor sale, ucise în Rwanda, moartea tatălui.

Nu numai oamenii se transformă, sub zodia războiului, ci şi spaţiul. Fundătura în care locuieşte Gaby, parte a unui cartier al elitelor, paradis al arborilor de mango, cu vegetaţie luxuriantă, o adevărată oază de linişte, se îngustează tot mai mult, precum camera lui Chloé din Spuma zilelor. Frica, suferinţa şi moartea pătrund, în cele din urmă, chiar şi în acest refugiu-sanctuar.

Drumul spre şcoală e presărat cu cadavre, munţii de bougainvillea ce împrejmuiau, cândva, şcoala sunt înlocuiţi de un zid înalt de apărare.

Într-un spaţiu în care moartea devine o realitate cotidiană, aproape banală, există şi supape salvatoare. Imaginaţia e una dintre ele - copilul visează la o ninsoare la tropice, peisaj de poveste ce va pacifica spaţiul, restabilind legăturile dintre oameni. Apoi, lectura şi, din această perspectivă, prietenia cu doamna Economopoulos va fi un punct de sprijin pentru Gaby.

Lectura stimulează şi imaginaţia, iar cititorul va avea plăcerea de a recunoaşte câteva dintre cărţile universale ale copilăriei care nu sunt numite, ci doar descrise prin prisma imaginaţiei copilului. Pentru cel religios ca Donatien, unul dintre servitorii casei, singurul mijloc de rezistenţă este nădejdea iraţională, credinţa, împotriva oricăror piedici exterioare şi aparenţe descurajante.

Acest drum al personajului de la copilăria fără griji, fără ţânţari care să ţiuie la ureche, cum o va spune chiar el, la suferinţă, echivalează, până la urmă, cu o metaforă a vieţii pe parcursul căreia pierdem oameni şi lucruri, învăţând să trăim fără ele. Însă un lucru esenţial rămâne, şi anume speranţa copilărească în puterea de regenerare a omului şi în frumuseţea infinită a vieţii.