miercuri, 7 februarie 2018

Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist

Wilhelm Gehlen şi Don Gregory
Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Dan Criste


***
Intro

Astăzi, poate părea un fapt extraordinar că în Germania, în perioada nazistă, şi copiilor li se cerea să-şi facă datoria pentru "Führer, popor şi patrie", dar chiar aşa s-a întâmplat în timpul celui de-al Treilea Reich.

Cartea este autobiografia unui băiat, Wilhelm Gehlen, născut în Germania în 1933. Povestea vieţii lui cuprinde în special anii războiului, evenimentele trăite împreună cu familia şi vecinii, mulţi dintre ei militari.

Membrii Tineretului Hitlerist erau, pentru părinţii lor, încă nişte copii. Pentru Hitler, ei erau înlocuitori convenabili ai soldaţilor maturi de la artileria antiaeriană care fuseseră trimişi pe front să compenseze îngrozitoarele pierderi suferite în luptă. Se poate spune chiar că proporţia victimelor făcute de atacurile bombardierelor uşoare în rândul acestor copii a fost la fel de mare ca în rândul celorlalte formaţiuni ale armatei germane.

Cu ajutorul specializat al profesorului Don Allen Gregory, pasionat de istoria militară a Germaniei, Will Gehlen a rememorat amintirile din timpul războiului, aducând în faţa cititorului o perspectivă deopotrivă fascinantă şi rară asupra cursului vieţii din al Treilea Reich.

Capitolul 1. Casa, familia şi Herr Meyer

Am fost întrebat adeseori cum am crescut şi cum am trăit în al Treilea Reich, sub conducerea NSDAP (Partidul Naţional-Socialist sau Nazist) şi a lui Adolf Hitler, şi cum am trecut printr-un devastator război de distrugere nu doar al Wehrmachtului (forţele armate germane), ci şi al civililor. Ce a urmat după cel de-al Doilea Război Mondial a fost, într-un fel, tot atât de îngrozitor ca războiul însuşi. Faptul că umblam mereu după ceva de mâncare, că încercam să ne încălzim în iernile reci ale anilor 1945-1946 şi că ne refăceam casele şi viaţa reprezintă o parte a istoriei tot atât de mult ca războiul în sine. Pentru un băiat de vârsta mea, războiul a fost, în cea mai mare parte a timpului, o aventură. Această aventură a fost întreruptă însă adeseori de cele ce se întâmplau pretutindeni în jurul nostru şi de pierderile pe care le sufeream.

Născut în anul venirii lui Hitler la putere (1933), nu-mi mai amintesc nimic legat de primii ani de existenţă a partidului sau despre influenţa pe care a avut-o acesta asupra familiei mele. Eram prea mic, iar ceea ce ştiu acum am aflat de la părinţi şi de la fratele meu, Len. Fratele Len era hitlerist până în măduva oaselor. El mă va însoţi în această carte până la sfârşit.

Locuiam aproape de ceea ce era pe atunci un orăşel din Renania numit Mönchengladbach sau, mai scurt, M-G, la vreo 20 km de graniţa cu Olanda, aşa încât primele faze ale războiului ne-au ocolit mai mult sau mai puţin în 1939. Abia în aprilie 1940 ne-am dat seama că războiul vine şi în zona noastră. Aceasta s-a întâmplat în toiul unei nopţi obişnuite de aprilie. Ca de obicei, câteva avioane zburau la mare înălţime. Nimic alarmant, gândeam noi. Herman Göring ne asigurase de multe ori în cuvântările lui că niciun avion inamic nu va intra în spaţiul nostru aerian. Aşa că de ce să ne facem griji? Dar vai, în acea noapte, am auzit în depărtare, la sud de oraş, nişte bubuituri puternice. În acel moment, am sărit toţi din pat şi am alergat în stradă să vedem ce se petrece; era linişte din nou, în afară de zgomotul tot mai slab al avioanelor de pe cerul nopţii.
- Probabil o bombă rătăcită a avioanelor noastre, remarcă fratele Len. N-a fost nicio alarmă, deci probabil au fost ale noastre şi, în plus, englezii n-ar îndrăzni să zboare deasupra Reichului, adăugă el.

Atunci e bine, fratele Len ştie tot şi are dreptate, mă gândeam eu, şi ne-am dus toţi înapoi în pat. A doua zi de dimineaţă, de la prieteni şi vecini ne sosi vestea că două bombe căzuseră la o fermă situată la circa cinci kilometri sud de noi, iar surse demne de încredere spuneau că acestea nu fuseseră lansate de avioanele noastre. Păi, dacă nu ale noastre, nu pot fi decât ale englezilor, am gândit eu. Aşa că eu şi fratele Len am mers pe jos până la fermă să vedem cu ochii noştri groaznicele distrugeri. A fost o dezamăgire totală. Doar şopronul primise o lovitură. Nu prea aveai ce să vezi, cu toate acestea, jumătate din oraş ieşise să caşte gura la dezastru.

L-am surprins pe un spectator zicând:
- Acum, putem să dăm vina pe Herr Meyer pentru asta.
- Care Meyer? a întrebat cineva.
- Herman Göring, răspunse omul. A spus anul trecut că îi putem zice "Meyer" dacă un avion inamic va zbura vreodată deasupra Reichului.

Ne-am întors acasă după ce, o oră, am căutat în zadar nişte suvenire. Fratele Len nu era foarte bucuros că avioanele sunt englezeşti.
- Ar trebui să facă ceva în privinţa asta. O să-i pun problema liderului meu de la Tineretul Hitlerist, spuse el. Len era membru înfocat al organizaţiei respective din 1938 şi era propus pentru avansare la rangul de conducător de grup.

În acel moment, tata era în Polonia cu Wehrmachtul. Până să izbucnească războiul, fusese conducător de tramvai, trenul acela urban cu cabluri deasupra. Condusese mereu tramvaiul 10, care mergea de la Süchteln la Lurrip, pe o distanţă de vreo 22 km. Avea deja 38 de ani când a început al Doilea Război Mondial. Hitler a chemat la arme pe toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, iar tata a fost înrolat în Wehrmacht şi a fost repartizat pe un distrugător de tancuri (DT) într-un batalion Sturmgeschütz din Divizia 39 Infanterie. Presupun că, fiind vatman, putea conduce bine, după părerea celor din Wehrmacht, şi un distrugător de tancuri de 26 de tone. El a obiectat fără îndoială că există o mulţime de deosebiri între un tramvai şi un distrugător de tancuri, dar cei din Wehrmacht nici n-au vrut să audă. Toată lumea făcea ce i se spunea, fără comentarii. În definitiv, era război.

Locuiam într-o casă modestă, aflată în proprietatea "fabricii de mâncare", cum îi ziceam noi, o fabrică de prelucrare şi ambalare a produselor agroalimentare, situată vizavi. Stăteam împreună cu bunicul Willem şi mătuşa Carol, al cărei soţ dispăruse deja în misiune în Polonia. Era sora tatei şi n-avea copii, aşa încât mama o luase la noi ca s-o liniştească şi să-i ţină companie. Bunicul Willem, tatăl tatei, locuise în acea casă de la construcţia ei în 1909. Îl ajutase pe dl Kersken (acesta nefiind adevăratul său nume) să clădească fabrica de mâncare şi, cu toate că în fabrică lucrau acum o mulţime de oameni, iar aceasta se transformase într-o întreprindere uriaşă, cu filiale în multe alte oraşe, dl Kersken şi bunicul Willem erau încă foarte buni prieteni.

Tatăl mamei mele, bunicul Zander, era dintr-un mic târg din nordul Luxemburgului, situat în Ardeni, şi venise în Germania la mijlocul anilor 1920 în căutare de lucru. Era lăcătuş de meserie şi şi-a găsit repede o slujbă cu un salariu bun la o mare societate din Nürnberg care construia camioane. În acele zile însă, când inflaţia era în floare, banii nu aveau valoare în Germania. Mi s-a povestit că, într-o zi, o pâine costa trei milioane de mărci, iar a doua zi, cu aceiaşi bani, abia dacă puteai să iei un timbru poştal. În fiecare târg şi oraş mai mare exista o tipografie de bani, iar oamenii aprindeau focul în case cu bancnote. Mama s-a măritat cu tata în 1928, iar în 1929 s-a născut fratele Len. Tata a avut noroc în timpul crizei economice, când şase milioane de oameni n-au avut serviciu ori venit. Tramvaiele trebuiau să meargă - oamenii aveau totuşi nevoie să ajungă dintr-un loc în altul, iar pe atunci erau foarte puţine tramvaie.

Bunicul Willem (tatăl tatei) era simplu zidar, pavator şi om priceput la toate. La mijlocul anilor 1920, mergea chiar prin oraş împingând un cărucior şi vânzând hering dintr-un butoi. La fiecare 200 m, se oprea şi-şi lăuda marfa clienţilor interesaţi. Printre picături, era şeful echipei care construia fabrica de mâncare a dlui Kersken. Celor doi le-au luat doi ani, multă sudoare şi o grămadă de bani ca să clădească fabrica, iar bunicul Willem a rămas în slujba dlui Kersken până în ziua morţii sale.

Bunicul Willem a luptat el însuşi în Marele Război din 1914-1918. A făcut parte dintr-un regiment de puşcaşi din Westfalia aflat sub comanda generalului von Zwehl şi a luptat la Chemin des Dames şi Verdun. Regimentul lui s-a distins prin cucerirea importantului punct Bois de Caures şi a localităţii Besonvaux la 21 februarie 1916. La 11 noiembrie 1918, s-a întors pe jos acasă din Belgia, de la râul Sambre, cale de 275 km. După Primul Război Mondial, purta în fiecare duminică cele patru medalii ale sale. Tatăl lui, străbunicul meu, luptase şi el împotriva francezilor, iar în 1871 era la Sedan când Napoleon al III-lea a renunţat la luptă. Era firesc ca şi tata să devină soldat la rândul său, dar, după Primul Război Mondial, Reichswehrul german fusese limitat la 100.000 de oameni în conformitate cu Tratatul de la Versailles, iar oameni mai buni decât tata aşteptau să intre în rândurile acestuia. În plus, vatmanii erau greu de găsit.

La începutul anilor 1930, NSDAP a devenit o forţă de luat în seamă, însă familia noastră s-a ţinut deoparte de încăierările de stradă care aveau loc zilnic între comunişti, nazişti şi o mulţime de alte partide minore. Din câte ştiu, nici bunicul Willem, nici mama, nici tata n-au votat niciodată, nici măcar după al Doilea Război Mondial, când Germania a devenit republică federală. Bunicul Willem era oricum monarhist. De altfel, ar fi susţinut bucuros un nou kaizer - sau rege. N-avea timp de Partidul Nazist. Îi plăcea să vorbească despre Hindenburg, Ludendorff şi kaizerul Wilhelm şi despre cât de buni militari şi oameni de stat erau ei. Spunea mereu că Germania a pierdut Marele Război doar din cauza netrebnicilor de austro-ungari şi că, acum, Germania avea ca şef al guvernului un caporal austriac.

Trist era că, în timpul crizei economice, şase milioane de şomeri hoinăreau pe străzile Germaniei, iar oamenii votau pe oricine credeau ei că ar putea să le schimbe în bine existenţa. Aşa au intrat în scenă Hitler şi al lui Partid Nazist. Despre intrigile, luptele pentru putere, asasinatele şi alte evenimente care au dus la alegerea lui Hitler drept cancelar al celui de-al Treilea Reich s-a scris mult. Un lucru este însă limpede; Hitler a venit la putere în toiul unei crize economice. El a moştenit de la Hindenburg şase milioane de şomeri şi un mal stâng al Rinului ocupat, moştenire rămasă de la Marele Război. Atunci a venit alegerea lui ca Führer al celui de-al Treilea Reich în 1933. Deodată, în 1935, dintr-o trăsătură de condei, toată lumea a avut o slujbă, fără a exista munca forţată, deşi aceasta a început să fie folosită în 1939.

Intenţia lui Hitler era să refacă măreţia Germaniei şi s-o transforme într-o naţiune prosperă. În acest scop, el a aprobat de pildă crearea şi construcţia automobilului Volkswagen, respectiv a primei "Broscuţe", a cărei formă nu s-a schimbat prea mult vreme de jumătate de secol. A vrut o maşină pe care să şi-o poată permite orice german. El mai ştia că, pentru a pune naţiunea pe roate, avea nevoie de o reţea de drumuri. La mijlocul anilor 1930, reţeaua de drumuri nu era într-o stare mai bună decât fusese cu zece ani mai înainte, în timpul Republicii de la Weimar. Pur şi simplu nu erau bani pentru a putea plăti întreprinderile private să remedieze situaţia. Acest mărunt amănunt nu l-a deranjat pe Hitler, care avea ceva cu mult mai valoros decât banii. Avea inimile şi minţile oamenilor.

Capitolul 2. Toată lumea munceşte

Cu ajutorul devotaţilor săi adepţi, Adolf Hitler a creat dintr-o trăsătură de condei RAD, Reichsarbeitsdienst (Serviciul de Muncă al Reichului), în care orice bărbat de peste 18 ani trebuia să servească vreme de doi ani, ajutând la construirea unor linii de comunicaţie, drumuri, căi ferate şi aerodromuri noi sau la îmbunătăţirea celor vechi. De-a lungul anumitor drumuri ori şosele, au fost înfiinţate tabere uriaşe, iar tineri membri ai RAD, echipaţi cu lopeţi şi târnăcoape, s-au pus voioşi pe treabă - şi au făcut treabă. După un an, au fost deschise publicului primele câteva sute de kilometri de şosele, ori "Autobahn", cum erau numite, însoţite de obişnuita paradă a demnitarilor nazişti.

Germanii puteau ajunge într-un timp scurt dintr-un loc în altul. De la Allenstein, în Prusia Orientală, la Berlin şi mai departe, la München, Nürnberg, Stuttgart, Hamburg şi în zona industrială a Ruhrului - totul intra în sfera şoselelor care acopereau acum Germania din toate punctele cardinale. A fost desigur tot ideea lui Hitler ca, în eventualitatea izbucnirii unui alt război, noile drumuri să devină un mijloc convenabil de transfer al materialului de război sau al diviziilor motorizate de la un capăt al ţării la celălalt. În 1945, când au intrat în Germania, Aliaţii au folosit şoselele exact în acest scop, spre disperarea înaltului comandament german.

Toate aceste discuţii despre război ne erau însă necunoscute nouă. Noi nu vedeam decât drumurile, fabricile noi şi căile ferate care se construiau. Radioul, unul dintre proiectele industriale preferate ale lui Josef Goebbels, ministrul nazist al propagandei, ne amintea zilnic cât de măreţ devenise al Treilea Reich sub conducerea lui Adolf Hitler.

Vărul meu Hans mi-a povestit odată despre viaţa sa în RAD, când a venit într-o permisie de zece zile: la ora 6:00, trezirea şi aranjarea paturilor, exerciţii fizice în curte timp de jumătate de oră, pe ploaie, soare sau zăpadă; un mic dejun copios la cantină; apoi, marş în coloane de patru spre locul de muncă sau, dacă construcţia drumului a avansat prea mult, transport cu camionul. Ce privelişte trebuie să fi fost să vezi 50 de camioane încărcate cu membri RAD mergând la lucru, cântând din răsputeri "Die Fahne Hoch" ("Înălţaţi sus steagul", imnul Partidului Nazist) sau alt cântec nazist. Aveau motive să fie fericiţi; trei mese bune pe zi, uniformă şi îmbrăcăminte de lucru gratuite, 26 de mărci pe lună şi posibilitatea de a merge la sfârşit de săptămână în târgurile din apropiere, unde fetele din Bund Deutscher Mädel (BMD, Liga Fetelor Germane, echivalentul feminin al Tineretului Hitlerist), erau nerăbdătoare să-şi petreacă timpul cu un bărbat voinic din RAD. Acasă, în permisie, bărbaţii erau admiraţi de toată lumea şi mergeau ţanţoş prin târg ca păunii, în uniformele lor gri închis, împodobite cu embleme naziste colorate. Vărul Hans a căzut în luptă în a treia zi a campaniei din Rusia, "für Führer und Vaterland" - pentru conducătorul nostru şi patria noastră - se spunea în scrisoarea de care era prinsă o Cruce de Fier Clasa a II-a, acordată post-mortem.

La 1 aprilie 1939, am început şcoala, şi ce zi memorabilă a fost! Era o şcoală nou-nouţă, construită de RAD, un antreprenor de construcţii şi Organizaţia Todt (OT), un grup de constructori civili şi militari care, în timpul războiului, s-a ocupat de multe proiecte de construcţii din Germania şi teritoriile ocupate. Vechea şcoală din zona noastră fusese ridicată la 1870. În urma unui decret dat de Hitler în 1936, s-au construit multe şcoli noi; a noastră era uriaşă, pentru că trebuia să adăpostească copii din alte două zone ale localităţii. În plus, asemenea altor şcoli de la sfârşitul anilor 1930, ea fusese proiectată ţinând seama de un anumit lucru. Luând în considerare doctrina nazistă conform căreia fiecare mamă germană trebuia să nască cel puţin trei copii, ea a fost construită pentru a primi valul de progenituri cu care avea să contribuie fiecare bună germană. Toţi eram de părere că şcoala noastră este una specială fiindcă primise numele de "Şcoala Adolf Hitler" şi Führerul însuşi urma să participe la inaugurare în acea frumoasă zi de aprilie.

Cu două zile înainte de marea deschidere a şcolii, mama ne-a spălat şi ne-a frecat cu peria de era să jupoaie pielea de pe noi. Fratele Len şi-a etalat uniforma nou-nouţă de membru al Tineretului Hitlerist. Eu m-am afişat sfios cu cămaşa albă şi pantalonii scurţi, negri, cu bretele, dar mi s-a dat un steag de hârtie cu svastică să-l flutur cu putere când avea să vină Führerul. Am ajuns la şcoală la ora 9:00. Hitler urma să sosească abia la 11:00, dar noi trebuia să ne aliniem afară printre mulţi alţi oameni care veniseră să-l susţină pe marele bărbat. Soldaţi agitaţi din SA se străduiau să facă ordine în haos. Câţiva oameni în uniformele negre-argintii ale Schutzstaffel (detaşamentul de protecţie, SS), cu armele la îndemână, zăboveau la colţurile străzilor, tratând cu suspiciune pe orice trecător. Membrii fanfarei SA erau în picioare de la ora 6:00 şi suflau în tube şi trompete, cântând de parcă Führerul îi şi putea auzi. La ora 9:00, acesta abia se suia într-un avion aflat la 400 km distanţă.

Orăşelul era plin de oficialităţi ale partidului, membri ai Tineretului Hitlerist, soldaţi în permisie, fete din BDM, ingineri din Organizaţia Todt şi o grămadă de alţi oameni mai mult sau mai puţin importanţi, dar care aveau ceva în comun: dorinţa de a-l vedea pe Führerul celui de-al Treilea Reich.

Încordarea crescu pe la 10:45, când se auzi că Führerul şi anturajul său (Führer Begleit Kommando sau FBK) se aflau la numai trei kilometri depărtare. Stăteam în poziţie de drepţi pe noul teren de joacă al şcolii, dascălii toţi îmbrăcaţi impecabil, lângă poarta principală. Steaguri cu svastica fluturau în vântul slab al dimineţii de primăvară. Apoi, în depărtare se auziră urale: "Sieg Heil! Sieg Heil!", care se apropiau tot mai mult. Porţile terenului de joacă se deschiseră brusc şi intră o limuzină Maybach uriaşă, cu demnitari de rang înalt. Urmă o altă maşină, FBK-ul lui Hitler, apoi intră Führerul însuşi, aflat pe locul din spate al unui Mercedes Benz cu capota deschisă, avându-l alături pe Herman Göring, mareşalul Reichului şi comandant al Luftwaffe. Urmară alte maşini în care se aflau, din câte-mi amintesc, dr. Goebbels, de la Ministerul Propagandei, Sepp Dietrich din SS, gauleiterul Florian şi Robert Ley, de la Frontul Muncitorilor Germani, care, la urma urmei, fusese principalul responsabil de construcţia noii şcoli.

Patru sute cincizeci de şcolari stăteau drepţi. Izbucni un strigăt de "Heil Hitler!" în timp ce Führerul se plimba încet prin faţa adunării, dând ici, colo mâna cu oamenii sau punând o întrebare. Fiecare a primit câte o fotografie semnată. Apoi a fost rândul dascălilor să fie onoraţi. Un lucru care mi-a rămas în minte este acela că, în vizitele oficiale, Hitler îi saluta şi se ocupa mereu întâi de copii. A urmat ceremonia de dezvelire. Sus, pe peretele şcolii, era agăţată o perdea prinsă de o şină, de care atârna un şnur argintiu. Führerul trase de şnur, iar perdeaua căzu, lăsând să se vadă cuvintele "Şcoala Adolf Hitler", scrise cu litere gotice. "Ooo!" şi "aaa!" se auziră dinspre mulţimea care privea şi reîncepură uralele de "Sieg Heil". Hitler petrecu apoi circa 20 de minute inspectând noua şcoală, intrând în clase şi săli. Apoi totul se încheie. Toată suita porni în viteză spre oraş pentru a lua prânzul la sediul Partidului Nazist.

Bineînţeles că am avut liber tot restul zilei, dar ni s-a spus să mergem în oraş să ascultăm cuvântarea Führerului. În orice caz, membrii mai vechi ai Tineretului Hitlerist n-au avut încotro. Aceştia au pornit-o la unison direct de la şcoală spre piaţa oraşului. Nu-mi amintesc prea bine ce a spus Führerul în cuvântarea lui, dar era ceva despre faptul că Regiunea Sudetă aparţinea de drept Germaniei, ca şi Austria şi alte locuri îndepărtate, precum Danzig, teritoriul Memel, Alsacia-Lorena şi Eupen-Malmedy. (Pe unde or mai fi şi astea, gândeam eu pe atunci.) Hitler a mai declarat că nu-i pasă defel ce au de spus Franţa şi Anglia. "Dacă Franţa şi Anglia vor război, să tragă ele primul foc", a zis el. "Puternica noastră Luftwaffe, sub conducerea marelui Herman Göring, va zdrobi aceste ţări!" Aceste cuvinte au fost urmate de aplauze şi aprobare din partea lui Göring. Apoi a venit rândul dr. Josef Goebbels să vorbească, dar el nu a făcut altceva decât să dezvolte discursul lui Hitler. La ora 16:00, cea mai mare parte a circului s-a întors la maşini şi a plecat.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu