Centenarul Primului Război Mondial: o nouă viziune asupra catastrofei catastrofelor

 

Titlu: Războiul redescoperit – 1914-1918
Autor: Stéphane Audoin-Rouzeau si Annette Becker
Rating: 
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Constantin Popescu si Elena-Tudora Duţă
Numar pagini: 352
ISBN: 978-606-8623-52-8

„În numele unei „aduceri aminte pentru posteritate„ și în contextul uitării frecvente a datoriei față de istorie, Primul Război Mondial a revenit spectaculos în conștiința colectivă franceză. Prin unele aspecte, această revenire a fost benefică pentru reevaluarea rolului marelui conflict de-a lungul întregului secol. Dar furia „corectitudinii istorice„ a încurcat în mod supărător uneori lucrurile. S-ar fi putut inaugura un moment important de istorie publică, de gândire istorică și de pedagogie civică; lucrurile s-au petrecut însă pe dos.”

Într-adevăr, vorbim de o carte scrisă în 1998-1999, deci la 80 de ani de la încheierea Primului Război Mondial, sau a „Marelui Război”, cum era cunoscut de cei care l-au trăit. Și vorbim, de asemenea, de o carte scrisă prin prisma efectului pe care l-a avut asupra francezilor și prea puțin printr-o prismă ceva mai largă, mai globală. Totuși, valoarea deosebită pe care o are cartea rezidă din noutățile pe care le prezintă. Primul Război Mondial are parte de o reprezentare foarte săracă în literatura despre război, comparativ, cel puțin, cu cel de-al Doilea Război Mondial. Și totuși, așa cum dovedesc unele sondaje, primul conflict mondial, în special pentru persoanele de până în 35 de ani, este calificat drept primul sau cel mult drept al doilea cel mai important eveniment istoric mondial care a avut loc în secolul trecut. „…totul se petrece ca și cum îndepărtarea inexorabilă a evenimentului n-ar avea nici un efect de erodare: odată cu succesiunea generațiilor, prezența războiului din 1914-1918 ar tinde nu să se diminueze, ci să crească.” Având în vedere acest aspect, cartea de față se remarcă prin oportunitate, în special ediția în română, care este publicată de Corint la 100 de ani de la izbucnirea conflagrației.

Calitatea acestei cărți rezidă nu doar din valoarea pe care o au informațiile pe care cei doi autori le-au adunat, dar și din structura sa. Capitolul Să înțelegem războiul este o încercare, foarte reușită, aș spune, de a pune Primul Război Mondial în lumina care-i conferă adevărata importanță. Acest lucru este făcut prin diferite metode, una dintre ele fiind prezentarea unei scurte istorii a percepției pe care generațiile au avut-o asupra evenimentului de-a lungul secolului.

Autorii au în vedere mai multe aspecte generale ale războiului, neglijate de obicei de istorici sau muzeografi, căci aceștia preferă să privească, spre exemplu, doar partea pur tehnică și funcțională a mecanismelor războiului, cum ar fi armele sau aparatura de război: „Nu pot să uit aerul dezgustat al unui foarte distins curator al uneia dintre cele mai mari colecții mondiale de arme și armuri în momentul în care i-am semnalat în treacăt că resturile cele mai frecvent extrase de chirurgi din corpurile răniților de pe vremea puștilor cu pulbere erau bucăți de os sau de dinți provenind de la vecinii lor de rânduri. Nu își pusese niciodată întrebarea despre ce efect ar putea avea aceste arme, pe care le cunoștea atât de bine doar ca artefacte, asupra corpurilor soldaților care le întrebuințau.”

În continuare, cartea este structurată în 3 mari părți: VIOLENȚA, CRUCIADA și DOLIUL. Fiecare din cele trei părți vorbește despre aspecte mai puțin discutate ale Primului Război Mondial. Este foarte adevărat că violența este prima etichetă care este pusă de obicei acestui război, dar felul în care este explorată de cei doi autori în această carte dă foarte mult de gândit. Spre exemplu, daunele pe care le provocau bombardamentele artileriei asupra terenurilor, efectele acestora fiind întotdeauna împotmolirea, la un moment dat, a infanteriei în molozul sau noroiul rămas în urma exploziilor, sunt foarte rar sau deloc, menționate în literatura care tratează războiul. Viziunea autorilor asupra sociologiei și psihologiei Primului Război Mondial când vine vorba de violență este foarte interesantă. Este destul să fie lecturat cuprinsul, unde subcapitolele primei părți au nume de genul: Civilii: atrocități și ocupații, Un fenomen concentraționar: internații civili și prizonieri militari.

Cea de-a doua parte prezintă practic războiul în percepție clasică, scoțând la iveală barbaria, devierile ideologice și modul în care a fost perceput războiul de către contemporani, fie ei luptători sau civili. Partea a treia însă, ridică problema percepției post-conflict a Primului Război Mondial. Studiul a fost realizat cu precădere în Franța, dar scurtele menționări ale situațiilor din celelalte țări nu fac altceva decât să confirme un anumit lucru: lumea, în special autoritățile, au încercat cu disperare să uite și să impună uitarea asupra evenimentului cu cea mai mare însemnătate din secolul trecut. Motivele sunt, este adevărat, prezentate foarte sumar, dar procesul în sine de înăbușire a doliului, de ascundere a suferinței provocate de pierderea cuiva drag este foarte clar prezentat ca un fenomen răspândit cu rapiditate la nivel global.

Considerând ineditul unora dintre aspectele tratate de cei doi autori, cartea Războiul redescoperit – 1914-1918 este una de importanță majoră, în special având în vedere volumul relativ restrâns de opere literare care fac referire la Primul Război Mondial.

• PLUSURI

  Ineditul din paginile acestei cărți îi conferă o valoare mare în cadrul literaturii de război, completând faptul că acoperă un eveniment ușor vitregit, uitat parcă de mulți dintre istoricii de profesie. Traducerea este foarte bine executată, lecturarea făcându-se fără nicio problemă.

• RECOMANDARI

  Evident, cartea este în primul rând scrisă pentru aceia dintre cititori care au o aplecare către războaie, în special către Primul Război Mondial. Având în vedere temele puse în discuție de către autori însă, Războiul redescoperit – 1914-1918 nu ar trebui să fie evitată nici de către amatorii de istorie în general.

Categorie: Istorie | Autor: Stéphane Audoin-Rouzeau si Annette Becker | Editura: Corint

Interviuri cu personaje autentice din comunism

 

Titlu: Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori
Autor: Zoltan Rosta și Antonio Momoc
Rating: 
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 384
ISBN: 978-605-588-628-5

Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori este un compendiu de interviuri pe care mai mulți studenți la jurnalism le iau unor personaje insolite care și-au trăit cea mai mare parte din viață în comunism. Este vorba despre persoane născute aproximativ între 1925 și 1970, care, deci, la revoluția din `89 aveau undeva între 30 și 65 de ani. Interviurile sunt realizate în așa fel încât pot fi citite de persoane care nu cunosc multe lucruri din acea perioadă, pentru că sunt explicate multe dintre lucrurile care, de obicei, sunt luate ca atare, cum ar fi ce anume înseamnă CAP (Cooperativa Agricolă de Producție) sau cine era vreo personalitate politică a vremii, despre care cei care spun povești din acea perioadă știu suficient de mult încât să nu considere necesar să explice prea multe, cum este cazul lui Emil Bobu.

Cartea este – foarte interesant – structurată în 3 părți. Prima prezintă interviuri cu bișnițari, termen care, în perioada comunistă, desemna noțiunea de om care se ocupă cu afaceri la negru, capabil să facă rost de acele produse indispensabile unui trai decent, precum lenjeria intimă, țigările de calitate sau diferite alimente. Bișnițarul era privit de toată lumea cu un dispreț imens, cu toate că nu prea erau persoane care să nu se bucure atunci când reușeau să procure de la ei articolele pe care aceștia le comercializau. „Pe mine mă deranja atunci termenul de bișnițar. Dacă stai să te gândești, bișnițar vine de la business. Asta e. Erau văzuți foarte urât de oamenii simpli. Când spuneai `ăsta-i bișnițar`, te vedeau ca pe dușmanul poporului, ca pe nu știu ce balaur cu șapte capete. Asupritorul poporului... Dar, culmea, toți voiau să cumpere de la tine! Asta era culmea! De fapt tu le procurai... Era cererea pieței și lipsa de marfă... pe care tu o procurai. Tu erai veriga lipsă din lanț. Lumea voia și tu făceai rost. Te făceau bișnițar și totuși cumpărau!” (din interviul luat domnului George Mocanu de către Antonio Momoc, unul dintre co-autorii cărții și fost doctorand al Profesorului Zoltan Rostas de la Facultatea de Jurnalism și Științe ale Comunicării din cadrul Universității din București).

Persoanele intervievate în această primă parte nu sunt doar bișnițarii. Ceea ce este foarte interesant, printre intervievați a fost strecurat și un fost milițian care era de fapt polițaiul din perioada comunistă. Punctul lui de vedere completează (anticipat e drept) interviul pomenit anterior, deoarece acest milițian, Ioan Părăială, a fost o vreme sectorist în zona Lipscani, Covaci, Blănari etc., zone dedicate bișniței. Ceea ce înseamnă că este posibil să fi luat contact chiar cu George Mocanu, bișnițar care activa în acele zone. În perioada dinainte de 1989, atunci când, din cauza austerității impuse de guvern, produsele indispensabile nu erau disponibile în cantități suficiente, s-au creat premisele unei economii subterane bazate pe satisfacerea nevoilor de bază ale societății, acelea de a se hrăni și de a se îmbrăca, mai degrabă decât pe nevoia de a face evaziune fiscală și de a strânge mulți bani. Această nișă, această nevoie a societății de a umple un gol pe care un guvern iresponsabil l-a creat, a fost satisfăcută de micii întreprinzători – dintre care mulți, după revoluție, au devenit afaceriști în toată puterea cuvântului – care cumpărau marfă de unde puteau (fie din Sibiu, oraș cu un regim comercial ceva mai liber, fie din Timișoara sau Arad, orașe în care veneau străinii, adică cetățeni ai celorlalte state din blocul comunist, unde austeritatea nu era atât de mare ca în România).

A doua parte, Descurcăreții, este creată din interviuri luate unor persoane care, în perioada comunistă, au făcut parte fie din nomenclatura de stat, fie au avut locuri privilegiate în sistemul economic, ceea ce le-a permis să aibă acces la anumite produse care făceau obiectul ofertei din partea bișnițarilor, sau de care aveau, pur și simplu, nevoie pentru un trai decent. Un șofer de transport marfă și aprovizionare, un polițist de la circulație, un inginer la diferite întreprinderi de stat, un șef de unitate într-un magazin, un specialist în importuri de produse alimentare și încă vreo câteva persoane cu funcții similare își povestesc viața în regimul comunist din perspectiva celui care manevra marfa ce devenise un lux, dar care era de fapt absolut necesară supraviețuirii, precum mâncarea. Punctele de vedere ale intervievaților diferă destul de mult, în general în funcție de anvergura la care au activat. Dacă specialistul în importuri de produse alimentare, S. V., care a avut pe mână marfă alimentară cu care să hrănească întreaga țară, consideră că viața nu era tocmai grea, că din punctul lui de vedere, toată lumea s-ar fi putut descurca – deși, e drept, subliniază că nu a fost de acord cu regimul comunist și că nici nu și-ar dori să mai trăiască o dată sub el –, o contabilă care făcea și gestiunea magazinașului de la sat în care lucra, consideră că viața era extrem de grea și că, deși ea era una dintre persoanele care aveau pe mână marfa ce era vândută în tot satul, presiunea psihică era deosebit de mare, oamenii de la miliția economică și de la securitate fiind în permanență cu ochii pe ea, iar bunăvoința nefiind una dintre calitățile lor.

Supraviețuitorii, ultima parte a cărții, adună interviuri cu oameni obișnuiți, cu cei care beneficiau de pe urma bișnițarilor și a descurcăreților. Acești oameni sunt cei care nu aveau de unde să procure marfa indispensabilă unui trai decent. Sunt cei care spun tot timpul „pe vremea aia aveai bani, dar nu aveai ce să cumperi cu ei”. Aceștia sunt „consumatorii pieței negre”, care formau marea masă a populației, veriga finală a lanțului comercial clandestin, pe care Antonio Momoc îl descrie în postfață ca pornind de la descurcăreți, care subtilizau marfa din centrele de producție, din lanțurile de distribuție sau din magazine, continuând cu bișnițarii care o comercializau și încheind cu supraviețuitorii, care cumpărau această marfă, „care nu au intrat în afaceri sau în economia subterană pentru a face bani”, ci pentru a cumpăra și consuma produsele traficate.

• PLUSURI

  Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori este fascinantă în primul rând pentru că este reală. Persoanele intervievate în carte au trăit efectiv ceea ce descriu, iar acum sunt capabili nu doar să povestească, ci și să compare perioada comunistă cu capitalismul sălbatic și dezorganizat de după. În plus, interviurile sunt redactate în așa manieră încât pot fi citite și de către persoane care nu știu nimic sau mai nimic despre perioada comunistă, pentru că termenii mai delicați, precum și personalitățile politice ale vremii, laolaltă cu diferite expresii sau porecle din acea perioadă, au parte de explicații clare fie în text, fie în subsolul paginilor.

• RECOMANDARI

  În primul rând recomand cartea celor interesați de perioada comunistă din istoria României, dar care s-au săturat de formulări stereotipe și de alte clișee. Cartea oferă o imagine realistă a mundanului, așa cum era perceput de omul de rând, fără cosmetizări mediatice sau academice. Și cei nostalgici ar putea, de asemenea, să o citească. Este foarte probabil să se regăsească în paginile ei.

Categorie: Publicistica | Autor: Zoltan Rosta și Antonio Momoc | Editura: Curtea Veche Publishing

Legături pierdute, legături regăsite?

 

Titlu: Legături pierdute. Cauze reale ale depresiei și soluții surprinzătoare
Autor: Johann Hari
Rating: 
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Oana-Marina Badea
Numar pagini: 326
ISBN: 978-606-40-0575-5

O analiză a depresiei, explorând 9 cauze identificate de studii variate și explicate de un jurnalist care investighează și potențiale soluții într-un eseu despre rute alternative și schimbări de perspectivă.

„Abia atunci când ne ascultăm durerea o putem urmări până la sursa ei – și doar acolo, unde îi putem vedea adevăratele cauze, putem începe să o depășim.” Johann Hari pornește în studiul său despre depresie de la experiența personală și relația complicată pe care o dezvoltă cu această boală și tratamentul său clasic, transformând Legături pierdute într-o explorare a rutelor alternative privind sănătatea psihică – de la cauze la soluții.

Un volum controversat, criticat de mulți, la fel de aclamat de mulți alții, Legături pierdute aduce în discuție 9 cauze ale depresiei și studii aferente, care probează aceste cauze: deconectarea de la alți oameni, deconectarea de o muncă cu sens, deconectarea de natură, de valori, de traumele copilăriei, de poziția socială, de la un viitor sigur. Aceasta reprezintă, de altfel, prima parte a cărții în care punctează modul în care societatea actuală, stilul de viață, cum ne raportăm la ceea ce facem, familie etc. și legăturile pe care aceste atitudini și acțiuni le au cu depresia: „John și-a dat seama că tragedia constă în faptul că mulți oameni deprimați și anxioși primesc mai puțină dragoste, pe măsură ce devin mai greu de tolerat. Într-adevăr, ei sunt judecați și criticați, iar asta le accelerează retragerea lor din lume. Ei se rostogolesc, aidoma bulgărelui de zăpadă, într-un loc și mai rece, și mai groaznic.”

Prin interviurile cu psihologi clinicieni și alți oameni de știință care au făcut experimente și cercetări extensive în ultimele decade, Johann Hari oferă argumente pentru fiecare dintre cele 9 cauze, care acum par destul de logice în discursul mainstream. Cu toate acestea, bineînțeles, subiectul este încă unul complex și modul în care el abordează problema trebuie luat cu măsură, având tendința să simplifice discursul și demonstrațiile (pe de altă parte, trebuie să reamintim că nu este un studiu științific, ci documentarea extensivă a unui jurnalist, care joacă mai mult un rol de eseist, oferindu-și părerile personale destul de des). Am apreciat însă multe dintre ideile pe care le aduce în această dezbatere încă tabu și notele de subsol cu trimitere la toate studiile citate, care oferă cititorului posibilitatea de a-și face propriile investigații.

Urmează apoi 7 soluții pentru toate cauzele explicate în prima parte, care presupun reconectare. „Dar, cu timpul, am reușit să descopăr șapte tipuri de reconectare despre care dovezile inițiale sugerează că pot începe să vindece depresia și anxietatea. Le-am considerat antidepresive sociale sau psihologice, spre deosebire de antidepresivele chimice care ne-au fost oferite până acum. Gândindu-mă astăzi la cele șapte soluții – ar putea părea prea mici, dar, în același timp, ar putea părea imposibil de mari.” Reconectarea la grup/comunitate, prescripția socială – conectarea la alți oameni pentru o cauză comună cum ar fi o grădină comunitară,  reconectarea la o muncă plină de însemnătate – autorul oferă exemplul locurilor de muncă democratice, în care fiecare angajat are un cuvânt de spus, identificarea valorilor intrinseci, bucuria solidară – conectarea la fericirile celor din jur, de exemplu, dar și conștientizarea și depășirea/lucrul cu traumele din copilărie și refacerea viitorului – prin venitul garantat, de exemplu.

Soluțiile identificate și documentate de Hari au în comun o schimbare de perspectivă, dar și de paradigmă socială, fiind și motivul pentru care chiar el avertizează că pot părea foarte mari și intimidante. Însă, practicate la nivel individual cel puțin, prin exemplele oferite, par a avea efect. Așa cum spuneam mai sus, reprezintă o rută alternativă, pe care Hari alege să se bazeze.

Cartea este o incursiune productivă în istoria discursivă și, parțial, de cercetare privind depresia și anxietatea și un punct bun de plecare în schimbarea acestui discurs, dincolo de etichete și credințe limitative. Deși își are minusurile la nivel de studiu și argumente, Legături pierdute este de citit pentru a înțelege cum ne reprezentăm depresia și anxietatea la nivel social și de ce aceste reprezentări provoacă, adesea, contrariul a ceea ce încearcă să vindece.

Bonus – dacă vreți să vedeți care sunt stilul și direcția de interpretare ale jurnalistului, plus câteva dintre ideile și studiile din carte pe scurt, merită să-i citiți intervenția din Vox. Și un bun articol critic despre ideile sale, în The Guardian.

• PLUSURI

  Interviurile variate și multitudinea de studii documentate, scriitura ușor de parcurs.

• MINUSURI

  Ca în toate demersurile de popularizare a științei, discursul este mult simplificat, povestea decupează doar ceea ce îi susține cauza, este o expunere eseistică, nu un demers științific și trebuie luat ca atare.

• RECOMANDARI

  Celor ce vor să descopere și discursuri alternative despre depresie și anxietate și să găsească potențiale soluții alternative.

Categorie: Eseuri | Autor: Johann Hari | Editura: Trei

Patru idei despre o idee

 

Titlu: O idee care ne sucește mințile
Autor: Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu
Rating: 
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 156
ISBN: 978-973-504-655-2

„În 1946, Churchill rostea faimoasa frază ”De la Marea Baltică la Marea Adriatică, de la Szczecin la Trieste, o cortină de fier a coborât peste Europa”. În 1989, această cortină de fier s-a prăbușit. Pe harta Europei au reapărut Europa Centrală și Europa de Est. Geografia politică și culturală a Europei s-a recompus, ca într-un joc de puzzle. […] A urmat declanșarea procesului de integrare în Uniunea Europeană a fostelor țări captive din Est. Esențialmente, integrarea a fost o integrare a Estului în Occident. […] Dar, prin faptul că reunificarea s-a făcut exclusiv prin occidentalizarea resturilor europene, procesul reunificării a declanșat și lăsarea unei noi cortine de fier, invizibile, care nu mai opune blocuri militare și regimuri politice adverse, ci menține în separare și stare de incomunicare blocuri de memorie și regimuri sufletești diferite. Noua cortină de fier nu divizează Europa pe o axă geografică – cum făcea cea veche, de la Szczecin la Trieste – ci trece prin sufletul fiecărui european, căruia îi divizează memoria și îi disociază sensibilitatea.”

Acest fragment, cu care autorii își încep volumul, promite o analiză a lamentabilului eșec de reintegrare a României – alături, evident, de restul Europei estice – în Europa, dar de fapt dezamăgește ușor, pentru că cele patru articole care intră în componența volumului fac mai mult o analiză a comunismului în general, a ascensiunii și a prăbușirii lui, a moștenirii pe care a lăsat-o în urmă, precum și a felului în care este și a fost perceput atât de cei din afara țărilor care au trecut prin șocanta experiență, cât și a celor din interiorul aceste țări.

În articolul său, Andrei Pleșu ne propune cazul francezului Emmanuel Terray, „vechi membru al Partidului Comunist Francez” care, după prăbușirea cortinei de fier, și-a rafinat ușor ideile despre comunism, dar nu a fost în stare să renunțe complet la ele. Nu a fost în stare să spună am greșit. La o vârstă foarte înaintată își reiterează credința în comunism, chiar dacă o face ușor schimbat, în sensul că admite că unele dintre ideile marxiste sunt greșite. La fel fac mulți, foarte mulți, nefiind capabili să accepte că trecutul trebuie înțeles, dar nu regretat.

Probabil cel mai complex dintre articolele volumului de față, cel al lui Andrei Pleșu – complex în primul rând pentru că este, de fapt, o conferință la finalul căreia sunt consemnate reacțiile publicului – aduce în discuție mai mute teme, care se regăsesc de obicei în scrierile sale: temele frecvente ale justificării comunismului sunt destul de înverșunate în acest articol, deși autorul le prezintă prin cunoscutul său calm – este vorba de ideea că, în teorie, comunismul a fost bun, dar a fost aplicat prost, de faptul că, de obicei, comunismul fascinează tinerii, iar după o anumită vârstă fie crezul, care nu se mai justifică, începe să fie susținut de rațiuni ridicole (cazul Emmanuel Terray) fie pur și simplu își pierde actualitatea și dispare; evident, dintr-un articol semnat Andrei Pleșu nu putea să lipsească tema religioasă care, deși nu este foarte dezvoltată, este cu siguranță cel mai intens exprimată, în speță, „analogia posibilă între comunism și creștinism”.

Intervenția din final a celor din public aduce o notă de realism, de implicare spontană a autorului. Unul dintre cele mai bune exemple este întrebarea pusă de Sabina Denisa Bâzgan, „Ce șansă credeți că ar fi avut omenirea dacă regimul comunist nu ar fi existat deloc?”, care are drept răspuns din partea lui Andrei Pleșu: „Mai bună”.

Primul articol al lui Gabriel Liiceanu, cel care dă numele volumului, propune mai vechea sa idee de comunism de salon. Infam în esență, acest concept implică o necunoaștere profundă a fenomenului comunismului și, mai ales, a consecințelor pe care le-a avut asupra oamenilor din țările unde a activat. Să fii comunist de salon înseamnă să te dai comunist fără a fi de fapt, fără a avea cu adevărat mai mult de câteva noțiuni – uneori nici măcar cele de bază – despre acest concept politic și fără a înțelege, în consecință, ce implică acest lucru. De fapt, comunistul de salon este cool. Să fii comunist de salon este trendy. Iar Gabriel Liiceanu critică cu vehemență, mai degrabă cu furie, această tendință.

Al doilea articol Gânduri despre comunism este o critică la fel de vehementă, izvorâtă dintr-o furie greu de temperat, la adresa celor ce încearcă să justifice comunismul, fie ignorând atrocitățile cu care a venit la pachet în absolut toate țările în care a ființat, fie justificându-le, efectiv, ca fiind un rău necesar. „Cine sunt cei care fac alergie când aud spunându-se despre comunism că a fost „un regim ilegitim și criminal”? Că a-l numi astfel ține de ”propagandă politică”? Din țările foste comuniste, pe lângă foștii privilegiați ai puterii, sunt cei care se obișnuiseră, dintr-un soi de îndobitocire generală, să-și cârpească viața mizerabilă a fiecărei zile. […] Din Vest sunt cei pe care prostia tinereții, când se jucau de-a comunismul prin saloane și la manifestații, i-a marcat pe restul vieții și care, astăzi, când par că au ceva de salvat, devin și mai agresivi.”

Articolul lui Horia Roman Patapievici, probabil cel mai analitic dintre toate, poartă numele de Memoria divizată. În afară de ideea pe care o propune odată cu titlul, H.R. Patapievici aduce în prim plan o altă fațetă grotescă a percepției pe care societatea actuală o are față de comunism: este vorba despre cele mai abominabile dintre simbolurile comunismului – Stalin, Honecker, Ceaușescu sau Mao, însemnele comuniste care au activat în diferite țări, etc – care au devenit acum produse cool, care se vând bine și care vând bine. Grija cu care universitățile occidentale prezintă operele lui Marx și ale lui Lenin fără legătură cu crimele de care se fac vinovate guvernele care au ființat pe baza ideilor din aceste opere este de-a dreptul alarmantă. Autorul ridică efectiv problema, dacă nu cumva se încearcă o reinventare a comunismului cu intenția de a fi implementat încă o dată ca experiment în anumite state. Aceasta este, cu adevărat, o idee îngrijorătoare.

Într-un anumit fel, specific lui, Patapievici analizează România din perspectiva percepției – atât de către străini, cât și de către români – a spațiului românesc: „România le apare străinilor și nativilor deopotrivă o țară inclasabilă, stranie, imposibil de prins într-o formulă. ”Nu rimează cu nimic” spunea Cioran în 1956, ”e un rezultat al neantului sau o materializare a imposibilului””. Și apoi, nu pot trece cu vederea analiza românului crescut în comunism – și din păcate, societatea de după ’89 își păstrează doza de comunism – care este un amalgam de contrarii și paradoxuri. „E important să înțelegem că nu descriu aici un bolnav, un caz patologic, ci un om normal”, concluzionează autorul după ce îl descrie pe omul nou, postrevoluționar. Așa încât, omul care nu respectă nicio regulă, prefăcându-se însă că le respectă pe toate, care eludează instituțiile prefăcându-se că le susține și care își înșală concetățenii în timp ce dau impresia că îi respectă este cel care „dă toate majoritățile electorale care câștigă alegerile în țările ex-comuniste. Tot el populează instituțiile. El face legile, el le încalcă. El corupe, el luptă cu corupția. El promite el înșală. Orice zice, fie dezice, fie contrazice, în mod egal, fără să urmeze altă regulă decât interesul propriu.”

Omul lui Patapievici, Omul recent și protocomunist este un om apocaliptic. Este o spaimă pentru cei care îl înțeleg cu adevărat. Este chiar mai rău decât omul nou propus de naziști.

Toți cei trei autori sunt filozofi versați, care au o vastă operă ce analizează fostul regim comunist din România, dar și actualul regim, neocomunist, sau mai degrabă securist. Totuși, volumul de față propune doar aceste patru articole care, deși „scrise independent unele de altele, […] sunt solidare în credința că problema ”memoriei” comunismului este problema centrală a unificării europene.”

• PLUSURI

  Ca de obicei când vine vorba despre scrierile oricăruia dintre cei trei autori, cititorul va avea în față o lucrare succintă extrem de puternică, omogenă și perfect structurată. Forța celor patru articole conferă volumului de față o valoare foarte mare.

• RECOMANDARI

  Volumul se situează în zona analizei politice, deci cei mai interesați vor fi, probabil, acei oameni care încă se mai întreabă ce anume a mers prost în comunism și după prăbușirea lui.

Categorie: Eseuri | Autor: Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu | Editura: Humanitas

Cum se scrie o carte cu fiecare pagină pe care o citeşti

 

Titlu: Cartea Mironei
Autor: Cella Serghi
Rating: 
Editura: Colecţia Jurnalul Naţional
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 415
ISBN: 978-973-675-620-7

Mirona vrea să scrie o carte. Şi o scrie, paradoxal, în timp ce tu o citeşti. Eroina, de 19 ani, iubeşte un bărbat cu 20 de ani mai în vârstă, trece prin experienţa celui de-al Doilea Război Mondial şi se zbate să scape de răutăţile înrădăcinate de generaţii ale unei familii în care nu se recunoaşte.

Mirona face parte din galeria personajelor complexe. Ai putea spune că, la vârsta ei, ar putea fi o fată fragilă, cu preocupări cumva superficiale şi lipsite de griji. Totuşi, eroina noastră dă dovadă de foarte multă maturitate pentru anii pe care îi are, poartă o iubire greu de controlat pentru un bărbat de 40 de ani, care este şi căsătorit, pe nume Ştefan, trece prin experienţa războiului şi încearcă să se desprindă de regulile absurde şi învechite impuse de familie şi societate. Studiază la Paris, urăşte camerele învechite de acasă, disputate însă înverşunat de mătuşile ei şi se încăpăţânează să devină scriitoare, deşi este mai tot timpul ţinta ironiilor celor din jur, care văd în acest act ceva irealizabil şi de prisos.

Eroina este o rebelă, însă una inteligentă, cu o cerebralitate uneori acută. Analizează fiecare aspect al experientelor prin care trece, se încăpăţânează să se dea cu capul de pragul de sus, împăcată că decizia i-a aparţinut. Caracterul ei mereu răzvrătit îi determină pe toti ceilalţi să o compare cu bunica Fana, un personaj misterios, prezent din umbră prin intermediul amintirilor rudelor Mironei.

Cele mai vii pagini din roman sunt, după părerea mea, cele referitoare la dragostea ei pentru Ştefan şi cele în care sunt relatate experienţele şocante prin care trece în perioada războiului. În cel de-al doilea caz, nu pot însă să nu îmi manifest o oarecare mirare şi totodată admiraţie pentru sângele rece de care dă dovadă Mirona în cele mai crunte momente. Totul este relatat lucid, cumva distant, moartea poate veni oricând, însă poate tocmai de aceea, nu mai impresionează pe nimeni.

Referitor la iubirea pentru bărbatul căsătorit, încerci să te gândeşti dacă personajul feminin este de condamnat. Din afară da, dragostea lor poate fi una reprobabilă. Însă după ce parcurgi toate paginile dedicate poveştii celor doi, vezi lucrurile altfel: o tânără îndrăgostită de un bărbat care îi oferă clipe unice şi îi promite exclusivitate, însă care totodată nu se poate hotărî atunci când vine vorba să aleagă. Iar trio-ul Ştefan – soţie – Mirona îi provoacă eroinei o stare profundă de dezgust.

De multe ori mă întreb ce dă sens şi unicitate unui roman: firul narativ în sine sau personajul? În cazul de faţă, fără doar şi poate, personajul feminin este elementul - cheie. Mirona îti rămâne clar conturată în minte, chiar şi la ceva timp după ce ai citit romanul. Personalitatea ei puternică şi modul în care vede şi relatează totul oferă o perspectivă aparte, care ar fi arătat altfel prezentată de un personaj mai “slab”.

• PLUSURI

  un personaj feminin cu o personalitate puternică, mult realism, o poveste de dragoste tulburătoare

• MINUSURI

  experienţele din perioada războiului, descrise naturalist, care uneori pot fi mai greu de ingerat, mai ales la ore târzii

• RECOMANDARI

  iubitorilor de personaje centrale feminine, celor care iubesc realismul şi naturalismul, dar şi celor care iubesc poveştile de dragoste atipice

Categorie: Roman de dragoste | Autor: Cella Serghi | Editura: Colecţia Jurnalul Naţional

Traducere în premieră la editura Polirom: „Despre Treime” de Augustin

 

Despre Treime, una dintre cele mai importante sinteze ale gândirii lui Augustin și o carte fundamentală a filosofiei și teologiei occidentale, a apărut la Editura Polirom, traducere în premieră coordonată de Alexander Baumgarten.

Comentând pasaje semnificative ale scrisorilor pauline și asimilând în ele numeroase doctrine ale tradiţiei platoniciene, tratatul augustinian explică cunoașterea lui Dumnezeu în termenii efortului uman de depășire a unui paradox filosofic al cunoașterii. Interpretând statutul omului drept chip și asemănare divină din perspectiva principiului plotinian al convertirii realităţilor divine în funcţii ale sufletului, Augustin arată cum descoperirea omului interior și a facultăţilor sufletului analogice persoanelor Treimii permite reformularea idealului ciceronian al filosofiei, prin edificarea unei noi știinţe, încă nenumite, dar destinate „să nască, să crească, să întărească și să apere” credinţa creștină.

„Oricine citește acestea, unde este tot pe atât de sigur ca și mine, să înainteze împreună cu mine; unde tot pe atât ezită, să caute împreună cu mine; unde își recunoaște eroarea, să revină la mine; unde o recunoaște pe a mea, să mă respingă. În felul acesta să pătrundem totodată pe calea carităţii, tinzând spre acela despre care a fost spus: căutaţi mereu chipul lui. Iar acest lucru l-aș fi început plăcut, pios și în siguranţă în faţa lui Dumnezeu, Domnul nostru, împreună cu toţi, dacă ei ar citi cele pe care le scriu și mai cu seamă în cazul acelor pasaje unde se cercetează unitatea Treimii, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, pentru că nicăieri nu se greșește într-un mod mai periculos, nici nu se cercetează ceva mai cu dificultate, nici nu se găsește ceva într-un mod mai rodnic. (...) Și de aceea este util ca mai multe interpretări să provină din partea mai multora cu o pană diversă, dar nu cu o credinţă diferită, ba chiar în privinţa acelorași întrebări faptul însuși să ajungă la cei mai mulţi pentru unii într-un fel, iar pentru alţii altfel.” (Despre Treime, I, 5)

Ediţie bilingvă coordonată de Alexander Baumgarten • Ediție cartonată

Traducere din limba latină de Alexandra Anisie, Alexandra Baneu, Alexander Baumgarten, Cristian Bejan, Monica Brînzei, Daniel Coman, Ioana Curuţ, Vlad Ile, Alin Luca, Andrei Marinca

Augustin (354-430), filosof și teolog, episcop de Hippona și doctor al Bisericii, este gânditorul care a influenţat decisiv creștinismul apusean. Preocupat de raportul dintre credinţă și raţiune, a abordat marile întrebări legate de existenţa lui Dumnezeu, nemurirea sufletului, originea lumii, sensul timpului și al istoriei, oferind răspunsuri și perspective care stau la baza culturii și civilizaţiei occidentale. Adaptând filosofia clasică și în special platonismul la învăţăturile creștine, textele lui Augustin – opere filosofice, exegetice sau polemice, tratate dogmatice, omilii, scrisori –, destinate în mare parte apărării credinţei, constituie fundamentul intens dezbătut al gândirii medievale și moderne. Confesiunile, Despre Treime, Despre cetatea lui Dumnezeu, dar și Despre liberul arbitru, Despre dialectică sau Despre doctrina creștină rămân repere ale culturii occidentale, atrăgând cititori din toate timpurile și de pretutindeni.

Lupta cu propriii demoni

 

Titlu: Exorcizat
Autor: Radu Găvan
Rating: 
Editura: Herg Benet
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 320
ISBN: 978-606-8530-57-4

Cel mai mult m-a atras la Exorcizat coperta. Mi s-a părut genială în simplitatea ei și parcă îmi făcea cu ochiul. Rating-urile bune și foarte bune de pe Goodreads au fost și ele un factor decisiv și, împreună cu imboldul de curiozitate transmis de scurta descriere de pe spate, mi-am zis s-o fac. Mă așteptam, cumva, la o lectură diferită, care să mă scoată puțin din zona mea de confort, dar nimic nu m-a pregătit cu adevărat pentru ce aveam să descopăr ascuns între paginile cărții.

O călătorie zguduitoare prin gândurile tulburi, amintirile dureroase și experiențele (mai mult sau mai puțin) banale, de zi cu zi, ale unui agent imobiliar; de la asta se pornește în romanul de debut al lui Radu Găvan. Exorcizat este ca o invitație de nerefuzat la o analiză a propriului trecut, a deciziilor luate și a acțiunilor întreprinse. Nu am crezut că o asfel de carte ar putea avea un impact atât de puternic asupra mea, dar uite că m-am înșelat.

Am observat un trend în literatura română contemporană, și anume acela de a se folosi cât mai multe cuvinte vulgare și expresii licențioase, la pachet cu scene deranjante sau pur și simplu revoltătoare, pentru a șoca, pentru a vinde cât mai multe exemplare dintr-o carte și pentru a genera un număr cât mai mare de discuții legate de carte, respectiv autorul ei, totul sub falsa etichetă a „expresivității”. Exorcizat ar părea, la o primă vedere, exact acel gen de roman: comercial și scris cu intenția clară de a surprinde într-un mod cât mai neplăcut cititorul. Doar că, din fericite, nu este cazul. Radu Găvan se folosește de toate cele enumerate mai devreme într-un mod în care nu doar că nu deranjează, ci are sens. Declinul personajului, transformarea lui dintr-un simplu agent imobiliar într-o persoană care ar ucide cu sânge rece nu ar fi fost posibilă (sau veridică) fără niște motivații pe măsură: sentimentul continuu de neputință, senzația de neapartenență, trecutul zbuciumat și neputința de a-și găsi un rost în viață – toate acestea își spun cuvântul în viața protagonistului și îl schimbă, îl macină până când nu mai rămâne din el decât o carcasă lipsită de sentimente, incapabilă să trăiască într-o societate cum e a noastră.

Povestea protagonistului este dureros de reală și, pe alocuri, m-am putut identifica cu el, în special atunci când își povestea trecutul și, în mod deosebit, copilăria. I-am înțeles motivațiile și, chiar dacă de foarte multe ori s-a purtat de-a dreptul oribil cu persoanele din jurul lui și a făcut lucruri care, transpuse în viața reală, ar fi cel puțin condamnabile, nu l-am judecat nicio clipă. Autorul a reușit să creeze unul dintre cele mai complexe și fascinante personaje din câte am întâlnit până acum, cu o voce puternică și originală, dar cu o mentalitate bolnavă. Involuția lui este un lucru încântător și, în același timp, tulburător de privit, fiind tratată cu brutalitate și o deosebită naturalețe.

Un alt aspect pe care trebuie neapărat să-l menționez, pentru că mi s-a părut de-a dreptul uimitor, a fost faptul că nu aflăm niciodată numele personajului principal și, totuși, acest lucru nu-i știrbește din personalitate sau din impactul pe care acțiunile și gândurile lui le au asupra cititorului. Iar cel mai înfiorător lucru ce reiese de aici este că protagonistul romanului Exorcizat poate fi oricine.

• PLUSURI

  Totul la Exorcizat intră în categoria plusurilor, de la stilul de scriere și până la construcția protagonistului.

• RECOMANDARI

  Persoanelor care își doresc o lectură diferită, departe de zona lor de confort, și care nu se tem să încerce ceva atât de... crud.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Radu Găvan | Editura: Herg Benet

The reluctant voice of a generation

 

Title: Heavier Than Heaven: The definitive biography of Kurt Cobain

Author: Kurt Cobain

Rating: 

Publisher: Hodder & Stoughton Ltd

Year: 2002

Pages: 400

ISBN: 9780340739396

It’s hard to think of Kurt Cobain as something other than the wild child, boy genius and voice of Nirvana. As someone that grew up in the 90’s I remember from my own childhood seeing Smells Like Teen Spirit on MTV and getting the feeling that they were larger than life because at 6 years old it was impossible to understand their magic or the power that it had over the teens that were screaming that Cobain was their idol. It then took me another 17 years before I got into Nirvana and before I could get past the wailing and automatically recognizable alternation of quiet versus screaming from the top of your lungs sort of singing that was their staple. Because you can’t get into Nirvana if you’re not one of their own – outcast, misfit, misunderstood.

Buy the Book in English

And that is mostly the essence of Heavier Than Heaven, the biography that took over four years to write by Charles R. Cross, and that over the course of more than 400 interviews pieced together the life of Kurt Cobain.

Born on February 20th, 1967 in Aberdeen, Washington, Kurt Donald Cobain was the firstborn of Don and Wendy Cobain, a middle class family with some inclination towards music. Up until the age of 9 Kurt had a happy childhood in what seemed to be the classic American family. But hardship and sorrow were soon to strike the family as the fighting between the two adults finally led to divorce, an event that would mark an irreversible change in young Kurt. All of his teenage life he’d be shuffled around between family members that didn’t know what to do with him and all the moving around coupled with the feeling that he was unwanted by everyone that ever really mattered in his life turned him from a happy kid into a troublemaker, a recluse and an outcast. And from all these events and many more he would draw inspiration for his music, the one thing that truly brought him joy but that in the end would prove to be a double-edged sword that would throw him into an even darker hole as he felt that with fame he had to give up everything he loved. His music wasn’t his own anymore and neither was his life. He was part of pop culture, he was a teen idol, a media subject and the voice of a generation when all he ever wanted in fact was to have a family and recreate that magical place he had as a kid.

The biography chronicles in detail every aspect of his life to the point of dare I say it boredom - his friends and girlfriends, the ambition of being a famous rock star one day, his drug addiction and all the turmoil that led to his suicide. And it’s all this vast sea of details that compose a haunting book that takes its toll on anyone with a shred of empathy because it’s close to impossible not to see the dichotomy between whom Kurt posed as and who he really was and see how many the demons that tormented him were and that in the end that’s what pushed him over the edge.

This is what it all had come to: The most famous rock star of his generation was lying in the backseat of a car, unable to talk, unable to move, and one more time coming just inches away from dying. He had spent many nights in this car- it was as reliable and cozy a home as he ever had – and it was as good a place to die as any. The “for sale” sign on the back window, written on a piece of a cardboard, had his home phone number on it.

The hardest part for me was reading the end when I saw how hard everyone around him tried to save him but couldn’t. It went beyond the loss of a great musician or a public figure that through his music became part of all our lives. It was coming to terms with his humanity, with his faults, with his fears and seeing him as a frail human being that one day decided to call it quits.

So this is more than a book for the fans, more than a timeline for Nirvana’s rise to fame, more than tabloid footer on his relationship with Courtney Love. It’s the life of Kurt Cobain the sum of all we know and then some.

STRENGTHS

The image of Kurt Cobain the man and not the rock star that is fascinating because it shows such a great rift between who we thought he was and who he really was.

WEAKNESSES

The level of detail that brings on boredom. But then again there’s a reason why this is recognized as being THE biography to read on Kurt Cobain.

RECOMMENDATIONS

Evidently the fans will want to read it, then there’s the people that could just look for a time machine of sorts back to the 90’s, then this could be for the grunge lovers that want to complete their knowledge of the period or it can be read by music aficionados that are interested in Nirvana and its place in music history.

Categorie: Biografii | Autor: Kurt Cobain | Editura: Hodder & Stoughton Ltd