Invitaţie la ritual

Adrian Mihăescu
Invitaţie la ritual
Editura Vremea, 2016



*****
Cuvânt-înainte sau un poet cu râs numeric personal

Înainte de orice, volumul Invitaţie la ritual frapează realmente prin jocul cuvintelor. Cred că în peste 90% dintre cele 49 de poeme întâlnim această jonglerie stilistică aflată la limita artificialităţii. Realizate într-o gamă variată, de la simpla compunere de cuvinte (primul cânt din Reauavestire) şi până la inventarea unora noi (centrifugim, naşterea prin cézanniană) sau alăturarea lor paradoxală (deformată corect, clarnevăzătorul ochi, al foamei nou-nebotezate), aceste calambururi par când urmarea meşteşugului brut al unui jucător de scrabble împătimit (omizi somnivore, spectre umbreliforme se întretaierarhic), când a fineţii unui ţesător lingvist (M-am săturat de pacea ţesută la războaie; obişnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis; Apa Sâmbetei cum coboară din Vinerea Seacă).

Explozia de referinţe livreşti se situează şi ea aproape de graniţa aceea dintre preţiozitatea căutată şi autenticitatea trăirii. În contextul unei lirici fracturate pe alocuri când de texte scurte, dar încărcate de poeticitate ca nişte incizii (Jūnin toiro, Anda Luiza, Înfăşurarea suprafeţelor, Linişte), când de altele care pot sta mai degrabă sub apanajul panseurilor decât al lirismului [Unsprezece uleiuri, Experimentul (discuţie), Adiabatica (discuţie)], toată această preţiozitate (ca o bisectoare în Ereignis, bormaşina lui Fibonacci, m-am stafidit aproape giaco-mettic, ca o sanie-fantomă/ pe panta lui Rhei, Întoarcerea în celula lui Lavochkin) poate bulversa cititorul. Şi nu neapărat în sensul negativ al cuvântului. E clar că modalitatea de exprimare e de natură să şocheze, dar toată această abundenţă de metafore, toate aceste imagini greu de "digerat", aparent absurde sau lipsite de sens (Mereu ceva e gata să se petreacă/ să ne atragă în oul binecunoscut/ cu braţele adâncului întinse ca o jumătate de pasăre/ ce zbate ora în care se zahariseşte nechezatul cuielor/ ruginite de carne), deşi se adresează în principal raţionalităţii şi cerebralităţii, au capacitatea de a stârni aceea trepidaţie interioară, fără de care un text nu s-ar putea numi poem şi n-ar fi un act artistic.

Invitaţia la ritual suferă cumva de acea lipsă a tumultului interior, a angoasei, a căutării, a marilor probleme existenţiale. Moartea pare un punct terminus, căci "scara" ce duce spre divinitate este, cel puţin momentan, întreruptă: La a şasea treaptă/ am găsit o pereche de aripi otrăvitoare /.../ Celelalte trepte sunt în renovare/ mă anunţă un martir, iar sinele poetic gata să accepte datul unui destin imposibil de schimbat (sunt tot ceea ce aş putea fi vreodată /.../ mă nasc pentru acelaşi destin), într-o istoricitate ciclică (şi ce rămâne se deconstruieşte/ în ce va fi). Atmosfera unde are loc iubirea e toxică (Era o umezeală malignă în miezul găunos al nopţii), aceasta fiind mai degrabă o despărţire, o imposibilitate a comuniunii în doi (Când pleacă ea/ belvederea devine un patinoar sterilizat de întuneric/Când ea se întoarce/încep unanim să mă descompun). Femeia (clepsidra prin care mi se scurge fericirea) nu reuşeşte să devină "jumătatea" în măsură să completeze (Avem acum împreună/ suficiente împăcări fosilizate/ pentru două cochilii separate), întâlnirea cu ea lăsându-i poetului amara senzaţie de utilaj împotmolit în zaţ, de gări inundate. Sinele poetic se evidenţiază cel mai bine pe axa unei existenţe psiho-sociale (suntem degajările ceainicului/ ce fierbe ura acestor lumi în travaliu), a pragmatismului (Mi-am luat doctoratul în pragmatism/ la sfatul prietenilor cu multe capete) şi chiar a cinismului (Poate de aceea mă simt ca colonul regelui Henric/ în mileniul în care/ arta e un termen de valabilitate).

Aşadar, chiar dacă Invitaţia la ritual suferă pe alocuri din cauza unei - să-i spunem - lipse de unitate, abundă în jocuri de cuvinte şi ne pune la încercare cultura şi cunoştinţele generale, se poate înscrie în zona unei poetici manieriste, în care guvernează inteligenţa şi raţionalul, dar în care se poate zări fluturarea unui sine poetic cu potenţial pentru sondarea profunzimilor existenţei.

Restul e trăire. Şi muncă. Şi, de ce nu, râs. Fiindcă este absolut necesar să râdem/ cât aşteptăm în anticamera morţii/ să fim ştampilaţi cu zodia plângerii.

(Maria Nicula)

Fragmente

Metamorfoze matinale
Am ajuns teferi înainte de mulgerea luminii
la Marele Rift al Memoriei
de unde obişnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis
ca o bisectoare în Ereignis
verzi şi mâncaţi de omizi somnivore
când tu ai început să te fluturi crudă
ca o desperechere de proră
iar eu
să secret cerneală.

Scrâşnirea pleoapelor
Mi s-a amputat salcia cu care îmi bărbieream
solzii cariaţi de numismatică.
Apa Sâmbetei cum coboară din Vinerea Seacă
îmi iau rămas bun de la Paznicul meu
în fiecare Duminică.
Undeva la finele coridei
un vultur alăptează un leu.

Prim Alfa
Mă numesc Adrian
şi mă tem de cuvinte fiindcă verbele nu obosesc
domnule Mihăescu.
Existenţa mea
este un portal excavat de fluturi tectonici
dataţi în preistoria iubirii
prin care se rostogoleşte de-o simultaneitate de ori
existenţa mea ca un jeton filosofal
ca un bombardament peste Taciturnul
unde am încolăcită şi femeia de care sunt atras
cu o forţă egală cu acea deportare din Paradis.
Cu ochii mari ca piloţii de vânătoare
pariam pe Mustang-urile ce arau cerul
ca pe un hipodrom al foamei nou-nebotezate.
Îmi frecam sufletul de trup pentru a mă încălzi
dormeam prin rezervoarele tancurilor
eram dezbrăcaţi
spălaţi în funinginea celor doi corbi
târându-ne ca nişte scarabei sub ninsoarea de confeti
prin tranşeele contorsionate ale frunţilor
la inaugurarea eclipsei de creier.

După cum ştiţi
creierul meu este un acvariu cu balene sudoripare
în care se varsă Cosmosul
atunci când se schimbă apa.
Le-am rugat pe domnişoarele incolore
să nu o arunce
mai vizitez grota unde aripa ei s-a frânt
în mii de arhangheli
să ud macii ce prosperă în seceta de serotonină.
M-a vizitat şi Caravaggio azi
când ascultam albastru profund.
Era bine
îşi curăţa stiletul de acuarelă.
I-am spus pentru a supravieţui veşniciilor
pictorul trebuie să inhaleze praful
de pe culorile fluturilor.
Se apropie vremea când toate se vor nesfârşi
şi cum unitatea de măsură a iubirii este durerea
îmi rod timpul până rămân fără unghii
măturând cu genunchii
cioburile acestei nopţi de cristal.

Unsprezece uleiuri
Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge.
deducem demitizat: Aurora este fecundă praxiologic.
Cu un ochi râde şi cu altul plânge.
deducem dialectic: Psihismul este susceptibil de o ambivalenţă latentă sau tulburarea afectivă bipolară este o virtute a psihismului.
Cui pe cui se scoate.
Indefinit. Expresie folosită probabil
cu o natură argotică în cercurile de narcomani.
Cum e stăpânul, aşa e şi sluga.
Dedublată în aşchia care nu sare departe de trunchi.
Cu fundul în două luntre.
Cenzurată datorită caracterului profund.
Banii n-au miros.
Sinestezie vespasiano-monetară.
Adevărul se spune la despărţire.
deducţie sentimentală: Axioma iubirii. 16

În ţara orbilor, chiorul este împărat.
Caracter politic. Nu necesită clarificare.
Când omul cade îi piere şi umbra.
deducţie poetică: Varii vastităţi hermeneutice
datorită caracterului revelatoriu.
Gellu Naum.
Gel pentru ungerea pieselor realiste.
Dacă tăceai, filosof rămâneai.
deducem reflexiv: Dacă tăceam, filosof rămâneam. 17

Jūnin toiro
Decojind portocaliul
se ating
limbile unui alt gust.

A zecea frecvenţă a cercului
Spectre umbreliforme se întretaierarhic
spiralizând Pâlnia
şi mă opream la fiecare picătură
şi le plângeam electric.

Lavinizare
Mercurul solariza dimineaţa
iar dama de lângă mine se deschide ca o rană
cu obuzele spânzurate de sfârcuri
geamandurile hăului geo-stratificat ca o ceapă
în care convieţuiam cu plutirea.
Mi-a spus că plângea de dinainte
dar la cât de cocoşat sunt
ar fi mai ortopedic clopotul unei catedrale
şi astfel câţiva ani de kilometri am fost nomazi
Tristan şi Isolda moartă după trandafiri
Samson şi Dalila când lucrai ca frizeriţă în Sevilla
şi-n pauza de masă
ne sărutam prin gardul de la Ravensbrück
şi aşa mai departe până când
îmi reproşai că mai departe de atât e aproapele
să împachetez şi gardul
alături de miocardul de credit
din care vei ciuguli când sentimentele se vor scumpi
şi să le pun în punga de cadouri lăsată la intrare
de teamă să nu depresurizăm realitatea.
Eram invitatul emisiunii
transmise de cameleonul de pe pieptul ei
probabil suma zoomorfică a măştilor noastre
mânjite de sinceritate.
Acolo pe omoplatul acelui hău se ţinea carnavalul.