duminică, 31 iulie 2022

Povești de dragoste care au scris Istoria

 


Titlu: Regine din umbră. Amante și curtezane care au schimbat istoria
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2016
Traducere: 
Numar pagini: 187
ISBN: 978-606-8723-80-8

Dacă există căsătorie fără iubire, va exista și iubire fără căsătorie (Benjamin Frankin)

Există o istorie a omenirii compusă din date, locuri, întâmplări și o altă istorie, cred eu, mult mai interesantă, care se ocupă de zonele de umbră ale primei și care explică mai bine cum a fost posibilă aceasta.

Viața personală a celor care au făcut istoria sau, cel puțin au participat la ea, capătă o însemnătate particulară, pentru că, de cele mai multe ori, a influențat puternic desfășurarea evenimentelor și luarea deciziilor.

Prince-Charles-Camilla-Parker-Bowles-Bride-Camilla

Regine din umbră. Amante și curtezane care au schimbat istoria ne vorbește despre modul în care istoria lumii, din epoci și zone geografice diferite, s-a scris nu atât pe câmpul de luptă sau la masa negocierilor, ci în dormitoarele amantelor protagoniștilor. În prefața cărții, d-na Diana Manadache explică faptul că: „Istoria alianțelor matrimoniale a fost determinată de scopuri politico-diplomatice și de consolidare a dinastiilor potrivit statutului familiilor domnitoare. Drept urmare, de cele mai multe ori, viețile intime ale suveranilor sau ale moștenitorilor la tron au urmat alte căi, ei căutându-și fericirea în brațele amantelor. Pendulând între tradiția monarhică și nefericirea adusă de căsătorii impuse, regii și favoritele lor au scris o altfel de istorie, una aflată în penumbră, mai puțin cunoscută”.

Cartea scriitoarei spaniole Maria Pilar Queralt del Hierro aduce în fața cititorilor douăzeci de povești ale unor femei ambițioase, atractive, de multe ori, inteligente și cultivate, care au schimbat viața familiilor regale în care au intrat. De la Leonor de Guzman, supranumită „Regina Castiliei”, amanta și sfătuitoarea lui Alfonso al XI-lea, la Camilla Parker Bowles, amanta principelui de Wales, devenită, după căsătorie, Ducesă de Cornwall, istoria pare a urma același făgaș... epoci diferite, țări diferite, protagoniști diferiți... dar același scenariu desenat în lumini și umbre: mereu un bărbat, nefericit cu propria condiție și apăsat de greutatea unui destin pe care nu și l-a ales și o femeie decisă să lupte pentru un loc în inima și viața acelui bărbat. O poveste veche de când lumea care, totuși, se schimbă de-a lungul epocilor și desenează finaluri în acord cu aceste schimbări. Dacă doamna de Montespan, amanta regelui Ludovic al XIV-lea, cade în dizgrație și moare în sărăcie și singurătate, aproape cinci secole mai târziu, Camilla Parker Bowles se căsătorește cu principele de Wales, încununând o poveste de dragoste care a durat peste patruzeci de ani. Britanicii se pot aștepta ca una dintre cele mai celebre amante din istoria lor regală să le fie într-o zi regină. Sic transit gloria mundi…

Nu putem încheia această recenzie fără a menționa faptul că un capitol special este dedicat poveștii de iubire dintre regele Carol al-II-lea și Elena Lupescu. „Mai mult decât frumoasă, Elena Lupescu era extraordinar de atrăgătoare și, în ciuda tinereții ei, era uimitor de abilă în arta seducției. Într-atât de mult încât, după câteva săptămâni, când Carol s-a întors la București, tânăra Lupescu îl însoțea deja în calitate de amantă”. O pasiune fulgerătoare care avea să dureze tot restul vieților protagoniștilor  și care a schimbat, poate, destinul Românie. Nu vom ști niciodată cum ar fi arătat istoria noastră cu un Rege Carol al II-lea, devotat soției și fiului său, un exemplu de moralitate și fidelitate…

  • PLUSURI

    O carte foarte bine documentată, care reflectă cu acuratețe atmosfera diferitelor epoci istorice.
    Calitatea tipografică de excepție și suportul vizual foarte bine ales.

  • RECOMANDARI

    O carte despre „cealaltă istorie” a lumii noastre și a femeilor excepționale care au scris-o.

Categorie:  | Autor:  | Editura: 

Economia libertăţii

 


Titlu: Economia libertăţii
Autor: 
Rating: 
Editura: 
Anul aparitiei: 2009
Numar pagini: 352
ISBN: 978-973-8131-66-8

În numele toleranţei la care ne declarăm cu toţii adeziunea, putem accepta multe idei sau păreri care nu seamănă cu ale noastre. De exemplu, putem accepta că există câţiva politicieni necorupţi (nu neapărat incoruptibili). Sau putem accepta că există şi români vii de care merită să fim mândri. Sau că America nu e chiar Paradisul. Putem accepta chiar, cu o uşoară grimasă, că televizorul tâmpeşte şi Adrian Mutu chiar e un cititor asiduu. Când vine vorba despre capitalism însă, ne baricadăm repejor după nişte axiome pe care amorul nostru propriu, de homo consumericus, nu ne permite să le supunem duşului rece al întrebărilor raţionale.

Explicaţia e destul de banală: fiindcă plecăm de la premisa falsă că dacă toţi muncim, ajungem să credem că ştim de fapt cum stau lucrurile în capitalism, ca urmare suntem liberi să repetăm fără prea mult simţ critic şlagărele binecunoscute, precum "Capitalismul poate e criminal, dar e singura alternativă viabilă", "Decât 8 ore pe zi în comunism, mai bine 12 în capitalism" şi ceva mai publicitarul "Ah, ce bine că există Coca-Cola". Şi, odată epuizată această vastă şi diversificată paletă de opinii, putem trece la fotbal şi la politică.

Trebuie să mărturisesc de la bun început că ştiu la fel de multe despre economia politică câte ştiu despre tehnica surfilării sau rezistenţa materialelor. Însă există cineva care spune că nu trebuie să-ţi vină experţii, specialiştii şi doctorii în capitalism ca să înţelegi principiile fundamentale ale unei economii. Iar acela este un economist. Numele lui este John Chrysostom Médaille, este Profesor de Justiţie Socială la Universitatea din Dallas şi va lansa joi, 26 noiembrie, la Bucureşti*, o carte care dărâmă tot sistemul nostru de gândire economică, fundamentat pe "trebuie să mori 12 ore la birou pentru a avea siguranţa zilei de mâine". Cartea, numită "Economia libertăţii. Renaşterea României profunde", este editată de rebelul numit mai sus şi de un alt rebel, român - Ovidiu Hurduzeu şi este - o spun fără rezerve - o premieră în România. În paginile cărţii se găsesc, frumos ordonate, 14 eseuri şi studii semnate de 14 economişti şi gânditori de calibru din Occident şi ţara noastră**, care explică (într-un limbaj pe care-l înţeleg lesne şi habarniştii ca mine, dar şi cei care au studiat problema în amănunt) de ce ajuns în faliment măreţul şi inatacabilul capitalism şi, mai ales, ce trebuie făcut.

Nu voi face aici un rezumat al volumului, mult prea consistent şi savuros (!) pentru a nu fi citit pagină cu pagină, cu creionul în mână şi cu speranţa, atât de rară, că se poate schimba ceva. Însă poate primul pas pe care trebuie să-l facem pentru a înţelege de ce capitalismul nu este calea cea mai strălucitoare către bunăstare şi progres este să identificăm şi să analizăm miturile care-l legitimează.

MITUL NR. 1 - Capitalismul este un sistem coerent faţă de sine însuşi

Se poate dovedi cu uşurinţă falsitatea acestei afirmaţii cu ajutorul unui om serios, pe nume Chesterton, care spune răspicat:

"Capitalismul devine contradictoriu odată ce ajunge la desăvârşire întrucât lucrează cu mase de oameni care îndeplinesc în mod simultan două roluri opuse. Când majoritatea sunt salariaţi, este din ce în ce mai greu ca aceste persoane să fie şi consumatori. Capitalistul va încerca întotdeauna să reducă din cererile servitorului, dar prin aceasta nu face decât să taie din ceea ce consumatorul poate să cheltuiască. ["] Capitalismul vrea ca una şi aceeaşi persoană să fie simultan şi bogată şi săracă." Cred că unii, mai iniţiaţi în ale psihiatriei, ar numi asta "schizofrenie".

Sau poate cuvântul e prea dur - cum să nu funcţioneze capitalismul când el se fundamentează pe însăşi Piaţa, adică acel teren de joc în care fiecare are voie să facă şi să desfacă mărfuri sub delicata îndrumare a mâinii invizibile şi a statului care, după cum bine ştim, este imparţial, neutru, veghează doar ca "să nu se existe abuzuri". Într-o economie de piaţă, eşti liber să fii întreprinzător, să-ţi dezvolţi proiectele personale, să închei contracte cu cine vrei tu şi mai ales să refuzi. Teoria, trebuie să recunoaştem, e frumoasă ca o primăvară, dar în practică lucrurile stau un pic altfel. Ceea ce Hillaire Belloc a spus, dintr-o bucată, acum un secol, rămâne valabil:

"Majoritatea aşa-numitelor contracte "libere" sunt astăzi contracte leonine: aranjamente pe care unii au libertatea să le accepte sau nu, iar alţii nu au această libertate, pentru că, dacă le-ar refuza, ar crăpa de foame." Trebuie să admitem că asta nu înseamnă chiar dreptul de a alege, aşa cum ni-l închipuiam noi.

MITUL NR. 2 - Capitalismul - chiar cu eventuale contradicţii - rezistă

(se poate completa, după preferinţă cu argumente forte de tipul "...da, dovadă că am Mastercard şi cumpăr de la Carrefour pe bonuri de masă")

Nu, ceea ce trăim azi nu este capitalism în varianta lui imaculată. Un termen mai apropiat de realitate, dar ceva mai scămos, este cel de "keynesianism" - adică, pentru cei care au avut nota 2 la economie (ca mine; şi nu e o metaforă), apariţia statului în peisajul economic, care, miluindu-se de sectorul privat împărţit frăţeşte de câteva corporaţii imense, le sprijină pe acestea din urmă astfel încât toată lumea să fie fericită. Statisticile arată că aşa-zisul capitalism nu are nici o şansă de supravieţuire în lipsa cârjelor din ce în ce mai costisitoare ale statului (cârje care, din când în când, se mai frâng şi mai cad în capul contribuabilului. Dar ce contează câteva milioane - sau zeci, după cât de mare e ţara - de oameni aruncaţi în şomaj atâta vreme cât economia "trebuie relansată" pe aceeaşi reţetă, dovedită a fi falimentară?). Rezultatele modelului american, ne arată profesorul Médaille, sunt înfloritoare:

"... la începutul administraţiei Reagan, datoria naţională era de 700 miliarde de dolari; la sfârşitul erei Reagan-Bush a ajuns la 2,1 trilioane. S-a dublat odată, şi încă o dată, ajungând acum la 9,3 trilioane. Această creştere a datoriei reprezintă o creştere reală a impozitelor, întrucât împrumuturile sunt o formă de impozitare - impozite puse pe spatele generaţiei viitoare. Asta ne duce la o concluzie inevitabilă: capitalismul şi piaţa liberă sunt incompatible."[sublinierea mea., S.M.]

Da, dar ne rămâne, totuşi, proprietatea. Orice s-ar zice, în comunism nu aveai de nici unele, pe când în "capitalism" ai tot ce vrei. Cu prima parte sunt de acord, dar ce urmează după virgulă sună interesant. Aşa să fie? Vorbim despre acelaşi lucru? Pentru că "proprietate" nu înseamnă apartamentul pentru care vei plăti timp de 30 de ani o sumă aproape dublă faţă de valoarea lui, fără a fi vreun moment sigur că-ţi va rămâne ţie, nici maşina în leasing, pentru achitarea căruia ţi-ai mai luat un job, din cauza căruia familia, prietenii şi micile hobby-uri sunt lăsate de izbelişte. De ce amestec familia, prietenii, pasiunile în teoria asta economică? E simplu - dacă pentru capitalism, omul este o marfă, pentru distributism omul este un întreg care nu poate fi "spart" între muncă şi viaţă.

John Médaille: "La nivel teoretic, şi socialismul şi capitalismul absolutizează proprietatea, pentru unul ea este bună în mod absolut, pentru celălalt este răul suprem. La nivel practic însă, această diferenţă contează prea puţin deoarece în ambele cazuri proprietatea dispare în meandrele birocraţiilor publice şi private. În practică, socialismul se transformă în capitalism de stat, "aparatcikii" devenind adevăraţii proprietari, iar capitalismul devine socialism privatizat căci profiturile sunt privatizate, iar pierderile sunt socializate. [...] Fără democraţie economică, democraţia politică este limitată - asta în cel mai bun caz - sau este de-a dreptul o înşelătorie, în cazul cel mai rău".

Şi poate ar trebui să ne punem un semn de întrebare şi asupra atât de slăvitei "competiţii", văzută acum ca singurul fel în care oamenii pot să interacţioneze economic. "Capitalismul" înseamnă competiţie tot aşa cum ar însemna competiţie un meci de fotbal între mine şi Adrian Mutu, menţionat mai sus. Ca să poţi vorbi de competiţie, trebuie să poţi ai un punct de plecare comun. Nu vorbesc de actori economici egali - ar fi o absurditate - dar din aceeaşi categorie, comparabili adică. Ce leagă bătrâna de la sat care e nevoită să vândă laptele cu 50 de bani de multinaţionala care îl vinde cu 4 lei sub formă de apă chioară pasteurizată şi ambalată sofisticat? Nimic. Ce îi desparte? O nedreptate, şi încă mare.

CE PUNEM ÎN LOC?

Modelul economic propus de cei ce semnează cartea de faţă se numeşte distributism. El nu este o invenţie fabricată de vreun anarhist înfierbântat, nici de vreun think-tank finanţat de vreo corporaţie multinaţională. Nu este, deci, o utopie. A început deja să funcţioneze, şi nu numai să funcţioneze, dar să fie chiar mai eficient decât modelul "capitalist". Numai două exemple, cele mai relevante:

Cooperativele Mondragón din Ţara Bascilor actualmente, al şaptelea grup de afaceri din Spania. 114 firme deţinute în nume propriu sau în parteneriat. Peste 100.000 de angajaţi. De la înfiinţare, din 1956 până în anii 1990, puterea de cumpărare a membrilor cooperativelor a crescut cu cca. 250%. Caja - Casa de Economii a Mondragón - este a zecea bancă din Spania.

Regiunea Emilia-Romagna din Nordul Italiei. 4,2 milioane de oameni. Cea mai prosperă regiune din Italia. Industrie a firmelor mici. Salariul mediu în zonă este aproape dublu decât în restul Italiei, 45% din valoarea PIB-ului fiind creată în întreprinderi de tip cooperatist (cf. Kevin Carson)

Cum se poate? Tiparul după care sunt construite aceste insule de economie la scară umană este explicat în amănunt în paginile volumului. Trebuie spus, însă, de la bun început, că diferenţa cea mai mare este aceea că lucrătorii sunt proprietari. Adică au un drept real de decizie. Adică participă în mod real la bunul mers al cooperativei (cooperativa fiind, de fapt, celula de bază a acestui sistem). Adică nu sunt doar nişte rotiţe care se pot schimba la prima criză de nervi a managerului.

"Să ne gândim, de exemplu, ce ar însemna să ţii, în regim de piaţă, o mică berărie sau o cârciumioară, pe care ai deschide-o în propria casă. Cumpărarea unor recipiente şi mici tancuri de fermentare, a câtorva mese în plus pe care să le pui într-o cameră disponibilă folosită în chip de sală de restaurant ar necesita cel mult un împrumut la bancă. Plata lunară ar putea fi asigurată doar pe baza câştigului obţinut de la câţiva clienţi pe săptămână. Nişte muşterii seara şi în weekend, probabil proveniţi dintr-un cerc de cunoscuţi, ar permite să înlocuieşti o parte din munca salariată cu cea din restaurant, având posibilitatea să renunţi cu totul la serviciu, sau doar parţial, pe măsură ce clientela creşte. În această afacere, ca în multe altele de acest gen, costurile şi capitalul iniţial sunt minime, ceea ce înseamnă costuri de operare modeste."(Kevin Carson)

Cine se opune? Printre alţii (înţeleg prin "alţii" intermediarii aceia miraculoşi datorită cărora producţia de portocale din " Oltenia a crescut veritiginos anul acesta) se numără statul. Nerentabil, greoi, incapabil de a vedea pe termen lung. Acelaşi stat capabil să legalizeze orice pentru a obţine profit, impune micului întreprinzător condiţii umilitoare de funcţionare (de la licenţe, taxe şi autorizaţii fără număr până la controalele şi inspecţiile grave ale funcţionarilor statului în căutare de ocazii de şpagă). Este de un bun-simţ minimal să înţelegi că atâta vreme cât statul nu este un partener, ci un factor cu rol coercitiv, iniţiativa privată, "la firul ierbii", este descurajată:

În absenţa reglementărilor juridice privitoare la licenţe, zonare etc., oare câţi oameni ar deschide azi o frizerie dacă tot ce le-ar trebui ar fi un scaun, nişte foarfeci, piepteni şi pomade? Câţi oameni ar pune pe picioare astăzi un serviciu de taximetrie dacă n-ar avea nevoie decât de o maşină şi de un telefon mobil? Câţi oameni n-ar deschide o grădiniţă astăzi dacă s-ar strânge câţiva părinţi să plătească pe unii dintre ei ca să aibă grijăde copii?" (Roderick Long, citat tot de Carson)

Un stat al cărui scop nu diferă de cel al unui jandarm nu poate fi nici eficient, nici reprezentativ. Iată de ce Mircea Platon formulează, aparent paradoxal: "statul nu e reprezentativ decât în măsura în care sunt lucruri pe care nu le poate cuprinde",

iar James Matthew Wilson: "A vorbi, aşadar, de «interesele individului» ca şi cum aceastea ar fi în opoziţie cu cele ale «Statului» sau ale «societăţii» e literalmente absurd: creăm entităţi şi interese separate pentru a descrie ceea ce de fapt e legat organic".

Esenţial, pe ce se bazează economia distributistă? Simplu fie spus: pe dăruire. Sună utopic? Comparaţi atunci evoluţia Encyclopaedia Encarta, elaborată după cel mai serios model corporatist (la care Microsoft a renunţat anul acesta) cu cea a Wikipedia, la care fiecare contribuie liber (şi variaţiile pe această temă, mai ales în spaţiul on-line, sunt extrem de multe. Cel mai la îndemână ar fi pagina pe care citiţi aceste rânduri).

O economie a oamenilor cinstiţi (ştiu, sună uşor anacronic. Deocamdată...), departe de iluziile şi ingineriile financiare ale vremurilor noastre. Poate a venit vremea să-i capitalismului sălbatic i se opune distributismul domestic, iar pieţei de tip junglă să i se opună, de-acum, piaţa morală a distributismului. Şi dacă tot vorbim atât de adesea despre "bucuriile simple", poate a venit vremea să ne gândim la rece dacă merită să cumpărăm roşii fără gust de la supermarket, când le putem avea mai ieftin de la ţăranii din satele vecine (fiind o economie a oamenilor cinstiţi, combinatorii care fac ca preţul unui fruct să se tripleze pe distanţa de 30 de km dintre grădina ţăranului şi piaţa din oraş, ar cam trebui să fie scoşi din joc). În fond, premisele româneşti sunt cât se poate de favorabile. O ţară mare, cu încă mulţi ţărani care ştiu să muncească pământul (au cu ce, dar nu mai au de ce - şi asta, din cauza unei administraţii de tip hibrid, comunist-capitalist) şi din ce în ce mai mulţi tineri care au înţeles revoluţia internetului, pe care vor să-l folosească în scopul comunităţi(lor). Cu din ce în ce mai mulţi oameni care nu mai vor să trăiască în garajele urbane, muncind pe rupte în birouri, fără nici o bucurie. O ţară care stă însă prost la capitolul organizare şi, ca urmare, importă cu succes - cu tot Bărăganul şi Câmpia ei de Vest - porumb din Ungaria, seminţe din Bulgaria şi orice obicei prost din Occident. Cred însă că vom învăţa şi noi din lecţia pe care Occidentul e nevoit acum să o înveţe. Se zice că aşa fac cei înţelepţi.

Scris de Silviu Man

*La ora 20:45, la Sala Rapsodia, str. Lipscani, nr. 53. Vor lua cuvântul: John Chrysostom Médaille, Dan Puric şi Ovidiu Hurduzeu. Tot atunci se va lansa şi un alt volum valoros - "Mişcarea conservatoare" de Paul Gottfried (ediţie îngrijită de Mircea Platon, în traducerea colegului meu de pe secţiunea de Ştiinţe Umaniste şi Religie, Dragoş Moldoveanu)

** ... printre care Phillip Blond: gânditor politic britanic, comentator economic şi cultural, considerat "regele filozof" al conservatorilor britanici. David Ellerman: matematician, economist, filozof, sociolog. Doctorat în matematicí£. A predat economie, matematicí£, informaticí£ la diferite universití£ţi, a lucrat la Banca Mondialí£. Race Mathews: economist australian, fost parlamentar şi ministru în câteva cabinete laburiste. Actualmente este Senior Research Fellow la Facultatea de Business şi Economie a Universití£ţii Monash. Stefano Zamagni: profesor de economie la Universitatea din Bologna, consultant al Consiliului Pontifical pentru Justiţie şi Pace.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Eu nu fumez decât atunci când sunt nervos


    Titlu: Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemnițat
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2020
    Traducere: 
    Numar pagini: 213
    ISBN: 978-606-978-319-1

    Ziaristul și scriitorul turc Ahmet Altan are șaptezeci de ani. Și-a petrecut ultimii patru ani într-una din închisorile regimului Erdogan, acuzația principală fiind aceea de a fi transmis mesaje subliminale organizatorilor și participanților la încercarea de lovitură de stat din Turcia, din 2016. Este condamnat la închisoare pe viață.

    Nu voi mai vedea niciodată lumea este o carte uluitoare, pe care aș aseza-o lângă cele scrise de Viktor Frankl sau Aleksandr Soljenițîn și care ne arată modul în care regimurile totalitare (din diferite spații geografice și culturale, și din epoci diferite) încearcă și, din fericire, eșuează în a distruge adevărul, cultura și speranța.

    Ahmet Altan a scris această carte în închisoare și a încredințat-o avocaților săi care îl vizitaseră. Faptul că azi ea poate fi citită în multe țări (nu și în Turcia) este un miracol pentru care putem fi cu toții recunoscători.

    Mesajul principal al cărții este unul pe care îl întâlnim în aproape toată literatura spațiilor concentraționare: adevărata libertate nu poate fi confiscată unui om. Un regim poate încarcera un trup, dar nu și mintea sau imaginația. Și poate această idee este cea mai frumoasă formă de speranță acolo unde pare că nu mai există niciuna.

    Scriitorul reflectă asupra vieții și întâmplărilor care l-au dus în închisoarea regimului Erdogan și așterne pe hârtie gânduri, experiențe, conversații prin care încearcă să găsească un sens în ceea ce i se întâmplă. Binele și Răul fac parte din același univers și, uneori, granițele dintre ele se contopesc în mod brutal. Atunci când este arestat, polițistul îi oferă o țigară, iar scriitorul o refuză, spunând: „Eu nu fumez decât atunci când sunt nervos”, pentru că:

    „Mi-am dat seama încă o dată seama că, atunci când trebuie să faci față unei realități capabile să-ți întoarcă viața pe dos, aceeași biată realitate te va lua pe sus, asemenea, unui potop, numai și numai dacă îi cedezi și dacă te comporți așa cum aceasta se așteaptă de la tine să o faci. Ca unul care a fost azvârlit în valurile murdare, învolburate, ale realității, pot spune cu deplină siguranță că victimele ei sunt așa-zișii oameni inteligenți, care cred că trebuie să te comporți în concordanță cu această realitate. Există anumite acțiuni și cuvinte care sunt impuse de evenimentele, pericolele și realitățile înconjurătoare. Odată ce refuzi să joci rolul prestabilit, acționând, în schimb, și spunând lucruri neașteptate, realitatea însăși este luată prin surprindere – se izbește de digurile răzvrătite ale minții tale și se face fărâme. Apoi tu capeți puterea necesară de a aduna cioburile și a de a forma din ele, la adăpostul propriei minți, o altă realitate.” Ce splendidă declarație de forță, inteligență și speranță !

    • PLUSURI

      Emoția puternică pe care stilul narativ al lui Ahmet Altan o crează și forța indiscutabilă a modului în care exprimă libertatea și speranța.

    • RECOMANDARI

      O carte excepțională care își merită pe deplin locul în galeria marii literaturi a spațiilor concentraționare.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Mintea și sufletul, sufletul și inima, inima și durerea

     


    Titlu: Suferință și extaz
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2022
    Traducere: 
    Numar pagini: 416
    ISBN: 978-606-33-8983-2

    Uneori, cred că principalul „obiectiv” al literaturii este acela de a reitera realitatea în cele mai subtile, complexe, sublime și neașteptate moduri. Dincolo de poveștile despre descoperirea sinelui, dincolo de cărțile thriller care te antrenează și îți ascut simțurile detectiviste, dincolo de lirismul efervescent al poeziei (și, uneori, chiar și al prozei), există acel gen de cărți tulburătoare, de o realitate debordantă, cu o scriitură impecabilă. Așa am perceput eu lecturarea cărții lui Meg Mason, Suferință și extaz - un roman al realității tulburătoare care ni se înfățișează în cele mai neașteptate momente. Un roman de o tandrețe emoționantă și de o inteligență sclipitoare, dar care, trebuie să recunosc, mi-a solicitat foarte mult răbdarea și pe care l-am citit destul de greu: evident, asta nu-i știrbește din calitate, ci dimpotrivă.

    Martha și Ingrid sunt fiicele unor artiști – tatăl, un poet care crede că și-a ratat cariera, nepublicat, și mama care se ocupă cu restaurarea obiectelor vechi pe care le găsește în atelierul ei, lansând, în același timp, comentarii acide la adresa tuturor. Din start, lectura ni se recomandă ca fiind una ce se învârte în jurul unei familii oarecum disfuncționale, fragmentate. Nu știu dacă există întocmai un „epicentru” al acțiunii cărții, dar cred că totul se rezumă la personajul Marthei, din perspectiva ei fiind, de fapt, și prezentată întreaga acțiune. Oscilând între trecut și prezent, ea dă dovadă de încăpățânare și pare a fi chiar dificilă, oscilând între melancolie și înflăcărare, între haos și echilibru. În același timp, Patrick, bărbatul cu care se căsătorește, rămâne un fel himeră la care n-are să aibă vreodată acces.

    De fapt, aș putea spune că Suferință și extaz este, probabil, cea mai neconvențională poveste despre speranță, chiar dacă ar putea fi percepută în multe alte moduri. Într-adevăr, este o carte „multilaterală”, cu multe substraturi, efervescentă în ceea ce privește stilul în care este scrisă – amuzantă, lucidă, tristă, uneori de-o austeritate palpabilă, alteori de-o spiritualitate puternică, acută. Martha și sora ei mai mică, Ingrid, au acel gen de relație strânsă pe care mulți ar invidia-o – crescând cu doi părinți cu minți creative, mai mereu au fost nevoite să se sprijine una pe cealaltă. Când familia (după cum am spus, oarecum disfuncțională) se extinde pentru a o include pe mătușa Winsome, lucrurile devin mult mai intime, mult mai familiare.

    Povestea avansează de-a lungul copilăriei Marthei, moment în care îl întâlnim pe Patrick, un tip timid, însă politicos și agreabil, care se îndrăgostește de Martha – deși ea nu știe acest lucru. În schimb, viitorul are să-i readucă împreună, punându-i în cele mai neașteptate circumstanțe. În sine, cred că „adevărata poveste” a acestei cărți a început în momentul în care, atunci când a împlinit 17 ani, Martha a trebuitsă se lupte cu o anumită boală. Spun „anumită” pentru că, atunci când vorbește despre ea, Mason nu folosește niciun termen medical specific, ci o simplă liniuță („-”), lăsând la latitudinea cititorului posibilitatea de a asocia simptomele cu o boală mintală. Din acest moment, Martha se află în mijlocul furtunii, oscilând între diferite stări, înțelegând și neînțelegând ceea ce se întâmplă cu ea.

    De aici, lucrurile devin mult mai sensibile. Marthei i se spune că ar fi periculos să rămână însărcinată în timp ce urmează tratamentul medicamentos, și-aude acest lucru de la atât de mulți medici încât, la un moment dat, ajunge chiar să creadă că nu și-a dorit vreodată copii. Iar acest lucru ridică probleme personale atât în prima căsătorie, cât și în cea de-a doua. Pe parcursul întregii cărți, Martha trece prin foarte multe: în jurul ei viața se destramă, relațiile iau o nouă formă, ea face schimbări, concesii și, încet, dar sigur, ajunge își reconsideră întreaga viață. Uneori singura soluție este „să începi din nou, de la zero”.

    Suferință și extaz este un roman despre refugiu, despre puterea de a-ți găsi motivația, speranța și determinarea chiar și atunci când simți că nu mai ai nicio opțiune. Este un roman care abordează tematica sănătății mintale, a repercursiunilor pe care o astfel de patologie le are asupra dinamicii și calității vieții. Nu știu cât de amuzant este, de fapt, romanul, deși exegeza consideră acest lucru, însă știu că m-au mișcat extraordinar de tare anumite fragmente și decizii pe care Martha le-a luat. Am plecat din această lectură cu un gust amărui, pentru că, în speță, este vorba despre drama unei femei și despre lupta pe care, chiar dacă foarte subtil, o duce cu afecțiunea de care suferă. O carte care va rămâne mult timp în sufletul meu!

    Text scris de Andrei Cioată.

    • PLUSURI

      O carte de suflet, reală, cu personaje memorabile și acțiune credibilă. Replicile dintre personaje nu par deloc rodul unei ficțiuni, ci ar putea fi doi oameni din realitatea imediată a fiecăruia dintre noi.

    • MINUSURI

      Alternanța temporală poate fi destul de greu de urmărit, întrucât uneori pare că ar divaga de la cronologia firească.

    • RECOMANDARI

      Dacă vrei să citești o carte reală, complexă și profundă, atunci acest titlu este pentru tine.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    Dragostea se naște pe Facebook

     


    Titlu: Dragostea modernă
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2016
    Traducere: 
    Numar pagini: 308
    ISBN: 978-606-722-193-0
    Cumpara cartea

    Aziz Ansari este actor și are propriul său stand-up comedy show, a creat un serial numit Master of None și a scris o carte despre dragostea în zilele noastre. O carte atipică… despre noi înșine și despre încercările de a ne găsi jumătatea perfectă într-o lume care ne bombardează cu opțiuni și tentații.

    Aziz spune: „Stăm singuri, răvășiți de o mulțime de emoții, cu ochii holbați în ecran. Dar, cumva, suntem toți împreună în această experiență și ar trebui să ne găsim consolare în faptul că niciunul dintre noi nu are habar ce să facă… Au devenit fascinated întrebările de ce și cum  de atât de multe persoane sunt nedumerite când vine vorba despre ceva ce oamenii au reușit să facă dintotdeauna într-un mod eficient: să își găsească dragostea”. Pare un punct bun de plecare pentru a scrie o carte. Și exact asta face Aziz.

    aziz-ansari-a-decent-thou-020

    Împreună cu sociologul Eric Klinenberg de la Universitatea din New York, pune la punct un proiect de cercetare solid, în care au fost incluse sute de interviuri și focus grupuri cu oameni din Tokyo, Buenos Aires, Doha, Wichita, Paris... totul pentru a afla un răspuns la întrebarea: Cum ne găsim dragostea în lumea modernă? Prima surpriză pe care o au autorii este că nu există un răspuns, ci mai multe...

    Analizând date legate de comportament și creând propriul forum online de cercetare pe Reddit, ascultând mărturiile a sute de oameni și reflectând la propriile experiențe, Aziz Ansari ne oferă câteva insight-uri importante legate de modul în care ne raportăm la dragostea și la partenerii noștri: „Vrem pasiune, apă care dă în clocot. În trecut, oamenii nu voiau ca apa să dea în clocot, voiau pur și simplu apă. Odată ce se găseau și rămâneau împreună, făceau tot posibilul să încălzească lucrurile. În zilele noastre, dacă nu există pasiune și clocot, se consideră că e prematur să te căsătorești”.

    În plus, trăim într-o lume în care suntem bombardați cu opțiuni romantice, iar dușmanul cel mai aprig al binelui este mai binele. Avem platforme online de dating, Facebook, Instagram care vin toate la pachet cu o serie de dileme importante: cum se face că cineva are timp să posteze pe Instagram poze cu sandwich-ul de dimineață, dar amână ore în șir să ne răspundă la mesaje? De ce fostul/fosta și-a schimbat fără să ne anunțe status-ul pe Facebook de la in a relationship la it’s complicated?

    Și doar pentru a face lucrurile mai încurcate, mai multe opțiuni nu ne fac mai fericiți… ba chiar avem chinuitoare dificultăți să ne asumăm o relație pentru simplul motiv că nu suntem siguri că undeva, pe aproape, nu există o opțiune mai bună… adevărata jumătate…„În zilele noastre, dacă ai un smartphone, e ca și cum ai avea în buzunar un bar nonstop cu oameni singuri. Doar dacă tastezi niște butoane, ești, pe dată, cufundat într-un întreg ocean de posibilități romantice. La început e uimitor să înoți în acel ocean, dar îți dai seama curând, sau cel puțin așa se întâmplă pentru cei mai mulți dintre tinerii de azi, că e nevoie de mult efort ca să plutești și de un și mai mare efort ca să dai de persoana potrivită, cu care să ajungi la țărm”.

    „Dragostea modernă” este o îmbinare fericită de cercetare sociologică și umor, de date concrete și experiențe personale, toate menite să contureze imaginea reală și amuzantă a iubirilor, speranțelor și, uneori, a eșecurilor noastre.

     

     

    • PLUSURI

      Umorul fantastic al lui Aziz Ansari care face din Dragostea modernă o carte de care cu greu te poți despărți.
      Concluzii sociologice de valoare desprinse din studii aprofundate și atent construite.

    • RECOMANDARI

      O carte care explică pertinent și amuzant de ce găsirea unui partener de viață pare să fie una dintre cele mai dificile provocări ale societății moderne.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: 

    joi, 28 iulie 2022

    Privind literatura cu speranță

     


    Titlu: Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi
    Autor: 
    Rating: 
    Editura: 
    Anul aparitiei: 2010
    Traducere: 
    Numar pagini: 253
    ISBN: 978-973-50-2678-3

    ,,Cartea este ca lingura, ciocanul, roata sau dalta. Odată inventate, nu pot fi ameliorate în mod semnificativ. Nu se poate inventa o lingură mai bună decât o lingură. Cartea a dovedit ce poate şi nu vedem un alt obiect mai bun decât ea pe care l-am putea crea pentru aceeaşi întrebuinţare.’’

    Nu încetez să mă minunez de firescul acestor afirmaţii. Citeşti această demonstraţie simplă, te pătrunzi de ea şi îţi spui: exact aşa stau lucrurile, cum de nu mi-a trecut prin minte până acum?! Este darul marilor gânditori să reveleze adevărurile esenţiale, cel pe care noi, oamenii grăbiţi, nu le mai ghicim de sub un întreg moloz postmodern.

    Dialogul dintre actorul şi scenaristul Jean-Claude Carrière şi scriitorul Umberto Eco a devenit o carte cu un titlu glumeţ, iată, ,,Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi’’. Dar subiectele abordate, toate satelizând tema sensului literaturii, depăşesc orice superficialitate ori bagatelizare. Acest dialog erudit, dar colocvial, ar putea servi oricând ca ireproşabil manual de literatură oricui ar vrea s-o înţeleagă în profunzime. Se întâmplă astfel deoarece, în calitatea sa de bibliofil înveterat, Umberto Eco este capabil să ofere oricând şi oricui o istorie a cărţii în idee sau în formă. În acelaşi timp, întrebările lui Jean-Caude Carrrière aruncă proiecţii asupra viitorului cărţii care pentru Umberto Eco rămâne o ,,invenţie’’ unică şi irepetabilă care îşi va putea modifica suportul, materialitatea, dar niciodată esenţa, forţa sa dospind în şi prin cuvânt.

    Unul dintre cele mai interesante aspecte din multiplele referiri la istoria şi receptarea literaturii este, în ochii mei, problema celebrizării unei cărţi. Umberto Eco istoriseşte cu acest prilej povestea unor cărţi ajunse azi pe buzele tuturor pentru că lecturile mai multor generaţii le-au consacrat ca atare. Se pare că nimic nu le va mai putea scoate din mentalul colectiv. Pe de altă parte, Umberto Eco este un rafinat cunoscător al unor scrieri care au fost pierdute şi ulterior regăsite. Există cărţi şi autori care păreau sortiţi uitării, dar pe care posteritatea i-a redescoperit. O altă idee fascinantă este aceea că nicio operă nu se naşte capodoperă, ci ea devine. Ca o scriere să se transforme în capodoperă ea trebuia să acumuleze lecturi numeroase şi diferite care o aureolează peste timp. Privilegiate vor fi textele uşor obscure care nu-şi dezvăluie facil sensul, pentru că oamenilor le plac întotdeauna lucrurile provocatoare.

    În linia acestor sugestii, devine foarte clar de ce tragedia ,,Hamlet’’ a devenit atât de traficată, iar un Kafka ori un Joyce așijderea. Este pentru că în aceste cazuri intervine un mister niciodată epuizat, le este inserată o frumoasă nebunie. Probabil că autorul misteriosului şi ezotericului ,,Numele trandafirului’’ ar declara oricând că viitorul rămâne deschis autorilor originali, profunzi, atipici.

    • PLUSURI

      Optimismul justificabil şi erudit cu privire la destinul literaturii.

    • RECOMANDARI

      O demostraţie literară excelent argumentată care va seduce atât pe împătimiţii lecturii, cât şi pe scepticii ei.

    Categorie:  | Autor:  | Editura: