Derapajele regimului de la Ankara

Ahmet Insel
Turcia lui Erdogan Între visul democraţiei şi tentaţia autoritară
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Geanina Tivdă

Citiţi un fragment din această carte.

***

Derapajele regimului de la Ankara

Turcia ţine de ceva vreme prima pagină a ziarelor. Distanţarea de Europa, întoarcerea către rădăcinile islamice, violenţele şi represiunea regimului Erdogan faţă de opozanţii săi şi răcirea relaţiilor cu statele occidentale reprezintă adevărate motive de îngrijorare. Într-o lume din ce în ce mai aplecată spre violenţă şi extremism, derapajele regimului de la Ankara nu sunt benefice pentru colţul nostru de lume.

Deşi ne leagă o istorie de secole, la o introspecţie mai atentă ne dăm seama că nu ştim foarte bine istoria celor de dincolo de Bosfor. O ştim din manualele noastre de istorie unde Turcia este aproape invariabil lupul cel rău, cotropitorul, invadatorul. Transformările şi mecanismele care au dus, de exemplu, la ajungerea la putere a lui Erdogan ne sunt în mare parte străine. Cartea pe care ne-o propune editura Corint încearcă să răspundă la o parte dintre aceste întrebări. Cartea se constituie astfel, într-un instrument util pentru cel care vrea să înţeleagă ce se întâmplă în Turcia zilele acestea. Ahmet Insel este politolog şi economist de renume, cu studii făcute la Sorbona şi cu simpatii kemaliste. Acest ultim aspect nu îl opreşte să analizeze cu obiectivitate greşelile şi scăpările kemaliştilor.

Deşi cartea se numeşte Turcia lui Erdogan, autorul ne atenţionează din primele rânduri că această carte nu este despre el. Şi are dreptate. Lui Erdogan i se schiţează o scurtă biografie abia în ultimul capitol al cărţii. Aflăm că liderul actual de la Ankara provine dintr-o familie modestă, dar nu săracă. Erdogan încarnează perfect, după cum subliniază autorul, poziţia antielitistă în raport cu normele republicii kemaliste. Nu provine din elita militară şi nici nu face parte dintr-o familie bogată ca alţi oameni politici cunoscuţi ai Turciei. Erdogan are două pasiuni pe care şi le-a cultivat din tinereţe: fotbalul şi politica. Tatăl său nu i-a permis să joace în liga profesionistă ceea ce i-a lăsat loc pentru cealaltă pasiune, adică pentru politică. Ascensiunea lui Erdogan se datorează în mare măsură faptului că o mare parte a clasei de mijloc se identifică cu acesta. Erdogan nu vorbeşte nici o limbă străină, nu a trăit nicăieri altundeva decât în cartierul său până când a ajuns prim ministru şi, nu în ultimul rând este văzut ca un bărbat de ispravă care ţine piept liderilor lumii şi un practicant religios.

De-a lungul cărţii, Insel face o analiză lucidă a evoluţiei Turciei începând din 1826 când sultanul Mahmud al II-lea a poruncit armatei să dea foc cazărmilor ienicerilor care se opuneau procesului de modernizare a Turciei. Autorul consideră că de atunci violenţa s-a împletit cu procesul de democratizare, cele două mergând mână în mână până în zilele noastre. De asemenea, autorul consideră că întregul edificiu al Turciei moderne se bazează pe două practici politice şi anume principiul republican şi ideea de voinţă naţională.

Un loc aparte în carte revine analizei dedicate republicii kemaliste, a laicizării forţate a Turciei, a poziţiei ambigue faţă de occident, a naţionalismului care constituie coloana vertebrală a statului republican autoritar. De asemenea, autorul nu se sfiieşte să vorbească despre genocidul armean sau despre poziţiile ambivalente în problema kurdă. Aflăm, astfel, de exemplu, că turcii suferă încă de "sindromul Sevres" adică de efectele Tratatului de la Sevres din 1920 care a împărţit teritoriile turceşti şi care este dovada vie a intenţiilor malefice ale occidentalilor faţă de Turcia.

Autorul consideră că un loc esenţial în creşterea importanţei politice a lui Erdogan şi a partidului său revine elitismului kemalist. Faptul că majoritatea kemaliştilor ajunşi în funcţii de conducere aveau studii superioare şi se considerau o elită desemnată să conducă şi să lumineze poporul în timp ce manifestau un dispreţ vizibil faţă de acesta, a reprezentat, probabil, cea mai importantă sursă de frustrare în rândul electoratului mediu.

Insel ne atrage atenţia asupra rolului important pe care îl joacă armata în viaţa publică turcă. Astfel, ne spune el, armata a fost pilonul central al statului atât sub kemalism cât şi într-o bună parte a perioadei multipartidiste. Ea era o forţă care dispunea de o puternică legitimitate, avea o autonomie extinsă şi era capabilă să genereze schimbarea de regim. Nu este, aşadar, de mirare că represiunea iniţiată de Erdogan a avut în atenţie o mare parte dintre membrii armatei.

Cartea ne descrie apoi parcursul politic al AKP - Partidul Justiţiei şi al Dezvoltării - adică partidul din rândurile căruia s-a ridicat Erdogan. Favorizat de corupţie, orientându-se după necesităţile de moment, promiţând iniţial o orientare pro occidentală şi integrarea în UE, dar şi o rezolvare a problemei kurde, AKP se va transforma treptat într-un partid autoritar şi islamist. Va şti să răspundă astfel orizontului de aşteptare al unei părţi bune a electoratului turc. De aici şi sprijinul popular masiv de care s-a bucurat Erdogan într-o mare parte din acţiunile sale.

Aridă în unele locuri, cartea este o lectură recomandată celor care doresc să ştie care au fost mecanismele prin care Erdogan a ajuns la putere. Mai mult, cartea este o radiografie dură, dar corectă a Turciei actuale. Distanţarea de occident, revenirea la discursul de tip naţionalist extremist pe care îl practică Erdogan îşi găsesc explicaţiile în această carte. Întrebarea la care nu poate, din păcate, răspunde este ce le rezervă viitorul turcilor sub Erdogan.