Anatomia unei comunități, formula chimică a unei separări

 

Titlu: Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice
Autor: Deborah Feldman
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2021
Traducere: Vali Florescu
Numar pagini: 384
ISBN: 978 606 40 0985 2

Acum ceva vreme, scriam despre Nesupunere (Naomi Alderman), o carte despre alegerile a trei tineri care fac parte dintr-o comunitate de evrei ortodocși din Londra. Mi se pare foarte straniu, dar potrivit, cum s-a nimerit să citesc acum și să scriu despre Neortodox (Deborah Feldman). În fond, ambele sunt romane de debut scrise de autoare crescute în religia și cultura evreiască, deși în țări și în practici diferite, și ambele vorbesc despre respingerea acestora, cu toate că, în mare parte, senzația care transpare este că vor continua să facă parte mereu din personalitatea și din viața lor.

rpt

Deborah Feldman a publicat Unorthodox: The Scandalous Rejection of My Hasidic Roots în 2012, iar cartea a fost tradusă în limba română de excelenta Vali Florescu și publicată de Editura TREI nouă ani mai târziu, în 2021. Feldman, autoare de origine americană care locuiește în Berlin, a crescut într-o comunitate de evrei hasidici din Brooklyn, New York, și s-a desprins de aceștia în 2006, după ce, devenită mamă la 19 ani, și-a dat seama că nu își dorește acel viitor pentru fiul ei.

Fără a cunoaște foarte multe despre tradițiile descrise în volum (cu toate că, așa cum am mai spus-o, cultura evreiască, în diversele fațete pe care le adoptă, mă fascinează), am devorat cu mare interes paginile. Nu doar pentru că, de fiecare dată când ajung să aflu despre strictețea și limitările din diferite contexte, mă gândesc că am avut parte de o copilărie și de o adolescență relativ libere, prin comparație, ci și pentru că mi se pare o experiență privilegiată cea de a putea urmări procesul prin care trec persoanele care au reușit să întoarcă spatele, în fond, societății și comunității în care au crescut, și să-și ia viața în propriile mâini.

Cele mai năucitoare părți ale cărții mi s-au părut cele privind educația sanitară și sexuală, non-existente, de care ar fi trebuit să beneficieze fetele din comunitatea descrisă. Într-un context în care nu doar în țara noastră, ci și în multe alte țări ne lovim de reticență față de discuțiile deschise privind aspecte de altfel firești ale dezvoltării și relaționării, să citesc că „se poate mai rău” a venit ca o lovitură. Să citesc că ar fi posibil ca, odată căsătorită mai mult sau mai puțin din obligație, fiindcă așa se procedează și fiindcă există reguli clare după care se ghidează comunitatea, să nu știi nu doar ce urmează să se întâmple în intimitate, ci să nu îți cunoști propriul corp, a fost uluitor.

Vă puteți imagina că și această carte a fost contestată de comunitatea hasidică. A existat chiar și un blog, intitulat „Deborah Feldman Exposed”, menit să îi expună „minciunile și calomniile”. Diverși jurnaliști i-au luat fie partea, fie au acuzat-o, la rândul lor, descoperind că unele evenimente descrise chiar prezintă inadvertențe și exagerări. Autoarea a răspuns spunând că volumul are o notă în care precizează că există fapte care au fost coroborate, alterate cronologic sau comprimate, de dragul narațiunii.

Deborah Feldman, Alexa Vachon, Portrait, Unorthodox, Author, Interior, Inside, Headshot, Porträt, Berlin, Editorial, Netflix

O singură critică am la adresa cărții, de altfel bine punctată și de o prietenă căreia i-am împrumutat cartea și a devorat-o și ea în doar câteva zile: ne-am fi dorit amândouă o explicație mai detaliată a felului în care Deborah (sau Devoireh, cum este numită de familia ei) a reușit să obțină divorțul de soțul ei și mai ales custodia copilului, în condițiile în care ne spune, spre final, că șansele sale ar fi fost egale cu zero. Ea însăși avea părinți divorțați, de altfel lucru considerat rușinos de comunitate, și asta fiindcă tatăl ei ar fi suferit de o tulburare psihică, insuficient diagnosticată și cu atât mai puțin tratată, iar mama ei ar fi recunoscut că era lesbiană – plecarea ei a transformat-o, firește, într-o paria. Tocmai de aceea mi s-ar fi părut interesant de parcurs pașii prin care a trecut protagonista pentru a-și păstra fiul, însă poate aceștia se regăsesc în următoarea ei carte, publicată în Germania.

La fel ca Nesupunere, care a fost ecranizată într-un film, Neortodox a căpătat forma unei mini-serii Netflix, în patru episoade, despre care se spune c-ar fi foarte reușită. Urmează să o văd și să revin cu impresii.

• Plusuri

  Lectură facilă, fluidă, chapeau pentru traducere și pentru explicațiile practice și utile, personaje de încadrat și nu prea în stereotipuri, care pot surprinde, și chiar dacă, în teorie, nu se întâmplă timp de multe pagini evenimente extraordinare, nu poți lăsa cartea din mână.

• Minusuri

  Critica privind lipsa poveștii despre obținerea custodiei.

• Recomandari

  Pasionaților și pasionatelor de: cărți (auto)biografice, cărți despre culturi și comunități aparte, cărți despre devenire, (re)naștere identitară și rebeliune, cărți de citit fără să le poți lăsa din mână.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Deborah Feldman | Editura: Trei

Uitare, hipnoză, vis

 

Titlu: Sexualitate și psihanaliză. Contribuții la psihanaliză
Autor: Sándor Ferenczi
Rating:
Editura: Herald
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Monica Medeleanu
Numar pagini: 279
ISBN: 978-973-111-284-8

Primele articole scrise de Ferenczi (1908-1914), publicate în romînește în acest volum, fac portretul unui practician entuziast, cu ipoteze interesante și tehnici terapeutice care ies din cadrul psihanalizei clasice.

Articolele se bazează teoretic pe noua psihologie a vremii, propusă de Freud, iar practic pe observațiile clinice ale autorului, care trece de la aplicarea sugestiei și a încurajării, practicate de medicii timpului său, la metoda analitică. Prin urmare, în aceste articole putem revedea câteva teorii de bază ale psihanalizei, care vizează dezvoltarea psihosexuală stadială a copilului, originea nevrozei în conflictul intrapsihic, diferența de grad dintre normal și patologic, interpretarea viselor, utilizarea transferului și contratransferului în relația analitică. Ferenczi le ilustrează prin cazuri clinice diverse, comentate într-o manieră accesibilă, clară și rafinată, cu diferite referințe la literatură și cultura maghiară.

Ferenczi face primele aprecieri cu privire la tehnica activă, care pare să fi fost sursă de inspirație pentru abordările centrate pe persoană din psihoterapiile ulterior apărute. Tehnica activă presupune încurajarea sau interzicerea unor anumite comportamente ale pacientului, așa încît să se producă tensiunea psihică necesară elaborării de material asociativ. Această tehnică este asociată cu atitudinea empatică, a cărei necesitate Ferenczi a susținut-o împotriva recomandărilor lui Freud și despre care va scrie mai detaliat în jurnalul său clinic. El a recunoscut limitele tehnicii active, care poate însemna repetarea dureroasă a traumei inițiale fără a o rezolva, însă și-a dat de asemenea seama că influența analistului asupra pacientului este mai mare decît considera Freud și că impasibilitatea sau neutralitatea acestuia nu limitează această influență. Problema analistului rămîne cum să folosească această influență (transferul), dar și contratransferul pentru vindecare (Introiecția și transferul. Simptome tranzitorii în analiză ).

Alte teme abordate în acest volum sunt tratamentul impotenței psiho-sexuale, analiza viselor, după modelul indicat de Freud, elementul homosexual din paranoia, dezvoltarea capacității simbolice la copil, analiza cuvintelor obscene. După cum se observă numai din enumerarea temelor, ele sunt diverse și fac referire la aspecte ce țin atît de patologia propriu-zisă, cît și de cea a vieții cotidiene. Ferenczi subliniază că normalitatea și patologia nu sunt două lumi separate, ci se află pe același continuum, diferențele de intensitate în comportament sau adecvarea acestuia la realitate făcînd posibil pentru medici să integreze persoana într-o categorie sau alta. Ceea ce aduce psihanaliza ca inovație este înțelegerea realității persoanei, prin analiza cauzalității psihice și a tuturor relațiilor dintre eu și lume care pot fi aduse la suprafață. Dacă în momentul de față există terapii cîte probleme și persoane, croite după gustul personal sau ideologia timpului și a locului, la 1900 psihanaliza era singura formă sistematică de a trata oamenii din punct de vedere psihologic. DIntre psihanaliști, se poate spune că Ferenczi a fost un vizionar, poate fără să vrea, fiindcă structura sa de personalitate l-a făcut să sesizeze limitele implicării inexpresive a analistului-oglindă și să aibă curajul implicării empatice, emoționale, împotriva tuturor recomandărilor. Ceea ce rămîne și astăzi pentru practicieni ca subiect de reflecție este dacă în general exprimarea emoțională a terapeutului este mai utilă decît neutralitatea sau specificul pacienților „dictează” tipul de abordare.

• Plusuri

  Ideile sunt exprimate într-o formă clară și sunt ilustrate prin analize de caz. Elemente de originalitate. Rafinament în speculație.

• Recomandari

  Amatorilor de psihanaliză și celor care sunt pasionați de cultura ideilor din secolul XX.

Categorie: Psihologie/Sociologie | Autor: Sándor Ferenczi | Editura: Herald

Petru cel Mare – un portret

 

Titlu: Petru cel Mare
Autor: Henri Troyat
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Brînduşa Prelipceanu
Numar pagini: 416
ISBN: 978-606-8623-11-5

„La 30 Mai 1672 – anul 7180 după calendarul folosit atunci în Rusia, Natașa aduce pe lume un fiu. Băiatul este botezat cu numele de Petru. Nimeni nu îndrăznește încă să-i spună Petru cel Mare, însă cititorii în stele îi prezic un viitor măreț. Nu numai că steaua lui a răsărit alături de planeta Marte, dar, semn limpede, în ziua nașterii sale, armata lui Ludovic al XIV-lea se pregătește să treacă Rinul sub conducerea lui Conde și a lui Turenne. Astrologii spun că acest eveniment militar arată că noul născut va fi un războinic iscusit și că va avea multe izbânzi.”

Poate cel mai mare reformator al Rusiei, cel care a scos țara dintr-un întuneric în care zăcea încă de la înființare și dintr-o izolare impusă timp de 7 secole, cel care a creat primul ziar rusesc, prima flotă rusească, cel mai modern – până în ziua de azi – oraș din Rusia, Sankt Petersburg, cel care a schimbat veștmintele rușilor, arhitectura, obiceiurile, care a adus confortul și tehnologia în Rusia, Petru cel Mare, este prezentat de Henry Troyat în stilul său caracteristic: prin intermediul unei istorisiri cronologice, scrisă într-un limbaj simplu, cu un ritm alert și fără trimiteri care să îngreuneze lecturarea, dar în același timp bazându-și expunerea pe o bibliografie consistentă, care nu este întotdeauna citată direct, dar cu siguranță a constituit o bază serioasă pentru lucrarea de față.

Viața lui Petru cel Mare poate fi cunoscută – chiar și în amănunt – din cărțile de istorie, articolele publicate pe site-urile și în revistele de istorie, din nenumăratele biografii ale țarului sau monografii ale Rusiei, din care autorul citează la sfârșit mai bine de 100. Totuși, Troyat ne-a obișnuit cu un stil extrem de concentrat, piperat cu amănunte istorice care, așezate în contextul potrivit, pot explica unele „enigme” de care istoria nu duce lipsă. Epopeea marelui om este descâlcită prin impunerea unei linii strict cronologice, care înseamnă foarte mult pentru înțelegerea vieții unui om care a avut o asemenea energie, care și-a început domnia într-o Rusie medievală obtuză, dar și-a încheiat-o într-o Rusie complet diferită, deschisă către Europa, modernă, militarizată, organizată economic, politic și administrativ.

Premisele apariției unui reformator de talia lui Petru cel Mare sunt prezentate chiar de la începutul cărții, când tatăl țarului o ia în căsătorie pe mama sa. Pentru că paternitatea lui Petru a fost – și continuă să fie – dezbătută de istorici, Troyat nu pierde din vedere aspectul acesta, amintind de relațiile țarinei Natașa cu Patriarhul Nikon, cu care, la aspect, țarul Petru cel Mare va semăna izbitor de mult, dar și cu Tihon Streșnev, un curtean de rang nu prea mare, căruia copilul pare a-i semăna în istețime. „Se rostește chiar și numele tatălui, care n-ar fi altul decât Patriarhul Nikon, acest uriaș, adevărată forță a naturii, bărbat aprig, autoritar și înzestrat cu o inteligență deosebită. Dacă nu cumva o fi Tihon Streșnev cel isteț și vrednic, care se află mai tot timpul în preajma țarului și a Natașei.” De remarcat tonul jovial, care dezvăluie un oarecare amuzament al autorului, caracteristică principală a întregii scrieri.

Cutumele sunt bizare pentru noi, cei născuți în secolele XX și XXI. Fiicele și surorile țarului sunt ținute într-un gineceu destul de asemănător cu cel din haremurile musulmanilor evului mediu, iar tot ce pot face ele acolo este să „lâncezească departe de lume, petrecându-și zilele în curăție, trândăvie, bârfe, rugăciuni, posturi și tălmăciri de vise, fără să vadă la față nici un bărbat, în afară de patriarh ori de rudele apropiate.”. Atunci când o boală le macină, ele rămân la fel de izolate, chiar examenul medical petrecându-se în condiții incredibile, impuse de o pudoare aberantă: „Medicul nu are voie să vină decât în împrejurări deosebite. Atunci odaia este cufundată în beznă, iar medicul ia pulsul bolnavei printr-o pânză.”

Troyat este, în toate biografiile lui, foarte atent cu moștenirea religioasă și cu instituțiile care o promovează și o întrețin. Într-un roman biografic despre o personalitate a unei țări creștin ortodoxe de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de-al XVIII-lea, așa ceva nu putea lipsi. Iar importanța instituției bisericii în Rusia îl determină să facă analize foarte atente. Biserica are un statut care, uneori, îi conferă o putere mai mare chiar decât cea a țarului: „Biserica rusă este un stat în stat, cu averi nenumărate, pământuri întinse scutite de biruri, justiție proprie, țărani iobagi și mănăstiri fortificate. Patriarhul, ales de sinod cu încuviințarea țarului, este dregător independent de suveran și nu are de dat socoteală nimănui.”

Analiza societății Rusiei în care s-a născut Petru cel mare continuă, exact ca o lecție de istorie, cu aspectele cele mai neînsemnate, cum ar fi purtarea bărbii de către bărbați, ca semn de bărbăție, dar și portul din acea perioadă. Straiele rușilor sunt bizare, devenind din ce în ce mai largi, mai lungi și mai împodobite pe măsură ce trece timpul, iar un rus fără barbă este fie femeie, fie copil, fie mort de suficient de mult timp încât să fi ajuns schelet.

Situația militară a Rusiei este deplorabilă, streliții – trupe de arcași și archebuzieri înființate de Ivan cel Groaznic – care cu vreme în urmă erau vestite pentru faptele lor de arme, curajul și devotamentul lor, au ajuns acum „să se împăuneze cu faima dobândită în trecut, fără să se mai ostenească și să-și pună viața în primejdie în slujba statului”. Privilegiile lor însă le-au depășit cu mult pe cele ale streliților care au creat acea faimă. Rusia anilor în care s-a născut Petru cel Mare nu deține o flotă – de fapt nu deține nicio ambarcațiune de luptă sau de transport maritim, după cum nici nu are unde să practice așa ceva. Politica este făcută nu de ruși, ci de polonezi, și nu în folosul Rusiei, în nici un caz. Rusia pe care a preluat-o Petru cel Mare de la sora lui, Sofia, este o Rusie decadentă, pe punctul de a se destrăma și de a fi cucerită, pentru că amenințările veneau de pretutindeni.

În această conjunctură apare acest colos, omul care nu avea respect pentru nimic din ceea ce era considerat sfânt și intangibil în Rusia: Biserica, obiceiurile, ierarhia. Toate schimbările pe care le-a adus în Rusia au avut la bază disprețul față de trecut și dorința de a inova, de a-și deschide țara către Europa. Atitudinea lui din țară îi scandalizează pe cei care consideră că nu este nimic mai important decât păstrarea ordinii moștenite – este vestit conclavul burlesc ori sinodul marii bufonerii, în care prin ierarhia pe care o impun, precum și prin chiolhanurile care se țin lanț câteodată săptămâni întregi, iau în râs Biserica; este în permanent război cu toți rușii pentru a înlătura obiceiul purtării bărbii sau a hainelor ridicol de împopoțonate; vrea să reformeze orice obicei, indiferent cât de neînsemnat este. Denotă o dorință extraordinară de a deprinde occidentalismul nu ca un suveran al unui imperiu recunoscut și temut, ci ca om de rând. El își ia întotdeauna identități de om simplu, cel mult curtean delegat de către țar, dar atât și nimic mai mult. Doar că statura, atitudinea și energia lui îi creează o reputație care îl precede, așa încât este recunoscut peste tot. Are un dispreț suveran față de lux, preferă camere cu tavan mic, paturi simple, din lemn cu paie și mobilă rudimentară.

Atât în Rusia cât și în străinătate, intră în casele oamenilor de rând și cere mâncare și băutură, uneori mai trage și câte un pui de somn. Nu are pretenția de a fi salutat cu mare respect, ba mai mult, simte nevoia de a se comporta el ca un supus. „Veșnic mânat de plăcerea de a se deghiza și de a glumi, țarul își ia numele de Piotr Alekseev, cere să fie tratat ca un simplu căpitan de artilerie și-i scrie lui Romodanovski, pe care l-a botezat cândva, tot în glumă, „rege al Petersburgului„: Minher Kenich - de fapt dorise să scrie Mein Herr König - , scrisoarea majestății voastre mi-a fost înmânată; răspunzând mărinimiei voastre, îmi voi da sângele până la ultima picătură, Peter Tunarul” Din nou, amuzamentul lui Troyat împodobește lecția istorică: ironia lui cu privire la inepțiile pe care le scrie în germana pe care o cunoaște exclusiv din auzite este ca un leitmotiv în toată cartea.

Caracterul lui Petru cel Mare îl opune atât tatălui său, cât și celor care i-au urmat acestuia la conducerea Rusiei, până în 1762, când la tron accede Ecaterina cea Mare. Reformele la care a supus Rusia, prestigiul pe care i l-a oferit Rusiei în Europa și în lume, îl fac primul mare suveran rus care aliniază țara la tendințele modernizării, care deja schimbau lumea de secole. Pe de altă parte însă, abuzurile sale, nepăsarea față de oamenii de rând și nu numai, cruzimea lui – izvorâtă dintr-o ciudată paranoia combinată cu forța lui fizică și psihică extraordinară dar și cu inteligența sa ieșită din comun – și inconștiența cu care se expune la toate pericolele, ne oferă o imagine de suveran nebun, sau de semizeu cu o misiune pe Pământ, care depășește puterea de înțelegere a minții umane. Henri Troyat reușește în biografia lui să pună accent exact pe acest antagonism, și o face într-un mod foarte plăcut.

• Plusuri

  Cartea este destul de săracă în ce privește contextul istoric internațional. Nu sunt explicate foarte multe lucruri din exteriorul Rusiei, care l-au determinat pe Petru să acționeze așa cum a făcut-o. Pentru înțelegerea acestui aspect, cititorul trebuie să aibă cunoștințe de istorie destul de vaste. Totuși, lipsa acestora nu reprezintă neapărat o problemă pentru înțelegerea biografiei lui Petru cel Mare.

• Recomandari

  Recomand Petru cel Mare de Henri Troyat celor care doresc să afle cine a fost marele reformator al Rusiei, cunoscut în general ca întemeietorul Sankt Petersburgului. Este o lecție de istorie foarte bine scrisă care ar trebui lecturată de oricine este interesat de istoria Rusiei sau de istoria medievală, în general.

Categorie: Istorie | Autor: Henri Troyat | Editura: Corint

Adevărurile se spun doar la ureche

 

Titlu: Palatul de iarnă. Ecaterina cea mare. Nașterea unei țarine
Autor: Eva Stachniak
Rating:
Editura: Colecţia Jurnalul Naţional
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Dosa Andrei
Numar pagini: 480
ISBN: 978-973-724-684-4

„Știam cum să urmăresc pe cineva fără să fiu văzută, să deosebesc zâmbetele adevărate de cele care ascund trădarea, să zâmbesc batjocoritor la vederea ascunzătorilor prost alese, sub perne sau sub dalele desprinse din podea, locuri pe care le-ar fi putut găsi până și cel mai neînzestrat hoț. Am aflat că a fi invizibil e o virtute a spionilor.”

Cumpără titlul în engleză

Cum te-ai simți într-o lume în care nimeni nu este sincer, iar adevărurile se află doar prin intermediul spionilor? O lume în care atitudinea față de un suveran se schimbă în funcție de câștigarea sau de pierderea puterii? Și în care relațiile nu se bazează pe prietenie, ci exclusiv pe interese?

Într-o astfel de lume trăiește Barbara, devenită ulterior Varvara, atunci când ajunge la curtea țarinei Elisabeta, în Palatul de Iarnă rusesc. Rămasă orfană, Varvara este luată sub „protecția” suveranei și introdusă în breasla croitoreselor. Nu reușește însă deloc să se acomodeze și își dă seama că ea își dorește mai mult, că nu va putea fi niciodată o slujnică model și că vrea să își folosească mai degrabă inteligența decât îndemânarea mâinilor.

Curiozitatea o duce prin încăperile Palatului de Iarnă, unde este surprinsă de cancelarul Bestujev, cel care îi va deveni ulterior mentor în arta spionajului. Pentru că țarina avea nevoie și de alți ochi și urechi, care să o țină la curent cu tot ce se întâmpla la curte. Părerile și vorbele celorlalți nu vor fi aflate niciodată prin întrebări directe, ci doar prin intermediari care pândesc la uși și după paravane, care se uită prin gaura cheii și care se furișează în încăperi pentru a citi pe ascuns scrisori codate și documente.

Astfel, Varvara învață să raporteze cu lux de amănunte tot ce vedea și auzea. Dar conștientizează faptul că de multe ori trebuia să raporteze ceea ce suverana ar fi vrut să audă. Învață cum să manipuleze cuvintele în așa fel încât Elisabeta să îi iubească mai mult pe cei pe care îi iubea și să îi urască și mai mult pe cei pe care îi detesta deja. Devine o spioană profesionistă și își dă seama că are o putere de influențare subtilă asupra deciziilor țarinei, pe care nu și-ar fi putut-o exercita în niciun alt fel.

În lumea crudă și falsă de la curte, Varvara reușește însă să își păstreze discernământul. Are momente în care, efectiv, nu își poate călca pe inimă și clipe în care sinceritatea izbucnește nestăvilită. Simte fățărnicia celor din jur și nu poate deveni la fel de rece și de egoistă. Se va lăsa purtată de afecțiune și de umanitate în deciziile pe care le ia și va fi atentă în cine să aibă încredere și în cine nu.

Iar tendința de partizanat o va ghida în special în alegerile pe care le va face atunci când la curte va sosi prințesa Sofia, naivă și fără nimeni de partea ei. Varvara îi devine spion și o ajută să treacă peste diverse situații critice. O învață cum să îi fie pe plac țarinei, o ajută să se întâlnească în secret cu amantul, îi este alături atunci când pierde primul copil, atunci când îl naște pe al doilea, dar și atunci când va fi nevoită să își ascundă a treia sarcină și să nască în secret.

Părea singura relație de prietenie autentică de la curtea impunătorului Palat de Iarnă. Și totuși, spiritul vicios al jocurilor pentru putere nu va lăsa neatinsă nici personalitatea viitoarei Ecaterina cea Mare, iar Varvara va primi un răspuns dureros, unul dintre cele mai de temut adevăruri pentru cei mai mulți dintre noi...

• Plusuri

  Un roman bine scris, personaje prezentate detaliat, in varii situații de viață, cu portrete complexe de personalitate. Asocierea stării de spirit a personajelor cu elemente reprezentative de atmosferă și decor.

• Recomandari

  Nu doar iubitorilor de romane istorice.

Categorie: Roman istoric | Autor: Eva Stachniak | Editura: Colecţia Jurnalul Naţional

Thrive: „Când s-a făcut atât de târziu așa de devreme?”

 

Titlu: Thrive. Cea de-a treia metrică pentru redefinirea succesului și creare unei vieți pline de bunăstare, înțelepciune și miracol
Autor: Arianna Huffington
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2020
Traducere: Simona Goșu
Numar pagini: 291
ISBN: 978-606-722-401-6

„Thrive” este genul acela de carte pe care ar trebui să o citim cu toții înainte de a fi prea târziu. Căci așa cum spunea dr. Seuss pe care Arianna Huffington îl citează în introducerea cărții sale: „Se face noapte înainte să vină amiaza. Decembrie a sosit înaintea lui iunie. Dumnezeule, cum a zburat timpul! S-a făcut atât de târziu așa de devreme?”.

Trăim într-o perpetuă foame de timp. Nu avem timp să ne ocupăm de sănătatea noastră, să începem dieta aceea pe care o amânăm de la o lună la alta, să ne apucăm de sport, să ne relaxăm, să petrecem mai mult timp cu oamenii pe care îi iubim... și astfel, zilele, lunile, anii trec în timp ce noi ne plângem de lipsa timpului și ne amăgim cu planuri pe care nu avem TIMP să le transformăm în realitate. Știm ce este bine, dar nu știm cum să trecem la acțiune și cum să continuăm.

Arianna Huffington – cea care a creat platforma de știri și opinii The Huffington Post, devenită unul dintre cele mai prestigioase branduri media online – ne propune să câștigăm mai mult timp și să ne construim o viață mai bună prin redefinirea conceptului de succes. Undeva, pe parcursul evoluției speciei umane, s-a ajuns la concluzia că succesul, o viață bună, înseamnă să facem mai mulți bani, să ne cumpărăm o casă mai mare, un telefon mai performant și să avansăm cât putem de mult în carieră. Toate preocupări legitime, dar insuficiente pentru a atinge acea viață mai bună, la care aspirăm cu toții – adică, o viață în care să ne simțim bine cu noi înșine.

„Această definiție a succesului (legată de bani și putere) poate funcționa – sau cel puțin pare să funcționeze – pe termen scurt. Pe termen lung, însă, doar banii și puterea sunt ca un scăunel cu două picioare – poți sta așezat o vreme, dar, în cele din urmă, te vei răsturna cu el. Și din ce în ce mai mulți oameni care au foarte mult succes se răstoarnă.”

Momentul acestei „răsturnări” este diferit de la o persoană la alta (uneori, poate fi un diagnostic medical care ne sperie, alteori, pierderea unei ființe dragi, eșecul unui proiect profesional, sau... pur și simplu, o carte pe care o citim sau o discuție cu un prieten la o cafea), dar, în cele mai multe cazuri, atrage după sine re-gândirea priorităților și căutarea unor sensuri noi.

Structurată în patru mari capitole (care sunt, de fapt, pilonii re-gândirii succesului: Bunăstare, Înțelepciune, Miracol și Dăruire), „Thrive” este o carte care vă va ajuta să vă puneți ordine în gânduri, care aduce dovezi științifice despre importanța somnului, despre dependența de tehnologie, și poate fi un punct de plecare important în călătoria fiecăruia dintre noi către o viață cu sens și înțelepciune. O lectură cu atât mai necesară după un an... care ne-a întins la maxim resursele și, poate, ne-a făcut să regândim modul nostru de viață, relațiile și prioritățile.

• Plusuri

  Stilul narativ simplu, de o mare claritate al autoarei, exemplele personale pe care le aduce în sprijinul ideilor exprimate și folosirea dovezilor științifice și ale cercetărilor din psihologie pentru a ne convinge să pornim într-o călătorie de dezvoltare personală, care ne poate schimba viața.

• Recomandari

  O carte frumoasă, umană, care ne face să re-gândim modul în care ne trăim viața.

Categorie: Dezvoltare personala, Dezvoltare profesionala | Autor: Arianna Huffington | Editura: Publica

Recenzii pentru Bac – „Patul lui Procust” de Camil Petrescu

 

Gen: Epic

Specie: Roman modern, subiectiv, de analiză psihologică

Tema: Romanul de față are drept temă centrală drama intelectualului motivat de ideea  atingerii absolutului atât în dragoste, cât și în societate, unde acesta urmărește menținerea propriei demnități. Relațiile romantice și profesionale dintre personajele operei funcționează asemeni unui pat al lui Procust, în cadrul căruia nimeni nu se simte liber să-și exprime sentimentele. Personajele fie au impresia, fie conștientizează că le sunt impuse limite. Cel mai ilustrativ exemplu este cel al lui Fred Vasilescu, personaj care era liber (contrar lui Ladima) să-și trăiască povestea de iubire alături de doamna T., dar sabotează de unul singur relația, temându-se de pierderea propriei identități. Ladima este constrâns profesional și ideologic de către publicația unde lucra, simțindu-și mereu personalitatea și opiniile ciopârțite, asemeni exemplului mitologic din titlul romanului.

Ideea centrală: Societatea este asemănată cu un pat al lui Procust, văzut ca spațiu limitant, în cadrul căruia aspirațiile către un ideal devalorizat de societate sunt respinse. Același tipar existențial le este impus tuturor, iar cei care nu-l respectă sunt sortiți ostracizării sociale. Așadar, se remarcă incompatibilitatea dintre lumea interioară a intelectualului și viața socială a vremii respective. Aceasta reflectă experiența personală a lui Camil Petrescu, el însuși fiind un intelectual ce promova în scrierile sale principii precum anticalofilia ori structura neconvențională.

Problematică: Condiția precară a omului modern în societate. Acesta trăiește o veritabilă criză existențială, surprinsă cu expresivitate și măiestrie în „Patul lui Procust”.

Subiect: Incipitul este constituit dintr-o adresare directă în care doamna T. îl mustrează pe autor, acesta explicând totul în subsolul primei pagini. Romanul începe, așadar, cu trei scrisori ale doamnei T. şi cu notele explicative ale autorului, care o îndeamnă să facă „un dosar de existenţe” care să conțină experienţa iubirii neîmplinite pe care o trăise. Doamna T. refuză, iar scriitorul o convinge să se confeseze în scris. Așadar, cele trei scrisori ale doamnei T. constituie răspunsul la sugestia autorului.

Astfel, aflăm că, în urmă cu cincisprezece ani, Maria T. Mănescu (doamna T.) era iubita unui tânăr pe nume D., însă cunoaște un inginer cu care se căsătorește şi pleacă din ţară, revenind abia după divorţ. Se stabilește în București, unde își reîntâlnește fostul iubit. Sentimentele lui D. au rămas aceleași, însă doamna T. suferă consecințele iubirii neîmplinite (pentru un misterios X), refugiindu-se în brațele acestuia, însă nu mai mult de atât.

După citirea celor trei scrisori, autorul află că numele adevărat al lui X era Fred Vasilescu. Acesta ținuse un jurnal, pe care autorul îl obține și îl transpune în cadrul romanului sub titlul „Într-o după-amiază de august”. Așadar, într-o astfel de după-amiază, Fred Vasilescu o vizitează pe Emilia Răchitaru, o actriţă stagiară frivolă, semiprostituată și lipsită de talent. Emilia îi arată lui Fred scrisorile primite de la poetul George Demetru Ladima, un jurnalist care se sinucisese cu patru luni în urmă. Fred îl cunoscuse pe Ladima în 1926, într-o vacanţă la mare.

Drama lui Ladima este reprezentativă pentru tema romanului, încât el era un exemplu real de intelectual inadaptat societății pe care o popula. În 1927, Ladima a fost angajat ca director la ziarul „Veacul”, o publicaţie însărcinată cu anihilarea campaniei de presă dusă de un alt ziar împotriva lui Nae Gheorghidiu (fost ministru în guvernul liberal). Ladima începe, însă, atacuri la adresa industriei, nemulţumind profund liberalii. Fiindcă i se pune în vedere să își modifice atitudinea, Ladima demisionează. Această problemă este însoțită de iubirea pentru Emilia, pe care Ladima o plasase pe un piedestal moral de care femeia era complet nedemnă. Ca urmare a conștientizării acestui fapt, Ladima se sinucide. Înainte de a comite acestă faptă, el îi scrie doamnei T., invocând o dragoste neîmpărtăşită.

Dragostea dintre Fred Vasilescu și doamna T. se reaprinde în acea după-amiază de august. Bărbatul remarcă, însă, superioritatea femeii iubite, fiind copleșit de frumusețea interioară a acesteia. Temându-se că astfel exista riscul ca propria sa personalitate să fie dizolvată, Fred Vasilescu rupe relația cu doamna T., ceea ce îl rănește nespus. În apropiere de Ciulniţa, Fred moare într-un presupus accident de avion după ce oferă manuscrisul autorului și scrie un testament în care îi lasă averea sa doamnei T.

Conflict: Romanul este dominat de o serie de conflicte, atât interioare, cât și exterioare. Pe de-o parte, există conflictele de tip om-societate, precum cel dintre Ladima și mai marii liberalilor, care îi impuneau încălcarea propriilor principii și îi interziceau exprimarea liberă a opiniilor. Pe de altă parte, se observă conflictul interior al lui Fred Vasilescu, care pierde, din vanitate, ocazia de a trăi o poveste de dragoste fericită alături de doamna T. La rândul ei, doamna T. se luptă și ea cu sine însăși, precum și cu sentimentele pentru Fred Vasilescu, oricât ar încerca să-l uite refugiindu-se în brațele lui D.

Personaje:

George Demetru Ladima

Maria T. Mănescu

Fred Vasilescu

Emilia Răchitaru

Bulgaran

Cibănoiu

Penciulescu

Alte personaje sunt preluate chiar din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (un alt roman al autorului): Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu „lumânărarul”.

Moduri de expunere: naraţiunea, dialogul, descrierea

Perspectiva narativă: Perspectiva narativă este multiplicată, aceleaşi întâmplări fiind prezentate în mod diferit, deoarece fiecare narator-personaj are propria interpretare a faptelor relatate. Narațiunea se realizează la persoana întâi, focalizarea fiind dublă. Naratorii ştiu tot atât de mult cât știu personajele.

Particularităţi: Prin opera sa, Camil Petrescu fundamentează principiul sincronismului în literatura română. Aceasta înseamnă că scrierile sale contribuie la sincronizarea literaturii române cu tendințele prezente la momentul respectiv în literatura europeană. Petrescu realizează aceasta prin introducerea unor principii estetice precum: autenticitatea, substanţialitatea, relativismul, crearea personajului intelectual lucid, inflexibil și analitic, aflat în opoziţie cu ideile timpului său (idei ce aparțineau sămănătorismului).

Compoziție: Romanul are o structură secvenţială, alcătuită printr-o tehnică de colaj a unor texte diferite și cuprinde:

1. trei scrisori ale Doamnei T. adresate autorului
2. jurnalul Iui Fred Vasilescu, conceput sub forma unei confesiuni ce include scrisorile lui G.D. Ladima și comentariile Emiliei Răchitaru (cu titlul „Într-o după-amiază de august”)
3. „Epilog I” (Fred Vasilescu investighează circumstanțele morții poetului Ladima);
4. „Epilog II” (relatat de însuși autorul, precum sugerează subtitlul „Povestit de autor”.);
5. Notele de subsol ale autorului (conțin explicații utile cititorului, legate de poveștile prezentate anterior).

Citate relevante: „Un om ridicol e însă un om pierdut într-o ţară incapabilă de discernământ şi aprofundare.”

„Abia când l-am cunoscut mai de aproape, am înțeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit așa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseții lui bărbătesti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate si delicatețe, un mod de sinceritate a vieții, care nu seducea numai femeile, ci câștiga și prietenia bărbaților lor, căci putea să sufere din pricina lui, ca și ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine și ades ironică.”

„E o melancolie limpede, regală, în aceste vile splendide și goale, în soarele acesta care luminează viu, dar slab, bulevardele.”

„...Pe A.L. am văzut-o când a plecat, și pe Ciprian, și pe ceilalți. Aș fi fost atât de fericit, Emy, să bem împreună un pahar de vin, ca să sărbătorim seara asta atât de așteptată... Atât de greu pregătită... Surâdeam singur, în gând, la nădejdea asta... Valeria îmi spune că erai obosită și că te-ai culcat fără să mănânci chiar. Emy dragă, îți las aici un mic dar... E o cruciuliță pe care o am de la mama. As vrea să însemn cu ceva seara asta de succes din viața ta... Niciodată nu m-aș fi despărțit de ea... dar de gâtul tău își păstrează frumusețea gândului care mi-a dăruit-o. Mama ar fi bucuroasă s-o știe la tine.”

„Firește, îmi era greu să-mi închipui odinioară că aș putea aștepta la poarta unei femei până i se încheie amantul - probabil întâmplător - la pantaloni, dar acum văd că nu moare nimeni din asta.”

„Când a trecut pe lângă mine, în mantoul de taupe, rotunjit, castaniu-verzui, cald, de simțeam o pornire nebună să-l mângâi, să-mi lipesc obrajii de el, am înghețat.”

 

Mai multe detalii despre această operă, dar și ajutor pentru examenul de Bacalaureat găsești accesând site-ul liceunet.ro sau Bacalaureat 2016.

 

Recenzii pentru Bac: „Jocul ielelor” de Camil Petrescu

 

Rating:

Gen: dramatic

Specie: dramă (dramă de idei)

Tema: Tema operei este reprezentată de criza de conștiință a protagonistului survenită în urma unui conflict desfășurat în planul ideilor absolute. Personajul principal încearcă din răsputeri și în zadar să le aplice în realitatea concretă, deși aceste idei sunt menite să rămână în planul ideatic, și nu în cel real. Eroul se condamnă astfel la un destin nefericit,  cauzat de luciditatea prin care acesta îşi asumă eşecurile, precum și de refuzul oricărei soluții tangibile. El refuză să abandoneze lumea ideilor pure, ignorând imposibilitatea aplicării conceptului utopic de dreptate absolută în societate.

Ideea centrală: Asemeni modului în care se petrec lucrurile când cineva vede ielele dansând, când mintea umană percepe ideea absolutului și dorește concretizarea ei, soarta omului este pecetluită. Asemeni unui blestem, cel ce aspiră către absolut va trăi de-a lungul întregii sale existențe drama neîmplinirii, a căutării imposibilului. Finalul unei astfel de existențe va fi, așadar, mereu, unul tragic.

Problematică: „Jocul ielelor” tratează problema intelectualului excepțional, autentic, de o mare forță morală. Acesta are și o latură autodistructivă, fiind intransigent și intens preocupat de un ideal intangibil: concretizarea ideii de dreptate absolută în societate. Păstrarea conștiintei imaculate devine imposibilă în contextul unei realități sociale nepregătite.

Subiect: Gelu Ruscanu, protagonistul operei, este director al ziarului „Dreptatea socială”, fiind, de asemenea, un pasionat susținător al ideii de dreptate absolută. Este chiar poreclit „Saint-Just”, ceea ce înseamnă „Sfântul Dreptate”. În cadrul acestei publicații, el lansează o campanie de presă împotriva lui Șerban Saru-Șinești (ministrul justiției), un asasin care, în mod normal, nu ar fi avut dreptul să ocupe această funcție.

Gelu Ruscanu deține o dovadă, și anume, o scrisoare de dragoste pe care i-o trimisese Maria Șinești (soția ministrului și fosta iubită a lui Gelu). În scrisoarea respectivă, femeia menționa că soțul ei a ucis o bătrână bogată (doamna Manitti) în urmă cu șapte sau opt ani. Apoi, el a distrus testamentul acesteia, rămânând posesorul a un milion de lei în aur.

Gelu dorește să publice scrisoarea pentru a-l demasca pe criminal. Maria află și încearca să-și determine soțul să demisioneze. Acesta, însă, având o slăbiciune pentru putere, nu se lasă înduplecat, căutând alte modalități de a evita campania lui Ruscanu. El o trimite la redacție pe Irena (mătușa lui Gelu Ruscanu), care îi dezvăluie că Grigore Ruscanu, tatăl lui Gelu (mare avocat si om politic), delapidase o sumă de bani pentru a-și acoperi datoria la jocul de cărți. Șinești (pe atunci, secretarul lui Ruscanu) plătise totul din bani proprii, pentru a salva onoarea omului, care, de altfel, a și încetat din viață la scurt timp după aceea. El așteptase ca Irena să-i restituie banii, alegând să păstreze cele petrecute sub tăcere. Deși este șocat, Gelu rămâne de neclintit în decizia sa de a contribui la înfăptuirea dreptății. Tot ce face este să-și amâne decizia cu o zi.

Văzând că nu reușise să obțină ceea ce urmărea, Șerban Saru-Șinești vizitează redacția în persoană. El îi arată lui Gelu Ruscanu scrisoarea tatălui său (păstrată de fostul secretar), în care declara că se va sinucide. Vestea că tatăl său nu murise într-un accident de vânătoare, ci se împușcase cu revolverul adus de iubita lui, îl șochează nespus pe protagonist. Trauma este atât de puternică încât tânărul urmează întocmai pașii tatălui său: când Maria Șinești îl vizitează la redacție, Gelu Ruscanu se sinucide cu revolverul adus de ea.

Personaje: Gelu Ruscanu, directorul ziarului socialist, Fr. Praida, Penciulescu D., Sache Dumitrescu, Dașcu Mitică, M. Vasiliu, Toma, Petre Boruga, Elena Boruga, Irena Romescu, responsabilul (Kiriac), Șerban Saru-Sinești, Maria Sinești, Naciano, agentul secret, primul gardian, al doilea gardian, crainicul.

Moduri de expunere: dialogul (replicile personajelor)

Conflict: Conflictul dramei este unul interior, definindu-se drept un conflict ideatic.

Victima acestui conflict este Gelu Ruscanu, intelectual, director al ziarului „Dreptatea socială”. Asemeni altor personaje create de Camil Petrescu (Ștefan Gheorghidiu, Andrei Pietraru, Ladima), Gelu este un căutător al absolutului. Esența conflictului este reprezentată de incompatibilitatea dintre idealul protagonistului (dreptatea absolută) și aplicarea lui în realitatea concretă. Conștiința lui Gelu Ruscanu este bântuită de revelațiile ce intensifică drama interioară a personajului.

Particularităţi: La baza dramei „Jocul ielelor” stau cunoscutele mituri specifice lui Camil Petrescu: cel al jocului ielelor și cel al patului procustian. Într-o notă plasată alături de lista personajelor, autorul arată intenția sa de a defini opera drept o „dramă a absolutului”.

Conform mitului ielelor, acestea sunt niște fecioare care apar noaptea în locuri pustii, dansând în horă (cu mișcări circulare). Deși sunt foarte atrăgătoare, ielele nu au milă, răzbunându-se  pe cel care le vede, schilodindu-l. În drama de față, cel care „vede” ideile și ține la ele este și el pedepsit. Semnificațiile acestui mit se aplică, așadar, omului modern, tulburat de neliniști și contradicții interioare, aflat în perpetuă căutare a sensului existenței.

Compoziție: Opera este alcătuită din trei acte (însumând 12 tablouri), de-a lungul cărora se dezvoltă un conflict bine conturat și rezolvat prin moartea protagonistului. Acțiunea este complexă și are loc în București, la redacția ziarului „Dreptatea socială” în luna mai a anului 1914.

Citate relevante: „A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemeni lui, care erau singurul lui sprijin...Era prea inteligent ca să accepte lumea așa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înțeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...”

„Gelu este un bărbat ca de 27 - 28 de ani, de o frumusețe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie. Are nervozitatea instabilă a animalelor de  rasă. Privește totdeauna drept în ochi pe cel cu care vorbește, și asta-i dă o autoritate deosebită. Destul de elegant îmbrăcat, deși fără preocupări anume.”

„Ah, între inima ta și inima mea simt mereu, mereu, lama rece a minții tale...”

„Dar tocmai asta e... Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească și vede în luminiș, în lumina lunii, ielele goale și despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar, și el rămâne neom. Ori cu fața strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului (...) Așa sunt ielele... pedepsesc...”

 

Mai multe detalii despre această operă, dar și ajutor pentru examenul de Bacalaureat găsești accesând site-ul liceunet.ro sau Bacalaureat 2016.

Când a iubi nu e de ajuns

 

Titlu: Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă
Autor: Mihaela Ursa
Rating:
Editura: Cartea Românească
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 215
ISBN: 978-973-23-2962-7

„E inutil să-ţi închipui dragostea ca pe o armonie a spiritelor, a gândurilor, e o înflăcărare concomitentă a două spirite angrenate în acţiunea autonomă de a se maturiza. E senzaţia unei explozii silenţioase înăuntrul fiecăreia dintre ele. Iar cel ce iubeşte se mişcă, uluit şi preocupat, în jurul acestui eveniment, examinându-şi experienţa. Recunoştinţa îndreptându-i-se către un donator greşit, îi creează iluzia unei comunicări cu propria sa pereche, dar acest lucru e fals.” LAWRENCE DURRELL – „Cvartetul din Alexandria: Justine”

Dragostea e departe de a fi o experienţă a echilibrului şi e deseori greşit confundată cu fericirea. În acest domeniu alunecos, fiecare are impresia că le ştie pe toate, fiecare se crede îndreptăţit să vorbească despre sentimente şi mai mult decât atât, fiecare se consideră un îndrăgostit original, care a simţit ceva nou, o emoţie neatinsă de nicio altă inimă până la el. Demersurile ştiinţifice de a analiza iubirea, meticulos organizate, cu instrumentar şi terminologie, vin în viaţa noastră de cititori cu o ambiţie nouă: aceea de a nu confunda ficţionalizarea dragostei cu dragostea propriu-zisă, în calitatea ei de accident biografic. Asemenea lucrări ne îndeamnă să fim mai umili, mai receptivi la pluralitatea formelor de expresie ale iubirii, mai atenţi la nivelurile atât de variate pe care le atinge acest fenomen sufletesc.

Aceste cărţi care se avântă pe un teritoriu atât de periculos cum e iubirea, înarmate cu spirit critic şi cu luciditate, nu se confundă cu ghidurile la minut pe care ni le propune societatea noastră ahtiată după reţete. Sunt lucrări de profunzime, care analizează posibile definiţii, simptome, manifestări, referinţe şi… discursuri. Da, discursuri, pentru că iubirea devine credibilă atunci când se vorbeşte despre ea. Un îndrăgostit tăcut e mai mereu perceput drept un îndrăgostit prefăcut. De aceea, de la declaraţii şoptite în noapte, literatura a ajuns la o sumedenie de ficţiuni amoroase, eroticoane. Ce vrea să însemne asta?

Cu un apetit vorace pentru lectură şi re-lectură, Mihaela Ursa prezintă în volumul Eroticon căi de acces în înţelegerea discursului literar despre iubire. Ne atrage atenţia că ce scrie ea nu atinge decât în treacăt dragostea pe care o ştim cu toţii din experienţele noastre, subiectul ei de discuţie este dragostea privită prin telescopul livresc. E adevărat că atât cititorul, cât şi scriitorul ajung la forme abstracte ale iubirii pornind de la biografia lor, dar prin convenţiile scrisului, prin distanţa impusă de ceea ce scriem faţă de ceea ce trăim, iubirea e prinsă în alte contururi. Ce propune de fapt Mihaela Ursa?

De la Eroticoane la…

Autoarea îşi structurează cartea în două părţi esenţiale: Eroticoane şi Erotologii. Pentru fiecare termen, prezintă o cheie. De la eroticon la erotologie e o distanţă subtilă, un interval delicat care trebuie înţeles, înainte de a fi admirat. Eroticonul nu are nicio legătură cu emoticonul sau, mai grav, cu Satyriconul lui Petronius. Nici gând! Este o imagine artistică vizuală, care concentrează în forţa ei de sugestie simţămintele amoroase ale personajelor. Discursul e încărcat de stimuli vizuali, ficţiunea amoroasă e, independent de contextul istoric, o ficţiune ilustrativă, puternică prin aluziile ei. Niciodată discursul despre iubire nu a fost explicativ deoarece aceasta e cea mai scurtă cale către distrugerea unui asemenea miracol imponderabil şi fragil cum e iubirea. Pe scurt, eroticonul este o imagine emblematică, aproape un clişeu (aşa cum a devenit scena balconului din Romeo şi Julieta).

… Erotologii

De la imaginea care centralizează toate amănuntele iubirii evocate, lectura ajunge la logica ce ghidează îndrăgostirea şi despărţirea personajelor. În spatele oricărei forme de dragoste, oricât de extravagantă, există un cod, înfiinţat în virtutea anumitor principii. Un cod învestit cu sens, adoptat şi aplicat de personaje ficţionale, formează o erotologie şi aici se descoperă în toată grandoarea ei varietatea dragostei. Cartea Mihaelei Ursa începe o călătorie trepidantă spre cele mai complexe şi rafinate „Te iubesc” – uri! Cu o perspectivă cronologică foarte clară, autoarea începe să analizeze Antichitatea, face o oprire suficient de consistentă în Evul Mediu, scrie cu patos despre romanul secolelor XVIII-XIX şi la final, puţin suspendată între ceea ce a fost şi ceea ce este, defineşte oarecum nedumerită ficţiunea amoroasă contemporană, dezagregată tocmai de Revoluţia sexuală din anii ’60, adică tocmai de libertatea pentru care au luptat factori istorici dintre cei mai diverşi.

Vitrina cu iubiri

Aşa cum ne oprim deseori în faţa vitrinei unei cofetării, privind cu jind prăjiturile apetisante, aşa procedează şi Mihaela Ursa în prezentarea discursurilor despre iubire. În vitrina uriaşă a secolelor de cultură pe care le-a cunoscut umanitatea, privim expuse o sumedenie de iubiri. Iubirea-pasiune, care presupune voluptate în succesiunea obstacolelor dintre îndrăgostiţi, a fost deseori cântată de scriitori, colectiv sau individual, în poveşti cum sunt acelea dintre Tristan şi Isolda, Don Quijote şi Dulcineea sau Teresa de Ávila şi Dumnezeu (ultima fiind o pasiune mistică, extatică, dar cu atât mai sfâşietoare cu cât iubitul e de substanţă divină, la o distanţă… metafizică).

Să nu credeţi că pasiunea este perfect sinonimă cu iubirea… nicidecum, în arenă îşi face loc iubirea androginică, cu un important prejudiciu de imagine, fiind atât de des confundată sau amestecată cu iubirea platonică. Aici Mihaela Ursa propune o interpretare interesantă la Banchetul lui Platon, s-ar putea ca mitul fiinţelor înjumătăţite să fie doar un mit, o poveste ridicolă despre invincibilitatea fiinţelor predestinate. Aşadar, tot ce spunem atunci când ne loveşte dragostea (E jumătatea mea!; E alesul!; Suntem făcuţi unul pentru altul! ) s-ar putea să fie doar bâlbâieli de amorez. Iubirea platonică nu este egală cu abstinenţa sexuală pasivă, ea a fost concepută ca ascensiunea spre valori spirituale din ce în ce mai înalte şi avea loc de obicei între un maestru şi un discipol, între un bărbat educat şi un tânăr căruia nu i-a dat încă barba. Interpretările greşite provin din receptările posterităţii, de multe ori distorsionate de religie.

Iubirea-boală, în care îndrăgostitul e răpus de imaginea iubitei, incapabil de autocontrol, este exact acea iubire la care aspiră fiecare femeie când îl îndeamnă pe bărbat să-i cânte serenade cu mariachi la balcon, e iubirea trubadurilor, e chiar iubirea lui Werther, e sinuciderea grăbită, e patologia dependenţei inexplicabile.

Cea mai neglijată dintre toate e iubirea conjugală… căci cu toate că ne mirăm de rata divorţurilor din societatea modernă, fenomenul poate fi de fapt un produs al prea multor lecturi. Nicio operă fundamentală nu a cântat fericirea calmă a două fiinţe unite prin jurământ, conlucrând una pentru binele celeilalte. E prea… monoton, nu are priză epică, nu are greutate emoţională, nu are complicaţii sufleteşti, e un aer închis, o armonie lipsită de orice simţ al aventurii, iar scriitorii sunt în primul rând aventurieri. E fericirea conjugală imposibil de articulat într-un discurs literar convingător? Pentru mai multe răspunsuri şi mai ales, pentru mai multe iubiri, deschideţi cu încredere cartea Mihaelei Ursa.

• Plusuri

  O prezentare relaxată, prietenoasă şi incitantă a poveştilor de iubire. Se foloseşte un limbaj de specialitate moderat, atât cât e nevoie pentru o delimitare ştiinţifică a discuţiei. Lecturile folosite drept material de studiu sunt de obicei cunoscute publicului larg, nu se intră în jungla obscură a titlurilor elitiste. Oricine, îndrăgostit sau nu, poate rezona cu acest tratat, scris cu un scop dublu: acela de a vorbi raţional despre literatura amoroasă şi acela de a împărtăşi pasiunea devoratoare a lecturii.

• Minusuri

  Poate lipsa unor capitole foarte bine delimitate. Cartea e alcătuită din două părţi, dar fiecare parte e dispersată, fragmentată în titluri originale, dar insuficient de bine motivate din punct de vedere structural. În orice caz, nu ştirbeşte foarte mult claritatea mesajului.

• Recomandari

  Pentru toţi îndrăgostiţii, pentru toţi cei care citesc cărţi de dragoste, pentru studenţii la Litere, pentru toate cuplurile cu pretenţii de rafinament intelectual, pentru toţi cei care s-au săturat să meargă la cinematograf şi apoi inevitabil la restaurant de Valentine’s Day.

Categorie: Eseuri | Autor: Mihaela Ursa | Editura: Cartea Românească

Hitler în Argentina sau Supraviețuirea Răului

 

Titlu: Hitler în Argentina, Viața Führerului după cel de-al Doilea Război Mondial
Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 472
ISBN: 978-606-741-171-3

În memoriile sale, Albert Speer evocă o conversație pe care a purtat-o cu Adolf Hitler în noiembrie 1936 despre Reichul de o mie de ani. Hitler stătea în picioare, în fața ferestrei masive a refugiului său de la Berghof, și țintuia cu privirea îndrăgitul său peisaj alpin bavarez, un peisaj straniu de asemănător cu vederea sa din casa patagoneză de la Inalco „– Am două posibilități. Să depășesc orice obstacole cu toate planurile mele sau să dau greș. Dacă câștig, voi fi unul dintre cei mai mari oameni din istorie. Dacă eșuez, voi fi condamnat, disprețuit și blestemat.”

Cumpără titlul în engleză

Mitul supraviețuirii lui Hitler după cel de-al Doilea Război Mondial, a constituit una dintre cele mai puternice teme ale literaturii de toate tipurile din ultimii optzeci de ani. De la documentare la opere de ficțiune, de la cercetări ambițioase și detaliate până la scenarii fanteziste, o întreagă literatură s-a construit cu insistență în jurul acestui mit, stând drept mărturie incontestabilă a interesului, chiar a fascinației pe care una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei ultimelor secole o exercită asupra noastră.

 

Hitler în Argentina, Viața Führerului după Al Doilea Război Mondial, se adaugă listei considerabile de titluri care explorează mitul supraviețuirii lui Hitler, aducând însă date relevante care ne fac să ne întrebăm cu toată seriozitatea care este granița exactă dintre mit și realitate în cazul supraviețuirii Führerului. Autorii Simon Dunstan (istoric reputat și autor a numeroase documentare excepționale pentru History Channel) și Gerrard Williams (jurnalist renumit, cu peste treizeci de ani de experiență în cadrul BBC, Reuters, Sky News) au petrecut cinci ani realizând interviuri cu martori oculari și cercetări aprofundate în Argentina, Polonia, Germania și Marea Britanie, toate aceste demersuri indicând faptul că istoria adevărată s-ar putea să nu coincidă cu istoria oficială. Aceasta din urmă ne spune faptul că Hitler împreună cu Eva Braun s-au sinucis în buncărul lor din Berlin, pe 30 aprilie 1945. Dunstan și Williams aduc dovezi în sprijinul ideii că Führerul, la fel ca mulți naziști importanți, a fugit din Germania și a trăit în Argentina, până la sfârșitul vieții, în 1962.

Cartea este structurată în patru părți (Naziștii triumfători, Vânătorii, Fuga și Lupul cenușiu din Patagonia), fiecare dintre acestea punctând o etapă a scenariului supraviețuirii lui Hitler, departe de dezastrul pe care cel de-al Doilea Război Mondial l-a lăsat în Europa. Personajul principal al cărții nu este Hitler, așa cum ne-am aștepta, ci Martin Bormann, cel mai apropiat și mai loial acolit al Führerului, șeful Cancelariei Partidului Nazist și conducătorul Reichului. Om de afaceri abil, Bormann a fost artizanul unor planuri eficiente de a spori atât veniturile Reichului, cât și cele personale ale lui Hitler. În 1943, el a înțeles, înaintea lui Hitler, că Germania avea să piardă războiul și a conceput Aktion Feuerland (Operațiunea Țara de Foc), pentru a asigura un refugiu sigur liderilor naziști.

Cartea urmărește ascensiunea lui Bormann în ierarhia nazistă, facilitată de modul ineficient și haotic în care Hitler însuși a condus statul german – „Hitler a creat în rândul conducerii politice a Germaniei cea mai mare confuzie care a existat vreodată într-un stat civilizat... El își exercita puterea absolută ațâțând rivalități feroce între subordonații săi imediați, astfel încât niciunul să nu obțină vreodată suficientă putere sau influență pentru a contesta persoana Führerului... În conformitate cu concepția sa despre haosul creativ, diverși indivizi și organisme au primit responsibilități prost definite... ducând la conflicte de interese, lanțuri de comandă confuze și o risipă absurdă de bani, timp și mână de lucru.”

În acest context, Martin Bormann reușește cu multă abilitate să își elimine treptat rivalii și să devină singurul personaj din ierarhia nazistă care va avea control absolut asupra lui Hitler. El construiește o rețea care îl va scoate pe Hitler dintr-un Berlin mutilat de război și asediat de armata sovietică, și îl va duce în Argentina, unde vreme de aproape două decenii, Bormann i-a alimentat visul absurd al reconstruirii Reichului.

Cartea lui Dunstan și Williams transmite un mesaj esențial, pe care autorii l-au formulat în finalul lucrării: „Winston Churchill, inamicul britanic jurat al lui Hitler, a spus cândva... Istoria va fi bună cu mine, pentru că eu intenționez să o scriu... Însă, inamicul său numărul unu a prevăzut această posibilitate și, înainte ca Churchill să își scrie istoria, Adolf Hitler a anticipat, spunând: Învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus adevărul... La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, învingătorii nu au fost întrebați niciodată. Îi întrebăm noi acum...”

Povestea supraviețuirii unuia dintre cele mai detestate personaje ale istoriei lumii civilizate aduce în prim-plan frica noastră individuală și colectivă de a permite Răului să scape nepedepsit, distrugând astfel echilibrul profund al conceptului de umanitate. Mitul supraviețuirii lui Hitler spune, probabil, mai multe despre noi, decât despre personajul Führerului.

• Plusuri

  O carte foarte bine documentată, rezultat al unor cercetări aprofundate și detaliate.
  Stilul jurnalistic, alert, care ține cititorul conectat la desfășurarea poveștii.

• Recomandari

  O carte adresată, în principal, celor interesați de istoria Germaniei naziste.

Categorie: Istorie | Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams | Editura: Litera

Rusia restituie o pagină de istorie poporului său

 

Titlu: Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea
Autor: Jean de Car
Rating:
Editura: Corint
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Ileana Cantuniari
Numar pagini: 400
ISBN: 978-973-135-750-8

Abordarea istoriei Rusiei anterioară Revoluției Roșii de către guvernul sovietic de la Moscova a fost întotdeauna tributară unei denaturări intenționate, menite să înfiereze vechiul regim țarist pentru a pune într-o lumină bună noua orânduire. Lucrurile s-au schimbat însă, și au început să se schimbe încă de pe vremea ultimului președinte al Uniunii Sovietelor, Mihail Gorbaciov.

Jean de Cars ne vorbește despre o Rusie care, prin președintele Boris Elțîn, a inițiat restaurarea istoriei Rusiei țariste. Acest lucru este însă un proces foarte îndelungat, anevoios și chiar dacă Vladimir Putin l-a dus până într-un punct în care nu se credea că se va ajunge vreodată, mai sunt încă multe lucruri de aflat. George Orwell spune „Nimic nu este mai imprevizibil decât trecutul”. Revelarea istoriei dinastiei Romanov este o dovadă a acestei afirmații.

Rusia este plină de legende. Legende precum cea care o privește pe Anastasia Romanov, Marea Ducesă care se presupunea că a scăpat din masacrul înfiorător care a avut loc în noaptea de 16 spre 17 Iulie 1918 în casa Ipatiev sau cea care îl are – încă – în centrul ei pe Țarul Alexandru I care, se presupune, și-ar fi eludat moartea, fiind regăsit de către credincioși în postura unui ermit, Feodor Kuzmici, 11 ani după moartea sa. Cunoștințele pe care le avea despre curte, precum și o asemănare incredibilă cu fostul țar au alimentat permanent această legendă. Când în 1925, Stalin a ordonat deschiderea mormântului țarului, surpriză: sicriul era gol. Acest lucru a alimentat chiar mai mult speculațiile. „Poporul rus a fost întotdeauna fascinat de strigoi”, spune Jean de Cars făcând referire la această descoperire.

Adevărul care stă în spatele acestor legende trebuie aflat, pentru înțelegerea mai bună a istoriei. Iar în sprijinul acestei acțiuni vine știința modernă, cu metodele folosite în criminalistică. Compararea probelor ADN s-a dovedit cea mai eficace metodă de a spulbera orice îndoială cu privire la identitatea persoanei care și-a asumat în 1920 identitatea Anastasiei Romanov.

Cartea Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea a lui Jean de Cars acoperă 300 de ani de istorie tumultoasă în mai puțin de 400 de pagini (o parte din ele sunt rezervate unei introduceri și unei încheieri care fac mai mult referire la eforturile guvernelor post-sovietice de a reda adevărul poporului rus). Este, cu siguranță, extrem de puțin, având în vedere că, probabil, câte 400 de pagini ar trebui rezervate pentru fiecare din reprezentanții acestei dinastii. Dar ținând cont de faptul că rusofobia – care a exista și există încă, nu doar în România, dar în cam toată lumea – a diminuat considerabil interesul pentru tot ce ține de istoria Rusiei, demersul autorului este lăudabil. Jurnalist de seamă, Jean de Cars a mai scris istorii ale unor dinastii, cum ar fi cea a Casei Windsor (La saga de Windsor) sau cea a Habsburgilor (La saga de Habsbourg. Du Saint Empire à l’union Européenne). Talentul jurnalistic i-a permis crearea unei cărți care să se adreseze tuturor cititorilor, atât celor cunoscători ai istoriei, cât și ai celor pentru care istoria nu prezintă mai mult decât o curiozitate din trecut.

Reprezentanții casei Romanov ne sunt dezvăluiți de Jean de Cars într-o lumină interesantă, de multe ori foarte subiectivă. Sunt aduși la lumină genii politice, grandioși edili, mecena ai imperiului, nebuni sau pur și simplu țari mediocri. Asupra unora, cum ar fi Anna sau Petru al III-lea, autorul nu se oprește mai mult decât pentru a-i prezenta și pentru a-i introduce în lanțul dinastiei. Dar pentru alții, cei care au schimbat cu adevărat Rusia, care au influențat istoria Europei și a lumii, autorul rezervă multe pagini, prezentând portrete foarte atractive, demne de reținut. Astfel, Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare sau Nicolae la II-lea sunt cu siguranță țarii care vor rămâne în mintea cititorului mult după lecturarea cărții.

În construirea tabloului istoric al dinastiei, Jean de Cars scoate la iveală nu doar faptele istorice concrete, verificabile, ci și presupunerile care au însoțit întotdeauna situațiile ambigue sau legendele, despre care spuneam că au fost prezente dintotdeauna în istoria Rusiei. În plus, în notele de subsol – și nu numai – tratează și subiecte care îi dovedesc cunoștințele asupra epocii, și care nu se rezumă doar la evenimente și interpretarea lor politică. Astfel, găsim referiri la operele lui Borodin sau Rimski-Korsakov, la curente ale picturii sau la opere ale unor poeți celebri, cum ar fi Alexandr Pușkin. Această abordare oferă cărții savoarea unui roman istoric, combinată cu rigurozitatea unui documentar, fiind însă, finalmente, caracterizată prin grandoarea relatărilor jurnalistice, care au capacitatea de a acapara, de a oferi informații, dar și de a respecta aerul de mister, atât de drag cititorilor de articole de presă.

Dincolo de subiectul tratat – istoria a fost întotdeauna un subiect extrem de bogat pentru scriitori, oferind prin sine garanția aproape sigură a succesului – cartea atrage prin stilul autorului, care este alert, colorat, încărcat de pasiunea celui care este născut pentru a relata. Lecturarea este o plăcere deci, nu doar datorită faptelor istorice pe care cititorul le află, ci și datorită felului în care îi sunt prezentate.

Ileana Cantuniari, traducătoarea acestei opere, a făcut ceva deosebit de profesionist pentru un traducător: și-a asumat traducerea, dând dovadă de o cunoaștere temeinică a cadrului istoric al epocii. Deși este foarte bine documentată, cartea este pe alocuri presărată cu greșeli și omisiuni, probabil neintenționate. Dar traducătoarea a intervenit și le-a amendat pe cele care privesc România sau poporul român, prin note de subsol.

Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care trebuie citită. Ea va înlătura o parte din rusofobia care ne face pe noi, cititorii români, să avem idei preconcepute atunci când ne aflăm în fața unor opere rusești, sau care fac referire la Rusia. Evident, vorbesc în nume propriu, dar sunt sigur că nu sunt singurul cu această atitudine. Cartea ne va face să înțelegem că sentimentul de fobie ar trebui îndreptat poate, nu asupra Rusiei, ci cel mult asupra unui regim, cel comunist, față de care chiar și rușii au dezvoltat fobii.

• Plusuri

  Având un ritm alert și nerezumându-se doar la fapte istorice verificabile, presărată din loc în loc cu „fapte diverse”, fie ele legende, presupuneri sau pur și simplu evenimente din zona muzicii sau a literaturii, Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea este o carte care va acapara cititorul și îi va oferi o sumedenie de informații despre subiectul tratat.

• Minusuri

  Deși foarte documentată, cartea are câteva scăpări – fie omisiuni ale unor evenimente istorice, fie pur și simplu greșeli – pe care însă traducătoarea le corectează cu promptitudine.

• Recomandari

  Recomand Saga dinastiei Romanov. De la Petru cel Mare la Nicolae al II-lea tuturor celor interesați în general de istorie în ansamblul ei, dar și colecționarilor de evenimente istorice izolate, care prezintă interes doar prin exotism.

Categorie: Istorie | Autor: Jean de Car | Editura: Corint

„Noi suntem noi și nimeni alții”

 

0

Titlu: Amor intellectualis. Romanul unei educații
Autor: Ion Vianu
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2010
408 pagini
ISBN: 978-973-46-1679-4

Cred că a citi memorialistică este ca un test pentru cei mai mulți dintre noi. Înseamnă a renunța, pe parcursul lecturii, la propriul egocentrism pentru a intra în cercul altui Eu, care se dezvăluie în scris. Dar poate fi și invers: înseamnă a citi realitatea altuia în proprie interpretare. Oricum, mărturisirea invită la o întîlnire între două subiectivități și ne arată ce fel de cititori suntem. Citim cărți sau citim autori? Ce ne interesează dintr-o carte, ce ne emoționează? Ne schimbă în vreun fel cărțile? De la aceste întrebări pornesc cînd spun că memorialistica ne arată la fel de multe lucruri despre noi cît ne arată despre cei care o scriu.

Cartea lui Ion Vianu este o întoarcere în copilăria și tinerețea sa, cu ochii adultului care vede tabloul întreg. E cartea unui om care nu privește înapoi cu mînie către anii '40-'50, perioada care a însemnat o schimbare dramatică pentru mulți oameni. Totuși, au fost și anii formării generației autorului, ani de creștere și dezvoltare. Am apreciat nuanțarea poveștii pe care o spune Ion Vianu, reconstituirea amintirilor, luciditatea. Apare un paradox în rememorarea anilor în care s-a instaurat comunismul: pe de-o parte, este vorba de distrugere și intensă propagandă, pe de altă parte, este vorba de supraviețuirea valorilor unei lumi care încă mai crede în ea însăși. Cum să crezi, crescut în spiritul onestității, că binele nu va învinge? Cum să crezi, cînd ai cunoscut eleganța comportamentului, devotamentul, căldura umană, că grobianismul și teroarea vor face regulile? Ce te poate ajuta să faci față distrugerii, dacă nu valorile solide învățate în familie și apreciate pînă atunci? Asta pare a fi drama pe care Ion Vianu o scrie cu eleganță, fără patimă acuzatoare: ce se întîmplă cînd ceea ce știi că e bun și drept nu-ți folosește în fața unei lumi întoarse pe dos.

O parte consistentă a cărții este dedicată portretului tatălui, Tudor Vianu. Dacă ați avut fragmente din opera acestuia ca lectură în școală, veți descoperi altceva în această carte. Numele prinde corp, viață. Numele de pe coperta volumelor de critică devine persoană.
Sunt pasaje emoționante, care invită la reflecție, precum cel de mai jos:

„T. cel fragil, T. cel suferind, T. care petrecuse ani cu spaima morții, apărînd doar celor care aveau privilegiul să pătrundă în intimitatea lui (prin devotament, prin respect, prin iubire creștină, demnă de sfinții Cosma și Damian, doctorul-fără-arginți Angeli sau fratele Alecu, mort și el, răpit din lume cu violență în cîteva zile, și, poate, de nimeni altul în afara acestor doi), T., acum, reușise să-și desăvîrșească, să-și împlinească puterea măștii...ascunsă-n sine, trainică la rele. Masca este Persona, acoperămîntul feței. Ea oferă privitorului, ascultătorului, un chip nevariant (...) Per-sona, prin care vocea sună, vibrează cu un timbru grav, un ecou ca un acord de violoncel: timbrul tragediei. Această profundă vibrație trezea în discipoli amor intellectualis magistri. Portul măștii, impus de ascza personală a tragedianului, vădea alt folos. Vremurile se făcuseră cumplite. Trebuia să te ascunzi pentru a supraviețui.”

Întreaga carte este o statuare a identității: Noi suntem noi și nimeni alții, titlul celui de-al doilea capitol, conturează problema identitară: ne construim din întîmplările prin care trecem, prietenii pe care-i avem, revelațiile, educația pe care-o primim...devenim noi, ființe diferite de ceilalți. Dar ne reconstruim identitatea prin reamintire, revenire, revedere, prin scris, dar și prin felul în care suntem percepuți. Suntem noi înșine și prin ceilalți, iar a trăi înseamnă a găsi un echilibru între a fi singur și a fi cu ceilalți, a fi în tine și a fi în lume. Este același lucru cu memoriile: a-ți reaminti înseamnă a te scufunda în tine, în istoria ta intelectuală și sentimentală, dar înseamnă și a fi cu ceilalți - cu ceilalți dispăruți, pe care îi evoci, dar și cu cititorii, pe care îi înveți ceva, îi inspiri sau emoționezi.

Am citit de două ori Amor intellectualis a lui Ion Vianu și recunosc că aveam nevoie de această carte. Întîi, în numele unei nostalgii pentru o perioadă din istoria României pe care n-o cunosc direct. Pentru a-mi explica această imposibilă nostalgie. Apoi, aveam nevoie să cunosc modelul unei educații lipsite de trivialitatea și singurătatea celei primite de mine. Faptul că am citit că alți oameni au crescut într-o lume în care respectul pentru profesie, implicarea și decența erau valori comune, nu rare nu înseamnă că mi-a dispărut gustul amar legat de propria mea formare. Găsesc că este un lucru mai important: există speranță. Din acest punct de vedere, Amor intellectualis este, pentru mine, romanul unei speranțe.

Scris de Mihaela Butnaru

Notă: Amor intellectualis a fost desemnată Cartea anului 2010 de către revista România literară și Fundația Anonimul.

Categorie: Biografii/Memorii | Autor: Ion Vianu | Editura: Polirom

„Nu există nimic mai activ și mai inteligent decât tine sub soare”

 

Titlu: Incognito. Viețile secrete ale creierului
Autor: David Eagleman
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Ovidiu Solonar
Numar pagini: 278
ISBN: 978-973-50-5865-4

Fascinația oamenilor în legătură cu modul în care funcționează creierul nu este una nouă, iar încercările de a „descurca” ițele încâlcite ale gândirii umane s-au rafinat și calibrat în funcție de etapele dezvoltării umane și de progresul tehnologic. De aceea, nu este suprinzător numărul mare de lucrări dedicate creierului și interesul constant al publicului pentru neuroștiințe.

Totuși, cartea lui David Eagleman, Incognito. Viețile secrete ale creierului, este specială în acest peisaj prin combinația reușită de informații științifice, exemple practice și o ironie fină care te face să o citești pe nerăsuflate – ceea ce este destul de rar în cazul acestui tip de lecturi.

Mărturie despre simțul umorului cu care autorul abordează subiectul sunt chiar titlurile celor șapte capitole ale cărții: „E cineva în capul meu, dar nu sunt eu”; „Mărturia simțurilor”; „Ce (nu) știm despre minte”; „Gândurile care pot fi gândite”; „Creierul e o echipă de adversari”; „De ce ideea de vinovăție e discutabilă”; „Viața după monarhie”.

Una dintre ideile cele mai interesante din carte este aceea că gândirea conștientă constituie doar vârful aisbergului activității mentale. Ne-am obișnuit să ne percepem drept ființe raționale, responsabile de deciziile pe care le luăm și capabile de a ne gestiona comportamentul în mod eficient. În realitate, „… eul conștient joacă rolul cel mai mic în creier. Seamănă cu tânărul monarh care moștenește tronul și își atribuie toate meritele pentru gloria țării – fără să fie conștient de milioanele de truditori cara fac țara să funcționeze.” Și se pare că acesta este exact modul de funcționare care ne-a asigurat supraviețuirea ca specie. Există o întreagă activitate neuronală care se desfășoară fără ca noi să fim conștienți și care ne determină deciziile și comportamentele.

Creierul ar putea fi reprezentat ca o echipă de adversari aflată în permanentă competiție: de la macrostructuri (precum emisferele cerebrale, atunci când nu mai sunt legate prin corpul calos) la microstructuri – faptul că suntem capabili să ne certăm cu noi înșine, să negociem cu eurile noastre viitoare, să confruntăm mereu diferite variante de abordare a unei probleme ar putea fi chiar acea trăsătură particulară care ne face umani, creativi, eficienți, acea trăsătură care nu a fost încă aproximată, nici pe departe, de niciun robot.

Cartea lui Eagleman este, fără îndoială, o lectură fascinantă, nu numai prin prisma informațiilor interesate pe care le aduce în fața cititorilor, dar și prin modul elegant în care re-pune în discuție idei preconcepute, mituri, idei pe care le acceptăm intuitiv, fără să ne obosim să le analizăm sau să le contestăm. Incognito. Viețile secrete ale creierului este un prilej bun să re-gândim raporturile noastre cu lumea și acele „certitudini” care ne conduc la judecăți incomplete sau chiar greșite.

Totuși, așa cum spune David Eagleman, „când te încearcă lenea sau plictiseala, îmbărbătează-te cu gândul că nu există nimic mai activ și mai inteligent decât tine sub soare”.  Creierul uman rămâne o poveste fascinantă în imperfecțiunea și complexitatea sa.

• Plusuri

  O combinație de informații științifice, exemple practice și un minunat simț al umorului care te fac să te îndrăgostești de această carte.
  Stilul narativ clar și elegant care tranformă un subiect „serios” într-o poveste interesantă și atrăgătoare.

• Recomandari

  O carte fascinantă despre gândire, conștiință, comportamente, responsabilitate, vinovăție… despre noi.

Categorie: Psihologie/Sociologie, Eseuri | Autor: David Eagleman | Editura: Humanitas

Și autorii ruși din diaspora își păstrează „rusofilia”

 

Titlu: Album rusesc
Autor: Michael Ignatieff
Rating:
Editura: Polirom
Anul aparitiei: 2014
Traducere: Ioana Aneci
Numar pagini: 288
ISBN: 978-973-46-4587-9

„Odată cu apariția fotografiei, familiile sărace au avut un nou tip de moștenire: o fotografie de 6 bănuți care poartă codul moștenirii genetice. Nu puteau lăsa moștenire o proprietate, dar puteau lăsa moștenire istoria transmiterii din generație în generație a curburii buzelor, a formei frunții, a liniei maxilarului. Oferind o prezență tăcută a generațiilor dispărute și răspândind această prezență în întreaga cultură, fotografia a jucat un rol relevant în aducerea problemei identității personale în centrul preocupărilor culturale. Conștientizarea faptului că trebuie să creăm și să ne descoperim locul în lume a fost cândva privilegiul unei elite educate, iar acum este o situație culturală generalizată. Căci, ajutând la construirea identității de-a lungul timpului, fotografia pune și problema libertății individului de a-și construi prezentul.”

Ca structură, romanul Album rusesc își găsește atât justificarea cât și izvorul de inspirație în acest fragment de început. Mai mult chiar, Michael Ignatieff reușește să imprime acestui paragraf stilul ce va fi întâlnit pe întreg parcursul cărții.

Fiind un împătimit al literaturii ruse, dar neștiind, în același timp, mai nimic despre Michael Ignatieff (deși despre tatăl și bunicul său auzisem deja), am ales să citesc această carte fără ca măcar să mă interesez înainte cu ce voi avea de-a face. Știam că Pavel Ignatieff, bunicul autorului, fusese conte, așa încât am nutrit speranța că literatura făcută de un urmaș al lui nu va fi cu mult diferită (a se citi mai slabă) decât cea a celuilalt conte, marele Lev Tolstoi. Și intuiția nu m-a înșelat: Album rusesc are acele calități pe care le caut eu întotdeauna în literatura rusă, doar că – și asta, recunosc, m-a surprins oarecum – este presărată, sau mai bine spus îmbibată, cu un sentiment de resemnare nu prea specific acesteia.

Cartea începe cu un tratat tehnico-filosofic despre timp, memorie și uitare, despre fotografie și portret ca mijloc de luptă împotriva uitării, de îndulcire a memoriei și de călătorie în timp. „Uitarea ne ajută să suspendăm conștiința propriei morți, ceea ce ne dă timp să credem în viața noastră”, spune Ignatieff. Cu toate acestea memorarea atât de exactă, precum o permite fotografia, a trecutului reușește să creeze ancore atât de puternice în trecut, încât ele devin, alături de uitare, un instrument care ne ajută să credem în viața noastră, autorul amintind în sprijinul acestei idei „…impactul pe care l-am resimțit când am văzut fotografiile lor (ale bunicilor săi): senzația aceea că erau foarte prezenți în mine cu toată realitatea lor fizică evidentă…”.

Considerând că saga familiei Ignatieff este suficient de importantă și de interesantă încât să trebuiască să fie captată într-o poveste, Michael Ignatieff se hotărăște să lupte cu trecutul și să întocmească o cronică pe cât se poate de exactă. „…am înțeles că am față de ei datoria de a prezerva adevărul vieții lor. Ficțiunea ar fi fost o trădare”. Evident, efortul unei astfel de năzuințe este colosal. Nu atât drumurile, poveștile, întâlnirile sau corespondența – toate acestea părând a fi lucruri plăcute, dar ascunzând în realitate un chin enorm – cât conștiința că realitatea este ceea ce este doar atunci când păstrează cronologia când este povestită bucată cu bucată, fără anticipări, reprezintă cu adevărat măsura efortului autorului, care însă a avut norocul să fie susținut de un talent scriitoricesc deosebit. „Această ironie – faptul că eu știu ce urmează, dar Natașa (bunica autorului) nu avea de unde să știe – este una dintre barierele care ne despart. Trebuie să mă forțez să nu mă gândesc la ce urmează. Trebuie să îi împărtășesc trecutul și să îi uit viitorul.”

Descrierea celor doi bunici este de-a dreptul pitorească: contele Pavel Ignatieff este o figură colosală, extrem de importantă în istoria Rusiei. Faptele lui politice par desprinse dintr-un roman de aventuri, iar realizările lui sunt demne de orice erou național: „Fără să tragă nici măcar un glonț, obținuse pentru Rusia un teritoriu cât Franța și Germania la un loc, și hinterladul Vladivostokului, noul port de la Pacific al imperiului.”

Unele dintre lucrurile povestite de Michael Ignatieff par a fi scene desprinse din Un veac de singurătate al lui Marquez. Drumul străbătut cu plutele împinse de servitori cu prăjina, pasiunea – sau mai degrabă obsesia? – bunicului său pentru agricultură, spre care vira din timp în timp în totalitate, idila dintre Pavel și Natașa, care a dus în final, la scurt timp de la începutul ei, la căsătoria celor doi, dar și modul în care povestește, spre exemplu, începutul Primului Război Mondial sau Revoluția din Octombrie și peripețiile contelui Pavel în acea perioadă, toate acestea și multe altele sunt de-a dreptul halucinante, amintind parcă intenționat de romanul sud-americanului.

Întreaga istorie prezentată în Album rusesc este bazată pe fotografii, multe dintre ele fiind incluse în carte. Neverosimilitatea celor povestite dispare aproape cu desăvârșire atunci când aceste fotografii sunt prezentate ca martor incontestabil și exact al existenței acestor personaje ce par, câteodată, inventate. Saga familiei se încheie cu emigrarea majorității membrilor ei în străinătate și stabilirea lor atât în Europa cât și pe continentul american. Exact această părăsire a Rusiei trădează distanțarea lui Michael Ignatieff de Rusia, deoarece pentru un rus adevărat, emigrarea întregii familii ar fi, probabil, una din cele mai mari tragedii care ar putea-o lovi. Totuși, autorul privește totul cu resemnarea omului educat – în spirit canadian – să tolereze orice și să accepte ceea ce trebuie să se întâmple fără patimi patriotice sau de altă natură.

Ultimul capitol, care descrie o vizită la fiecare dintre unchii autorului, promite că povestea Lui Pavel și a Natașei va rămâne suspendată, parcă pentru a nu strica imaginea creată în capitolele anterioare. Apoi, încetul cu încetul, sfârșitul celor doi se întrevede prin frânturile de conversații dintre nepot și unchi. Deși este evident că, fiind născuți în deceniul al optulea al secolului XIX, cei doi bunici ai autorului nu au cum să mai fie în viață în deceniul al nouălea al secolului XX, abia în acest ultim capitol este amintită moartea lor. Astfel, autorul reușește să împărtășească trecutul și să uite viitorul, oferindu-ne o poveste fascinantă.

• Plusuri

  Calitățile literare al lui Michael Ignatieff sunt evidente încă din primele pagini ale cărții, însă pe măsură ce povestea prinde contur, acestea își trădează din ce în ce mai clar obârșia în marele spirit literar rusesc. Album rusesc este o carte istorică, dar diferită. Nu este nici cu adevărat memorialistică, nici cu adevărat ficțiune istorică. Este așa cum o lecție de istorie ar trebui să fie: construită cu dragoste, cu foarte multă atenție și cu un scop foarte bine determinat: acela de a prezenta într-o formă cât mai atractivă literar, dar în același timp cât mai fidelă realității, o parte din istoria Rusiei.

• Recomandari

  Recomand cartea împătimiților de literatură memorialistică și istorică, dar și celor care își doresc o lectură ușoară dar extrem de atractivă.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Michael Ignatieff | Editura: Polirom