(ediţia în limba engleză)
După publicarea unei cărţi despre lupta Indiei pentru independenţă, jurnalistul francez Dominique Lapierre se hotărăşte să doneze 50 000$ din drepturile de autor în India şi se întâlneşte cu Maica Tereza pentru a decide cea mai de folos întrebuinţare pentru această donaţie. Întâlnirea îi va schimba viaţa. Vazând-o pe sfânta din Calcutta în misiunea ei, Lapierre îşi dă seama că sărăcia nu e o fatalitate iar acţiunile filantropice pot să redea oamenilor speranţa.
Prin Maica Tereza ajunge să cunoască un englez pe nume James Stevens care deschisese o casă pentru copiii din Calcutta ce sufereau de lepră. Pe parcursul a 15 ani, acesta salvase, vindecase şi educase câteva mii de copii. În momentul întâlnirii dintre Lapierre şi Stevens acesta se află într-o dificultate financiara ce ameninţă închiderea caselor pentru copii. Lapierre lupta ca această tragedie să nu se întâmple. Ca omagiu pentru oamenii din mahalaua care îi devenise a doua casă, scrie în 1984 cartea "La Cité de la Joie", ce ajunge în foarte scurt timp best seller. Cu timpul, angajmentul lui se accentueză şi proiectele se extind. Din 1981, împreună cu soţia sa, Dominique Lapierre a susţinut activitatea a peste 1000 de muncitori sociali, medici, asistente medicale, terapeuti şi profesori care au contribut la adăpostul, însănătoşirea şi educarea a peste 4 milioane de oameni bolnavi de tuberculoză, holeră, lepră şi alte boli datorate sărăciei.
"La cité de la Joie" , jumătate roman, jumătate documentar, prezintă multiple destine printre care Hasari Pal, trăgătorul de ricşa care ajunge în Calcutta după ce o secetă mare se abate asupra satului său, Paul Lambert preotul catolic de naţionalitate franceză care ia drumul Indiei pentru a trăi împreună cu cei mai saraci dintre săraci şi Max Loeb tânărul medic evreu-american ce îşi părăseşte vila luxoasă pentru a răspunde chemării misionare în slujba celor nevoiaşi.
Povestea se întâmplă în Calcutta, mai exact în mahalaua Anand Nagar, denumită şi "Oraşul bucuriei", o lume la extremitatea sărăciei, populată de "oameni cai" (trăgători de ricşa), leproşi, cerşetori, traficanţi de copii şi mafioţi. Viaţa majorităţii oamenilor de aici se învârte în jurul supravieţuirii zilnice. Pentru luxul unei farfurii de mâncare oamenii ajung să facă lucruri greu de imaginat: de la cerşit şi căutat prin gunoaie până la donaţii de sânge, comerţ cu schelete umane sau embrioane furnizate laboratoarelor occidentale. Aici totul pare a fi de vanzare.
La fel cum şochează partea negativă, impresionează pofta incredibilă de viaţă şi pasiunea cu care se bucură şi sărbatoresc în sărăcia lor acesti oameni. În India sărbătorile, ritualurile şi ceremoniile ocupă un loc extrem de important, pentru toată lumea, indiferent de castă. Pentru un occidental cheltuielile pentru astfel de manifestaţii pot părea ridicole într-un loc în care oamenii trăiesc de pe o zi pe alta. Însa clipele în care femeile îşi pun sari-urile colorate iar copiii se transformă în prinţi din povesti orientale contează enorm. Sunt insule de fericire şi porţi de acces într-o lume a imaginarului, în care frumosul, muzica şi culorile estompează uraţenia realităţii şi fiecare îşi trăieşte cu intensitate visul, indiferent de povara karmei.
În ciuda săraciei cumplite, a condiţiilor mizere în care traiesc, a bolilor de care suferă şi a calamităţilor care se abat cu regularitate asupra lor, locuitorii Oraşului Bucuriei sunt un exemplu de generozitate şi de speranţă. E ca şi cum piramida lui Maslow ar fi anulată. Oameni care mor de foame şi dorm pe trotuar sunt capabili de ospitalitate şi ajutor reciproc; deşi au stomacul gol, visează şi luptă. E foarte evident că în faţa sărăciei - cea mai mare formă de violenţă potrivit lui Gandhi - alunecarea spre statutul de bestie sau de sfant e posibilă în egală măsură.
«Adevăratele nevoi ale Oraşului Bucuriei nu erau cele imaginate de Paul Lambert. Oamenii de aici nu vroiau să li se amelioreze condiţiile materiale ale vieţii lor. Hrana pe care o aşteptau era destinată spiritului, nu corpului rahitic al copiilor.» Una din aceste forme de hrană spirituală este educaţia, poate singura care are forţa de a schimba pe termen lung destinele oamenilor, scoţându-i din postura de victime şi ajutându-i să îşi construiască o viaţă mai bună. Maica Tereza spunea: «credem că sărăcia înseamnă oameni care mor de foame, nu au cu ce se îmbrăca şi unde dormi. În realitate, cea mai mare sărăcie e să simţi că nimeni nu te vrea, că nu eşti iubit şi nimănui nu-i pasă de tine.»
Pentru occidentali, pentru noi, cei care plonjăm într-o astfel de lume din fotoliul comfortabil, o carte despre sărăcie ne îndeamnă să mulţumim pentru ceea ce avem. Ne uităm la cei care sunt mai jos decât noi pentru a ne asigura porţia de fericire şi a ne confirma faptul că la noi e cald şi bine. Avem nevoie de existenta celor săraci şi bolnavi, repere faţă de care ne evaluăm din când în când. Sunt cu siguranţă mai multe niveluri la care un om poate reacţiona la o carte precum "La cité de la joie" şi sunt convinsă că dacă aplaudăm din postura de spectatori nu e suficient.
Ca o completare, potrivit UNICEF, 25 000 de copii mor zilnic din cauza sărăciei. Mor în linişte, în locuri îndepărtate şi izolate de pe pământ, mult prea invizibili pentru a şoca şi a transcede ignoranţa.
Următoarele statistici sunt din 1998 însă cred că se îndepartează destul de puţin de situaţia actuală.
Mai multe statistici aici.
