Scrieri 4 [Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (II)]

C.D. Zeletin
Scrieri 4
Editura Spandugino, 2013

*****

Scurtă istorie a satului natal, Burdusacii (II)

Prima parte a acestui articol aici.

Oprişeştii

Cea dintâi atestare documentară cunoscută de noi constă în cartea de întărire emisă la Suceava de Alexandru ("Alexăndrel") Voievod, la 21 decembrie 1452. Documentul, în slavonă, începe aşa: "Cu mila lui Dumnezeu, Noi Alexandru Voievod, Domnul Ţării Moldovei, facem cunoscut şi cu această carte a noastră tuturor, care vor căuta la dânsa sau vor auzi citindu-se, că această adevărată şi credincioasă slugă a noastră, pan Trişor, fiul lui Şandru de la Iucaş, a slujit nouă drept şi credincios. De aceea, noi văzându-l cu dreapta şi credinciasa slujbă, l-am miluit cu osebita noastră milă şi i-am dat şi i-am întărit ocinile lui, satele anume Oprişeşti la Zeletin şi Cârna şi Răchitişul şi la Dobrotvor, unde este popa Duma, şi la Iucaş, unde este casa tatălui său şi margine şi Melis.... Toate aceste să-i fie uric cu tot venitul, lui şi fratelui său, Tador, şi copiilor lui şi nepoţilor lui şi strănepoţilor lui şi răstrănepoţilor lui şi întregului neam al lui, nestricat niciodată, în veci.

Iar hotarul acestor sate să fie după toate vechile hotare, pe unde din veac au umblat (s.n.)..." Această din urmă precizare este importantă, deoarece vorbeşte despre existenţa Oprişeştilor şi Cârnei de pe Zeletin cu mult înaintea redactării acestui hrisov (21 decembrie 1452). De altfel, Mihai Costăchescu, cu circumspecţia istoricului adevărat, spune că satul "... era cred şi în veacul al XlV-lea" şi că îşi trage numele de la un străvechi Opriş, deşi tradiţia orală leagă toponimul Oprişeşti de oprişuri, stăvilarele morilor de apă de pe pâraiele Gunoaia şi Zeletin, numeroase în vechime, de cele de la Gunoaia aducându-şi aminte şi cel ce scrie aceste rânduri. Prepoziţia de la începutul uricului: "... facem cunoscut şi cu (s.n.) această carte a noastră..." lasă a se înţelege că domnitorul mai emisese un document similar, care, probabil, se va fi pierdut. Pergamentul, cu pecetea distrusă, se găsea în anii când Mihai Costăchescu îşi publica analectele, la Academia Română (LXXV/1), împreună cu o copie dăruită de Ioan Bogdan (ms. 126).

"Tador" pare să fie ortografierea slavizată a lui Toader, Toader Iucaş. "Pan Trişor" este "Petrişor", diminutivul lui Petru Iucăş, fiul lui Şandru de la Iucăş, care a dat numele satului Şăndreşti (nu Sendreşti, cum se pronunţă astăzi, ceea ce ne duce cu gândul la vreun Şendrea, de altfel, derivat tot din Şandru). Şandru de la Iucaş era fiu al lui Laslău Globnicul, "care trebuie să fi trăit pe la 1400". Acest "zelos strângător de dajdii, străin, pare-se, după mine, de populaţia localnică românească", ai cărui descendenţi s-au românizat complet şi în foarte scurtă vreme, primise în dar sate băştinaşe româneşti, atât prin părţile Zeletinului, cât şi prin ale Cracăului. Acestor descendenţi le va statornici Ştefan cel Mare, printr-un suret emis la Vaslui în ziua de 22 ianuarie 1495, stăpânirea a nouă sate, printre care "Petreştii pe Zeletin şi Plăcintenii, Oprişeştii, Cârna şi Răchitişul în acelaşi hotar".

Numele de Şandru este, de altfel, românesc, aşa după cum este şi Mustea. "Ce mai frumoase nume româneşti decât ale lui Oţel, Bârlea, Oanţă, Vulpaş, Negrilaş, Ştefan, Şandru (s.n.), Borcea, Săcară, Borş, Cârjă?" se întreabă N. Iorga, vorbind despre pisarii de cărţi domneşti din secolul al XVI-lea, pomenind printre alţii şi numele Mustea. Numele Giurgiu se întâlneşte şi astăzi în Burdusaci, pronunţat Giorgíu.

Pentru importanţa ce-o are în istoria locurilor de care ne ocupăm, dăm arborele genealogic al lui Laslău Globnicul, în varianta, de mai mare credit, a lui Mihai Costăchescu. Din motive tehnice, îl plasăm la capitolul Anexe, pagina 448.

Gh. Ghibănescu lămureşte antroponimul Iucaş, a cărui tulpină vine de la malorusul iok sau iug, echivalentele românescului Ghiţă, cărora li s-a adăugat sufixul -aş.

Am avut surpriza plăcută să descopăr pe cel puţin doi dintre aceşti descendenţi în inscripţia gravată pe bârna de deasupra uşii bătrânei biserici Sfinţii Voievozi a cimitirului comun Burdusacilor şi Oprişeştilor. Inscripţia este însoţită de străvechi elemente de artă decorativă românească, de o torsadă monoxilă (frânghie sculptată în trupul scândurii) şi este scrisă cu litere chirilice în româneşte. A fost studiată, împreună cu experţi de la Arhivele Naţionale din Bucureşti de către preotul Nicolae Dimoftache, tatăl meu, cu mai bine de şaptezeci de ani în urmă, în seminarul de epigrafie al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, sub conducerea profesorului pr. N. Popescu, şi depusă în copie la Arhivele Naţionale.

Biserica a fost ridicată pe vremea lui Vasile Lupu (1634-1653), însă într-alt loc, la Piciorul Cârnei, pe un tăpşan la stânga cum intri în Pădurea Ursoiul. Din cauza răririi Cârnei în timp, sătenii s-au hotărât să mute biserica la Burdusaci, sat care se îndesea şi n-avea lăcaş de închinare. Legenda spune că, în dreptul locului unde ea se află astăzi, carele ce transportau de la Cârna biserica desfăcută, pentru a fi înălţată din nou "în Valea Bucşăi, unde a fost atunci satu supt numili de Burdusaci," se stricau toate pe rând, nemaiputând să înainteze. Tălmăcită ca un semn dumnezeiesc, întâmplarea aceasta a hotărât sătenii să ridice biserica în dreptul acelui loc, însă pe deal, în câmp, departe de Burdusaci şi peste mână pentru Oprişeşti, în locul unde se află şi astăzi.

Biserica Sfinţii Voievozi rămâne una dintre cele mai vechi din Moldova. În prezentarea lui exhaustivă, Dorinel Ichim consideră că acest sfânt locaş poate fi considerat cel mai vechi monument de arhitectură medievală de lemn care s-a păstrat până astăzi în judeţul Bacău. Sinodicul dispărut în evenimentele din ultimul război mondial menţiona însă ca dată ă înălţării ei anul 1487, dată pe care nu avem cum s-o controlăm. Uitată cu desăvârşire, biserica Sfinţii Voievozi îşi aşteaptă istoriograful pe care îl merită din plin. Şi restaurarea. Cel ce scrie aceste rânduri, născut la Burdusaci dar trăitor în Bucureşti de peste 50 de ani, a achiziţionat în urmă cu mai bine de 30 de ani şase scânduri masive de stejar pentru a proteja extrem de preţioasa inscripţie cu obloane, scânduri care se află şi astăzi, în anul 2004, depuse în biserică. Nici un tâmplar al locului, din câţi au fost solicitaţi, nu s-a învrednicit să ducă la bun sfârşit iniţiativa. Acum, în 2013, biserica stă să se năruie...

Iată textul inscripţiei: "I.H. +. Cu numele Tatălui, cu agiutorul Fiului şi Duhului Sânt, amin. Aciastă sântă besearecă s-a făcut cu hramu Sânţii Arhangheli Mihail i Gavreil. Vă dnăi Io Vasilie Voevod pomeni Gospodi; N Ionaşco, Toader Zeletin, Anasonia, Parasca, Siica, Ion Musta, Danat, Ivaşco, Savin, Toderică, Aniţa, Tofana, Siica, Nasonica, Vasilia, Ion Stratul".

Îl întâlnim, aşadar, iarăşi pe Oană Muste ("Ion Musta") şi pe nepoata lui, Parasca. Este posibil ca "Toderică" din această inscripţie să fie ori Toader, fratele lui Isaia Muste, ori Toader fiul lui Isaia Muste din arborele genealogic al Globnicului. Cf. Arborele genealogic la Anexe.

Sinodicul parohiei, pomenit în Anuar..., s-a pierdut în vara tulburatului an 1944, când soldaţii ruşi au pătruns în biserica Sfântul Nicolae, au spart turla spre miazăzi, instalând un tun şi mitraliere cu care trăgeau spre lunca Zeletinului în germanii ce-şi căutau ieşirea, prin Gura Sohodolului, spre Adjud. În el era menţionat anul ctitoriei acestei biserici; 1487. Printre ctitori se aflau Ion Zota, Sâica, Ionaşcu, Paraschiva şi Varlaam, credem însă că acestea sunt nume amestecate din perioade diferite. Este posibil, de asemenea, ca anul 1487 să nu fie anul ctitoriei bisericii Sfinţii Arhangheli. De altfel, N. Stoicescu îl pune sub semnul întrebării. Totuşi, Anuarul din 1909 al Casei Bisericii27 repetă acelaşi an, 1487, al ctitoriei. Este plauzibil ca el să fi fost comunicat de către preotul paroh de atunci, Alexandru Motăş (1856-1927), care va fi luat informaţia din acelaşi sinodic. Anuarul precizează că "biserica filială e de lemn; s-a făcut în 1487; posedă 18 ha pămînt donat de bătrâna Siica şi 8 ha donate de Const. Vidră". Preotul Alexandru Motăş a slujit cele două biserici ale satului începând din anul 1878.

Atestările ulterioare ale Oprişeştilor se succed cu destulă regularitate, chiar de la începutul secolului al XVII-lea. Astfel, la 2 iunie 1611, în faţa voievodului Constantin Movilă, aflat în cea de-a doua domnie, vin cu pricini "oameni de sat Oprişeşti". Un suret din 12 martie 1615 pomeneşte pe un oarecare "Balotă din Oprişăşti". O lună mai târziu, la 15 aprilie 1615, întâlnim un "Obrejia ot Opreşeşti". Prin 1621 sau 1622, Gheorghe, feciorul Salomeii vinde partea sa din Oprişeşti lui Ion Pascu, "ficiorul lui Zeletin". Un zapis din 7 iulie 1668 pomeneşte iarăşi de un "sat Oprişăşti", iar un altul din 2 martie 1672 de "Vlasâi de Oprişăşti". Anul 1675 este însemnat deoarece răzeşii din Oprişeşti încep să-şi vândă răzăşiile marelui logofăt Miron Costin. Să fi avut oare marele cronicar în tinereţe vreo însărcinare prin aceste locuri dată de domnitorul a cărui domnie a sprijinit-o în tinereţea lui şi a fericit-o atât de mult mai târziu, şi cumpărarea de pământuri de la răzeşii de prin aceste locuri ale Ţării de Jos? Sau legătura cu părţile Zeletinului s-a făcut ulterior, când, în 1669, voievodul Gheorghe Duca, numindu-l mare vornic al Ţării de Jos, Miron Costin trebuia să călătorească în sudul ţării? E posibil ca numirea lui, în 1685, ca staroste de Putna să se datoreze nu numai dorinţei domnitorului Constantin Cantemir de a-l ţine departe de curtea domnească, ci şi unei bune cunoaşteri a locurilor şi a oamenilor. Deşi marele logofăt osândea, în paragrafele consacrate lui Vasile Lupu, lăcomia de toate felurile a voievodului pe care "nu-l încăpea Moldova", s-a arătat el însuşi grăbit să-şi sporească averea şi s-o pună în concordanţă cu titlurile nobiliare polone, de care beneficia încă din copilărie, şi cu prestigiul său de mare cărturar. În orice caz, după cum ne asigură Ion Neculce, Miron logofătul a venit din Polonia scăpătat... Căsătoria cu Ileana Movilă, nepoata de fiu a voievodului Simion Movilă, îi va aduce uriaşele moşii ale hatmanului Isac Balica, pe care nepoata acestuia, Ileana, îl va moşteni. Ulterior, Miron Costin va continua să cumpere pământuri în ţinuturile Dorohoilor, Iaşilor şi Tecuciului. Printre acestea din urmă se vor afla şi pământurile din Oprişeşti. Fiul marelui logofăt, Ioniţă Costin, era un om foarte învăţat, ca şi tatăl şi fraţii lui, Nicolae şi Pătraşcu. Într-o scrisoare din 24 iulie 1693 către Congregaţia De Propaganda Fide, profesorul său, iezuitul Francesco Renzi, îşi informa superiorii că: "aici toată floarea nobilimii (moldoveneşti, n.n.) vorbeşte latineşte şi mulţi dintre dânşii sunt chiar foarte învăţaţi..." şi-l pomeneşte, printre aceştia, şi pe serdarul Ioniţă Costin. El va continua pe tatăl său în achiziţionarea de pământuri la Oprişeşti. Astfel, la 4 octombrie 1675, Ion şi Toader din Corni, feciorii lui Tudosă şi nepoţi ai Tomii din Oprişeşti, dăruiesc ocina şi moşia lor "din Oprişeşti ci este pe Zeletin la ţinut Tecuci" lui Ioan, fiul logofătului Miron Costin. Peste câteva luni, la 14 ianuarie 1676, Toader şi Ioan din Cârna, "ficior lui Sidor nepot Tolii de Oprişăşti", fac danie părţile lor de moşie tot lui Ioniţă, fiul logofătului Miron Costin. La sfârşitul aceluiaşi an, 1676, Radu şi feciorii lui, Crucian şi Strat, vând a cincea parte din "stâlpul Popeştilor de sat Oprişăşti" marelui logofăt Miron Costin, parte care cuprindea livezi, iazuri, vad de moară, fânaţuri, podgorii. Preotul Ioan Mironescu din Oprişeşti ("Părintele Jenică") ne încredinţa, prin anii 1960-1962, că toponimul Oprişeşti descinde din numărul mare de oprişuri, stavilare, trebuitoare morilor... La 6 ianuarie 1677, voievodul Antonie Russet ("Antohi Rusăt") dă un ispisoc întăritor marelui logofăt Miron Costin, care a cumpărat de la "Vlasă şi ficior lor Savin, Neculai, Grigori, Dămian, Irimia şi sora lor Salomia, ce au avut după părinţii lor dispre Ursă a patra parte din stâlpul lui Balotă fost din sat Oprişăşti". Vecinătatea Oprişeştilor cu Ursa este încă un argument pentru identificarea Burdusacilor de astăzi cu foştii Oprişeşti de Jos, care corespundeau probabil, actualei părţi de pe şosea a Burdusacilor. Un alt suret, de prin anii 1684-1685, aminteşte de "Gheorghe şi Arsănie feciorii lui Drăgostin ot Oprişeşti". Suretul pomeneşte şi de un "Irimie Drăgostin ot Burdusaci"; menţionarea într-un acelaşi document a Oprişeştilor şi a Burdusacilor ca entităţi toponimice separate ne face să credem că pe la sfârşitul secolului al XVII-lea Burdusacii de astăzi se conturau ca aşezări de sine stătătoare şi este posibil ca încă de pe atunci Oprişeştilor de Jos să li se fi spus Burdusaci. Mult mai târziu, la 1 martie 1713, un suret precizează poziţia Cârnei faţă de Oprişeşti, iar un altul, din 11 iunie 1739, vorbeşte despre descendenţii ctitorului burdusăcean Ionaşcu Surdul: "Grosul din Oprişeşti şi Simion sin Vlasie ot tam şi Constantin sin Stratul nepot lui Ionaşco Surdul răzeş ot tam..." Târziu, la 19 decembrie 1799, un document domnesc emis de voievodul Constantin Alexandru Ipsilanti, detaliază şi rezolvă un conflict răzăşesc, în care întâlnim pentru întâia oară numele Ciochină, perpetuat până astăzi în Burdusaci; Manolache Radovici avea o moară la apa Zeletinului; Neculai Ciochină şi-a construit şi el una în josul precedentei şi "ridicând-o peste măsură ar fi înecat moara jăl(iutorului)". În sfârşit, mai întâlnim, târziu, încă o menţionare "Oprişăştii di giuos" (14 martie 1827); este printre cele din urmă din secolul 19, ultima - din cele cunoscute nouă - fiind cea aflată în însemnarea cuprinsă în josul a 12 pagini ale unei cărţi de ritual, Apostolul, tipărită în 1835 şi păstrată la biserica Sfântul Nicolae din Burdusaci: "Această sfântă carte ce se numeşte Apostolul este a Sfintei biserici cu hramul Sfinţilor Maimarilor Voievozi Mihail şi Gavril ce este veche, făcută de strămoşul nostru Ionaşcu Surdul pe hotarul moşiei Oprişeşti de Gios, (cumpărată, n.n.) cu preţul de 30 lei, pentru care am iscălit aici N. lonaşcu".

Pârâul Zeletinul

Este, poate, cel mai vechi toponim atestat documentar al acestor meleaguri. Menţionat pentru întâia oară într-un uric emis de Alexandru cel Bun în Suceava la 24 iulie 1428, îl vom întâlni din nou într-un hrisov sucevean emis la 21 decembrie 1452, într-un suret din 25 aprilie 1481 şi în două surete ale lui Ştefan cel Mare, emise la Vaslui, unul în ziua de 16 ianuarie 1495, unde este grafiat "Zălitin", şi altul la 22 ianuarie 1495, unde este grafiat "Zeletin". Ulterior va reveni cu o relativă regularitate în actele cancelariilor.

Etimologia este slavonă, unde zeleon (citit în două silabe) înseamnă verde. Rădăcina cuvântului s-a conservat în toate limbile slave. Termenul defineşte văile verzi; un Zeletin în părţile Rădăuţilor şi un altul în munţii Buzăului sunt văi verzi, cu lunci şi păşune.

Cu câteva zile înainte de a se pierde într-un accident de tren, regretatul lingvist, academicianul Emil Petrovici îmi spunea într-o convorbire avută în biroul de la Academie al poetului Alexandru Philippide, că toponimul Zeletin nu derivă din adjectivul slavon zeleon, ci de la un antroponim polonez, de la un pan Zeleantin, aşa cum Colentina ar veni de la un pan Coleantin şi nu de la Colea'n tină. " - Am şi scris despre asta!" mi-a spus; am cercetat ulterior, fără să deţin informaţia bibliografică (urma să mi-o trimită prin poştă), dar nu am dat peste relatarea lui care, de altfel, nu-mi pare plauzibilă; faptul că Zeletin denumeşte exclusiv văi verzi şi nu localităţi, cât şi distribuirea lui în zone foarte diferite ale României, unele sustrase nu numai influenţei, dar şi incidenţelor întâmplătoare poloneze, face să nu dăm credit prea mare acestei interpretări.

Avându-şi izvoarele la o altitudine de 460 m, punctul de vărsare în râul Bârlad la 47 m., iar parcursul de circa 80 km, Zeletinul are o pantă de 5 m/km, ceea ce corespunde unui regim hidrografic destul de tânăr. Din punct de vedere geologic, pârâul prezintă fenomene de îmbătrânire; albia îşi schimbă locul, cursul devine meandriform, aluviunile sosite pe de dealuri sporesc mereu, pieptul şesului creşte şi panta scade. Absurditatea lacurilor de acumulare construite, în anii comunismului, pe un simplu pârâu sporeşte degenerarea vechiului relief prin curgerea dealurilor şi împuţinarea fluxului apei la izvoare... Zeletin primeşte 24 de afluenţi.

Zeletin e însă întâlnit şi ca nume de familie, împrumutat probabil de la valea cu acelaşi nume. După cum am văzut, printre ctitorii bisericii Sfinţii Arhangheli din Burdusaci, al căror nume este încrustat pe grinda de deasupra uşii de intrare, se află şi Toader Zeletin. E posibil ca acesta să fie tatăl lui Ion Pascu, "feciorul lui Zeletin" din Oprişeşti, despre care vorbeşte un document din 1622. Printre marii boieri amintiţi într-un hrisov emis la Iaşi în ziua de 18 ianuarie 1628, se află şi Vasile Zeletin din Dănceni, ţinutul Tecuciului. Este, probabil, acelaşi Vasile Zeletin pe care-1 vom regăsi şase ani mai târziu într-o scrisoare trimisă din Iaşi de către voievodul Vasile Lupu, la 27 iunie 1634, din care aflăm că Vasile Zeletin era spătărel de Sparta, sat în ţinutul Tutovei, după toate probabilităţile Hălăreştii, astăzi în comuna Iana, judeţul Vaslui.

Urmând Uricariului (tomul II, pag. 248), Alexandru Papadopol Calimah sugerează faptul că, în cazul lui Zeletin, antroponimul a existat mai întâi şi el a dat ulterior naştere toponimului: "în judeţul Tecuciu. Găsim pomenindu-se nume ale vechii aristocraţii moldoveneşti; pe Nicoară în Nicoreşti (...), pe Zeletin (1428) în Zeletin". Istoricul tecucean spune acest lucru ca şi cum ar fi existat o localitate cu numele de Zeletin.

O catagrafie din 1859 a proprietarilor de moşii din ţinutul Tecucilor (Gh. Ghiţulescu, Monografia istorică a Târgului Tecuci, Curierul Tecuciului, 3 aprilie 1939, V, 8-9, p. 5) îl citează pe un alt Vasile Zeletin din Beneşti, ca proprietar de moşie.

Cârna

Acestui sat de pe Zeletin, aşezat la 3-4 km nord de Burdusaci, i s-a schimbat în anii comunismului străvechiul şi atât de expresivul nume în Lunca, toponim uzat, loc comun, termen lipsit chiar de conţinut, deoarece în dreptul Cârnei şesul nu mai are de foarte multă vreme nici urmă de salcie. Oamenii continuă, totuşi, să-i spună Cârna.

I-am întâlnit pentru întâia oară numele în suretul din 21 decembrie 1452, prin care Alexandru Voievod întăreşte lui Trişor, fiu al lui Şandru de la Iucaş, şi fratelui său, Toader, stăpânirea peste satele Cârna şi Răchitişul. "Este un sat străvechi - spune Mihai Costăchescu - care era poate şi în veacul al XIV-lea. Îşi are numele de la o străveche stăpână poreclită Cârna. Răchitişul este Răchitoasa, dar trebuie să fi fost sate unul lângă altul." Într-adevăr, un suret din 23 aprilie 1678 vine să confirme supoziţia lui Mihai Costăchescu, precizând existenţa concomitentă a celor două sate; "...partea lor ce să va alege din satul Răchiteşul şi din satul Răchitoasa..."

Un suret din 10 octombrie 1492 întăreşte Burei şi surorei sale, Neacşei, "giumătate sat din Cârna de pi Zăletin, parte din gios, pe amândouă părţile Zăletinului, iar hotarul acei giumătăţi de sat din Cârna să fíi după hotarâle vechi, pe unde au umblat de veci. Această parte au avut Burii cumpărătură de la Toader Iucaş şi alte niamuri".

Uricul din 22 ianuarie 1495, deja amintit, întăreşte coborâtorilor din Laslău Globnicul, între altele, şi "... pe Zeletin... Cârna". Îl pomenesc mult mai târziu două urice, din 14 ianuarie 1676 şi din 25 martie 1677, în care îl găsim aici ca stăpân pe Ioniţă Costin, fiul lui Miron Costin. Un zapis din 30 decembrie 1676 aminteşte, printre altele, nume de prin aceste locuri, pe un "Ion ot Cârna", iar altul din 1 martie 1713 fixează poziţia şi structura satului, vorbind despre "săliştea Cârnii, de pe apa Zeletinului..." Din acest document aflăm că existau trei cătune: Cârna de Sus, Cârna de Jos şi Corboaia, toate alcătuind Cârna, cu loc de prisacă, dat danie mânăstirii Răchitoasa de către răzeşi.

Multe din aceste nume ale vechimii se păstrează şi astăzi. Cum e şi firesc, altele au dispărut.

În schiţa Noroc fără minte, de pildă, publicată postum, Calistrat Hogaş îşi plasează personajele într-o cafenea, probabil din Tecuci. Găsesc aici nume burdusăcene, ca Motăş ori Ţarălungă, pe care le-am apucat (un strămoş îndepărtat al meu, preotul Gheorghe Ţarălungă, era paroh la Burdusaci în 1813), ori nume dispărute, ca Ţuchel sau Ciuhureanu.

O întrebare din Noroc fără minte:
"- Mă Codrene, se auzi strigând din fundul cafenelei, către poliţai, Ţuchel de la Burdusaci (s.n.), mă Codrene, aflat-ai tu, bre, cine o fi spart casa lui Toader Pohrib din Bulgari?"

Expresii şi întorsături de vorbire proprii ţinuturilor tecucene şi vremii: "D-apoi că doar tot pe-acolo stă şi Velca lui Enciu cu care tratează amor Romano" sau "Şi numai unde se hotărâră ei să se ducă la Romano etc.".