 | ||||
 |  |  |  |  |
 | ||||
 |
 |
Carti LiterNet.ro Dragi prieteni, Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unei noi e-carti editate de LiterNet:
|
|
| |||||||||||||||||||
 | ||
|
© 2017 Asociatia LiterNet®. Toate drepturile rezervate. | |
luni, 29 mai 2017
CARTE NOUA la LiterNet.ro * Oslo 31 august - Un studiu critic
Vizualizati mesajul in browser | Adaugati cartiliternet@email.liternet.ro in lista de adrese Instructiuni aici
miercuri, 10 mai 2017
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Valeriu Avram
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Editura Vremea, 2016
Generalul aviator inginer Gheorghe Negrescu, precursorul politicii aeriene româneşti
Editura Vremea, 2016
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.
*****
Fragment
Plecat într-o misiune de recunoaştere în ziua de 18/31 august 1916, av. Gh. Negrescu a trăit o adevărată aventură. Trebuia să treacă în zbor munţii Carpaţi şi să aterizeze la Braşov, unde urma să instaleze aerodromul Grupului 2 escadrile.
Aflat la bordul unui avion tip Aviatik, de captură, împreună cu mr. observator Gh. Rujinschi, ajunşi deasupra Ploieştiului, acesta a luat foc în aer. Dând dovadă de mult calm - maiorul Rujinschi se pierduse cu firea şi striga întruna "Ne prăbuşim"! -, Gheorghe Negrescu a aterizat pe o fâşie de teren. A ridicat capota motorului şi a observat că focul se produsese din cauza ruperii unui culbutor de la o supapă de evacuare a gazelor.
Avionul n-a mai putut fi reparat din cauza lipsei pieselor de schimb. Din această cauză, Gheorghe Negrescu n-a mai putut să zboare câteva zile, întrucât Corpul Aerian nu avea avioane de rezervă.
În ziua de 23 august/5 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu a primit misiunea să execute o recunoaştere în regiunea Akadânlar, localitate aflată la 30 km de Silistra şi la jumătatea drumului dintre Turtucaia şi Silistra. "Am plecat deci în necunoştinţă de cauză a situaţiei de pe front, fără observator aerian, având la bord un soldat nevinovat (înarmat) cu o carabină Mannlicher şi, începând de la ora 7.00 dimineaţa, am efectuat acest traiect la înălţimea de 2.500 m - nota pilotul. În regiunea Akadânlar am observat două grupări de trupe: una în preajma şoselei Silistra-Turtucaia, la aproximativ 25-30 km vest de Silistra, şi alta spre sud, la 15 km de prima. În apropiere de Turtucaia am observat mai multe baterii (de artilerie) care trăgeau în zona dealurilor". Situaţia era serioasă şi Gheorghe Negrescu a hotărât să aterizeze la Olteniţa unde se amenajase un teren de zbor. "Am aterizat lângă gară unde am observat că mai era aterizat un alt avion din cele trimise cu două zile înainte, şi care am constatat că era al locotenentului av. Vasile Alexăndreanu. În acest timp, câteva proiectile au căzut în preajma avionului meu, fără a-l atinge, şi l-am rugat pe lt. av. Vasile Alexăndreanu, care ştia unde era comandamentul, să transmită acest raport. Lt. Alexăndreanu mi-a spus atunci că, după părerea lui, situaţiunea era disperată. Avea impresia că în comandament toţi şi-au pierdut capul (şi nu greşea)."
Gheorghe Negrescu a decolat şi a aterizat la Băneasa raportând cele observate; informaţiile sale au fost transmise imediat la Marele Cartier General român (în continuare se va cita: M.C.G.) de la Periş. În după-amiaza acelei zile, dezastrul de la Turtucaia s-a consumat în tot dramatismul său. În ziua de 24 august/6 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu, aflat la bordul unui avion de recunoaştere F.40, a plecat într-o recunoaştere în zona Turtucaia-Silistra. După o oră de zbor, motorul avionului - un De Dion-Bouton -, a început să dea rateuri, turaţia scăzând de la 1.600 ture pe minut la 800 de ture. Pilotul a fost nevoit să aterizeze pe un teren improvizat. S-a dat jos din avion şi a controlat motorul care se încinsese fiind aproape de gripare. Excelent inginer, Gheorghe Negrescu a găsit imediat deficienţa: arcurile supapelor de evacuare erau închise şi din această cauză evacuarea se făcea prin două tobe de eşapament aşezate în lungul blocului motor, la câţiva milimetri de arcurile supapelor, producând încălzirea lor. A remediat această defecţiune de proiectare şi a continuat misiunea. La aterizare a dat ordin ca toate motoarele De Dion-Bouton să fie modificate după metoda sa.
Plecat în ziua de 12/25 septembrie 1916 într-o recunoaştere pe traseul Bucureşti-Silistra-Razgrad Bucureşti, Gheorghe Negrescu a descoperit un aerodrom inamic în apropierea gării oraşului Razgrad, unde se aflau 10 hangare tip cort în faţa cărora staţionau 12 avioane germane. Aşa cum bănuise, acestea erau avioanele inamice care bombardau Bucureştiul şi sudul ţării, lăsând în urmă zeci de morţi şi numeroşi răniţi. Din proprie iniţiativă, a hotărât ca împreună cu alte două avioane Farman 40 să atace baza aeriană germană aflată la Razgrad. Profitând de faptul că tocmai sosiseră din Franţa bombe de tranşee (les crapouillaux) de 15-20 kg cu ampenaj ce puteau fi aruncate şi din avion, s-a pregătit de misiune. Fiecare echipaj a luat la bord câte 4-5 bombe puse în carlingă. Era un mare risc întrucât la cea mai mică zdruncinătură bombele puteau să explodeze, urmând dezastrul. Dar nimeni n-a luat în seamă această posibilitate şi cele trei avioane conduse de lt. Gheorghe Negrescu s-au îndreptat spre obiectul vizat. Din cauza încărcăturii anormale, Farman-ele abia se ţineau pe linia de zbor şi exista pericolul să cedeze cârmele de înălţime. Cu un efort extraordinar, aviatorii noştri s-au ridicat la 2.500 m înălţime şi au ajuns la verticala marginii de est a oraşului Rusciuk. Echipajele noastre au lansat bombele la vedere şi câteva au nimerit într-un mare rezervor de petrol care a explodat, focul cuprinzând şi alte magazii şi depozite din jur. Timp de o săptămână s-a menţinut focul, care n-a putut fi stins imediat de inamicii noştri.
În zilele de 14/27-17/30 septembrie 1916, Gheorghe Negrescu a executat zboruri peste Dunăre în teritoriul inamic pentru a observa mişcările de trupe ale acestuia. În timpul misiunilor de recunoaştere a zburat fără observator la bord, fiind însoţit doar de un soldat înarmat cu o carabină, mai mult de formă, pentru că aşa-zisul pasager tremura de frică tot timpul. Artileria antiaeriană austriacă instalată la bordul vaselor care navigau pe Dunăre a deschis focul de fiecare dată şi câteva schije au lovit aripile avionului.
În timpul operaţiunii de la Flămânda, aviaţia de bombardament germană decolată de la Razgrad a bombardat continuu trupele noastre, producând mari pierderi în oameni şi tehnică. Avioanele româneşti n-au luptat, întrucât erau nearmate, iar aviatorii aliaţi din escadrila rusă au refuzat să se lupte cu aviatorii germani. Aviaţia română n-a reacţionat nici când a fost bombardat aerodromul de la Dadilov de către aviaţia germană care a lansat 210 bombe, distrugând cinci avioane româneşti. Un singur avion a pornit în întâmpinarea agresorilor, cel pilotat de căpitanul Constantin Beroniade, care s-a luptat cu un avion inamic.
Pentru succesul misiunilor efectuate în Bulgaria, lt. av. ing. Gheorghe Negrescu a fost decorat cu Ordinul "Steaua României" cu spade în gradul de Cavaler. Prezentăm conţinutul brevetului care reflectă vitejia acestui cavaler al aripilor româneşti: "Ministerul de Război. Brevet. Noi, ministru secretar de stat la Departamentul de Război, adeverim că, prin Înaltul Decret Regal nr. 3026 din 14 octombrie 1916, Majestatea Sa Regele Ferdinand I a binevoit a conferi «Steaua României» cu spade în gradul de Cavaler locotenentului Negrescu Gheorghe din Corpul de Aviaţie, care a executat mai bine de 20 de recunoaşteri în interiorul Bulgariei din care mai multe au fost de un real folos. Ministru de Război. Vintilă Brătianu. Nr. 61, anul 1916, luna noiembrie, ziua 1".
Renunţându-se la operaţiunea de trecere a Dunării pe la Flămânda, în special din cauza timpului nefavorabil şi a evenimentelor militare de la Sibiu, misiunile aeriene s-au concentrat pe Frontul din nord vest. Gheorghe Negrescu a executat recunoaşteri pe Valea Jiului, explorând culmile munţilor Parâng. În ziua de 24 septembrie (stil vechi) 1916, a primit comanda Grupului 2 escadrile care acţiona pe lângă Armata a 2-a română, comandată de generalul Alexandru Averescu, şi care opera în zona Teleajen-Bran. Situaţia militară din zonă se agravase din cauza ofensivei germane la nord-vest de Sibiu, atac combinat cu o manevră de învăluire a Corpului alpin care a interceptat trecătoarea Oltului la Câineni, mult în spatele trupelor române aflate în zona Sibiului. Pentru descoperirea trupelor inamice alpine, a fost trimis un echipaj format din lt. pilot Ştefan Petrescu şi cpt. observator fotograf Nicolae Teodoru, cu misiunea de a cerceta cu atenţie culmile munţilor Lotrului. Zborul nu s-a desfăşurat în condiţii normale din cauza motorului care dădea rateuri, echipajul fiind nevoit să aterizeze la Râmnicu Vâlcea, iar la contactul cu solul avionul s-a avariat destul de serios. Atacate puternic, trupele române ale Armatei a 2-a au fost nevoite să se retragă. În noua situaţie, personalul navigant din Grupul 2 escadrile s-a mutat pe aerodromul de la Băicoi (Floreşti), Prahova. Misiunile au continuat prin efectuarea recunoaşterilor aeriene de către piloţii Gheorghe Negrescu, Ioan Peneş şi Cicerone Olănescu. Necesităţile frontului au făcut ca aviatorii din Grupul 2 escadrile să execute zilnic zboruri în zona frontului pentru a informa comandamentele terestre de ceea ce se întâmpla pe front, în zona Tabla Buţii (Valea Teleajenului), Predeal şi Bran, atenţia fiind îndreptată spre şesul Bârsei. Echipajele au executat aceste misiuni fără să aibă armament automat la bord, recunoaşterile executându-se la vedere.
La începutul lunii octombrie 1916, avioanele Grupului 2 escadrile au fost dotate cu mitraliere de bord franţuzeşti tip Hotchkiss de calibru 8 mm. Echipajele erau acum în siguranţă, putând riposta la atacurile echipajelor inamice. Recunoaşterile aeriene erau mai dese, forurile militare superioare au detaşat la grup doi ofiţeri observatori aerieni de artilerie din promoţia anului 1915: lt. Ioan Chiriţescu şi slt. Ermil Gheorghiu. În scurt timp, au fost repartizaţi la grup încă trei observatori aerieni formaţi în grabă la Şcoala de Aviaţie de la Băneasa: lt. Federber şi sublocotenenţii Beştelei şi Iulius Tetrat, toţi proveniţi din arma cavaleriei. Numărul observatorilor aerieni s-a mărit prin venirea voluntarului Dumitru Bădulescu, sublocotenent de administraţie, care mai mult stătea pe lângă avioane decât să lucreze la contabilitate. Nu pierdea nicio ocazie să-l roage pe comandantul Grupului 2 escadrile, Gheorghe Negrescu, să-l ia şi pe el în misiuni de recunoaştere. Comandantul Gheorghe Negrescu, care avea un fler deosebit, şi-a dat seama că tânărul ofiţer de administraţie avea vocaţie de zbor şi l-a numit observator aerian în cadrul grupului. N-a greşit cu nimic fiindcă, în timpul Primului Război Mondial, slt. Dumitru Bădulescu a doborât în lupte aeriene cinci adversari, devenind asul aviaţiei noastre. În ziua de 3 octombrie (stil vechi) 1916, Grupul 2 escadrile a executat recunoaşteri aeriene în zona Sibiu-Bran, sector în care se duceau lupte grele. Trupele Diviziei 17 Infanterie (general Găiseanu) precum şi cele comandate de generalul Razu luptau la nord de Rucăr şi exista posibilitatea încercuirii lor. Aviatorii trebuiau să survoleze această zonă şi să informeze cu privire la situaţia reală. Au plecat în zbor echipajele formate din lt. pilot Gheorghe Negrescu - slt. observator Beştelei şi lt. pilot Ioan Peneş - lt. observator Ferderber. Practic, recunoaşterea aeriană a fost îndeplinită de piloţi, întrucât observatorii de la bordul avioanelor n-aveau niciun fel de experienţă în acest domeniu. La Predeal era linişte, în schimb pe serpentinele de la Bran până la Podul Dâmboviţei o divizie inamică se îndrepta spre sud. Echipajul Negrescu-Beştelei a aruncat asupra inamicului două bombe de tranşee franţuzeşti. În zona Câmpulung Muscel, defileul Stoeneşti, pilotul Gheorghe Negrescu n-a observat trupe inamice care să urce spre Rucăr. Situaţia prezentată de cele două echipaje nu se potrivea deloc cu ce se ştia la Comandamentul Armatei a 2-a.
Pe baza informaţiilor primite de la aviatori, comandamentul Armatei a 2-a a luat măsuri să bareze acţiunile trupelor germane. Echipajul Peneş-Ferdeber a fost supus unui tir terestru intens tras de soldaţii români care făceau parte din unităţile generalului Aristide Razu. Infanteriştii noştri nu deosebeau avioanele amice faţă de cele inamice şi trăgeau în tot ce vedeau. Avionul pilotat de lt. Ioan Peneş a fost grav avariat de tirul terestru al infanteriştilor. Fiind nevoit să aterizeze forţat, echipajul s-a ales cu răni destul de grave. Abia la sfârşitul lunii octombrie 1916 se vor tipări mici albume de buzunar cu profilele avioanelor amice şi inamice pentru a nu se mai repeta astfel de situaţii.
6/19 octombrie 1916. Timp noros cu vânt puternic din nord-est. Echipajul format din lt. pilot Gh. Negrescu şi slt. Observator Dumitru Bădulescu a survolat zona cuprinsă între Ploieşti şi Câmpina. În cursul misiunii aviatorii noştri au întâlnit un avion de recunoaştere german şi a urmat un schimb de rafale. Din nefericire, după numai câteva cartuşe mitraliera Hotchkiss s-a blocat, deşi slt. D. Bădulescu se afla într-o poziţie foarte bună de tragere. Mitraliera funcţiona prin împrumut de gaze, dar aviatorii noştri nu reuşiseră să înveţe reglarea acestei arme automate la înălţime, întrucât presiunea aerului era mai mică decât sol. Avionul inamic a scăpat, deşi echipajul Negrescu-Bădulescu avusese posibilitatea să-l doboare.
Până la 12/25 octombrie 1916, Grupul 2 escadrile n-a mai executat niciun zbor din cauza condiţiilor meteorologice nefavorabile: ploaie şi vânt puternic. În după-amiaza zilei, înseninându-se puţin, lt. av. Gheorghe Negrescu a plecat într-o recunoaştere, însoţit în calitate de observator de slt. Iulius Tetrat, care se afla la prima misiune de luptă. Din nefericire va fi şi ultima. La ora 13.00 echipajul Negrescu-Tetrat şi a luat zborul, aparatul de recunoaştere şi bombardament uşor Farman 40 a luat înălţime îndreptându-se spre Câmpulung Muscel. După ce a trecut de Târgovişte, echipajul a urcat până la 2.800 m, urmând Valea Dâmboviţei. La 3.000 m, pilotul s-a îndreptat spre defileul Stoeneşti. Se vedeau înălţimile Mateiaşului în jurul căruia se observau scurte licăriri de la exploziile proiectilelor de artilerie inamice. Spre apus, deasupra Râului Târgului, pilotul Negrescu zări un punct negru la aceeaşi înălţime. L-a urmărit câtva timp pentru a se convinge că era un avion inamic. I-a atras atenţia lui Tetrat, instalat în faţa carlingii descoperite unde se aflau postul observatorului şi mitraliera de bord. Mai mult ca sigur că tânărul observator, lipsit de experienţă, n-a înţeles avertismentul pilotului. Farman-ul 40 zbura la verticala dealului Măţău, când zgomotul motorului a fost acoperit de o răpăială sacadată. Pilotul Negrescu a virat imediat la stânga şi în timpul virajului a auzit cea de-a doua salvă de mitralieră, în timp ce bucăţi din pânza aripii stângi a Farman-ului au început să plutească în aer. Avionul german de vânătoare a degajat şi a dispărut, dar trepidaţiile şi neregularităţile în funcţionarea motorului l-au determinat pe Gheorghe Negrescu să reducă gazele şi să înceapă coborârea în lungul văii Dâmboviţei, spre sud. Apoi a tăiat contactul şi a coborât în zbor planat pentru a fi sigur că, la aterizarea forţată, nu se va produce explozia rezervorului de benzină. Terenul neregulat, cu numeroase văi strâmte şi zone împădurite, făcea regiunea inaccesibilă aterizărilor.
Pilotul Negrescu, un maestru al manşei, a coborât la câteva sute de metri, apoi a zărit în faţă un sat şi, cu un calm desăvârşit, a aterizat pe o mică parcelă într-o porumbişte. Din cauza unei movile pe care n-a putut s-o evite, o roată de la trenul de aterizare a cedat şi Farman-ul 40 s-a oprit aplecându-se într-o parte. Pilotul a sărit din carlingă şi l-a strigat pe slt. Tetrat, să coboare şi el. "Văzând că nu răspunde, l-am scuturat şi atunci am trecut prin cel mai greu moment din viaţa mea - nota pilotul în memoriile sale. Slt. Iulius Tetrat zăcea neînsufleţit la locul lui. La cea de-a doua rafală, când am virat spre a face faţă atacului, un glonţ inamic, unul singur, a intrat prin umărul stâng, a traversat trupul său la nivelul inimii şi a ieşit prin umărul drept. Moartea a fost fulgerătoare. Ajutat de oamenii din satul Voineşti, căci la marginea acestui sat găsisem un loc de aterizare, l-am scos din carlinga avionului şi l-am transportat la spitalul aflat în acel sat. Am examinat avionul. Era ciuruit de peste 40 de gloanţe, două străbătuseră montanţii (stâlpii de susţinere a aripilor), unde se afla locul meu la înălţimea capului. Alte gloanţe avariaseră ventilatorul motorului producând trepidaţii puternice care m-au determinat să-l opresc şi să vin la aterizare în zbor planat. Numeroase gloanţe sfârtecaseră jumătate din lonjeronul (grindă de rezistenţă din structura aripii) din faţă al aripii superioare a avionului, lonjeron care era pe jumătate tăiat ca de un ferăstrău. A fost o minune că aripa n-a cedat în zborul de coborâre, probabil datorită faptului că planarea o făcusem pe o pantă foarte mică spre a găsi terenul de aterizare."
Înaltul Ordin de Zi nr. 16/1916 al Marelui Cartier General român consemna printre altele: "...Slt. Tetrat Iulius, în cursul unei lupte aeriene cu un avion german deasupra Carpaţilor, a dovedit o bravură fără seamăn şi un dispreţ de moarte... Dat la Marele Cartier General, azi 26 octombrie 1916. Ferdinand". Această citare prin Înalt Ordin de Zi pe armata română echivala cu decorarea eroului Iulius Tetrat - primul ofiţer din Corpul de Aviaţie mort într-o luptă aeriană -, cu Ordinul "Mihai Viteazul" clasa III-a, căci pe atunci nu exista obiceiul decorării post-mortem. La începutul lunii noiembrie 1916, la cea de-a doua tentativă de atac pe Jiu, trupele inamice au reuşit să pătrundă în Oltenia, iar armata română s-a retras în Muntenia, neputând face faţă presiunii germanilor. Frontul s-a stabilit vremelnic pe Siretul inferior şi Carpaţii Orientali. În a doua jumătate a lunii noiembrie Înaltul Comandament German a socotit că evenimentele de pe teatrul de război românesc au ajuns, în desfăşurarea lor avantajoasă pentru trupele Puterilor Centrale, la un moment hotărâtor. Sosise timpul ca o armată inamică comandată de mareşalul August von Mackensen să treacă Dunărea, spre a lua parte, împreună cu trupele comandate de generalul Falkenhayn, la o înaintare concentrică asupra Bucureştiului.
Ideea atacării simultane a României din două direcţii, dinspre nord, peste Carpaţi, şi dinspre sud, peste Dunăre, era - după cum se ştie - ideea iniţială şi fundamentală a planului strategic german. Momentul pentru executarea acestei operaţiuni sosise; ce e drept, mult mai târziu decât socotise Marele Cartier General German. Străpungerea frontului românesc dobrogean a permis mareşalului von Mackensen să construiască o puternică linie de apărare în regiunea cea mai îngustă a Dobrogei. Punctul fixat pentru trecerea Dunării a fost Şiştovul, în faţa Zimnicei, acesta prezentând numeroase avantaje. Malul bulgăresc, înalt şi râpos, domina tot cursul Dunării, permiţând observaţii la mare distanţă, pe când spatele înălţimilor Şiştovului, acoperite de tranşee, erau ascunse de vederea românilor. Apoi, Şiştovul era cap de cale ferată, fiind la mică distanţă de baza flotei austro-ungare de la Persina, iar în mijlocul Dunării, în faţă, se afla ostrovul Bujorescu care împărţea cursul Dunării în două braţe, uşurând construcţia podului şi trecerea trupelor inamice. Din nefericire, M.C.G. român n-a avut posibilitatea să întărească frontul în această zonă din cauza lipsei trupelor de rezervă. În condiţiile în care nici pe frontul Armatei a 2-a române situaţia nu era mai bună, Grupul 2 escadrile a primit ordinul să se retragă la Buzău unde se aflau două terenuri de zbor de rezervă: unul în apropiere de gara Drăgaica şi celălalt în spatele Fabricii de petrol. Comandantul Gheorghe Negrescu a dat ordin să se demonteze hangarele franţuzeşti tip Bessonneau, iar cele două avioane Farman 40 pilotate de lt. Ioan Peneş şi slt. Cicerone Olănescu şi-au luat zborul spre noua locaţie, aterizând pe terenul situat în spatele Fabricii de petrol.
Celelalte materiale s-au încărcat în vagoane, iar cel de al treilea eşalon format din două camioane şi două autoturisme au părăsit localitatea Băicoi plecând spre Buzău. "Până la Ploieşti am ajuns relativ uşor - nota în memoriile sale Gheorghe Negrescu. În Ploieşti era o fierbere necunoscută până atunci.
Se părea că toată Ţara Românească se îngrămădise aici. Dar imaginea exodului apărea în toată grozăvia la ieşirea din Ploieşti, pe şoseaua spre Buzău. Pe toate străzile ce dădeau spre strâmtul podeţ de la bariera Bucovului, automobile şi căruţe se îngrămădiseră aici spre a putea lua drumul pribegiei spre Moldova, care devenise un pământ al făgăduinţei... Cu mare greutate am ajuns la Buzău după aproape patru zile, unde am stat înţepenit în gara Vintileanca, şi numai cu forţa şi cu ameninţări o locomotivă, din câte mai puteau merge, mi-a remorcat trenul şi l-a dus la Buzău, de unde am fost îndreptat spre Brăila-Galaţi£... Numai după ce am văzut trenul pornit spre Buzău, am plecat cu autovehiculele spre Râmnicu Sărat-Focşani. La Tecuci era aceeaşi înghesuială pe şosea ca până la Buzău"
În intervalul scurs de la numirea la comanda Grupului 2 escadrile a lt. av. ing. Gheorghe Negrescu şi până la jumătatea lunii decembrie 1916, se produseseră mari schimbări în structura aviaţiei române. Astfel, la sfârşitul lunii octombrie 1916, a sosit în România Misiunea Militară Franceză condusă de generalul Henri Mathias Berthelot. Parte integrantă, Misiunea aeronautică era formată, conform telegramei trimise din Paris de colonelul Vasile Rudeanu Ministerului de Război român, din 32 de ofiţeri, 45 de subofiţeri, 36 caporali şi 162 de soldaţi şi civili. Aviatorii francezi s-au integrat perfect în escadrilele româneşti, aducând cu ei un suflu nou şi mai ales multă experienţă de front. Conducerea aviaţiei române de la Marele Cartier General român a fost încredinţată pe rând unor ofiţeri superiori francezi: maiorul av. de Malherbe şi comandantul Rousse. Grupul 2 escadrile şi-a instalat aerodromul de bază la Pufeşti, localitate aflată între Mărăşeşti şi Adjud.
Din proprie iniţiativă, comandantul Gheorghe Negrescu a executat, împreună cu observatorul francez Roger Lucy şi cu ceilalţi piloţi, o serie de recunoaşteri pe Valea Putnei şi Şuşiţei, realizând fotografii aeriene care arătau tranşeele şi fortificaţiile inamice de pe aceste văi. Aceste informaţii au fost prezentate generalului Arthur Văitoianu, comandantul Corpului 2 Armată, aflat la Panciu.
Destrămarea curcubeului
Richard Dawkins
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz
Destrămarea curcubeului
Editura Herald, 2016
Traducere din engleză de Gabriela Deniz
Citiţi prefaţa acestei cărţi.
***
Intro
Intro
Richard Dawkins, născut în Nairobi, Kenya, în 1941, a predat zoologie la Universitatea California, la Berkeley şi la Universitatea Oxford, fiind profesor la Catedră pentru Popularizarea Ştiinţei "Charles Simonyi" din cadrul Universităţii Oxford, din anul 1995 până în anul 2008, iar în prezent se află în fruntea Fundaţiei Richard Dawkins pentru Raţiune şi Ştiinţă. Printre cărţile publicate până acum se numără: The Selfish Gene (1976), The Extended Phenotype (1982), The Blînd Watchmaker (1986), River Out of Eden (1995), Climbing Mount Improbable (1996), A Devil's Chaplain (2003) The Ancestor's Tale (2004), The God Delusion (2006), The Greatest Show on Earth (2009), The Magic of Reality (2011), An Appetite for Wonder (2013), Brief Candle in the Dark (2015).
Am putea spune oare că Newton a "destrămat curcubeul", reducându-l la culorile sale prismatice, după cum susţinea Keats? Cu alte cuvinte, a sfărâmat el frumuseţea? Departe de aşa ceva, afirmă renumitul om de ştiinţă Richard Dawkins; "destrămarea" prilejuită de cercetarea lui Newton este cheia unei mari părţi a astronomiei şi a minunatei poezii a cosmologiei moderne. Misterele nu îşi pierd poezia pentru că sunt rezolvate: soluţia este de multe ori mai frumoasă decât enigmă, descoperind mistere şi mai adânci.
Folosindu-se de proza expresivă, pătrunzătoare şi atrăgătoare ce i-a dat renumele de care se bucură, Dawkins discută cele mai importante şi mai grăitoare subiecte din ştiinţa modernă, de la astronomie şi genetică la limbaj şi realitate virtuală, combinându-le într-o afirmare şi o recunoaştere fără precedent a aplecării umane către descoperire şi mirare. Richard Dawkins a fost menit să scrie această carte: o strălucită evaluare a naturii (şi a denaturării) ştiinţei, un tribut adresat ştiinţei nu pentru că este folositoare, ci pentru că este înălţătoare.
"Destrămarea curcubeului
este o scrisoare de dragoste adresată ştiinţei, o încercare de a
contrazice perspectiva potrivit căreia ştiinţă este rece şi lipsită de
sensibilitate estetică... Stilul lui Dawkins surprinde foarte bine drama
ştiinţei. Bogată în metafore, plină de argumente pasionante, de umor
fin, de exemple atractive şi de conexiuni neaşteptate, proză lui Dawkins
poate fi hipnotizantă." (San Francisco Chronicle)
Efectul anestezic al familiarului
Simplul fapt de a trăi este suficient de miraculos.
(Mervyn Peake, The Glassblower, 1950)
(Mervyn Peake, The Glassblower, 1950)
Suntem norocoşi, noi suntem cei care vor muri. Cei mai mulţi oameni nu vor muri niciodată pentru că ei nu se vor naşte niciodată. Numărul de oameni potenţiali care s-ar fi putut afla aici în locul meu, dar care de fapt nu vor vedea niciodată lumina zilei, depăşeşte firele de nisip din Peninsula Arabică. Cu siguranţă, printre acele fantome nenăscute se află poeţi mai mari decât Keats, oameni de ştiinţă mai mari decât Newton. Ştim acest lucru pentru că numărul de oameni posibili în urma combinării ADN-ului nostru depăşeşte cu mult numărul actual de persoane. În ciuda acestei realităţi stupefiante, tu şi eu, absolut obişnuiţi, suntem aici.
Moraliştii şi teologii pun mare preţ pe momentul concepţiei, considerându-l punctul în care sufletul îşi începe existenţa. Chiar dacă, asemenea mie, nu eşti impresionat de astfel de afirmaţii, tot trebuie să consideri un anumit moment, aflat la nouă luni înainte de naşterea ta, ca fiind evenimentul decisiv al destinului tău. Este clipa în care conştiinţa ta a devenit de un bilion de ori mai probabilă decât cu o fracţiune de secundă înainte. Desigur, tu-embrionul care şi-a început existenţa mai avea multe obstacole de trecut. Cei mai mulţi embrioni sfârşesc în urma avorturilor timpurii chiar înainte ca mama să ştie de existenţa lor şi suntem norocoşi că nu am sfârşit la fel. De asemenea, identitatea personală se bazează pe ceva mai mult decât genele noastre, după cum ne arată gemenii identici (care se separă după fertilizare). Totuşi, clipa în care un anumit spermatozoid penetrează un anumit ovul a fost, în retrospectiva ta intimă, o clipă de o singularitate ameţitoare. În acel moment şansele împotriva naşterii tale ca persoană au scăzut de la numere astronomice la cifre.
Loteria începe înainte de concepţia noastră. Părinţii trebuie să se întâlnească, iar concepţia lor a fost la fel de improbabilă ca şi a ta. Şi tot aşa, privind înapoi la cei patru bunici şi cei opt străbunici, înapoi până unde mintea noastră nu mai poate concepe. Desmond Morris îşi începe autobiografia, Animal Days (1979), în stilul său captivant:
Totul a început cu Napoleon. Dacă nu era el,
probabil nu aş mai fi fost azi aici, pentru a scrie aceste cuvinte...
căci una dintre ghiulele sale, trase în Războiul peninsular, a smuls
braţul stră-stră-străbunicului meu, James Morris, şi a schimbat cursul istoriei familiei mele.
Morris povesteşte cum schimbarea forţată de carieră a strămoşului său a avut efect de domino, culminând cu propriul interes pentru ştiinţele naturii. Dar nu era cu adevărat nevoie să facă acest efort. Nu există un "probabil" la mijloc. Bineînţeles că îşi datorează existenţa lui Napoleon. La fel şi eu, la fel şi tu. Nu era nevoie ca Napoleon să smulgă braţul lui James Morris pentru a pecetlui soarta tânărului Desmond, şi pe a mea, şi pe a ta. Nu doar Napoleon, ci şi cel mai umil ţăran din Evul Mediu nu avea decât să strănute pentru a influenţa ceva ce avea să schimbe altceva, care, după o lungă reacţie în lanţ, să conducă la consecinţa ca unul dintre posibilii tăi strămoşi să rateze ocazia de a-ţi deveni strămoş şi înaintaşul altcuiva. Nu discut aici despre "teoria haosului" sau "teoria complexităţii", la fel de la modă, ci doar despre banala statistică a cauzalităţii. Firul evenimentelor istorice de care depinde existenţa noastră este înfiorător de fragil.
Comparat cu trecutul necunoscut nouă, prezentul
pe care îl trăiesc oamenii astăzi pe pământ, ah, rege!, este ca zborul
unei singure vrăbii prin sala în care, iarna, stai împreună cu căpitanii
şi miniştrii tăi. Intrând pe o uşă şi ieşind pe alta, cât timp se află
în interior nu e atinsă de furtuna hibernală; dar acest scurt interval
de linişte se sfârşeşte într-o clipă şi se
întoarce la iarna din care a venit, dispărând de sub privirea ta. Viaţa
omului e la fel, iar noi suntem total ignoranţi faţă de ceea ce-i va urma sau ceea ce a fost înainte. (Venerabilul Beda, Istoria bisericească a poporului englez, 731)
Acesta este un alt aspect pentru care suntem norocoşi. Universul are o vârstă mai mare de o sută de milioane de secole. Într-o perioadă comparabilă de timp, Soarele va creşte în proporţii şi va deveni o gigantă roşie, înghiţind Pământul. Fiecare secol din acele sute de milioane a fost la vremea lui, sau va fi când îi va sosi timpul, "secolul prezent". În mod interesant, unii fizicieni nu agreează ideea de "prezent mobil", considerându-l un fenomen subiectiv pentru care nu există loc în ecuaţiile lor. Dar eu prezint un raţionament subiectiv. Ceea ce simt eu, şi bănuiesc că şi voi, este că prezentul se deplasează dinspre trecut către viitor, ca un mic cerc de lumină care avansează lent de-a lungul unei rigle gigantice a timpului. Tot ce se află în spatele punctului de lumină se află în întuneric, întunericul trecutului mort. Tot ce se află în faţa punctului de lumină se află în întunericul viitorului necunoscut. Şansele ca veacul în care trăieşti să fie cel surprins de cercul de lumină sunt asemenea şanselor ca un ban, aruncat la întâmplare, să aterizeze pe o anume furnică ce se deplasează undeva pe drumul de la New York la San Francisco. Cu alte cuvinte, probabilitatea de a fi mort este copleşitoare.
În ciuda acestei probabilităţi, vei observa că eşti de fapt viu. Oamenii peste care cercul de lumină a trecut şi oamenii la care nu a ajuns încă nu au posibilitatea de a citi o carte. Sunt la fel de norocos pentru că am posibilitatea de a scrie una, s-ar putea să nu o mai am când vei citi aceste rânduri. De fapt, sper să fiu mort când o vei face. Să nu înţelegeţi greşit. Iubesc viaţa şi sper să trăiesc mult timp de acum înainte, dar orice autor îşi doreşte ca operele sale să ajungă la cât mai mulţi cititori posibil. Din moment ce populaţia totală a viitorului va depăşi cel mai probabil în număr cu mult populaţia contemporană mie, nu pot decât să sper că voi fi mort când vei vedea aceste rânduri. În glumă fie spus, nu fac decât să sper că lucrarea mea nu va ieşi din circuitul editorial prea curând. Dar ceea ce realizez scriind aceste lucruri este cât de norocos sunt că sunt în viaţă, şi la fel şi voi!
Trăim pe o planetă care este întru totul perfectă pentru forma noastră de viaţă: nici prea caldă, nici prea rece, scăldată într-o lumină solară blândă, hidratată moderat; o planetă ce se roteşte încet, o sărbătoare de recolte verzi şi aurii. Da, dar din păcate tot există deşerturi şi sărăcie; există foamete şi mizerie devastatoare. Să aruncăm însă o privire către "concurenţă". În comparaţie cu cele mai multe planete, aceasta este un paradis, ba chiar zone de pe Pământ sunt un paradis după toate standardele. Care sunt şansele ca o planetă aleasă la întâmplare să aibă toate aceste proprietăţi curtenitoare? Chiar şi cele mai optimiste calcule ar estima mai puţin de una la un milion.
Să ne imaginăm o navă spaţială plină de exploratori adormiţi, potenţiali colonişti criogenizaţi ai unei lumi îndepărtate. Poate nava se află într-o misiune disperată pentru a salva specia înainte de impactul inevitabil al planetei-mamă cu o cometă, precum cea care a ucis dinozaurii. Călătorii estimează cu realism, înainte de criogenizare, care sunt şansele ca nava lor să întâlnească din întâmplare o planetă prietenoasă vieţii. Dacă în cel mai bun caz o planetă dintr-un milion are această calitate şi dacă călătoria de la o stea la cealaltă durează sute de ani, este patetic de improbabil ca nava să găsească o lume acceptabilă, să nu mai vorbim de una sigură pentru cargoul său adormit.
Dar să ne imaginăm că pilotul robot al navei se dovedeşte a fi incredibil de norocos. După milioane de ani, astronava găseşte o planetă capabilă să susţină viaţa: o planetă cu o temperatură echilibrată, scăldată în lumina caldă a unei stele, având resurse de apă şi oxigen. Călătorii, adevăraţi Rip van Winkle, se trezesc şi păşesc împleticit către lumină. După un milion de ani de somn, iată un pământ nou şi fertil, o planetă luxuriantă cu păşuni calde, râuri şi cascade înspumate, o lume bogată în vietăţi ce saltă prin exuberanţa verde extraterestră. Călătorii noştri păşesc hipnotizaţi, stupefiaţi, neputând să-şi creadă simţurile, încă neacomodate cu locul, sau norocul avut.
Aşa cum am precizat, povestea aceasta are nevoie de prea mult noroc; n-ar putea să se întâmple vreodată. Şi totuşi, nu este ceea ce s-a întâmplat fiecăruia dintre noi? Ne-am trezit după sute de milioane de ani de somn, sfidând şansele astronomic de mici. Într-adevăr, nu am sosit cu o navă spaţială, am fost născuţi aici şi nu am pătruns în lume conştienţi, ci am acumulat treptat conştienţă, în pruncia noastră. Faptul că ajungem să ne cunoaştem lumea gradat, în loc să o descoperim brusc, n-ar trebui să-i fure din minunăţie.
Bineînţeles că mă joc cu ideea de noroc, punând căruţa înaintea cailor. Nu este un accident că forma noastră de viaţă se găseşte pe o planetă a cărei temperatură, precipitaţii şi toate celelalte sunt exact aşa cum trebuie să fie. Dacă planeta ar fi fost adecvată pentru a susţine o altă formă de viaţă, atunci acea altă formă de viaţă ar fi evoluat aici. Însă ca indivizi suntem extrem de norocoşi. Privilegiaţi, şi nu doar pentru că ne putem bucura de planeta noastră. Ci avem, mai mult, oportunitatea de a înţelege de ce ochii noştri se deschid şi de ce văd ceea ce văd în scurtul interval dinainte de a se închide pentru totdeauna.
Acesta, mi se pare mie, este cel mai bun răspuns pentru acele minţi mărginite, acei Scrooge care se întreabă care este rostul ştiinţei. Într-una dintre acele anecdote legendare anonime, Michael Faraday se spune că ar fi fost întrebat la ce e bună ştiinţa. "Sir", a răspuns Faraday, "la ce bun un nou-născut?" Evident, ceea ce a intenţionat să spună Faraday (sau Benjamin Franklin, sau cine o fi fost) este că un nou-născut nu e de niciun folos nimănui în prezent, dar are un mare potenţial pentru viitor. Îmi place să cred acum că a vrut să spună şi altceva. Ce rost are să aduci pe lume un copil, dacă singurul lucru pe care îl va face cu viaţa lui este să muncească pentru a trăi? Dacă judecăm totul după cât de "folositor" este - folositor pentru a supravieţui, adică - suntem puşi în faţa unei circularităţi futile. Trebuie să existe o valoare adăugată. Cel puţin o parte a vieţii trebuie să se dedice trăirii acelei vieţi, nu doar efortului de a-i întârzia finalul. Astfel, justificăm în mod corect cheltuirea banilor publici pe opere de artă. Este una dintre justificările oferite în mod adecvat pentru conservarea speciilor rare şi a clădirilor frumoase. Este modul în care le răspundem acelor barbari care cred că elefanţii sălbatici şi casele istorice ar trebui salvate numai dacă "îşi scot banii". Acelaşi lucru e valabil şi pentru ştiinţă. Bineînţeles că ştiinţa este utilă, bineînţeles că "îşi scoate banii". Dar asta nu e tot ce contează.
După un somn de sute de milioane de ani, am deschis în sfârşit ochii pe o planetă somptuoasă, strălucind de culoare, plină de viaţă. După câteva zeci de ani, trebuie să-i închidem din nou. Nu este efortul de a înţelege universul şi cum de am ajuns să ne trezim în el un mod nobil, luminat de a ne petrece scurta existenţă sub soare? Acesta este răspunsul meu la întrebarea - care îmi este adresată surprinzător de des - cum de suport să mă mai trezesc dimineaţa. Privind lucrurile din direcţia opusă, nu este trist să mergi pe ultimul drum fără să te întrebi vreodată de ce te-ai născut? Care om cu un asemenea gând nu ar sări din pat nerăbdător să reia descoperirea lumii şi să simtă bucuria de a fi parte din ea?
Poeta Kathleen Raine, care a studiat ştiinţele naturii la Cambridge, specializându-se în biologie, a găsit o consolare asemănătoare, în tinereţe, pentru nefericirea ei în dragoste, căutând cu disperare să-şi aline inima frântă:
Atunci cerul mi-a vorbit, într-o limbă clară, familiară precum bătaia inimii, mai intimă decât iubirea. Cerul i-a spus sufletului meu: "Ai ce-ţi doreşti! Să ştii de-acum că te-ai născut odată cu aceşti nori, cu-aceste vânturi şi stele, cu mările neobosite şi creaturile pădurii. Aceasta e natura ta. Trezeşte-ţi iar inima fără frică, dormi în mormânt sau respiră aerul vieţii, această lume tu cu flori şi tigri o împărtăşeşti". (Passion, 1943)
Există un efect anestezic al familiarului, un efect sedativ al cotidianului, care amorţeşte simţurile şi face pierdută fascinaţia existenţei. Pentru aceia dintre noi fără talent poetic merită efortul ca, măcar din când în când, să ne trezim din această anestezie. Care este cea mai bună cale de a contracara inerţia obişnuinţei ce se instalează din cauza lentei noastre dezvoltări din primii ani de viaţă? Nu putem de fapt zbura către o altă planetă. Dar ne putem recâştiga acel sentiment de proaspăt intraţi în viaţă într-o lume nouă, contemplându-ne propria lume din perspective care nu ne sunt familiare. Sunt tentat să folosesc un exemplu facil, precum cel al unui trandafir sau cel al unui fluture, dar haide să privim direct către straniile abisuri. Îmi amintesc un curs la care am participat, cu mulţi ani în urmă, ţinut de un biolog care studia caracatiţele şi rudele lor, sepiile şi calamarii. A început prin a ne explica fascinaţia sa pentru aceste animale. "Vedeţi", a început el, "ele sunt marţienii." Aţi văzut vreodată un calamar schimbându-şi culoarea?
Uneori vedem imagini de televiziune redate pe panouri LED (diode electroluminiscente) gigantice. Spre deosebire de ecranul fluorescent, traversat de la o margine la alta de o rază de electroni, ecra nul LED este o suprafaţă întinsă de luminiţe strălucitoare, controlabile independent. Intensitatea luminilor este variată independent, astfel încât, de la distanţă, întreaga matrice licăreşte plină de imagini animate. Epiderma calamarului se comportă asemenea unui ecran LED. În loc de lumini, epiderma calamarului este înţesată cu mii de săculeţe cu cerneală. Fiecare dintre aceste săculeţe de cerneală dispune de muşchi miniaturali capabili să îl contracte. Fiind conectat la fiecare dintre aceşti muşchi în parte ca prin sforile unui păpuşar, sistemul nervos al calamarului poate controla forma, şi astfel vizibilitatea, fiecărui sac.
În teorie, dacă ai racorda electrozi la fiecare nerv ce conduce la câte un pixel separat de cerneală şi i-ai stimula electric cu ajutorul computerului, ai putea reda filmele lui Charlie Chaplin pe pielea calamarului. Calamarul nu face asta, dar creierul său controlează nervii cu precizie şi viteză, iar peliculele pe care le proiectează pe pielea sa sunt spectaculoase. Valuri de culoare curg pe suprafaţa sa precum norii într-un film derulat pe repede înainte; unde şi vârtejuri aleargă pe ecranul viu. Animalul îşi semnalizează în pas accelerat emoţiile schimbătoare: o secundă e maro-închis, pălind alb fantomatic în cealaltă, modulând cu rapiditate tipare întreţesute de puncte şi linii. Când e vorba de schimbarea culorii, prin comparaţie, cameleonii sunt amatori.
Neurobiologul american William Calvin este unul dintre cei care se gândesc foarte serios azi la ce este de fapt gândirea. El subliniază, aşa cum au mai făcut-o şi alţii înainte, ideea că gândurile nu sunt localizate într-o anumită zonă a creierului, ci sunt tipare schimbătoare de activitate la suprafaţa acestuia, unităţi ce antrenează unităţile învecinate în agregate care devin acelaşi gând, concurând în sens darwinian cu agregate rivale ce constituie gânduri rivale. Nu vedem aceste tipare, dar dacă neuronii s-ar aprinde când se activează, probabil le-am vedea. Cortexul creierului, mă gândesc, ar arăta atunci precum suprafaţa corpului unui calamar. Gândeşte calamarul prin pielea sa? Când îşi schimbă brusc tiparul de culori, noi presupunem că exprimă o schimbare de dispoziţie pentru a transmite un semnal unui alt calamar. O schimbare de culoare anunţă că animalul a trecut de la o dispoziţie agresivă la o stare de teamă, să spunem. Fireşte, presupunem că schimbarea de dispoziţie s-a produs în creier şi a cauzat schimbarea de culoare ca o manifestare vizibilă a gândurilor interne, redate în exterior cu scopul de a comunica. Dar dacă gândurile calamarului sunt localizate chiar în pielea lui, mă gândesc eu puţin aventurist? În cazul în care ar gândi cu pielea, calamarii ar fi chiar mai "marţieni" decât a considerat colegul meu. Chiar dacă aceasta este o speculaţie prea exagerată (bineînţeles că este!), spectacolul schimbărilor unduitoare de culoare este destul de extraterestru pentru a ne trezi din anestezia familiarului.
Calamarii nu sunt singurii "marţienii" din ograda noastră. Gândiţi-vă la feţele groteşti ale peştilor abisali, la acarieni, care ar fi mai înspăimântători dacă nu ar fi aşa de mici, gândiţi-vă la rechinii pelerini, pur şi simplu înfricoşători. Gândiţi-vă, desigur, la cameleonii care-şi lansează limba ca pe o catapultă, cu ochii lor montaţi pe turele rotitoare şi mersul lor rece şi lent. Sau am putea descoperi acest sentiment de "lume stranie" la fel de bine numai privind în interiorul nostru, la celulele care alcătuiesc corpul uman. O celulă nu este numai o pungă de lichid. Este plină de structuri solide, labirinturi de membrane pliate în moduri complicate. Există circa 100 de milioane de milioane de celule în corpul uman şi suprafaţa totală de structuri membranoase din interiorul unui individ ajunge în total la mai mult de 200 de acri. O fermă respectabilă!
Ce fac toate aceste membrane? Par să umple celula ca o căptuşeală, dar asta nu e tot. Cea mai mare parte din această suprafaţă este dedicată liniilor de producţie chimică, cu benzi transportatoare, cascade de sute de faze, succedându-se în secvenţe de producţie exacte, tot angrenajul fiind acţionat prin roţi dinţate chimice ce se rotesc rapid. Ciclul lui Krebs, roata cu 9 dinţi care este în mare măsură responsabilă de producerea energiei pe care o avem la dispoziţie, se roteşte de peste 100 de ori pe secundă, proces reprodus de mii de ori în fiecare celulă. Angrenaje chimice de acest tip particular sunt găzduite în mitocondrii, corpusculi care se reproduc independent în celulele noastre precum bacteriile. Aşa cum vom vedea, este acum larg acceptat faptul că mitocondriile, împreună cu alte structuri necesare din interiorul celulelor, nu numai că se aseamănă cu bacteriile, dar sunt chiar descendente directe ale unor bacterii ancestrale, care acum un miliard de ani au renunţat la libertatea lor. Fiecare dintre noi este un oraş de celule şi fiecare celulă este un orăşel de bacterii. Tu, cititorule, eşti un gigantic megalopolis de bacterii! Nu destramă gândul acesta vălul anesteziei?
Aşa cum un microscop ajută mintea umană să exploreze galerii stranii de membrane celulare şi cum un telescop ne duce către galaxii îndepărtate, un alt mod de a ne trezi din anestezie este călătoria, în imaginaţie, prin erele geologice. Era non-umană a fosilelor ne uimeşte. Privim un trilobit şi ni se spune că este vechi de 500 de milioane de ani. Nu putem cuprinde cu mintea noastră o asemenea vârstă, dar încercarea e o plăcere plină de dorinţă. Creierul nostru a evoluat pentru a înţelege scara temporală a propriei noastre vieţi. Secundele, minutele, orele, zilele şi anii sunt uşor de închipuit. Ne descurcăm şi cu secolele. Când e vorba de milenii - mii de ani - simţim furnicături pe şira spinării. Miturile epice ale lui Homer, faptele zeilor greci Zeus, Apolo şi Artemis, ale eroilor evrei Abraham, Moise şi David şi ale terifiantului lor zeu Iahve, ale egiptenilor antici şi ale Zeului Soare Ra inspiră poeţii şi ne înfioară prin vechimea colosală. Parcă dintre neguri fantomatice ajung la noi ecourile stranii ale Antichităţii! Totuşi, pe scara temporală a trilobitului nostru, acel trecut mult lăudat s-a petrecut abia ieri.
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Dan Casassovici
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Editura Vremea, 2016
Bucureşteni risipiţi. Am plecat care, când şi cum am putut
Editura Vremea, 2016
Citiţi cuvântul editorului acestei cărţi.
*****
Intro
Intro
Dan Casassovici, fiu al unei familii de industriaşi importanţi, ajunşi la bunăstare prin muncă stăruitoare, a văzut deposedarea familiei sale de tot ce câştigase prin merite personale. A devenit inginer, în ciuda obstacolelor şi greutăţilor inerente în vremea comunismului. În 1976, a emigrat şi şi-a croit un destin pe măsură în lumea liberă. (Editura Vremea)
Fragment
Viaţa noastră "comunitară" a început să se organizeze. La început o credeam provizorie, fiindcă erau aşteptaţi "americanii", care aveau să răsucească din nou lucrurile în sensul bun. Dar cu timpul am luat-o ca pe un rău obligatoriu, care va dura mult şi care trebuie tratat cu realism.
Îmi amintesc cum, în epoca de glorie a începutului comunismului luminos, baia cu closet de la etajul I era frecventată de trei bunici, trei tineri din partea Rizescu, noi cei trei fraţi plus Teta Grete, cu totul 10 persoane.
Mai târziu, au primit "drept la baie" doamna Ivănescu cu faţa ei, Maria, muncitoarea din curte şi, pentru puţin timp, chiar cuplul de lângă camera bunicilor. Vă puteţi imagina situaţia. Persoane străine, cu care nu schimbam o vorba, o dată pe săptămână defilau prin casa noastră "în halat de baie şi papuci de paie", la dus şi la întors. Trebuia o organizare teribilă pentru a nu se isca certuri.
Bucătăria era folosită de trei familii la început, şi apoi de încă una care a ocupat camera de la etajul II a soţilor Rizescu, care coborâseră în camera fetelor. Fetele scăpaseră, fiindcă se măritaseră.
Dar cum eram de fapt o singură familie, totul a fost mai simplu şi fără certuri marcante.
La masa mare din sufragerie aveam cu toţii locurile noastre, bunicii Casassovici la un cap, noi la celălalt şi familia Rizescu pe lateral spre bunici. Mâncam cam la aceeaşi oră, dovadă că ne simţeam bine împreună, nu ne evitam.
Mai am amintirea unui Crăciun frumos, probabil în anul 1949 sau 1950, cu un brad mare în sufragerie. A venit chiar Moş Crăciun în persoană, alias Sandu Danielopol, un prieten apropiat al părinţilor mei. Cum am recitat foarte frumos o poezie, am primit cadouri, printre care un costum de indian cu podoabă pentru cap, care avea pene adevărate, de găină. Cum pe vremea aceea nu se găseau jucării, sau oricum nu erau bani pentru ele, mama ne-a confecţionat cadouri care erau mai frumoase decât cele "adevărate"!
Am amintiri legate de Stabilizarea monetară din anul 1952, când economiile mele de copil, devenite mai nimic, au fost "investite", într-un fel de tractor din tablă, cu arc, care a mers o zi, după care l-am expediat cu un şut sub pat.
Banii mei de buzunar din acei ani erau practic inexistenţi, deoarece pe de o parte nu aveam nimic de cumpărat, fiindcă nu se prea găsea nimic, iar pe de altă parte părinţii mei nu puteau să ne dea bani pentru lucruri considerate neimportante. De Anul Nou însă, îl sorcoveam pe bunicul Corneliu, care ne răsplătea regeşte pentru acele vremi. Bunicul îşi pregătea banii din ajun, fiindcă noi coboram foarte devreme să-l sorcovim. Am şi acum "în faţa ochilor" expresia de satisfacţie a bunicului când îi cântam "Sorcova, vesela!...!"
Dar viaţa comunitară nu putea să se petreacă fără mici fricţiuni, pe care bunicul meu Corneliu, rămas fără ocupaţii, a încercat să le înlăture prin "Organizare". El, cel care fusese ca patron şi profesor adeptul unei organizări raţionale, a încercat să ne planifice momentele de utilizare a băii comune. Nimic de făcut, nevoile omeneşti nu puteau fi planificate, iar Ilina şi Anca, domnişoare frumoase şi curtate, ocupau lung timp baia, spre disperarea vârstnicilor.
Mai apoi, bunicul a încercat să stabilească nişte reguli de utilizare a unicului telefon care era la parter. De câte ori formam un număr, trebuia să tragem o mică linie în caietul pus lângă telefon, în dreptul numelui nostru. Când venea plata, bunicul repartiza cheltuielile şi descoperea că erau unii care trişaseră. Bineînţeles, bănuiala lui cădea asupra celor două fete tinere, care erau cele mai mari utilizatoare. Dar tot bunicul era cel care ştia cel mai bine cine sunt tinerii mai insistenţi în a face curte fetelor. Bunicul meu era "telefonistul", el răspundea la telefon şi apoi striga pe scări în sus, în general, "Ilina, Anca, telefon!!!". Cu timpul, învăţase vocile curtezanilor, aşa că putea să le prevină pe fete în mod util.
O amintire vie este cea cu bunicul meu şi Ion Rizescu, care pentru nimic în lume nu ar fi ratat să asculte "Vocea Americii", în aşteptarea venirii americanilor, în timp ce noi mâncam seara la masa lungă. Adormeau pe canapea aşteptând!
Şi la bucătăria cucoanelor mai existau mici momente de crispare, atunci când una descoperea că îi dispăruse ceapa, sau că partea de bucătărie folosită de familia cealaltă nu era foarte curată. Dar, repet, nu au fost decât mici neînţelegeri trecătoare, care practic erau uitate pe loc.
Cu bunica mea Ana, care avuse, tânără fiind, o operaţie pe creier şi devenise mai puţin sociabilă, am avut momente de complicitate destul de dese. De multe ori mă ruga să-i râşnesc cafeaua într-o râşniţă din aramă şi apoi făcea o cafea turcească bună, pentru amândoi. Uneori mă invita în camera ei la o dulceaţă sau, de multe ori mă pândea să-i bag aţa în ac. Rămâneam cu ea să discutăm una sau alta, dar de cele mai multe ori tăceam împreună. Ne simţeam bine!
De o săptămână de când m-am întors de la Bucureşti, în camera mea, unde scriu acum, ticăie un splendid ceas care a fost al ei şi pe care am reuşit în fine să-l repar. Sunt obligat să-i remontez arcul la trei zile, prilej de amintiri nostalgice. Am mai păstrat, de la ea, tava de alamă pe care aducea cafelele.
Dar "colhozul", a început să se descarce de locatari. Întâi au plecat măritate Anca şi Ilina, apoi, mai târziu, surorile mele. Prin anii 1974, Ion şi Ileana Rizescu au reuşit să-şi cumpere un apartament în Drumul Taberei. Bunicul Corneliu şi mama mare Ana au plecat într-o lume mai bună.
La plecarea mea, în 1976, ocupam cele două camere ale noastre, Ionuţ avea şi el două camere, mama şi tata s-au extins şi ei pe tot etajul II. Mama mare Eliza era singură la parter. După 1990, părinţii mei şi-au cumpărat un apartament de trei camere pe calea Dorobanţi, în care au închis ochii. Ionuţ a rămas ultimul cu Dora, care va deveni "Tânăra Doamnă Rizescu". Au plecat ultimii, reuşind performanţa de a negocia bine această plecare.
Când trec astăzi prin faţa casei din strada Caragiale numărul 35, când văd fereastra pe care priveam trecerea anotimpurilor, materializată de metamorfozele unui bătrân castan, mă gândesc la anii mulţi petrecuţi acolo, cu bune şi rele, dar în special la cei care au fost şi nu mai sunt.
*
Să reiau firul poveştii vieţii mele.La 6 ani, în septembrie 1949, Ionuţ şi cu mine am luat drumul şcolii. Drumul a rămas acelaşi până la bacalaureat, unsprezece ani mai târziu. Mergeam pe strada Caragiale, traversam Maria Rosetti, apoi Iulius Fucik, şi continuam până la Legaţia Ungariei, unde traversam strada Batiştei şi o luam pe strada Oţetari, pe lângă biserica cu acelaşi nume, vis-à-vis de legaţia Cehoslovaciei.
Ajunşi pe strada Italiană, o traversam şi ajungeam la liceul Spiru Haret, care la început se numea Şcoala medie Nr. 12. Liceul era o clădire mare şi impunătoare, cu parter şi două etaje, cu clase mari şi luminoase. La ultimul etaj erau laboratoarele bine dotate, de Ştiinţele naturii, Zoologie şi Anatomie, unde domnea prof. Voiculescu, cel de Geografie cu o hartă a ţării în relief, domeniul prof. Stan, şi cel de Chimie al doamnei prof. Şerbănescu.
În dreapta liceului era o curte mare asfaltată, unde se afla şi Sala de Sport. Cred că era şi este şi astăzi cea mai frumoasă sală de sport de liceu în Bucureşti. În stânga şcolii mai erau două clădiri anexe şi două terenuri de baschet cu zgură.
M-am simţit întotdeauna foarte bine la şcoală, care era frecventată de colegi veniţi din medii sociale mai ridicate, din cartierul şcolii. Mi-am găsit, printre colegii de clasă, prieteni apropiaţi cum sunt Dan Danielopol, Mihai Băbeanu, Andrei Cristoveanu şi în anii mici Mihai Gerota. În clasă am avut şi alţi colegi cu care am rămas prieten lung timp, ca Sorin Marinescu, care avea un ghiozdan de invidiat, Alin Savu, Ştefan Soare, Florin Cosmescu sau Dan Luca, cu care jucam "Cinci pietre" şi mulţi alţii.
În primele clase am avut câte o învăţătoare la doi ani, la început pe doamna Pach, apoi pe doamna Linte.
Eram mulţi care învăţam bine, serioşi şi cu sârg, aşa că nu pot spune cine erau elevii cei mai buni din clasă. Eu am avut toţi anii, la serbările de sfârşit de an, premii sau menţiuni, materializate prin cărţi.
În clasele a III-a şi a IV-a, Dan Luca a fost declarat "cel mai bun elev" de către doamna Linte, care cred că avea instrucţiuni în acest sens. Dan Luca, de origine mai proletară, era jenat de acest lucru, fiind un băiat la fel de bun la carte ca noi. Nu se simţea deloc deosebit. Noi nu am făcut niciodată vreo diferenţă de origine socială între noi colegii. Eram colegi, colegi buni, nu aveam pârâcioşi, exista un sentiment de camaraderie deplină.
Când îl văd astăzi, la Bucureşti, pe Dan Luca, ca pe mulţi alţi colegi de şcoală şi de facultate, după 40 de ani de lucru în "comunismul radios", având pensii mai mici decât un gunoier în Franţa, pensii cu care trebuie să trăiască într-o ţară unde totul a ajuns la preţuri europene, îmi zic că nu au avut noroc. În schimb alţii, mulţi din categoria socială a proletarilor comunişti, care au profitat de regimul comunist, care au săltat social fără merite deosebite, care nu şi-au pus problema dacă sistemul este viabil economic, nici nu meritau mai mult.
După ore, pe strada lui Nicu Corman, puţin circulată, încingeam nişte înverşunate partide de fotbal, în zilele fără ploaie. Excelau în acest sport cei de pe strada Sahia, Gicuţă Cismaru, Doru Toader, Mişu Calnicov, Sorin Marinescu şi alţii. Eu nu prea jucasem fotbal pe stradă, dar m-am postat ca fundaş şi, cum eram gras pe acele vremuri, impuneam.
Apropo, momentul cel mai penibil era pentru mine "cântăritul anual" la infirmeria şcolii, unde nu ştiam cum să mă ascund mai spre urma grupului de elevi, ca să nu vadă nimeni câte kilograme aveam. Doar colegul Stan Ioan, poreclit Slon, elefant pe ruseşte, mă concura.
Viaţa noastră în acea perioadă începuse să fie dificilă din cauza faptului că salariul tatei era insuficient. Pentru a face faţă cheltuielilor casei, părinţii mei vindeau la negru "cocoşei", pe care îi cumpărase bunicul şi îi împărţise copiilor lui. Cocoşeii vor fi mai târziu cauza care i-a dus pe toţi la închisoare, dar, spun egoist, ce bine ne-a prins mulţi ani acest plus financiar!
Parcă îl văd pe domnul Iorgu, o matahală de măcelar, care venea cu un coş plin cu carne pe care o vindea la negru. Era o carne splendidă de porc sau de vită, muşchi, cotlete şi alte minuni.
După ce am citit Amintirile unui cafegiu, scrise de domnul Florescu, am înţeles că domnul Iorgu al nostru era o verigă a comerţului ilicit din mafia alimentară comunistă, care ducea la averi importante ale unor şefi, pe care nimeni nu le bănuia.
*
Anii în care eram în clasele primare, 1949-1953, au fost ani de mari
lipsuri alimentare. Se pare că plăteam, cu alimente de primă necesitate,
aşa-zisele "datorii de război", decise de
aliaţi. Mai târziu, Ceauşescu a aplicat aceeaşi metoda de plată a unor
datorii făcute pentru a construi acea puzderie de industrii
neperformante.Îmi amintesc de Teta noastră, buna Grete, care a rămas cu noi, deşi nu mai putea fi plătită. Devenise un membru al familiei şi activa în domeniul "aprovizionării". Bătea străzile, cred că avea o reţea de prietene care se ţineau la curent una pe alta şi era mereu în capul cozilor. Ne lua şi pe noi, chiar pe Ştefana la 3 ani, mai ales la colţul străzii unde din când în când se dădea unt. Untul se tăia din blocuri mari, era pus într-o hârtie alimentară maro, în porţii de 100 de grame. Legumele se obţineau tot la negru de la un vânzător de la aprozarul vecin, care ne arunca peste gard în curte saci plini, bineînţeles contra unui bacşiş important. Era perioada când pâinea se dădea pe cartelă, era numai neagră şi mi-o amintesc pe doamna Pantazi, brutăreasa care de fapt doar vindea, cum lipea seara bonurile portocalii pe o coală de hârtie, cu un clei de făină (pap).
Pentru a mai face ceva bani, mama a investit într-o maşină de tricotat manuală No 7, cu care făcea pulovere şi jachete. Avea destule comenzi şi lucra cu alte doamne, mai toate prietene, care se specializaseră în montatul pieselor tricotate. Alte doamne practicau meserii la care nici nu se gândiseră vreodată, ca măturătoare de străzi, băieşiţe, în cooperative de sidefat şi colorat nasturi. Multe au devenit desenatoare tehnice şi chiar tehniciene, de un bun nivel şi foarte apreciate prin corectitudine şi bunăvoinţă. Cum să nu fi fost aşa, când lucrau cu frica continuă de a fi date afară, având un dosar prost.
Acum, că veni vorba, prin anii 1950, mama mergea duminica des la talcioc, undeva la capul unui tramvai, cu diferite obiecte să le vândă. Atmosfera trăită şi de mine este foarte bine descrisă de George Călinescu în Scrinul Negru.
La talcioc era ca la o reuniune mondenă, unde cucoanele unui regim trecut aveau fiecare cearceaful ei cu obiecte de vânzare, din ce în ce mai puţine pe măsura trecerii timpului.
Din casă dispăreau treptat covoare, tăvi de argint sau tacâmuri, pe care le cumpărau oamenii zilei, cum era scriitorul Petre Dumitriu, autor de romane pe placul puterii.
De două ori pe an, scoteam pe terasă covoarele mamei mari să le "bat" şi să le las la aer. Odată cu trecerea anilor, treaba era tot mai rapidă, fiindcă covoarele dispăreau, vândute, unul după altul.
Cum puteau altfel să trăiască bunicii mei, când Opapa Corneliu, după o viaţă în care a creat învăţământul textil din România, ca să vorbesc doar despre asta, a primit o pensie de 400 de lei, care i-a fost în final luată?
*
În Munţii Apuseni au fost descoperite importante zăcăminte de uraniu, pe care ruşii s-au grăbit să le exploateze în contul datoriilor de război care, ziceau ei, că le datorăm. S-a construit un adevărat oraş, "Dr. Petru Groza", în locul fostului sat Ştei, pentru a-i
caza pe cei care se ocupau de exploatarea uraniului. Tata a fost mutat
cu societatea în care lucra pe acest şantier, departe de Bucureşti. Mama
şi tata erau tineri şi doreau să rămână împreună, aşa că am plecat
toată familia, inclusiv Teta Grete, pentru un an la Beiuş, orăşel curat
pe malul Crişului Negru. Am amintiri frumoase legate de acel an în care
am profitat din plin de natura deosebită a regiunii, de Crişul Negru şi
de pădurile pline de mânătărci. La Beiuş, deşi populaţia era amestecată,
majoritatea români, dar şi unguri, nu-mi
amintesc de probleme etnice sau de dispute. Eram prieten cu Tavi, moţ
sadea, şi cu Gligor, ungur 100%, ne aveam ca fraţii, eu fiind orăşeanul
triumviratului.Am regretul de a fi ratat iarna 1953/1954, de la Bucureşti, când zăpada trecuse peste parterele caselor şi unde foştii mei colegi nu au făcut şcoală şi s-au bucurat de troiene.
Noi am încercat să schiem pe dealul din apropierea casei, şi ne-am bucurat de multitudinea păsărilor diferite care veneau să mănânce pe terasa noastră. Vara am pescuit pe malul Crişului, am făcut excursii şi picnicuri în împrejurimi. Toamna a fost perioada ciupercilor mari şi numeroase care au fost transformate de mama în tocane, ciulama sau omlete.
A fost anul când a murit Stalin şi, odată cu dispariţia lui, Sovromurile şi apoi armata rusă au început să plece. Ce bucurie!
Am revenit la Beiuş în anul 2000 şi l-am regăsit cu plăcere pe prietenul Tavi Codreanu, care ne-a plimbat prin regiune. Tavi fusese foarte marcat de prezenţa noastră la Beiuş, de prietenia noastră şi îşi botezase cele două fete cu numele surorilor mele, Ioana şi Ştefania. Tavi fusese inginer, făcuse politică, fiind ales chiar primar liberal câţiva ani.
*
Întors la Bucureşti, în clasa a VI-a, am găsit noi colegi, noi profesori şi chiar unul de limba rusă, limbă de ocupaţie pe care am făcut-o trei ani.Primul profesor se numea Copcea, avea faţa ciupită de vărsat şi m-a cam terorizat, simţind frica pe care mi-o inspira. Acum pot înţelege de ce eu, care am fost un elev chiar foarte bun, care am avut pentru limbile străine multă uşurinţă, cu rusă nu m-am împăcat. Eram tetanizat faţă de Copcea de câte ori mă asculta. De "vină" - am scris între ghilimele fiindcă de fapt nu era vina lor -, era faptul că mama şi tata, văzând că sunt slab la rusă, au început să-mi explice cum acest lucru poate fi interpretat ca un semn de rea-voinţă din partea mea, sau, mai rău, ca o influenţă nefastă a părinţilor mei "burghezi, duşmani ai noului regim comunist". Cu cât mai mult mi se spunea asta, cu atât mai mult mă crispam. Salvarea a venit de la doamna Irène Tolstoï, care m-a meditat la rusă, ce ruşine! Dar a reuşit, după două trimestre de corijenţă, să mă aducă la un nivel care mi-a permis să nu fiu obligat să-mi petrec vacanţa învăţând ruseşte. A fost singura dată când am avut astfel de probleme, care nu s-au repetat tot liceul şi nici la facultate mai târziu nu am fost niciodată restanţier.
La sfârşitul clasei a VII-a ne aştepta examenul de admitere la liceu, de care părinţilor noştri le era foarte frică. Le era teamă că vom fi nedreptăţiţi la examenul de admitere şi de aceea ne controlau să fim foarte buni, la română şi matematică în special. Am avut un profesor meditator la română şi matematică, de care sincer nu aveam nevoie. Eram coleg de meditaţii cu Ilinca şi cu prietena mea de o viaţă Ala Sculy, care nici ele de fapt un ar fi avut nevoie de aceste lecţii, la domnul prof. Buga, căruia îi păstrez o bună amintire. De-abia mai târziu mi-am dat seama ce teamă le-a fost părinţilor noştri de un eventual eşec şcolar, din moment ce au plătit lecţii doar pentru a fi absolut siguri că vom putea continua studiile.
După examen, la care am fost admis cu notă mare, la Liceul Spiru Haret s-au organizat trei clase de a VIII-a, în fiecare fiind repartizat unul dintre cei trei care reuşiseră examenul cu nota maximă, 5 pe vremea aceea. Am fost repartizat în clasa în care Ilinca Juvara, vara mea primară, era şefa clasei.
Liceul Spiru Haret din Bucureşti făcea parte, pe vremea mea, dintre liceele prestigioase, printre care mai enumăr Sf. Sava, Caragiale, Cantemir, Matei Basarab, Mihai Viteazul sau Gh. Lazăr.
Era primul an de şcoală mixtă, deci urma să fim în clase cu fete, mare noutate pentru liceul nostru.
La Spiru Haret, în cursul mediu şi la liceu, am avut profesori deosebiţi. Erau oameni relativ vârstnici, pentru care meseria lor era o credinţă şi care erau deosebit de bine pregătiţi şi exigenţi. Văzând ce se petrece astăzi cu profesorii în România, dar şi în Franţa, pot spune că ai noştri erau o elită a breslei. Multele cunoştinţe de geografie, istorie, literatură, dar şi fizică sau chimie pe care le am, le datorez lor, şi nu de puţine ori le-am mulţumit în gând pentru asta.
Fără a voi să nedreptăţesc pe vreunul, prin faptul că nu îl voi menţiona, aş vrea să-mi amintesc de unele personalităţi cu totul deosebite pe care le-am avut ca dascăli.
Voi începe cu doamna Director Teodorescu, poreclită "Ţuchi", profesoară de istorie, datorită căreia, cred, generaţia mea de spirişti a putut urma o şcolaritate normală. În vremurile acelea grele, când comuniştii căutau să "confecţioneze" o nouă populaţie, în care, prin organizaţiile de pionieri şi UTC, căutau o îndoctrinare a elevilor, noi am fost supuşi la minimul obligatoriu.
Doamna Teodorescu părea foarte severă, dar era o persoană cu o inimă de aur. Mi-amintesc că în mai 1959, când cei doi părinţi ai mei fuseseră arestaţi, m-a chemat la ea în cancelarie şi mi-a spus că este la curent cu această nouă situaţie, dar că-mi promite că nu voi avea neplăceri în liceu, dacă mă comport ca până atunci. Când mă întâlnea pe culoar în acele luni, mă întreba de fiecare dată dacă totul este în ordine acasă, dacă avem de mâncare, ba mai mult, mă felicita pentru rezultatele obţinute cu echipa şcolii la baschet.
La matematică am avut mai mulţi profesori foarte buni: D-nii Gh. Cernica, Niculae Popescu zis "Clipici", Gabriel Popescu, poreclit "Scuipici", Ion Manolescu în clasele ultime, un senior de nivel universitar şi pe D-nul Mureşanu, zis "Reflector". D-nul Mureşanu, chel, de unde şi porecla, mi-a fost şi diriginte câţiva ani. Mă considera un elev foarte bun, am fost chiar şeful clasei, dar a fost prea îngăduitor cu mine. Asta mi-a prins oarecum rău, fiindcă, având uşurinţă pentru matematică, m-am obişnuit să nu prea lucrez cu creionul în mână. Făceam matematicile oarecum în minte şi, de exemplu, când mă pregăteam pentru admiterea la facultate, unde erau două examene scrise şi două orale la matematică, eu m-am prezentat după o perioadă de învăţătură lungit pe burtă în pat, unde citisem multe culegeri cu probleme şi exerciţii rezolvate, date la examene precedente. Cum aveam o bună memorie pe acea vreme, reţineam soluţiile şi chiar am dat la examene peste probleme pe care le... "citisem"! Domnul Mureşanu, ştiind că nu-mi prea fac lecţiile, nici nu-mi cerea caietul când mă scotea la tablă.
La limba româna am avut ca profesori pe doamna Atanasiu, poreclita "Criza", pe doamna Lucia Atanasescu, dar, mai ales, mulţi ani pe domnul Ioan Botez, "Măgarovici". Era un om deosebit de agreabil, cu o voce blândă, care căuta să ne insufle dragostea pentru literatură. Ne spunea uneori "măgarilor", dar nu o făcea cu răutate. Şi el mă considera un elev foarte bun, fapt pentru care nici nu-mi citea tezele pe care le nota invariabil cu 9, niciodată cu 10. Eram bine pregătit şi scriam în ora de teză 9-10 pagini, cu scrisul meu indescifrabil. Avea de ales între a-mi da zero şi a mă obliga să scriu citeţ, sau să facă cum a făcut el. Dar am rămas cu un scris indescifrabil, pe care, spre maturitate doar, l-am mai ordonat puţin.
Orele mele de glorie erau cele de chimie cu doamna prof. Şerbănescu, căreia îi spuneam familiar Cati. Eram elevul ei preferat; îmi spunea "Cazasovici", şi preda lecţia nouă cu mine la tablă. Mi-au plăcut mult chimia şi reacţiile chimice, sau ecuaţiile chimice, nu aveau nici un mister pentru mine. Când făcea o lecţie nouă, eu îi scriam ecuaţiile chimice pe tablă, fără greş, fapt pentru care am avut 10 pe linie fără să fiu ascultat niciodată.
La istorie i-am avut pe domnul Ion Berciu, poreclit "Buză", pe domnul Traian Ionescu, zis "Hiroşima", fiindcă avea o enormă cicatrice de arsură pe faţă, pe doamna Teodorescu şi, mai ales, pe domnul Constantin Necşulescu zis "Bestia". Ne trata pe toţi de "Bestii", ca un fel de alintare. Fusese tânăr profesor în ultimii ani de liceu ai tatei la Liceul Lazăr şi, cum tata fusese un elev eminent, interesat de istorie, aceasta s-a reflectat şi asupra mea, care am devenit elevul lui favorit. Făcea lecţii foarte frumoase, pe care mi le amintesc bine. De felul lui era un bărbat înalt, frumos, se ţinea drept, îşi ascundea vârsta oxigenându-şi părul, pe care din când în când îl pieptăna cu grijă. Îmbrăcat impecabil, avea o preferinţă pentru băieţi, pe care îi mângâia pe gât, fără să meargă mai departe.
Ca profesor la limba rusă l-am avut doi ani pe Ştefan Grosu, cu care m-am împăcat mai bine, în sensul că nu-mi inspira frică, fapt ce mi-a permis să fiu un elev mediocru, nu mai mult.
O personalitate aparte, puternică a fost "Piezu'", Ilie Neagoe, profesorul de fizică. Era înalt, se ţinea foarte drept, părea foarte ursuz şi departe de noi, de şcoală, de tot. Sean Connery, actorul care l-a incarnat pe James Bond, ajuns bătrân, mi-a amintit mult de fostul meu profesor. Orele cu el au fost deosebit de interesante şi riguroase. Mă interesa materia pe care o preda şi am profitat din plin de anii petrecuţi sub îndrumarea lui. Avea un fel original de a "asculta la lecţii". Eram chemaţi în ordinea alfabetică strictă, câte trei. Dacă fusese ascultat cel dinaintea mea, ştiam că voi urma eu şi mă pregăteam mai bine. Dar, se întâmpla ca unul dintre cei care urma să fie chemaţi să fie absent în acea zi. Chema pe următorul, care, dacă nu era pregătit, se scuza. Lucrul ăsta nu-l perturba pe profesor, care punea un semn rău, dar nu notă, şi chema pe următorul. Se întâmpla să strige tot catalogul şi să ne scuzăm toţi. Cu timpul, se pregăteau şi cei care urmau celor care trebuiau ascultaţi, ca în caz de "accident" să nu fie obligaţi să se scuze. Am mai avut-o ca profesoară de fizică pe "Rîţa", adică pe doamna Maria Enăchescu.
I-am lăsat la urmă pe cei doi profesori pe care "i-am stimat" cel mai mult. Fiecare domnea peste un laborator splendid utilat, unde noi urcam la ore. Profesorul Stan, de Geografie, poreclit "Moş Pedală", fiindcă şchiopăta, ne-a făcut nişte lecţii de geografie a lumii de neuitat. Ştiam toate ţările şi capitalele lumii, munţii şi apele, ba chiar aveam cunoştinţe temeinice de geografie economică, despre zăcămintele minerale, petroliere sau altele. Şi astăzi o uimesc pe soţia mea cu tot ce ştiu în domeniul geografiei. Faptul că aveam o colecţie de timbre m-a ajutat mult.
Ajuns aici cu amintirile, trebuie să povestesc unica incursiune a tatei în viaţa mea şcolară. Profesorul Stan ne cerea să-i facem acasă hărţi ale ţării pe care figuram munţii, apele, oraşele. Harta României care semăna cu un peşte scurt şi gras, era desenată de cei mai mulţi colegi cu un şablon confecţionat din carton. Mama a decis că eu, "care port numele de Casassovici, trebuie să fiu mai bun la carte decât ceilalţi" şi m-a obligat să desenez harta de mână de câte ori era nevoie. Într-o seară, tata, aflat la Bucureşti, a trecut să vadă cum îmi fac lecţiile. "Peştele" meu nu i-a plăcut deloc, mi-a rupt pagina şi mi-a cerut să o refac. Asta s-a repetat de mai multe ori, până ce în sfârşit, spre miezul nopţii, să se declare mulţumit. Din fericire, tata nu a recidivat!
Alături, la ultimul etaj al şcolii, era laboratorul lui "Celulă", domnul profesor Ion Voiculescu, cu care am învăţat botanica, zoologia şi apoi anatomia. Cursurile lui erau de un nivel Universitar şi au trezit vocaţii în rândul colegilor mei. Dan Danielopol a devenit un distins specialist în fauna marină microscopică, profesor universitar la Viena, iar vara mea Ilinca Juvara a devenit membră a Museum-ului din Geneva. Mic de statură, bondoc şi dinamic, domnul Voiculescu a rămas, ca şi profesorul Stan, o legendă a liceului Spiru Haret.
Mai îmi amintesc doi profesori la materii pe care le numeam "dexterităţi", care erau foarte pasionaţi de meseria lor. Primul era profesorul de desen, căruia noi i-am spus "Mexicanul", fiindcă purta pe stradă o pălărie cu boruri largi, avea la gât o lavalieră şi era imaginea artistului în ochii noştri.
O dată ne-a cerut să facem fiecare câte un desen pe care ne punea note. Eram foarte puţin interesat, nu desenam frumos, aşa că am rugat-o pe mama să mi-l facă. Desenul era o frumoasă natură cu căpiţe de fân, flori şi pomi, în care mama pusese tot sufletul ei de artistă. Mircea Axente, colegul meu de bancă, l-a privit cu invidie, aşa că am rugat-o pe mama să-i facă şi lui unul. Desenul lui Mircea era mai "pe linie", reprezentând curtea unui SMT, cu clădiri şi un tractor, pe care mama l-a făcut repede, spunându-mi că este mai puţin inspirată. Ei bine, nota lui Mircea a fost mult mai mare că a mea, spre marele nostru amuzament.
Celălalt, "Măcelaru", sau "Mache Măcelaru", Dumitru Ionescu, era profesorul de muzică, mereu îmbrăcat în haine ponosite, cu câteva fire de păr pe un craniu mai mult fără, unsuros. Nu era agreabil de privit. Era organizatorul şi dirijorul corului şcolii, care avea rezultate corecte în concursurile şcolare. Nimeni nu scăpa de prezenţa la cor, nici măcar cei care răgeau ca nişte măgari, cum eram în perioada când ni se "schimba" vocea. Şi azi mai fredonez imnuri patriotice ruseşti sau româneşti învăţate cu el! Doar mai târziu, prin clasa a VIII-a am fost scutit de cor, fiind o piesă importantă în echipa de baschet a şcolii.
Îmi amintesc de alţi profesori, ca doamna Ciorănescu, profesoara de latină, distinsă şi agreabilă, din familia învăţătorului din Pucioasa, care dăduse mulţi intelectuali ţării, de Celesta Luchian, "Scândurica", care ne-a dat noţiuni de astronomie, de profesorii de limba franceză, pe nume Vladimir Nicolescu, "Fafone", şi Ion Climer, alias "Bizonul", sau de cei doi profesori de sport domnul Anton Ionescu zis "Baston" şi domnul Puşpurică, cu nume care l-a scutit de porecle.
La logica şi psihologie am avut un profesor, domnul Robert Cantar, care se străduia să ne fie "simpatic". Glumea mult, era apreciat de mulţi colegi, dar mie nu mi-a plăcut fiindcă simţeam că totul este "forţat" şi că el, de fapt, este un om rău.
În ultimele clase de liceu a sosit o domnişoară profesoară foarte tânără la orele de economie politică şi de marxism. P.S., brunetă şi cârlionţata, era drăguţă în felul ei puţin vulgar şi amatoare de "aventuri", după câte am remarcat. A avut, am aflat ulterior, în fiecare an şcolar, câte un amant selecţionat din promoţia ultimei clase. Francezii ar fi spus că îmbina utilul cu plăcutul!
Mai vreau să o menţionez pe doamna Vali Oprescu, profesoară de fizică, cu care cred că am făcut ore de atelier tehnic. Cu Vali, la sfârşitul clasei a X-a, am făcut o excursie cu corturile în Retezat, dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)