miercuri, 7 februarie 2018

Mica ţară

Gaël Faye
Mica ţară

Editura Pandora M, 2018
Traducere din limba franceză de Lucia Vişinescu


Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Bestseller absolut în Franţa şi distins cu nenumărate premii, Mica ţară este o poveste zguduitoare, pe fundalul genocidului din Rwanda şi al războiului civil din Burundi, despre inocenţa copilăriei strivite de valurile brutale ale istoriei. Roman distins cu Prix Goncourt des lycéens 2016.

În 1992, Gabriel, în vârstă de zece ani, trăieşte o copilărie idilică în Bujumbura, capitala micii ţări africane Burundi, împreună cu tatăl său francez, mama rwandeză şi cu sora lui mai mică. Din nefericire, lumea sa se prăbuşeşte doi ani mai târziu, odată cu genocidul din aprilie-iulie 1994, când în Rwanda populaţia tutsi este masacrată. În urma acestei tragedii, mama lui Gabriel îşi pierde minţile şi vieţile tuturor se vor schimba radical. Gabriel şi sora lui vor pleca în Franţa cu un elicopter trimis ca să-i salveze.
După douăzeci de ani însă, Gabriel se va întoarce în Burundi, încercând să regăsească o lume pe care o crezuse pierdută pentru totdeauna.

Mica ţară oferă o viziune despre lume care nu este politică, ci poetică, încercând să surprindă toată frumuseţea şi oroarea vieţii. (Le Figaro)

Abia mai târziu mi-am dat seama că Burundi este o ţară săracă. În copilărie, nu realizam sărăcia din jur, aşa că a fost important să vorbesc despre asta în roman. Băieţelul care trăia în acea ţară era protejat de o cu totul altă lume, o lume a cărţilor lui. O lume care s-a năruit. (Gaël Faye)

Prolog

Chiar nu ştiu cum a început povestea asta.

Deşi Tata ne explicase, într-o zi, în camionetă.
- În Burundi e la fel ca în Rwanda, înţelegeţi? Există trei grupuri diferite care se numesc etnii. Hutu sunt cei mai numeroşi, sunt scunzi şi au nasul mare.
- Ca Donatien? am întrebat eu.
- Nu, el e zairez, nu-i acelaşi lucru. Ca Prothé, de pildă, bucătarul nostru. Mai sunt şi pigmeii, twa. O mână, aproape că nu-i poţi pune la socoteală. Şi tutsi, ca mama voastră. Mult mai puţini decât hutu, înalţi, slabi, cu nasul mic şi nu ştii niciodată ce e în mintea lor. De exemplu, tu, Gabriel, eşti un adevărat tutsi, mi-a spus, arătând cu degetul spre mine, niciodată nu ştie omul ce gândeşti cu adevărat.

În acel moment, nici eu nu ştiam ce gândesc. Oricum, ce aş fi putut crede despre toate astea? Atunci, l-am întrebat:
- De ce se luptă între ei tutsi şi hutu? Pentru că nu au acelaşi teritoriu?
- Nu, nu din cauza asta, au aceeaşi ţară.
- Atunci, pentru că nu vorbesc aceeaşi limbă?
- Ba da, vorbesc aceeaşi limbă.
- Atunci, pentru că nu au acelaşi Dumnezeu?
- Ba da, au acelaşi Dumnezeu.
- Atunci... de ce sunt în război?
- Pentru că nu au nasurile la fel.

Discuţia se terminase aici. În orice caz, era destul de ciudată povestea. Cred că nici Tata nu înţelegea mare lucru din ea. Din acea zi, am început să studiez nasul şi înălţimea oamenilor care îmi ieşeau în cale. Când mergeam la cumpărături în centrul oraşului, cu Ana, sora mea mai mică, încercam să ghicim, fără a atrage atenţia, care e hutu şi care tutsi. Şuşoteam:
- Cel cu pantalonii albi e, sigur, hutu. E mic şi are nasul mare.
- Da, da, şi celălalt, cu cămaşa în dungi, e hutu.
- Ba nu, nu vezi? E înalt şi slab.
- Da, da' are nasul mare!

Aşa am început să ne cam îndoim de povestea cu etniile. Şi apoi, Tata nu ne lăsa să vorbim despre asta. Considera că politica nu e un subiect pentru copii. Însă nu se putea altfel. Atmosfera neobişnuită se inflama de la o zi la alta. Până şi la şcoală, colegii se luau la harţă din orice, iar hutu şi tutsi deveniseră cuvinte de ocară. Ba chiar, la un moment dat, unul dintre elevi spusese cu voce tare în timpul proiecţiei filmului Cyrano de Bergerac: "Ăsta-i un tutsi, nu vedeţi ce nas are?" Aerul pe care îl respiram nu mai era acelaşi. Şi o simţeam cu toţii, indiferent de nas.

*
Mă obsedează această reîntoarcere. Nu trece o zi fără să-mi revină în minte ţara mea. Un foşnet, un parfum difuz, lumina după-amiezii, un gest, uneori o tăcere pot trezi amintirea copilăriei: "Nu vei mai găsi nimic acolo, doar fantome şi un munte de ruine", îmi spune tot timpul Ana, care nu mai vrea să audă niciodată de această "ţară blestemată". O ascult. O cred. Întotdeauna a fost mai lucidă decât mine. Şi atunci alung ideea asta din mintea mea. Hotărăsc o dată pentru totdeauna că nu mă voi mai întoarce niciodată acolo. Viaţa mea este aici. În Franţa.

Nu mai locuiesc nicăieri. Să locuieşti înseamnă să-ţi contopeşti carnea cu topografia unui loc, cu sinuozitatea mediului. Nimic din toate astea, aici. Sunt doar în trecere. Sunt găzduit. Sălăşluiesc. Mă instalez ilegal. Oraşul meu e un oraş-dormitor, funcţional. Apartamentul meu miroase a zugrăveală proaspătă şi a linoleum nou. Vecinii îmi sunt complet necunoscuţi, ne evităm cordial când ne întâlnim în casa scării.

Trăiesc şi muncesc în regiunea pariziană. Saint-Quentin-en-Yvelines. RER C. Un oraş nou ca o viaţă fără trecut. Mi-au trebuit ani buni ca să mă integrez, cum se spune. Un post stabil, un apartament, activităţi în timpul liber, relaţii de amiciţie.

Îmi plac întâlnirile pe internet. Poveşti de-o noapte sau de câteva săptămâni. Fetele cu care ies sunt foarte diferite, care de care mai frumoase. Mă las vrăjit, ascultându-le vorbind despre ele, simţindu-le parfumul părului, înainte de a mă abandona total moliciunii braţelor, picioarelor, trupurilor lor. Toate îmi pun aceeaşi întrebare sfredelitoare, mereu de la prima întâlnire
. "De ce origine eşti?" Întrebare banală. Convenţională. Ritual aproape obligatoriu pentru a putea merge mai departe în relaţia noastră. Pielea mea de caramel este somată să se arate mai albă, negându-şi apartenenţa la rasa ei. "Sunt o fiinţă umană." Răspunsul meu le irită. Totuşi, nu încerc să le provoc. Nici măcar să par pedant sau filosof. Când eram un pui de om cât un pui de mango, am hotărât că nu o să mai spun niciodată cine sunt.

Seara se prelungeşte. Tactica mea merge ca unsă. Ele vorbesc. Le place să le ascult. Mă îmbib. Mă las inundat. Mă scufund în alcool tare şi mă descotorosesc de sinceritate. Mă transform într-un vânător de temut. Le fac să râdă. Le seduc. Ca să mă distrez, mă întorc la întrebarea despre origine. Întreţin misterul în mod voit. Ne jucăm de-a şoarecele şi pisica. Răspund cu un cinism rece că identitatea mea se măsoară în cadavre. Ele nu reacţionează. Le place uşurătatea. Mă privesc cu ochi de căprioară. Le doresc. Uneori, mi se oferă singure. Mă iau drept un tip bizar. O distracţie de scurtă durată.

Mă obsedează această reîntoarcere, o amân tot mai mult, la infinit. O teamă de a regăsi adevăruri îngropate, coşmaruri lăsate în pragul ţării mele natale. De douăzeci de ani mă tot întorc; noaptea, visez, ziua visez cu ochii deschişi; în cartierul meu, în fundătura în care trăiam fericit cu familia şi prietenii mei. Copilăria mi-a lăsat urme cu care nu ştiu ce să fac. În zilele bune, îmi spun că de aici îmi vin puterea şi sensibilitatea. Când mi se îneacă toate corăbiile, mă gândesc că de aici mi se trage neputinţa de a mă adapta la lume.

Viaţa mea seamănă cu o lungă divagaţie. Totul mă interesează. Nimic nu mă pasionează. Nu am stofă de căutător. Fac parte din rasa învinşilor, din mulţimea lipsită de vlagă. Mă surprind uneori. Mă observ în societate, la lucru, cu colegii de birou. Oare eu sunt tipul ăsta din oglinda ascensorului? Băiatul ăla care râde forţat lângă automatul de cafea? Nu mă recunosc. Vin de atât de departe, încât sunt încă mirat că mă aflu aici. Colegii mei vorbesc despre vreme şi despre programul de la televizor. Nu îi mai ascult. Respir greu. Mă deschei la gulerul de la cămaşă. Îmi simt corpul strâns înfăşurat. Mă uit la pantofii mei lustruiţi care strălucesc, trimiţându-mi reflexe dezamăgitoare. Ce s-a întâmplat cu picioarele mele? Acum se ascund, nu le-am mai văzut plimbându-se în aer liber... Mă apropii de fereastră. Cerul e jos. Plouă mărunt cu stropi cenuşii şi cleioşi şi nu e niciun mango în parcul înghesuit între centrul comercial şi liniile de cale ferată.


*
În acea seară, după lucru, m-am refugiat în primul bar, vizavi de gară. M-am aşezat în faţa mesei de foosball şi am comandat un whisky pentru a sărbători cei treizeci şi trei de ani pe care îi împlinesc. Încerc să o sun pe Ana la telefonul mobil, dar nu răspunde. Formez numărul ei de mai multe ori. Îmi amintesc, în sfârşit, că e în călătorie de afaceri la Londra. Vreau să-i povestesc, să-i spun despre telefonul din dimineaţa asta. E, probabil, un semn al destinului. Trebuie să mă întorc. Măcar pentru a fi cu inima împăcată. Să închei o dată pentru totdeauna acest capitol care mă obsedează. Să închid definitiv această uşă. Mai cer un whisky. Zgomotul televizorului de deasupra barului îmi acoperă pentru o clipă firul gândurilor. Un canal de ştiri difuzează imagini cu fiinţe umane care fug de război. Mă uit atent la ambarcaţiunile lor improvizate care acostează pe solul european. Copiii care ies din ele sunt îngheţaţi de frig, înfometaţi, deshidrataţi. Îşi duc viaţa pe terenul nebuniei acestei lumi. Îi privesc, aşezat confortabil în tribuna mea prezidenţială, cu paharul de whisky în mână. Opinia publică va crede că au fugit din infern pentru a găsi Pământul Făgăduinţei. Prostii! Nu se va spune nimic despre pământul pe care îl poartă în ei. Poezia nu e informaţie. Cu toate astea, este singurul lucru pe care un om îl va reţine din trecerea sa pe acest pământ. Îmi întorc privirea de la imagini, ele arată realitatea, nu adevărul. Aceşti copii o vor scrie, poate, într-o zi. Mă simt trist ca un popas pustiu de pe autostradă, în plină iarnă. Ziua mea de naştere e de fiecare dată la fel, o melancolie grea se abate asupra mea ca o ploaie tropicală, când mă gândesc la Tata, la Mama, la prieteni şi la acea sărbătoare de neuitat din jurul crocodilului spintecat, în fundul grădinii...

1
Nu voi şti niciodată cu adevărat din ce motive s-au despărţit părinţii mei. Dar probabil că a existat o profundă neînţelegere încă de la început. Un defect de fabricaţie al întâlnirii lor, un asterisc pe care nimeni nu l-a văzut sau nu a vrut să-l vadă. Înainte, părinţii mei erau frumoşi şi tineri. Inimi pline de speranţă ca un soare al independenţei. Trebuia să-i fi văzut în ziua căsătoriei lor! Tatei nu-i venea să creadă că îi pusese verigheta pe deget. Şi el avea un anumit farmec patern, cu ochii săi verzi tăioşi, cu părul şaten-deschis cu fire aurii şi cu o statură de viking. Însă nu ajungea nici la degetele mici de la picioarele Mamei. Picioare lungi şi subţiri pe care femeile le săgetau din ochi, iar bărbaţii le priveau printre deschizăturile jaluzelelor. Tata, francez din Jura, ajuns din întâmplare în Africa pentru a-şi efectua serviciul civil, venea dintr-un sătuc de munte care semăna leit cu peisajul burundez, numai că la el acasă nu găseai femei cu înfăţişarea Mamei, trestii de apă dulce cu siluetă fusiformă, frumuseţi zvelte ca nişte zgârie-nori, cu pielea neagră ca abanosul şi ochi mari, ca ai vacilor Ankole. Trebuia să fi auzit muzica aceea! În ziua căsătoriei lor, o rumba nepăsătoare ţâşnea din chitare prost acordate, fericirea fredona melodii cha-cha-cha sub un cer străpuns de stele. Ce-ar mai fi fost de zis? Nu le mai rămânea decât să... Să iubească. Să trăiască. Să râdă. Să existe. Tot înainte, fără oprire, până la capătul pistei sau chiar ceva mai departe.

Numai că părinţii mei erau nişte adolescenţi zăpăciţi cărora li se cerea dintr-odată să devină adulţi responsabili. De-abia ieşiseră din perioada pubertăţii, a hormonilor, a nopţilor albe şi trebuiau deja să arunce la gunoi cadavrele sticlelor golite şi mucurile de jointuri din scrumiere, să pună la loc, între copertele lor, discurile de vinil cu rock psihedelic, să-şi împacheteze pantalonii evazaţi şi cămăşile indiene. Bătuse clopotul. Veniseră copiii, impozitele, obligaţiile, grijile, prea devreme, prea repede, şi odată cu ele îndoiala şi hoţii de drumul mare, dictatorii şi loviturile de stat, programele de ajustări structurale, renunţarea la idealuri, zorile care cu greu se iveau, soarele care în fiecare dimineaţă zăbovea tot mai mult în matca sa. Realitatea biruise. Aspră. Nemiloasă. Nonşalanţa începuturilor s-a transformat într-o cadenţă chinuitoare, ca implacabilul tic-tac al unui pendul. Firescul a luat forma unui bumerang şi i-a lovit pe părinţii mei în plin obraz, făcându-i să înţeleagă că luaseră dorinţa drept dragoste şi că amândoi fabricaseră calităţile celuilalt. Nu-şi împărtăşiseră visurile, ci doar iluziile. Fiecare avusese un vis al său, egoist, şi nu erau pregătiţi să împlinească aşteptările celuilalt.

Dar altădată, înainte de toate astea, înainte de ceea ce voi povesti şi de tot restul, fusese fericirea, viaţa, fără nevoia de a o explica. Existenţa era aşa cum era, aşa cum fusese dintotdeauna şi cum aş fi dorit să rămână. Un somn dulce, liniştit, fără ţânţari care să-mi ţiuie la ureche, fără acea ploaie de întrebări ce avea să ropotească pe acoperişul capului meu. În vremea fericirii, dacă m-ai fi întrebat: "Cum îţi merge?" aş fi răspuns negreşit: "Bine!" Fără ezitare. Când eşti fericit, nu stai pe gânduri. Abia mai târziu, am început să analizez întrebarea. Să pun în balanţă ce e bine şi ce e rău. Să mă eschivez, să dau din cap, fără convingere. De altfel, toată lumea începuse să o facă. Oamenii răspundeau doar "Binişor". Pentru că viaţa nu mai putea fi perfectă, după tot ce ni se întâmplase.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu