Prefaţă la Destrămarea curcubeului

Richard Dawkins
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz

Citiţi un fragment din această carte.

***
Prefaţă

Un editor străin al primei mele cărţi mi-a mărturisit că nu a putut dormi trei nopţi după ce a citit-o, atât de tulburat a fost de mesajul acesteia, în opinia sa, rece şi sumbru. Alţii m-au întrebat cum de suport să mă mai trezesc în fiecare dimineaţă. Un profesor dintr-o ţară îndepărtată mi-a scris, pe un ton plin de reproş, pentru a-mi relata cazul unei eleve care, după ce a citit aceeaşi carte, a venit la el în lacrimi, deoarece i-a indus convingerea că viaţa este goală şi fără sens. A sfătuit-o să nu arate cartea prietenilor, de teamă să nu îi contamineze şi pe ei cu acelaşi pesimism nihilist. Acuzaţii similare, de dezolare stearpă, de promovare a unui mesaj arid şi trist, sunt deseori aduse ştiinţei în general şi e uşor pentru oamenii de ştiinţă să intre în jocul lor. Colegul meu Peter Atkins îşi începe cartea intitulată The Second Law (1984) în acest spirit:

Suntem copiii haosului, iar natura profundă a schimbării este descompunerea. În esenţă, există numai degradare şi mareea neîncetată a haosului. Nu există finalitate; există numai direcţie. Aceasta este fatalitatea pe care trebuie să o acceptăm, pe măsură ce scrutăm adânc şi rece în inima Universului.

Dar această convenabilă înlăturare a oricărui scop romanţat şi fals, acest realism lăudabil în detrimentul sentimentalismului cosmic nu trebuie confundat cu pierderea speranţei la nivel personal. Să presupunem că nu există într-adevăr nicio finalitate în devenirea cosmosului, dar cine îşi leagă aspiraţiile în viaţă de soarta ultimă a universului? Nu o persoană care dispune de sănătate mintală. Viaţa noastră este guvernată de tot felul de ambiţii şi percepţii mai apropiate nouă, mai calde, mai umane. A acuza ştiinţa că-i răpeşte vieţii căldura care o face demnă de a fi trăită este o greşeală atât de flagrantă, atât de diametral opusă credinţelor mele şi ale celor mai multor oameni de ştiinţă aflaţi în activitate, încât aproape că sunt adus în pragul disperării, de care în mod eronat sunt suspectat. Însă în această carte voi încerca să ofer un răspuns mai pozitiv, apelând la sentimentul de fascinaţie propriu ştiinţei, deoarece gândul la ceea ce pierd aceşti negativişti şi nemulţumiţi mă întristează peste măsură. Acesta este unul dintre lucrurile pe care regretatul Carl Sagan l-a făcut atât de bine şi pentru care îi simţim atât de mult lipsa. Sentimentul de fascinaţie reverenţioasă pe care ni-l dă ştiinţa este una dintre cele mai înalte experienţe de care psihicul uman este capabil. Este o pasiune estetică profundă, comparabilă cu cea născută de cea mai aleasă muzică şi poezie. Este unul dintre lucrurile care fac într-adevăr ca viaţa să merite trăită şi ne dă acest sentiment chiar într-un mod şi mai eficient când reuşeşte să ne convingă că timpul pe care-l avem de trăit este finit.

Titlul l-am preluat de la Keats, care credea că Newton a distrus poezia curcubeului, reducându-l la culorile prismatice. Keats nici nu se putea înşela mai tare, iar scopul meu este să îi călăuzesc pe toţi cei tentaţi de o viziune asemănătoare către concluzia contrară. Ştiinţa este, sau îşi doreşte să fie, filon de inspiraţie poetică, însă eu nu am talentul pentru a demonstra acest argument şi trebuie să mă bazez, în schimb, pe o persuasiune mai prozaică. Titlurile a două capitole sunt împrumutate de la Keats; cititorii vor mai putea descoperi şi citate parţiale din poeziile sale (ca şi din ale altora) sau aluzii ocazionale. Ele sunt un tribut adus geniului său sensibil. Keats era un personaj mai charismatic decât Newton, iar umbra sa a fost unul dintre criticii imaginari care mi-au privit peste umăr în timp ce scriam.

Rezultatul destrămării curcubeului de către Newton este spectroscopia, care s-a dovedit a fi cheia descoperirii celor mai multe lucruri pe care le ştim astăzi despre cosmos. Iar inima oricărui mare poet demn de numele de romantic n-ar fi putut să nu tresară dacă ar fi cunoscut universul lui Einstein, Hubble şi Hawking. Aflăm natura sa citind liniile lui Fraunhofer - "Coduri de bare în stele" - şi deplasarea lor de-a lungul spectrului. Imaginea codurilor de bare ne poartă cu gândul către tărâmul foarte diferit, dar în mod egal fascinant, al sunetului ("Coduri de bare în aer") şi apoi către descifrarea ADN-ului ("Coduri de bare la bară"), ceea ce ne oferă oportunitatea de a reflecta asupra altor aspecte ale rolului ştiinţei în societate.

În secţiunile cărţii pe care le numesc "Iluzie", "Fermecaţi de praful zânelor" şi "Destrămarea supranaturalului", mă adresez acelor oameni superstiţioşi obişnuiţi care, mai puţin exaltaţi decât poeţii ce apără curcubeie, se delectează cu mistere şi se simt înşelaţi dacă acestea sunt explicate. Ei sunt cei care iubesc o întâmplare inedită cu fantome, a căror minte aleargă către poltergeist şi minuni de fiecare dată când se întâmplă ceva cât de puţin neobişnuit. Nu ratează niciodată ocazia să îl citeze pe Hamlet:

Mai multe lucruri sunt în cer şi pe pământ, Horaţiu,
Decât visează filosofia ta.

iar răspunsul oamenilor de ştiinţă ("Da, dar ne ocupăm de asta") nu atinge nicio coardă în ei. Pentru ei, să explici un mister bun înseamnă să-i iei toată plăcerea, la fel cum unii poeţi romantici au crezut despre Newton când a explicat curcubeul.

Michael Shermer, editor al publicaţiei periodice Skeptic, povesteşte o anecdotă ilustrativă despre un moment în care a demascat public un faimos spiritist de televiziune. Bărbatul punea în scenă trucuri banale şi păcălea oamenii să creadă că el comunică cu spiritele morţilor. Dar în loc să devină ostil şarlatanului tocmai demascat, publicul şi-a îndreptat furia împotriva demascatorului şi a luat partea unei femei care l-a acuzat de comportament "inadecvat" din cauză că a distrus iluziile oamenilor. Te-ai fi aşteptat ca femeia să fi fost recunoscătoare pentru că i s-a tras vălul de pe ochi, dar se pare că ea ar fi preferat ca vălul să rămână cât mai bine prins la locul lui. Eu cred că un univers ordonat, indiferent la preocupările umane, în care fiecare lucru are o explicaţie, chiar dacă mai avem mult până la descoperirea ei, este un loc mult mai frumos şi mai minunat decât un univers garnisit cu o magie capricioasă şi ad hoc.

Paranormalul ar putea fi numit abuz la simţul legitim de fascinaţie poetică din care adevărata ştiinţă trebuie să se hrănească. O ameninţare diferită vine dintr-o altă direcţie, de la ceea ce putem considera poezie "rea". Capitolul "Imense simboluri nebuloase ale unei mari iubiri" avertizează cu privire la forţa de seducţie a ştiinţei poetice "rele", cu privire la farmecul retoricii înşelătoare. Pentru a exemplifica, mă opresc la un anumit autor din domeniul meu de activitate, ale cărui scrieri pline de imaginaţie i-au conferit o influenţă disproporţionată - şi cred eu, nefericită - asupra modului în care înţelege publicul american evoluţia. Dar principalul demers al cărţii este în favoarea ştiinţei poetice "bune", prin care nu mă refer, bineînţeles, la o ştiinţă în versuri, ci la ştiinţa inspirată de un simţ poetic al fascinaţiei, al mirării.

Ultimele patru capitole, făcând referire la patru subiecte diferite, dar interconectate, încearcă să ofere o idee despre ce ar putea face oamenii de ştiinţă mai talentaţi decât mine când sunt inspiraţi poetic. Genele, oricât de egoiste, trebuie să fie şi "cooperante" - în sensul dat de Adam Smith (motiv pentru care capitolul "Cooperatorul egoist" se deschide cu un citat din Adam Smith, e-adevărat, nu pe aceeaşi temă, dar referitor la fascinaţie în sine). Genele unei specii pot fi considerate o descriere a unei lumi ancestrale, o "Carte genetică a morţilor". Într-o manieră similară, creierul "reţese lumea", construind un fel de "realitate virtuală" care se actualizează permanent în minte. În "Balonul minţii" speculez pe tema originii celor mai particulare trăsături ale speciei noastre şi revin, în final, cu fascinaţie, la însuşi impulsul poetic şi la rolul pe care acesta este posibil să-l fi jucat în evoluţia noastră.

Domeniul informatic al software-ului alimentează o nouă Renaştere, iar unele dintre geniile ei creative sunt deopotrivă şi Mecena, şi renascentişti propriu-zişi. În 1995, Charles Simonyi de la Microsoft a fondat o nouă catedră la Universitatea Oxford, cea pentru Popularizarea ştiinţei, iar eu am fost numit primul său titular. Îi sunt recunoscător lui dr. Simonyi, evident pentru generozitatea sa faţă de o universitate cu care nu a avut anterior nicio legătură, dar şi pentru viziunea sa imaginativă asupra ştiinţei şi a modului în care ar trebui aceasta comunicată. A exprimat-o în mod minunat în scrisoarea sa către un Oxford al viitorului (donaţia este făcută pe termen nelimitat, dar, aşa cum îi este caracteristic, el evită micimea limbajului circumspect avocăţesc). Am discutat despre acestea, din când în când, după ce am devenit prieteni, odată cu numirea mea. Destrămarea curcubeului poate fi considerată drept contribuţia mea la discuţie şi discursul meu inaugural pentru numirea în funcţia de profesor Simonyi. Şi dacă "inaugural" sună un pic nepotrivit după doi ani de activitate în această funcţie, îmi pot lua probabil libertatea de a cita din nou din Keats:

Astfel, Charles, prietene, poţi vedea prea bine
De ce peniţa mea un rând n-a dat pentru tine:
Gândul nicicând nu mi-a fost liber şi nici desluşit,
Şi pentru urechea unui clasic n-a fost potrivit.

Totuşi, este firesc ca producerea unei cărţi să dureze mai mult decât scrierea unui articol pentru un jurnal sau a unei lucrări pentru o conferinţă. În perioada de gestaţie, această carte a generat un pic din ambele şi a inspirat chiar şi emisiuni de radio şi televiziune. Trebuie să mărturisesc aici, în caz că unii cititori recunosc câte un paragraf izolat pe ici, pe colo, că am folosit pentru prima oară titlul Destrămarea curcubeului şi tema ireverenţei lui Keats faţă de Newton când am fost invitat să susţin conferinţa C. P. Snow Lecture din anul 1997, de către Christ's College, fostul colegiu al lui Snow din Cambridge. Deşi nu am abordat-o în mod explicit, tema prelegerii sale The Two Cultures (Cele două culturi) este în mod evident relevantă. Şi mai relevantă este lucrarea The Third Culture (A treia cultură) a lui John Brockman, acesta fiindu-mi, de asemenea, de ajutor într-un rol foarte diferit, acela de agent literar. Subtitlul Ştiinţă, iluzie şi apetit pentru fascinaţie l-am folosit ca titlu pentru prelegerea mea pentru Richard Dimbleby Lecture, din 1996. Câteva paragrafe dintr-un manuscris anterior al acestei cărţi au fost incluse în această prelegere, televizată de BBC. Tot în 1996 am prezentat un documentar de televiziune pe Channel Four, intitulat Break the Science Barrier (Să spargem bariera ştiinţei). Documentarul a avut ca temă ştiinţa în cultură, iar unele idei principale, dezvoltate în urma discuţiei cu John Gau, producătorul, şi Simon Raikes, regizorul, au influenţat această carte. În 1998, am folosit unele pasaje din carte în conferinţa mea din seria Sounding the Century (Sunetul secolului), difuzată de BBC Radio 3 din Queen Elizabeth Hall, Londra. (Îi mulţumesc soţiei mele pentru titlul conferinţei, Science and Sensibility (Ştiinţă şi sensibilitate), şi nu prea ştiu ce să înţeleg din faptul că a fost plagiat deja, dintre toate locurile, într-o revistă de supermarket). Am folosit, de asemenea, paragrafe din carte în articole comandate de Independent, Sunday Times şi Observer. Când mi-a fost acordat premiul International Cosmos Prize, în anul 1997, am ales titlul "Cooperatorul egoist" pentru discursul meu de acceptare, susţinut atât în Tokyo, cât şi în Osaka. Părţi din conferinţă au fost reelaborate şi aprofundate în capitolul 9, cu acelaşi titlu. Părţi din capitolul 1 au apărut în prelegerea pe care am susţinut-o pentru Royal Institution Christmas Lectures.

Cartea a beneficiat mult pe urma criticilor constructive elaborate pe marginea unui manuscris anterior de către Michael Rodgers, John Catalano şi Lord Birkett. Michael Birkett a devenit pentru mine profanul inteligent ideal. Exprimarea sa spirituală şi savantă a transformat comentariile sale critice într-o lectură de plăcere în sine. Michael Rodgers este editorul primelor mele trei cărţi şi, la solicitarea mea şi din generozitatea sa, a jucat un rol important şi în apariţia ultimelor trei. Doresc să îi mulţumesc lui John Catalano, nu doar pentru comentariile sale la carte, ci şi pentru website-ul spacelab.net/~catalj/home.html (nota LiterNet - acest website nu mai este disponibil în acest moment), pagină a cărei excelenţă - fără să am eu nicio implicare - va deveni evidentă pentru toţi vizitatorii. Stefan McGrath şi John Radziewicz, editori la Penguin, şi respectiv Houghton Mifflin mi-au oferit încurajări răbdătoare şi sfaturi literare de mare valoare pentru mine. Sally Holloway a lucrat neobosit şi cu voie bună la editarea versiunii finale. Le mulţumesc, de asemenea, lui Ingrid Thomas, Bridget Muskett, James Randi, Nicholas Davies, Daniel Dennett, Mark Ridley, Alan Grafen, Juliet Dawkins, Anthony Nuttall şi John Batchelor.

Soţia mea, Lalla Ward, mi-a oferit critici pentru fiecare capitol de nenumărate ori, pe marginea variatelor manuscrise, şi la fiecare lectură am beneficiat de urechea sa fină de actor, atentă la limbaj şi cadenţă. De fiecare dată când am avut îndoieli, ea a avut încredere în această carte. Viziunea ei i-a menţinut unitatea logică şi nu aş fi ajuns la final fără ajutorul şi încurajările ei. Îi dedic această carte.