miercuri, 7 februarie 2018

Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

Ruxandra Hurezean
Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei

Editura Şcoala Ardeleană, 2017


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori

În 1930, la 17 ani după Unirea din 1918, în România trăiau, munceau, iubeau, creşteau copii, învăţau, visau 745.000 de germani. Până în 1948, jumătate dintre ei se pierduseră în război, fuseseră deportaţi sau plecaseră. În deceniul fără curent, fără mâncare, fără căldură, ultimul al comunismului românesc, 250.000 de germani au fost cumpăraţi, unul câte unul, de statul german. Din cei pe care i-a mai prins revoluţia din 1989 în România, astăzi mai avem atât cât să ne amintim că au fost aici, că au clădit oraşe, că au lăsat obiceiuri, că ne-au "împrumutat" cuvinte, că au trăit alături de noi, cu noi, printre noi, că au fost "noi". În 80 de ani, ne-am împuţinat cu peste 700.00 de etnici germani, ne-am sărăcit de 800 de ani de istorie, ne-am asanat diversitatea de limbă, ne-am ciobit mozaicul identitar, multiculturalitatea. Şi noi cei care am fost şi ei cei care au plecat, saşii care ajunşi într-o patrie care nu-i mai putea cunoaşte au devenit "românii" din Germania.

Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei vorbeşte exact despre asta. Şi despre mult mai mult decât atât. Ruxandra Hurezean a adunat douăsprezece poveşti de saşi rătăcitori prin ultimul lor secol transilvănean, dar dincolo de rânduri, prin necazurile şi bucuriile, prin izbânzile şi eşecurile, prin neşansa şi norocul lor, se văd perfect sute de mii de poveşti, sute de mii de drumuri împletite, sucite, înnodate, tăiate sau lăsate libere de istoria cu majusculă, aceea care, aşa cum povesteşte bătrânul Hans Schaas, ce nu a plecat din Richiş, a decis că locul lor nu mai e aici şi i-a vizitat fără să-i prevină, aşa cum numai ea ştie, o dată şi încă o dată, şi încă o dată, până când obosiţi de atâtea vizite nedorite, au plecat.

Din fericire, nu toţi. Iar cartea îi adună pe cei care au rămas sau care au revenit, care încă mai ţin vie o biserică, care scriu, care numără berzele aşa cum nu o mai face nimeni, care aleargă după fluturi, care încă mai construiesc şi repară orgi, care îi învaţă pe alţii tradiţiile, ca ele să nu se piardă, care reînvie sate dintr-un somn letargic, care încă cred că nu e totul pierdut, care încă visează la acasă al lor de aici, care îi mai simt mirosul de iarbă înflorită şi îi mai aud zumzetul de dimineaţă de vară. Sofia Folberth, Johann Schaas, Eginald Schlattner, Caroline Fernolend, Peter Trimper, Margit Şerban, László Rákosy, Friederich Philippi, Arnulf Einschenk. Şi Hans Prömm, antreprenorul care ne-a scris o scrisoare ca o rană deschisă, plină de întrebări fără răspuns: dragi români, ce aţi făcut cu saşii? Dar care se încheie, ca o rană vindecată, greu, dar definitiv: "Ce noroc că m-am născut în România!".

E greu de vorbit despre plecări fără întoarcere, într-o ţară căreia nu i-a venit încă vremea să se uite înapoi, lucid, în propria istorie. Căreia nu îi e la îndemână să-şi privească în ochi, drept, prezentul. Şi să înţeleagă cum din vene i s-au scurs şi continuă să-i picure în fiecare minut seva de oameni care-au constituit-o, care au luptat, fiecare în felul şi timpul lui, ca ea să fie, să-şi ţină drumul, pentru ca lor să le fie, să-şi aibă drumul. România a pierdut români la fiecare zguduitură a secolului trecut. Şi, aşa cum ştim din istoriile multor familii, încă mai pierde. Într-un fel sau în altul, mai crud sau mai mercantil, mai nepăsător sau mai interesat, cei care au condus-o în ultimii 80 de ani, sub privirile absente, încurajatoare sau îngrozite ale celor conduşi, au decis că îi prisosesc cetăţeni, că pot fi o marfă de scos la mezat sau că pur şi simplu nu le pasă de ei. Aşa au dispărut din recensăminte sute de mii de evrei, sute de mii de saşi şi şvabi, cel puţin 2 milioane de agricultori şi constructori, doctori şi menajere, părinţi fără copii şi copii care şi-au gândit viitorul în altă limbă.

Peste România secolului XX, peste saşi, au trecut boli grele: războiul şi ieşirea din el, comunismul şi extragerea neterminată a urmelor lui. Şi istoria ne-a arătat tuturor că nimic nu e liniar, că previzibilul şi rezonabilul sunt învinse mereu de proaste judecăţi, de sentimente întunecate, de situaţii fără ieşire, de circumstanţe a căror cheie de dezlegare nu ne aparţine. Pentru saşi, drumul lor de opt secole s-a încheiat, chiar dacă celor mai mulţi, plecaţi, le e dor de casa lor, de viaţa lor transilvăneană. Dar dovezile existenţei lor aici rămân şi nu se vor şterge. Ele trăiesc, se văd, se simt, şi vor mai trăi cel puţin tot atâtea sute ani câte s-au împlinit de la venirea lor. Trăiesc în cei care au rămas şi în cei care se vor mai întoarce, în fiecare dintre cei care i-am cunoscut, îi cunoaştem, le cunoaştem munca şi le încredinţăm părţi din viitorul nostru. Vor continua să rămână aici, atât timp cât cineva le va spune sau le va continua povestea, ei sau noi, copiii lor sau ai noştri.

Şi aşa cum scrie în postfaţa cărţii Ruxandra Hurezean: "dacă saşii tineri ar realiza că partea aceasta de lume este locul unde e nevoie de ei, de antifragilitatea lor, de curajul, de neînfricarea lor pentru a o reconstrui, poate s-ar întoarce". Iar dacă noi, cei care citim, am realiza că istoria acceptă şi corecţii, am ştii ce să facem ca să le-o spunem.

* Povestea saşilor din Transilvania. Spusă chiar de ei este rezultatul unui proiect cultural finanţat de Fundaţia "Michael Schmidt".

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu