Transformă-ți visele în realitate!

 

Titlu: Dream It, Do It, Live It: 9 Easy Steps to Making Things Happen for You
Autor: Richard Newton & Ciprian Adrian Rusen
Rating: 
Editura: Capstone Publishing
Anul aparitiei: 2013
Numar pagini: 216
ISBN: 9780857084569

Fiecare dintre noi are vise. Unele mai mari, altele poate mai mici, unele mai ușor de transformat în realitate, altele mai greu de împlinit. Unele persoane își descoperă visele mai devreme și apoi își construiesc viața în jurul acestora, împlinirea lor fiind ceva aproape de la sine înțeles. Însă alți oameni își descoperă visele mai târziu, iar împlinirea acestora cere mai multă muncă. Asta în cazul în care știu de unde să înceapă. Pentru că multe vise par aproape irealizabile, mai ales în condițiile în care timpul celor mai mulți dintre noi este întins la maximum între job sau școală, obligații zilnice în casă, diferite drumuri sau probleme apărute pe neașteptate, familie, prieteni, hobby-uri și nenumărate alte sarcini suplimentare. Prinși în programe atât de aglomerate, mereu pe fugă, mereu ocupați cu altceva, adesea nu mai avem nu doar timpul necesar, dar nici energia și concentrarea cerute pentru a lucra la transformarea viselor noastre în realitate. Așa că un mic ajutor este binevenit.

Nu obișnuiesc să citesc cărți din categoria self help. Însă titlul acestui volum m-a atras, tocmai pentru că deși am câteva vise importante, nu fac nimic pentru ca acele vise să devină ceva real. Așa că eram curioasă să descopăr o metodă prin care aș putea schimba asta. Și, bineînțeles, trebuie să recunosc că și coperta drăguță a fost un factor care m-a făcut să pun cartea aceasta în wish list. Majoritatea volumelor de acest gen nu au neapărat și coperte atrăgătoare și oricât de des am auzi că nu trebuie să judecăm o carte după copertă, trebuie să recunoaștem că într-o oarecare măsură, o facem. Până la urmă, exact asta îți sare în ochi atunci când intri într-o librărie.

Dream It, Do It, Live It nu face treaba în locul tău. Evident :) Însă îți organizează visele, munca, drumul pe care trebuie să pășești și nu în ultimul rând, pe tine. Transformă niște gânduri haotice într-o cale pe care să o poți urma. Este un sprijin solid și constant pe care îl ai de la început până la final, oferindu-ți de-a lungul călătoriei exact lucrurile de care ai nevoie în orice moment. La început îți asigură un boost de entuziasm, te face să îți privești visul nu ca pe ceva imposibil ci ca pe un lucru realizabil. Ceva ce chiar ai putea face cu adevărat! Mai târziu, îți oferă mijloacele necesare pentru a-ți organiza visul, pentru a vedea imaginea de ansamblu, precum și fiecare treaptă ce va trebui urcată. Te surprinde apoi cu o metodă de lucru pe care poate nu ai fi bănuit-o, te ajută să începi să vezi rezultate mult mai devreme decât te-ai fi așteptat. Autorii și-au îndeplinit probabil o mulțime de vise, pentru că par a ști exact fiecare etapă pe care o vei experimenta, indiferent care este visul tău. Știu când vei întâmpina probleme, știu că uneori când vei da de obstacole mari vei fi tentat să renunți sau să amâni pe termen indefinit, știu când ai nevoie de încurajări și cum să te readucă pe drumul de pe care încercai poate să fugi, de teamă. Știu și că spre final, atunci când visul tău este aproape finalizat, nerăbdarea și emoțiile te pot face să te oprești fie prea târziu, fie prea devreme și continuă deci să te ghideze până la capăt.

Modul în care autorii sugerează să utilizezi cartea pare într-adevăr cel mai potrivit: citește sau doar răsfoiește mai întâi volumul în ansamblu, pentru a-ți face o idee generală. Apoi, alege-ți visul pe care vrei să îl realizezi și începe să recitești fiecare pas pe care îl ai de făcut chiar în momentul în care îl faci. Nu trece mai departe, la lectura următorului capitol până când nu ai încheiat prima etapă a visului.

• PLUSURI

  Așa cum spuneam mai devreme, nu obișnuiesc să citesc genul acesta de cărți. Deci nu pot să compar Dream It, Do It, Live It cu alte volume care tratează același subiect. Însă ce pot spune este că această carte chiar își îndeplinește scopul. Te face să crezi cu adevărat că îți poți împlini visul și te învață într-adevăr cum să o faci. Mai mult, oferă soluții simple, un plan foarte ușor de urmat, iar ilustrațiile, structurarea în pagină a textului și designul prietenos transformă parcurgerea cărții într-o adevărată plăcere.

• RECOMANDARI

  Oricui are un vis pe care vrea să îl transforme în realitate.

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Richard Newton & Ciprian Adrian Rusen | Editura: Capstone Publishing

„Lista Istodor” de cărți românești, o abordare inedită a istoriei literaturii române

 

Titlu: 101 cărți românești de citit într-o viață (fragment)
Autor: Eugen Istodor
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 280
ISBN: 978-973-46-3230-5

Să scrii despre o carte în care se scrie despre cărți... Într-un film de animație care se numește Robots este o scenă în care personajul principal intră într-o fabrică de roboți. El exclamă stupefiat: Robots building robots! (Roboți care construiesc roboți!). Asta a fost și prima mea reacție când am înțeles despre ce carte am ales să scriu. O consider o provocare și sper să-i fac față cu brio!

Printr-o culegere de cărți românești ce străbat timpul culturii române de la începuturi până... într-un anumit punct, Eugen Istodor ne oferă – așa cum ne așteptăm, de fapt – viziunea lui asupra unor opere literare despre care se poate spune că definesc literatura română ca întreg. Dar cartea aceasta nu oferă – și aici intervine ineditul – doar viziunea lui. El alege, pentru fiecare dintre aceste cărți „câte o declarație de dragoste luată de la oameni dintre cei mai diferiți, de la taximetriști la filosofi”. De referință pentru un pasionat al cititului, dar și pentru un simplu curios, cartea are un magnetism propriu scriitorilor români, o viață proprie pe care și-o trăiește între coperți. Cine o va deschide, va trăi și el din ea, prelungindu-și propria viață în același mod în care, ne spun medicii, fumatul o scurtează. Pentru că, deși să citești despre 101 cărți românești nu este ca și cum le-ai citi cu adevărat, este totuși o revelație să afli ce simte și gândește despre ele un scriitor (care este, nu-i așa, un profesionist al cărților) și, în același timp încă o persoană a cărei viață are mai puțină legătură cu literatura. Și apoi, sincer, te face mai mult decât curios să vrei să citești acele cărți.

Prima parte este o introducere. Și e de-a dreptul revelatoare. Istodor își prezintă copilul – creație a dublului său eu, cel literar (chiar dacă, de data aceasta se află de partea cealaltă a redutei și tratează ca cititor) și cel românesc (care-i oferă avantajul percepției naturale a cărților și care a stimulat, probabil, nașterea acestei cărți) – cu o onestitate deconcertantă. Îi cunoaște punctele forte dar îi acceptă și slăbiciunile. Este o declarație, dar nu se vrea mai mult decât o aducere la cunoștință. „Nu încep să elogiez ceea ce nu există. Vreau să afli – recapitulez ceea ce avem”. O prezintă ca pe o carte cu „o anumită ținută, un altfel de dialog între critici-public-viitor, dar știe că nu-i va rezista testului timpului: „... cartea mea, scrisă ca să impună în epoca vorbelor pripite, se va stinge în timp, odată cu operele selectate, ce altora vor părea fără haz ori fără anvergură”.

În introducerea lui, Istodor dezvăluie într-un mod de-a dreptul halucinant problemele de care suferă literatura română și de care va mai suferi, probabil, un timp de-acum încolo și care sunt menționate într-o cavalcadă de descrieri de-a dreptul șocante, ușor de acceptat dacă sunt luate separat și înfrumusețate cu sublime lucruri pozitve, dar care descuamează spiritul când sunt citite așa cum ni le-a prezentat el, crud și fără menajamente: „Mult timp am fost niște copiști, niște traducători. Nevoia continuă de a recupera timp și spațiu pierdute. Spațiu public mereu meschin și obtuz la schimbări, trăgând mai mult spre bârfă, spre șuetă decât spre valorizare, spre discuție de idei. Stagnare, dese rupturi și fugă a valorilor. Opere neînțelese, opere tipărite târziu, opere neintrate în conștiința publică. [...] Enciclopedism, confuzie a valorilor și planurilor, lipsă de specializare. Analfabetism. Izolare. Greutatea traducerii în limbi străine. Lipa unui mediu profesionist de promovare a valorilor.” Iar autorul continuă să „rătăcească” prin literatură, menționându-i lipsurile („Mi-a părut rău că nu avem, în afara sclipirilor sadoveniene de arme răzeșești, roman cavaleresc, roman istoric. Ce lipsă”) dar și părțile bune („Romanul polițist, cartea pentru copii, sefeul, bun, cu câteva excepții remarcate de mine”.

Interesantă mi s-a părut abordarea literaturii din perioada comunistă. Nu este percepută, așa cum m-am așteptat, ca pesimistă sau falsă. Este luată ca atare și valorificată.

Cartea este construită cronologic, începând cu O samă de cuvinte de Ion Neculce și terminând cu Capcanele Istoriei de Lucian Boia. „De la cartea bârfelor la cea a deslușirii unei aventuri intelectuale”, 101 cărți românești de citit într-o viață este o poveste scrisă „pentru un scriitor tânăr, pentru un cititor tânăr”.

Fiecare carte selectată beneficiază, după cum am spus, de o scurtă prezentare a lui Eugen Istodor – prezentări rafinate, aș adăuga, nelipsite de un simț realist-ironic, al cititorului împătimit care are avantajul de a fi dublat de un scriitor consacrat – și de o părere nespecialistă a câte unui cititor. Iar aici, registrul se schimbă. Profesionalismul cedează locul sincerității simple, fără învelitori recenziste. Nici nu lipsește ironia, sarcasmul – uneori – sau simțul realist. Dar părerile sunt, oarecum, mai din popor, fără apel la alte opere, la curente literare sau la critici anterior exprimate.

101 cărți românești de citit într-o viață nu este o carte ce va putea fi ignorată. Cu siguranță va deveni un catalog-imagine a evoluției literaturii. Fără să urmărească (cel puțin la nivel declarativ) acest lucru, Eugen Istodor a creat un pivot în percepția literaturii române de către români și în felul în care o carte trebuie înțeleasă și acceptată. Într-un fel foarte plăcut, a dus spre profesionalism acel „Ai citit cartea? Și cum ți s-a părut?” care ne-a ajutat întotdeauna să percepem și să înțelegem cumva mai amplu o operă literară.

E-book gratuit !

Descarcă în format PDF

• PLUSURI

  O carte catalog, absolut necesară în literatura română, o compilație de titluri care crează laolaltă grosul valoric al literaturii române. Stilul lejer o face ușor de abordat, iar în comentariile cititorilor cititorul se poate regăsi ușor.

• RECOMANDARI

  O carte care trebuie, în mod obligatoriu, să se afle pe rafturile bibliotecii oricărui român. Iar datorită ei, rafturilor se vor umple destul de rapid. Cu alte cărți românești.

Categorie: Cultura generala | Autor: Eugen Istodor | Editura: Polirom

Când „a avea” ţine loc de „a fi”

 

Titlu: Grădina plăcerilor lumeşti
Autor: Joyce Carol Oates
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Mihaela Negrilă
Numar pagini: 540
ISBN: 978-973-46-2377-8

„Câteodată se simţea mai în vârstă decât Nancy. Asta o obosea. O copleşea brusc un sentiment de expansiune, uneori ameţitor, era prea mult ca să-l poată îndura; ca în visele alea în care alergi, alergi, alergi- dar încotro? Sau ca atunci când, treaz fiind, după ce te-ai frecat mult la ochi, vezi lucruri pe care alţii nu le văd sau nu doresc să le vadă.”

Grădina plăcerilor lumeşti este destinul unei femei, modelat de cei trei bărbaţi importanţi din viaţa ei: tatăl-Carlton, bărbatul iubit-Lowry şi fiul-Swan. Povestea a trei generaţii din familia Walpole, mizeria în care trăiesc, ascensiunea şi declinul. Povestea unor oameni care se zbat cu propriile limite, care nu-şi găsesc rostul în lume, ancoraţi în diverse abuzuri şi împovăraţi de trecutul moştenit. Dacă în viaţă clasa socială, educaţia, averea fac distincţie clară între indivizi, în moarte e egalitate, destinul tragic loveşte-n toţi cu aceeaşi cruzime.

Încă de la primele pagini m-a surprins realismul care îmbracă fiecare rând, făcându-mă să mă gândesc la afirmaţia lui Stendhal: „romanul e o oglindă care se plimbă pe un drum, reflectând când azurul aerului imaculat, când gunoiul şanţurilor murdare”. Realism creat cel mai bine prin limbajul aparte, care este şi punctul forte al autoarei, mai ales în această parte, unde, cu un stil brut, aproape bărbătesc, punctează fără menajamente chestiuni mai delicate, nelipsind nici violenţa sub diverse forme, care i-a atras şi multe critici. Dar a acuza scriitura lui Oates de prea multă violenţă e ca şi cum ai acuza viaţa de prea multă realitate.

Textul frapează nu prin povestea, care este până la urmă destul de banală, sau prin personajele cu care oricum nu-ţi prea vine a simpatiza, ci prin vocea naratorului ce conturează atât de clar zbaterea interioară a acestora. Cea mai bună parte este, fără îndoială, începutul care se concentrează asupra lui Carlton şi a primilor ani din viaţa fiicei sale, Clara, portretizând existenţa dezolantă a culegătorilor sezonieri. Citind Grădina plăcerilor lumeşti, mai ales primele două capitole, aveam impresia că sunt în lumea surorii mai întunecate a romanului lui Kerouac- Pe drum.

De mulţi ani mă tot chinui să înţeleg ce sare şi piper îi trebuie unui roman pentru a ajunge în literatura clasică. Chiar dacă răspunsul la această întrebare, cel puţin vag, l-am intuit, oricât de complexe şi captivante ar fi fost cărţile citite, nici una nu avea acel ceva, pentru a-şi câştiga locul în această categorie. Până acum. „Mda, asta e vocea unui clasic” mi-am spus citind Grădina plăcerilor lumeşti, fiind atât cronica unor timpuri, un document socio-cultural al unei Americi tulburată de recesiune, cât şi în afara timpului prin drama personajelor care ar rămâne aceeaşi, chiar şi scoase din context, pentru că, în fond, toată tragedia provine mai puţin din exterior şi mai mult din alegerile fiecăruia, din instinctele care-l conduc, ignoranţă şi lipsa credinţei.

Din fata visătoare care „Credea că iubirea era o stare în care avea să intre aşa cum intrai într-o casă nouă sau aşa cum treceai graniţa într-o altă ţară. Şi nu doar această dragoste neîmpărtăşită, unidirecţională; ci şi acel tip de iubire care-i era prezentat în cărţile de benzi desenate şi în revistele cu poveşti romantice: o iubire care s-o transforme şi s-o schimbe pentru totdeauna.“, Clara se metamorfozează rapid într-o femeie ce alege, fără să stea prea mult pe gânduri, stabilitatea pe care putea să i-o ofere Curt Revere, în detrimentul celui pe care-l va iubi toată viaţa.

Cea mai fermecătoare prezenţă a cărţii este neliniştitul Lowry, pe care mi-l imaginam ca pe unul dintre personajele lui Kerouac, unul dintre tinerii generaţiei beat. Opusul ei şi-al lui Revere, acesta îi mărturiseşte Clarei: „Mi-ar plăcea ca tot ce posed să fie într-o geantă pe care s-o iau cu mine. Nu vreau lucruri care să mă lege de un loc. Dacă aş poseda multe lucruri, cum avea tatăl meu, atunci ele mi-ar sta în cale şi n-aş vedea limpede. Când ai lucruri eşti nevoit să-ţi fie teamă de ele. De pierderea lor.” Fără a fi vreun erou, deşi el este cel care o salvează pe fată din mocirla în care trăia, cu defecte, greşeli şi temeri ca orice om, acesta pare singurul care observă un adevăr fundamental ce altora le scapă: „a avea, dar a nu fi, înseamnă să-ţi pierzi sufletul”

• PLUSURI

  Realismul, limbajul colorat, personajele în care te regăseşti cu uşurinţă fiind o îmbinare de stereotipuri

• MINUSURI

  Finalul previzibil

• RECOMANDARI

  Celor care suportă o poveste deprimantă, o porţie zdravănă de realitate şi dovada clară a cât de puţin au de-a face banii cu fericirea

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Joyce Carol Oates | Editura: Polirom

Cântec de leagăn pentru moarte

 

Titlu: Cântec pentru cei neîngropați
Autor: Jesmyn Ward
Rating: 
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Mihaela Ghiță
Numar pagini: 304
ISBN: 978-973-46-7371-1

Viața noastră este clădită dintr-o sumedenie de mici piese de puzzle, pe care de-a lungul anilor încercăm să le grupăm, să le adunăm într-un tablou de ansamblu, astfel încât să obținem fericirea sau cel puțin iluzia acesteia. Despre iluziile unei existențe împlinite vorbește și volumul Cântec pentru cei neîngropați, semnat de tânăra naratoare Jesmyn Ward, volum tradus în 2018 la editura Polirom.

Romanul pornește de la narațiunea extrem de persuasivă și matură a unui adolescent, pe numele său Jojo, un băiat afroamerican al cărui destin este marcat de abandon și sărăcie emoțională, fiind cumva respins constant de mamă, dar ocrotit atent de bunic, cel care clădește în puber o nouă coloană vertebrală, formată din valori și virtuți.

Paralel cu monologul acestuia, descoperim și figura inedită a unui alt băiat din alte timpuri, pe numele său Richie, o fantomă din perioada segregației. Cumva povestirea acestuia devine paralelă cu evenimentele moderne, amintindu-le cititorilor despre cât de efemeră este viața și cât de importantă este menirea cu care venim pe acest pământ.

Cea de-a treia figură masculină de anvergură este Riv, bărbatul curajos, integru, devenit bunic, despre care putem afirma cu certitudine că este elementul de conexiune între băieți. El este acel portal de timp care conectează trecutul de prezent, lăsându-ne un spațiu prin care să descoperim întregul fir narativ și să înțelegem de ce este important să nu ne trădăm rădăcinile și principiile în care am fost crescuți.

Și personajele secundare merită întreaga noastră atenție, deoarece sunt extrem de pregnante pentru a înțelege întreg romanul. De exemplu, cuplul Michael – Leonie este un prototip aproape mitic de pasiune distructivă, care îi aruncă în abis, îndepărtându-i de normele unei civilizații care nu-i înțelege. Uniți într-un mariaj dictat de adicție și de obiceiuri nocive, aceștia par desprinși din anturajul mitologiei antice, când nenumărate cupluri jertfeau bunăstarea copiilor de dragul unei iubiri aproape indecente.

Jesmyn War este o naratoare impresionantă, un rafinat observator al figurilor umane. Își plămădește personajele dintr-un aluat fin, în care a pus o doză sănătoasă de sarcasm, ironie și tristețe. Meritul autoarei este că-și creionează eroii, apropiindu-i de anumite prototipuri cu care vrei să rezonezi sau să-i disprețuiești de-a lungul lecturii.

Romanul Cântec pentru cei neîngropați este o carte despre morții care încă mai trăiesc, ducându-și existența la limita societății, ascunși adânc de ochii celor care preferă să renege răul, să-l mute într-o zonă în care să nu le incomodeze traiul de zi cu zi. Este de la sine înțeles că narațiunea din prezentul roman este una extrem de specifică, sensibilă și pe alocuri emoționantă, dar și cu momente care ar putea trezi dezamăgire și dezgust.

Condiția umană în această carte este privită prin prisma unui caleidoscop al eternității și al tragicomicului. Personajele construite sunt aidoma unor păpuși pe care un nevăzut conducător le dirijează, aruncându-le din deznădejde în extazul păcatului. Jesmyn Ward a continuat, cu succes, tradiția scriitorilor incisivi, cu un stil memorabil și atemporal.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Jesmyn Ward | Editura: Polirom

Lumea secretă a sexului și a puterii

 

Titlu: Madame Claude. O lume secretă a plăcerii, privilegiilor și puterii
Autor: William Stadiem
Rating: 
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2018
Traducere: Claudia Roxana Olteanu
Numar pagini: 334
ISBN: 978-606-95078-3-4

Madame Claude este o femeie care a făcut istorie. A fost, probabil, prima femeie care a înțeles puterea sexului și l-a transformat într-un business nu numai foarte profitabil, dar și extrem de influent. Sexul, așa cum l-a înțeles și promovat madame Claude, nu a fost numai despre câștiguri financiare, ci mai degrabă, a fost un instrument de exercitare a puterii și de construire a influenței la nivelurile cele mai înalte ale societății.

Cartea lui William Stadiem spune povestea fascinantei Madame Claude, încercând să descifreze câte ceva din misterul care a înconjurat întotdeauna acest personaj și să pătrundă în lumea celor puternici și dornici de plăcere.

Cea care a fost numită regina franceză a sexului a fost autoarea multor premiere în domeniul industriei sexului. Madame Claude (pe numele ei adevărat Fernande Grudet) a fost prima care s-a gândit, în perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, că e mai eficient și este o pozitionare mai elegantă ca fetele să nu se afle într-un bordel, ci să fie trimise acasă la client sau în apartamente de lux. I se mai spunea și „Alo, Oui” pentru că aceasta era expresia cu care răspundea întotdeauna la telefon. William Stadiem povesteste cum această femeie deosebit de inteligentă și-a creat sistemul și cum a țintit doar bărbați foarte bogați și influenți, „fetele” fiind doar pentru prietenii pe care îi accepta ea ca fiind parte din lumea la care voia sa ajungă. Abordarea ei „strategică” i-a asigurat succesul și accesul într-o lume în care se pătrundea extrem de greu.

Printre clienții fetelor lui Madame Claude s-au numărat președintele Kennedy (despre care se spune că și-a ales o fată care semăna izbitor cu soția sa, Jackie), șahul Iranului și patronul concernului Fiat, Giovanni Agnelli. Desigur, și mulți alții despre care încă nu se știe nimic public.

Interesant este și sistemul pe care Madame Claude îl crease pentru a alege fetele care lucrau pentru ea. Autorul descrie cu lux de amănunte în carte modul în care fetele erau triate după educație, după calitatea conversației, postura corpului și mersul pe tocuri, și treceau printr-un curs de igienă personală.

Valoarea cărții lui William Stadiem, specialist în istorie socială și scriitor, este dată și de accesul pe care autorul l-a avut în lumea lui Madame Claude, de discuțiile neoficiale cu aceasta și de interviurile luate apropriaților celebrei matroane. Este o carte care reprezintă o cheie importantă în înțelegerea relației complicate și fascinante dintre sex, plăcere și putere. O relație mediată și perfecționată de o femeie ambițioasă și inteligentă, care a avut marea calitate de a ști mereu ce vrea să obțină. Și care nu s-a oprit până nu și-a realizat obiectivele.

• PLUSURI

  Cercetarea amănunțită a subiectului cărții și accesul autorului la surse de primă calitate.
  Stilul narativ, cu accente de jurnalism de investigație care oferă obiectivitate și profunzime cărții.

• RECOMANDARI

  O carte despre sex, plăcere și putere, dar mai ales despre o femeie care a reușit să le controleze și să le modeleze după propria viziune.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: William Stadiem | Editura: Corint

Harry Potter, povestea a opta

 

Titlu: Harry Potter and the Cursed Child (Parts 1 & 2)
Autor: Jack Thorne (scenariu aprobat de J.K. Rowling)
Rating: 
Editura: Little Brown UK
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 343
ISBN: 9780751565355

Am crescut cu Harry Potter și nimic nu cred că va mai reuși vreodată să mă entuziasmeze mai mult decât apariția unui nou roman sau film cu micul vrăjitor și prietenii săi. Finalul Talismanelor morții a fost perfect și, cu toate că după ce am terminat de citit pentru prima oară epilogul îmi doream din tot sufletul să apară și cartea cu numărul opt, apoi cea cu numărul nouă și tot așa, între timp am ajuns să respect decizia luată de Rowling în 2007, chiar dacă asta însemna că nu vor mai exista povești cu Potter. Însă, după succesul moderat de care s-a bucurat romanul ei „pentru adulți”, Moarte subită, am observat o schimbare: a fost lansat site-ul Pottermore, aproape săptămânal auzeam câte o știre nesemnificativă despre personajele din HP, o nouă trilogie de filme a căror acțiune are loc în aceeași lume a vrăjitorilor pe care o iubeam a fost anunțată – Rowling fiind cea care va scrie scenariul pentru toate peliculele – și, cireașa de pe tort, o piesă de teatru care era, de fapt, cea de-a opta poveste a fost plănuită spre a fi pusă în scenă în 2016. Cu cât se apropia data lansării, cu atât deveneam mai... nerăbdător să o citesc și iată că s-a ajuns și la asta. Se ridică această poveste la nivelul așteptărilor astronomice ale fanilor?

Nu e ușor să fii fiul lui Harry Potter. Când tatăl tău este celebru pentru că l-a învins pe cel mai temut vrăjitor întunecat din toate timpurile, pe umerii tăi apasă o povară imensă: toți se așteaptă de la tine să te ridici la nivelul tatălui tău, să faci lucruri cel puțin la fel de importante pentru comunitate și să devii un model demn de urmat. Asta simte Albus Severus Potter zi de zi, oră de oră, iar lovitura de grație pare să vină tocmai în cadrul ceremoniei de început de an a Hogwarts, când este repartizat la Slytherin, casa celebră pentru vrăjitorii malefici pe care i-a „scos în lume”. Din fericire, Albus îl întâlnește pe Scorpius Malfoy, fiul lui Draco Malfoy, iar între cei doi se naște o prietenie atât de puternică încât, în unele momente, pare mai mult de atât. Împreună, cei doi vor încerca să repare câteva dintre greșelile trecutului folosind o Clepsidră a Timpului, dar făcând asta vor schimba și viitorul.

Cum nu am avut așteptări foarte mari de la Harry Potter and the Cursed Child, am fost surprins într-un mod cât se poate de plăcut de poveste. Da, la început totul a fost din cale-afară de ciudat și a durat puțin până m-am obișnuit cu formatul cărții, dar după câteva scene totul a început să-mi pară... familiar. Dacă ești dispus să dai la o parte didascaliile și cantitatea sufocantă de dialoguri, portretizările ciudățele ale unor personaje și limitările clare în ceea ce privește magia, vei observa că o foarte mare parte din farmecul celor șapte romane din serie s-a păstrat și pentru această piesă de teatru. Poate că nu este scrisă de J.K. Rowling, dar asta nu înseamnă că e mai puțin valoroasă. Dimpotrivă. Povestea în sine e surprinzător de bună și dovedește încă o dată că există material din plin pentru cel puțin încă o trilogie din universul HP. Reîntâlnirea cu vechii prieteni, acum mai maturi, mai împovărați de fel de fel de probleme – cu familia, cu prietenii, cu necunoscuții – a fost una dulce-amăruie, întoarcerea la Hogwarts, după atâția ani, a fost ireală și m-am bucurat să-l găsesc aproape neschimbat, iar întâlnirea cu o nouă generație de vrăjitori m-a făcut să-mi doresc să revizitez primul volum al seriei (lucru pe care l-am și făcut imediat după ce am terminat Cursed Child).

Mi-a fost dor de Harry, Ron și Hermione. Am crescut, am râs și am plâns alături de ei, m-am bucurat de fiecare dată când ieșeau învingători dintr-o situație aparent fără sorți de izbândă și m-am temut pentru ei de nenumărate ori, în special după ce Voldemort a înviat la sfârșitul Pocalului de foc. Pe atunci nu am stat să mă gândesc cum ar fi să-i întâlnesc din nou, peste ani și ani. Acum, că am fost pus în această situație, trebuie să recunosc că mi s-a părut puțin ciudat să-i aud discutând despre diverse lucruri legate de familie și locul de muncă, să-și facă griji pentru copiii lor mai mult sau mai puțin neascultători, să suporte din plin povara vieții de adult și să nu mai discute despre meciurile de Quidditch, să nu mai facă planuri despre cum să se strecoare nevăzuți pe coridoarele școlii, să nu-l mai vorbească de rău pe Snape și câte și mai câte. Harry a fost un copil care s-a maturizat prea repede, Hermione mereu a părut să fie cu câțiva ani mai în vârstă decât era cu adevărat, iar Ron... Ron s-a bucurat de viață cât de mult a putut.

Aceste lucruri sunt cât se poate de clare în Cursed Child: Harry, cu toate că a izbutit să-l învingă pe Voldemort, încă e măcinat de traumele trecutului, are unele probleme cu fiul său, Albus Severus, iar cicatricea începe din nou să-l usture, ceea ce înseamnă că forțele întunericului pândesc de undeva de aproape. Am auzit multe plângeri legate de comportamentul lui Harry din Cursed Child, dar pe mine zău de m-a deranjat! Și eu cred că mi-aș fi ieșit din sărite în timpul episodului cu Albus (nu dau spoilere), iar în celelate cazuri... pur și simplu mi-am zis că acel Harry era o versiune dintr-o altă dimensiune a personajului pe care îl îndrăgesc și nu m-au mai deranjat răbufnirile lui. Hermione a rămas la fel de obsedată de muncă, iar Ron parcă a devenit și mai glumeț între timp, deși a existat o dezvăluire legată de nunta lui cu Hermione pe care încă mi-e greu să o accept.

În ceea ce privește personajele noi, despre Albus și Scorpius aș putea vorbi ore-ntregi. Ce mi s-a părut amuzant e că cei doi par să fi moștenit trăsăturile definitivorii ale tatălui celuilalt. Nu are sens ce spun? Permiteți-mi să mă explic. Albus Severus Potter, oricât de greu mi-ar fi să spun una ca asta despre fiul lui Harry, e insuportabil. Nu face decât să se vaite despre cât de nedreaptă e viața și cât de greu e să fii înrudit cu celebrul băiat care a supraviețuit, iar plângerile sale sunt atât de absurde încât îmi venea să mă teleportez în paginile cărții și să-i dau o mamă de bătaie! Frate, bucură-te că tu, spre deosebire de tatăl tău, ai o familie care te iubește și nu ai fost nevoit să-ți petreci zece ani din viață într-un dulăpior de sub scări. Cât despre Scorpius... e exact opusul lui Albus: timid, isteț, glumeț, un prieten pe care te poți baza la nevoie. Dacă ar fi fost să-i judec strict după aceste trăsături și nu aș fi avut niciun nume după care să mă ghidez, aș fi jurat că Albus e fiul lui Draco Malfoy și Scorpius al lui Harry! Partea bună e că, așa cum e obiceiul, contrariile se atrag, așa că băieții devin rapid prieteni la cataramă și sunt dispuși să facă orice unul pentru altul; astfel, șederea lor la Hogwarts devine mult mai interesantă și mai plină de peripeții.

Cel mai bun sfat pe care vi-l pot da în cazul în care vreți să citiți Harry Potter and the Cursed Child e să „plonjați” în poveste fără așteptări prea mari. Cartea nu e scrisă de J.K. Rowling, așa că e garantat că nu veți redescoperi stilul ei inconfundabl. Totuși, chiar dacă are unele minusuri, această a opta poveste din universul lui Harry Potter e o dulce alinare pentru toți fanii care așteptau cu sufletul la gură să afle ce avea să se mai întâmple în lumea vrăjitorilor. Poate, peste ani și ani, Rowling se va decide să transforme piesa asta de teatru într-un roman în adevăratul sens al cuvântului, iar atunci toată lumea va fi mulțumită.

Cumpără cartea de pe Books Express

• PLUSURI

  Scoprius Malfoy; prietenia dintre Albus și Scorpius și indiciile presărate de autor cum că aceasta ar fi mai mult de atât – mi-a plăcut să descopăr acest tip de gândire liberă într-o serie atât de populară și îndrăgită; câteva evenimente surprinzătoare, care au reușit să împrospăteze lumea lui Harry Potter chiar și după aproape zece ani de la publicarea ultimului volum (să nu credeți că știați tot ce era de știut despre Expresul de Hogwarts!); reîntâlnirea cu prieteni vechi și o nouă șansă de a vizita domeniile Hogwarts.

• MINUSURI

  În unele momente, Harry Potter and the Cursed Child parcă urlă a fan-fiction foarte prost (o să vă dați ochii peste cap de câteva ori când veți afla care-i treaba cu titularul „copil blestemat”); caracterizările unor personaje nu sunt chiar atât de reușite; se simt din plin limitările care vin la pachet cu faptul că povestea a fost concepută sub formă de piesă de teatru: magia e folosită extrem de puțin și în modalități mai puțin impresionante față de seria originală.

• RECOMANDARI

  Fanilor seriei Harry Potter.

Categorie: SF/Fantasy | Autor: Jack Thorne (scenariu aprobat de J.K. Rowling) | Editura: Little Brown UK

Un joc al adevărului

 

Titlu: Memoriile unui bătrîn crocodil
Autor: Tennessee Williams
Rating: 
Editura: Art
Anul aparitiei: 2011
Traducere: Antoaneta Ralian
Numar pagini: 343
ISBN: 978-973-124-683-3

Titlul acestor memorii le reflectă bine conținutul: e autoironic, neobișnuit, nepretențios. Pare că autorul nu se ia prea în serios.

Totuși, multe fragmente din carte arată cît de serios privește munca sa: eșecurile au un impact dezastruos, și au fost destule, dată fiind rezistența la inovație a publicului și a criticii vremii; autorul pieselor așteaptă cu nervozitate articolele criticilor; premierele sunt pentru el momente de tensiune și dramatism; reacțiile sale la minimalizarea propriilor scrieri sunt explozive. Cu aceeași ardoare se aruncă în petreceri și aventuri amoroase, deși recunoaște că mereu s-a simțit singuratic printre oameni și că timiditatea l-a afectat toată viața.

Cu toate că pare un om preocupat de el însuși și mai ales de ceea ce scrie, Tennessee Williams descrie cu multă afecțiune persoanele din viața sa, prieteni apropiați sau artiști cu care a colaborat: Carson McCullers, Jane Bowles, Anna Magnani, Elia Kazan și mulți alții. În aceste portrete se reflectă și talentul de dramaturg al lui Williams: din cîteva cuvinte, personajele sunt create, apar în fața cititorului ca și cum ar fi pe o scenă, în plină desfășurare. În același fel apar și evenimentele descrise: vii, dinamice, ca și cum s-ar întîmpla în momentul lecturii. Această caracteristică nu lipsește memoriile de caracterul lor meditativ, reflexiv, introspectiv. Totuși, Williams tinde mai mult spre dramatizare decît spre analiză.

Dincolo de toate petrecerile și relațiile descrise cu amănunte care i-ar putea face pe unii să tresară (T. Williams este homosexual și nu-i e rușine să se expună ca atare), memoriile relevă o persoană fragilă, depășită de propriile contradicții, în căutarea unui refugiu. În cazul său, refugiul a fost dependența de alcool și droguri, despre care scrie fără eufemisme. La fel de sincer scrie și despre depresia ce l-a dus într-un spital psihiatric, un timp chiar la „Departamentul violenților”:

„Prin ce se manifesta violența mea? Mă duceam conștiincios la mesele lor infecte și în restul timpului mă cuibăream în colțul patului, ca un animal bătut, în timp ce mascarada înfiorătoare a zilelor și nopților se derula mai departe, într-un continuu spectacol de groază, care avea loc înăuntrul și în afara craniului meu.”

Dacă ar fi să descriu pe scurt personajul pe care l-am descifrat în memorii ar fi vorba despre un om care rîde sonor, iar în spatele zgomotului se află melancolia. De altfel, autorul o spune mai bine: „A existat, în viața mea, prea mult rîs isteric, la fel de lipsit de miez umoristic pe cît de gălăgios.”

Poate tocmai această persoană melancolică, delicată, generoasă, dar temătoare și nesigură face apel la sensibilitatea cititorului. Cel puțin, pentru mine, sensul acestei lecturi a fost să descopăr acest personaj paradoxal în tabloul viu, plin de contraste, al relațiilor și întîmplărilor. Totuși, există și alte motive de interes față de memoriile lui Tennessee Williams: curiozitatea pe care o stîrnesc prietenii celebri ai dramaturgului, cărora, după cum spuneam, le face portrete afectuoase și precise; notele despre piesele de teatru pe care le-a scris și sursele lor din realitate, fie că este vorba despre o persoană care l-a încîntat sau o situație memorabilă; nu în ultimul rînd, deseori putem găsi inspirație sau afinități în jurnalele sau memoriile altuia.

Oricum ar fi, Memoriile unui bătrîn crocodil sunt provocatoare, contradictorii, un spectacol exuberant cu vedere în culise, unde depresia, teama și nefericirea dau propria reprezentație.

în aceste fotografii sunt Tennessee Williams și Anna Magnani. Dacă vreți să le vedeți mai clar, le puteți mări dînd click pe fiecare. (sursa foto)

• PLUSURI

  Stilul clar și deschis, lipsit de emfază
  Portrete trasate cu afecțiune, vii, dinamice, memorabile
  Cartea oferă o privire din interior asupra mediului artistic din anii 40-60.

• RECOMANDARI

  Vă recomand cartea dacă citiți cu plăcere memorialistică, dacă vă pasionează teatrul și dacă vă plac lucrurile surprinzătoare.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Tennessee Williams | Editura: Art