Dulce ca mierea e glonțul patriei

 

Titlu: Dulce ca mierea e glonțul patriei
Autor: Petru Popescu
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2010
Numar pagini: 462
ISBN: 978-973-669-994-8

Sfârșitul unei lumi

„Se întâmplă uneori, în istoria unei țări, ori chiar a unui om, un moment de transformare totală. Nimic din ce a fost nu mai e. Nimic din ce se potrivea nu se mai potrivește.” Romanul își țese trama în jurul copleșitorului, subminantului sentiment al nostalgiei. Nostalgia după ultimul război romantic: cavaleresc, cruțat de ideologii, un război al bărbaților, nu al emasculaților propagandiști de cabinet; ultimul măcel generalizat ce-a purtat dantelă însângerată la manșete, un război al autodeterminării, al reîntregirilor naționale, groparul marilor imperii: Primul Război Mondial. Nostalgia după iubirea totală, împărtășită, imediată. Și încă un soi de nostalgie: una improprie celui care o resimte; una fără nume, fără definiție, preluată ca atare de protagonist, ca un virus cu incubație îndelungă, de la ultimii martori demni de crezare ai dulcei orânduiri burgheze.

Foamea, golul de iubire, încleștarea trupurilor, a trupelor, și rememorarea războaielor ce-au schimbat gândiri, țări, oameni, obiceiuri, crezuri, limbi: bătălii în care am fost folosiți, am servit, ca popor, doar în chip de carne de tun; și alte bătălii, puține, ale noastre, purtate pentru recâștigarea identității și-a unei oarecare însemnătăți în prea maleabilul și amnezicul spațiu european. Lupta pentru a poseda un trup care nu se lasă supus cu una cu două, pentru a-l răvăși drăgăstos; pentru a amprenta definitiv, prin carne, un suflet de femeie. Îmbrățișări mincinoase, distante, sportive, dar și lubrice, disperate, adevărate doar atâta timp cât durează clipa, îmbrățișări neputincios-unificatoare – corpuri care se zbat să se conțină reciproc, cu profeția neizbânzii tatuată, la vedere, în carnea lor. Poezia cinică a realității, contemporaneitatea - imbecilizată de răsturnarea valorilor: sesizate cu ascuțime, fără pudoare, în amănuntul lor cel mai scabros.

Anii '60. O lume românească (veche) moare, grăbită de la spate de schimbările (demolările) programatice, nefirești. Împinsă către pieire de gloata de lumpeni, drojdia adusă la putere pe tancurile sovietice de prost înscenata „revoluție” comunistă. Mor manierele elegante și se usucă și cele din urmă vestigii știrbite, păstrate cu sfințenie, în memorie și-n sipete tot mai sărace, și scoase, la ocazii, ca moaștele, în speranța zadarnică a unei continuități, a unei rezistențe subterane – se stinge în uitare „farmecul discret al burgheziei”. Lăsând loc lipsei de stil, mitocăniei, miticismului gros. Ruinei. Amintirile – întotdeauna mai glorioase decât prezentul uniformizant, lipsit de strălucire; morții acuză, tardiv, din morminte, deșertăciunea cauzei pentru care au căzut; frigul de-afară, răceala din inimile oamenilor sunt iscate de suflul înghețat-vindicativ al morților inutili, al eroilor fără cauză, tranzacționați dinainte la masa tratativelor secrete, între criminalii nedisimulați (ca Hitler) și cei cu spoială umanistă, co-autorii morali ai dezastrelor (ca Churchill).

Înmormântarea precoce a unei lumi cândva promițătoare, ce fusese asasinată cu cruzime, postbelic, în văzul ipocrit al Europei.

Viitorul furat

Cum scriam în debutul textului de față, angoasantul roman Dulce ca mierea e glonțul patriei - cu tempo-ul alert, sincopat, senzual, cuceritor și deosebit de a c t u a l (!), consacrat de Petru Popescu - toarnă în urechile minții otrava unei insolvabile nostalgii (alăturarea dureroasă, dar irepresibilă, a lui nostos cu algos, întoarcerea+tristețea, în gr.), sonoritățile de sirenă odiseică ale unui imposibil, torturant, interzis: „ce-ar fi fost dacă...”. Nimic nu mai poate fi înviat, o știm. Totul e pierdut, jumătate de secol irosit pentru români. Atâtea decenii scurse, rătăcind pe un drum care, altfel, în alte împrejurări, nu ar fi fost al nostru. Povestirile amare ale vârstinicilor supraviețuitori, greața eroului-narator față de destinul de împrumut, îmbrățișat cu de-a sila. Nașterea unui vulcanic sentiment al înstrăinării, al neapartenenței (acel grăitor, romantic das Unheimliche). „Eram golit de putere, golit de mine însumi. Și culmea, încet-încet, mi s-a părut că m-aș împăca și așa, că m-aș obișnui, că m-aș supune. În orice fel, poate să fie bine.” Și primejdia resemnării...

Viața oarbă a tânărului suficient sieși, aflat la debutul celei de-a doua adolescențe, viața încă iresponsabilă, dusă ca prin ceață; un ecran care se încăpățânează să nu se fisureze încă-l desparte, hiperprotector, de restul omenirii, o plasă antiseptică, invizibilă - autosuficiența, narcisismul vârstei – placenta. Somnul său treaz, de individ abia căzut în lume. Viața văzută prin somn. O vreme - vremea suspendată, în care timpul nu cunoaște curgere -, a iubi și/sau a nu (mai) iubi au aceeași intensitate, aceeași valoare de adevăr, alternând cu ușurință; sunt deopotrivă verosimile sufletului său necopt, neatins de arsura suferinței. Cum se întâmplă de când lumea, a iubi e prețuit abia atunci când obiectul iubirii i se refuză, alunecându-i din brațe, retrăgându-se, ca un duh capricios, înapoi în misterul insondabil, feminin, din care s-a zămislit.

Soarta dramatică a unei generații - copiii războiului, „tineretul încruntat” - care nu învățase încă să sufere, să creadă sau să se îndoiască. Să zăbovească, să-și dorească a opri timpul. Trăiau oarecum rectiliniu, pradă curenților/curentelor, fără acces la propriul potențial de profunzime, fără idealuri – lipsind din ei înșiși. Suflete gata obosite. Suferința, refuzul, eșecul, realitatea aveau să-i tămăduiască.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Petru Popescu | Editura: Curtea Veche Publishing

Agonie și prietenie în inima Indiei

 

Titlu: Inima fetelor arde mai intens
Autor: Shobha Rao
Rating:
Editura: Storia Books
Anul aparitiei: 2019
Traducere: Ruxandra Tudor, Alina Marc – Ciulacu
Numar pagini: 387
ISBN: 978-606-9072-08-0

La una dintre lecțiile de literatură universală din liceu vorbeam despre dimensiunea emoțională a cărților și mi se părea, la acel moment, că această virtute se cuvine a fi găsită doar în muncile literare ale clasicilor, or distanța de timp, de transformare dintre noi și ei este atât de întinsă, încât lucrărilor lor devin aidoma unor efigii. Totuși, literatura contemporană pare să-și ia un avânt și obstrucționează, în mod evident, stereotipurile învechite, demonstrându-ne nouă, cititorilor de rând, cât de important e să analizăm subiecte sensibile. Temeritatea cu care autorii noi debutează, maniera cu care se înscriu în „liga Marilor” este un semn de bun augur pentru toți cei în căutarea unor volume de valoare.

De ce am făcut această introducere? Pentru că astăzi vă invit la o analiză specială a unei cărți care m-a contrariat și șocat, în egală măsură. Inima fetelor arde mai intens este un roman semnat de Shobha Rao și tradus în 2019 la editura Storia Books, în colecția Storia Plus, de către Ruxandra Tudor și Alina Marc – Ciulacu. Titlul, pe care-l consider ușor neinspirat, ar putea să îți sugereze un soi de dramă indiană, aidoma serialelor de la Bollywood, dar... În realitate nu e strop de dramatism cinematografic.

Să facem un popas asupra autoarei, deoarece până la această întâlnire îmi era cu desăvârșire necunoscută. Shobha Rao este o autoare americană, care a imigrat din India. Câștigătoare a Premiului „Katherine Anne Porter” din 2014, Shobha Rao este beneficiara bursei Fundației „Elizabeth George” și a fost antologizată în 2015 la The Best American Short Stories. Să fie oare datorită originilor sale sau perseverenței de emigrant, dar această tânără prozatoare reușește să te ademenească din primele pagini spre o poveste desprinsă din cele mai negre coșmaruri ale umanității.

Poornima și Savitha sunt două fete născute în constelația nenorocirii: sunt sărace, trăiesc într-o societate pur patriarhală și sunt femei – trei ingrediente fatale, aș spune eu. Ajung să fie unite printr-o prietenie aproape fatidică, ducându-și veacul într-un sat uitat de Dumnezeu, dintr-un colț al Indiei. Totuși, destinul le-a fost scris cu sânge și acestea nimeresc, printr-o conjunctură a fatalismului, în cele mai tenebroase unghere ale lumii interlope indiene.

Fără să exagerez, vreau să vă spun că acest roman este marcant. Să distrugi stereotipurile existente despre poporul tău, să amintești unei lumi întregi ce înseamnă violența în familie și cea sexuală, dar mai ales să le spui femeilor din întreaga lume prin vocea personajelor tale că mai există o speranță – iată o realizare demnă de un scriitor de succes.

Narațiunea lui Rao este fluentă, pe alocuri îmbogățită cu sarcasm și ironie, pe alocuri tristă și aducând vag cu o baladă, dar peste tot se resimte acea urmă firavă de speranță. Povestea din „Inima fetelor arde mai intens” este și o lecție bună despre cum să nu te încrezi în oricine, cum să-ți cultivi propria demnitate și cum să nu te lași încolțită de restriștile destinului. Este suficient să citesc un astfel de fragment, ca să înțelegi adâncimea dramei pe care Rao o sondează:

„Fiecare clipă din viața unei femei este o afacere, o afacere pentru trupul ei: mai întâi pentru înflorirea lui, apoi pentru ofilire; mai întâi pentru sângerarea ei, apoi pentru virginitatea ei, după aceea pentru fertilitatea ei (punând la socoteală doar fiii) și în cele din urmă pentru văduvie„.

Meritul unei astfel de cărți este că ne amintește direct și univoc despre condiția precară a femeilor în societățile patriarhale, despre cât de relevant este să îngropăm cutumele învechite și să respingem orice fel de misoginism, luptând nu doar pentru egalitatea de gen, ci și pentru cea de șanse.

Categorie: Lit. contemporana | Autor: Shobha Rao | Editura: Storia Books

Ciuma roșie se hrănește cu libertate personală

 

Titlu: Lumea dispărută a comunismului. O istorie orală a vieții cotidiene în spatele cortinei de fier
Autor: Peter Molloy
Rating:
Editura: RAO
Anul aparitiei: 2012
Traducere: Cristina Vîlceanu
Numar pagini: 252
ISBN: 978-606-609-208-1

Din comunism n-am prins decât aproape doi ani, așa că am crescut sub puterea democrației, numele lui Ceaușescu fiind doar atât, un nume dintr-un cântec. N-am știut ce înseamnă să coci bananele pentru Crăciun, într-un ziar aflat pe șifonier. N-am trăit nicicând cu groaza că oricare dintre apropiați ar putea lucra pentru Securitate și că orice vorbă rostită ar duce la condamnare și închisoare. Nu a trebuit să acționez niciodată în folosul comunității, pentru a înfăptui marele plan socialist. Comunismul, pentru generația mea, nu e decât un capitol din cartea de istorie, ceea ce ne povestesc părinții sau ce pot desluși din lamentările vârstnicilor cu privire la lipsurile, mai multe acum decât atunci, și sentimentul că nimănui nu-i pasă că țara asta se duce de râpă.

Cumpără titlul în engleză

Aici intră în scenă cartea lui Peter Molloy care conturează o imagine vie a comunismului în spatele cortinei de fier, legând între ele poveștile celor care au suferit sau prosperat de pe urma regimului impus de ciuma roșie. Tabloul astfel creat este unul cât se poate de obiectiv pentru că adună o multitudine de păreri aflate de ambele baricade. Pe de o parte îi avem pe cei care au deținut funcții de conducere în cadrul partidului, membri ai Stasi sau ai Securității, cărora treptat li s-au deschis ochii cu privire la atrocitățile comise față cei considerați a fi dușmani ai statului sau ai regimului și care au fost întemnițați și torturați pe nedrept, iar pe de altă parte sunt artiștii care tânjesc după vremea în care se alocau fonduri pentru artă deși aceasta era supusă cenzurii, micii fermieri care în absența colectivizării nu ar fi supraviețuit deși proprietățile deținute au trecut în dreptul statului sau muncitorii care dobândiseră un statut special, fiind văzuți ca eroi și piesă de rezistență în marea mașinărie care gândea totul în termen de productivitate și plan pe cinci ani.

„Trebuie să pară democratic; dar trebuie să avem totul sub control” – Ulbricht

Cel mai mare afront a fost adus libertății personale, controlată până la punctul de sufocare al individului. Oricine nu era pentru partid și politica socialistă era automat considerat dușman și trebuia convertit sau pedepsit pentru vorbele și faptele sale –„Doar un nebun nu ar fi de acord cu marile realizări ale socialismului.” (Nicolae Ceaușescu)

Implicarea regimului în viața individului era atât de mare încât proveniența unei persoane determina nivelul de educație sau profesia la care acesta avea acces sau putea să o ocupe. Copii erau considerați un bun al statului și în consecință avorturile au fost interzise, ducând la moartea multor femei datorită întreruperilor ilegale de sarcină. Sportivii erau dopați pentru a obține rezultate cât mai bune la competiții chiar dacă acest lucru a dus la grave probleme de sănătate și chiar la schimbări de sex din cauza excesului de hormoni produs. Regimul comunist trebuia să își demonstreze prin orice mijloace performanța în fața capitalismului și al țărilor vestice.

Un alt simbol al comunismului a fost cultul personalității, instaurat îndeosebi de Nicolae și Elena Ceaușescu, în cinstea cărora se recitau poezii, erau puse la cale parade și serbări. Nicolae era descris de adoratorii săi ca „măreț cârmaci”, „geniu al Carpaților” și „întâiul purtator de făclie” care era „unic precum vârful unui munte”. Oamenii lui de curte îl comparau cu Iulius Cezar, Alexandru cel Mare și Abraham Lincoln. El se autoproclama zeul secular care a fondat prima dinastie comunistă.

În zilele nostre, după prăbușirea regimului, n-au mai rămas decât clădirile - „O construcție urbană înseamna satisfacerea armonioasă a nevoii omenești de muncă, viață, cultură și recreere.”

„Lumea dispărută a comunismului” reușește să recreeze o imagine cuprinzătoare a ceea ce a fost, prezentând de-a lungul capitolelor aspectele importante ale socialismulului: oamenii partidului, ghetourile zeilor, pseudo-procesele și pedepsele aspre aplicate, eroii clasei muncitoare care se speteau pentru binele colectiv, tineretul socialist ce trebuia îndoctrinat de la o vârstă fragedă spre a nu ajunge un individ egoist tipic sistemului capitalist, distracțiile cetățenești, abolirea religiei și distrugerea fără noimă a lăcașelor de cult, poliția secretă care forma un sistem al umbrelor omniprezente și atotștiutoare, sănătatea națională care nu admitea existența SIDA doar pentru că era asociată cu prostituția și drogurile emblematice pentru capitalism, viața sexuală în socialism și sporirea cu orice preț a populației indiferent de condițiile mizere de trai, disidenții curajoși care au înotat împotriva curentului și îndocrinării cu forța și în cele din urmă prăbușirea – a zidului, a cortinei de fier și a comunismului.

În concluzie nu pot decât să apreciez cartea lui Peter Molloy pentru că și-a servit scopul de a mă informa, de a răspunde întrebărilor personale cu privire la cum era viața cotidiană atunci fără a privi evenimentele prin ochelari roz sau printr-un filtru cenușiu, fără a ridica în slăvi traiul bun sau îndestularea celor aleși în funcții de conducere și fără a minimiza lipsurile de natură materială sau cele legate de libertate ale populației.

• Plusuri

  Colecția interesantă și diversă de persoane intervievate care zugrvesc o imagine detaliată a regimului comunist, cu bune și cu rele.

• Minusuri

  Greșelile de dactilografiere și uneori de exprimare.

• Recomandari

  Pasionaților de istorie, tinerilor care doresc să își intregească imaginea despre socialism și comunism.

Categorie: Istorie | Autor: Peter Molloy | Editura: RAO

Legea celor puternici

 

0
Autor: Steve Făinaru
Rating:
Editura: Litera Internaţional
Anul apariţiei: 2009
203 pagini
ISBN: 978-973-675-530-9

Felul în care ne comportăm în vreme de război spune mult despre noi ca societate şi civilizaţie. Din păcate, recentul război din Irak ne-a dovedit că mai avem multe de îmbunătăţit. Nu voi critica aici felul în care America şi comunitatea internaţională au dus acest război, deoarece deja au făcut-o alţii mai bine, ci mă voi axa pe un fenomen care sper că se va dovedi mult mai interesant şi anume apariţia mercenarilor privaţi ca forţe intangibile de securitate şi ocupaţie, aşa cum sunt descrişi de jurnalistul de origine română, Steve Făinaru, în cartea sa, Legea celor puternici.

Titulul cărţii este luat din Ordinul de Autorizare Provizorie a Coaliţiei nr. 17, supranumit şi Legea celor puternici, instituit după ocuparea Irakului, care le oferea imunitate totală mercenarilor şi subcontractorilor în faţa legii Irakiene. Companiile de securitate privată au apărut în Irak drept urmare a unei cereri reale. Odată cu escaladarea violenţelor şi refuzul guvernului American de a trimite trupe suplimentare, securitatea convoaielor şi diplomaţilor americani din Irak a fost pasată companiilor private, care angajau şi înarmau mercenari cu sau fără pregătire militară anterioară. Prin Ordinul nr. 17, aceşti mercenari erau intangibili în faţa legii Irakiene şi nu se aflau sub controlul armatei americane, fiind angajaţi direct de Depratamentul de Stat.

Steve Făinaru a fost unul dintre primii jurnalişti care s-a interesat de aceste companii private, iar călătoriile sale în Irak l-au pus în contact direct cu aceşti mercenari. Calitatea mercenarilor varia considerabil, unii fiind foşti soldaţi în armatele americane, alţii venind chiar din gherilele peruviene sau cartelurile de droguri columbiene.

Unul dintre cele mai remarcabile personaje este Jon Coté, un tânăr american care a abandonat facultatea pentru a lupta ca mercenar in Irak. Făinaru îl întâlneşte în prima sa vizită în Irak şi este fascinat de pofta sa de viaţă şi atitudinea pozitivă de care acesta dă dovadă. "Asta era treaba lui: să meargă cu maşina într-o parte sau alta, sperând să nu explodeze ceva. Ä‚sta era războiul, nu-i aşa?"

La scurt timp după plecarea lui Făinaru, Coté şi alţi câţiva mercenari sunt răpiţi de un grup de insurgenţi necunoscuţi. Legea celor puternici descrie în detaliu această răpire şi eforturile ulterioare de recuperare a mercenarilor.

Făinaru rezumă foarte bine apariţia şi dezvoltarea companiilor de securitate privată în Irak: "Holly (comandantul Corpului de Ingineri al Statelor Unite şi Diviziei din Regiunea Golfului) a fost cel care mi-a deschis ochii faţă de greşeala fatală din experimentul de mercenariat american, deşi, bineînţeles, fără să rostească termenul mercenar propriu-zis. Această greşeală se asocia cu natura ad-hoc a sistemului. Felul în care luase naştere. Când securitatea din Irak s-a prăbuşit şi a devenit clar că nu se mai puteau aduce trupe, a apărut o necesitate disperată pentru protecţie armată. Agenţiile guvernamentale, afacerile particulare, organizaţiile umanitare, media şi militarii înşişi căutau oameni care să ştie să folosească arme. Aspectele economice ale acestei întreprinderi au fost fascinante. Cererea era atât de mare, atunci, la începuturi, încât preţul pentru un operator clasa I, adică un mercenar de elită, cu experienţă în forţele speciale, se ridica la două mii de dolari pe zi. În timp, piaţa de forţă, cum o numeşte Deborah Avant, specialist în ştiinţe politice, a ajuns la un anumit echilibru. A reieşit că există o ofertă nesfârşită de oameni dornici să pună mâna pe armă şi să se arunce în mijlocul unui război. Şi preţul a scăzut până la cinci sute - şapte sute de dolari pe zi. Dar vehiculele blindate erau mult mai puţine ca număr. Erau mai greu de produs decât mercenari şi mai puţin mobile. Războiul a stârnit o criză de maşini, prin urmare, preţurile au crescut.
"E mai acceptabil să pierzi oameni decât vehicule, care costă două - trei sute de mii fiecare", mi-a mărturisit Holly."

Adevărul este că multe din companiile de securitate privată erau prost organizate şi nu ofereau echipament corespunzător pentru angajaţii lor. Acest lucru a dus la nenumărate morţi (numărul mercenarilor decedaţi sau dispăruţi în Irak nu va fi cunoscut niciodată) şi la răpirea şi dispariţia unor oameni ca Jon Coté.

Ultima jumătate a cărţii descrie activitatea companiei Blackwater, infamă datorită comportamentului mercenarilor ei şi aparenta ei imunitate în faţa legii şi autorităţii Irakiene. Numeroasele atacuri nefondate pe care mercenarii Blackwater le-au lansat asupra civililor irakieni au subminat grav eforturile de reconstrucţie americane, iar compania a fost dată afară din Irak de abia în 2009.

Steve Făinaru a câştigat premiul Pulitzer în 2008, pentru reportajele sale despre companiile de securitate privată. Din păcate, Legea celor puternici nu oferă nici o concluzie evidentă. Coté şi mercenarii răpiţi nu au fost recuperaţi în viaţă, iar fenomenul mercenariatului cu siguranţă că nu s-a sfârşit. S-au sfârşit doar acele zile nebune de la început, când companiile apăreau ca ciupercile după ploaie şi mercenarii puteau să tragă fără consecinţe în civilii irakieni. Reglementarea companiilor de securitate privată a fost un proces necesar şi dificil, ajutat probabil şi de eforturile lui Făinaru, care i-a adus pe aceşti mercenari moderni în vizorul publicului.

Scris de Cristi Mitran

Categorie: Istorie | Editura: Litera Internațional

Hitler în Argentina sau Supraviețuirea Răului

 

Titlu: Hitler în Argentina, Viața Führerului după cel de-al Doilea Război Mondial
Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 472
ISBN: 978-606-741-171-3

În memoriile sale, Albert Speer evocă o conversație pe care a purtat-o cu Adolf Hitler în noiembrie 1936 despre Reichul de o mie de ani. Hitler stătea în picioare, în fața ferestrei masive a refugiului său de la Berghof, și țintuia cu privirea îndrăgitul său peisaj alpin bavarez, un peisaj straniu de asemănător cu vederea sa din casa patagoneză de la Inalco „– Am două posibilități. Să depășesc orice obstacole cu toate planurile mele sau să dau greș. Dacă câștig, voi fi unul dintre cei mai mari oameni din istorie. Dacă eșuez, voi fi condamnat, disprețuit și blestemat.”

Cumpără titlul în engleză

Mitul supraviețuirii lui Hitler după cel de-al Doilea Război Mondial, a constituit una dintre cele mai puternice teme ale literaturii de toate tipurile din ultimii optzeci de ani. De la documentare la opere de ficțiune, de la cercetări ambițioase și detaliate până la scenarii fanteziste, o întreagă literatură s-a construit cu insistență în jurul acestui mit, stând drept mărturie incontestabilă a interesului, chiar a fascinației pe care una dintre cele mai sinistre figuri ale istoriei ultimelor secole o exercită asupra noastră.

 

Hitler în Argentina, Viața Führerului după Al Doilea Război Mondial, se adaugă listei considerabile de titluri care explorează mitul supraviețuirii lui Hitler, aducând însă date relevante care ne fac să ne întrebăm cu toată seriozitatea care este granița exactă dintre mit și realitate în cazul supraviețuirii Führerului. Autorii Simon Dunstan (istoric reputat și autor a numeroase documentare excepționale pentru History Channel) și Gerrard Williams (jurnalist renumit, cu peste treizeci de ani de experiență în cadrul BBC, Reuters, Sky News) au petrecut cinci ani realizând interviuri cu martori oculari și cercetări aprofundate în Argentina, Polonia, Germania și Marea Britanie, toate aceste demersuri indicând faptul că istoria adevărată s-ar putea să nu coincidă cu istoria oficială. Aceasta din urmă ne spune faptul că Hitler împreună cu Eva Braun s-au sinucis în buncărul lor din Berlin, pe 30 aprilie 1945. Dunstan și Williams aduc dovezi în sprijinul ideii că Führerul, la fel ca mulți naziști importanți, a fugit din Germania și a trăit în Argentina, până la sfârșitul vieții, în 1962.

Cartea este structurată în patru părți (Naziștii triumfători, Vânătorii, Fuga și Lupul cenușiu din Patagonia), fiecare dintre acestea punctând o etapă a scenariului supraviețuirii lui Hitler, departe de dezastrul pe care cel de-al Doilea Război Mondial l-a lăsat în Europa. Personajul principal al cărții nu este Hitler, așa cum ne-am aștepta, ci Martin Bormann, cel mai apropiat și mai loial acolit al Führerului, șeful Cancelariei Partidului Nazist și conducătorul Reichului. Om de afaceri abil, Bormann a fost artizanul unor planuri eficiente de a spori atât veniturile Reichului, cât și cele personale ale lui Hitler. În 1943, el a înțeles, înaintea lui Hitler, că Germania avea să piardă războiul și a conceput Aktion Feuerland (Operațiunea Țara de Foc), pentru a asigura un refugiu sigur liderilor naziști.

Cartea urmărește ascensiunea lui Bormann în ierarhia nazistă, facilitată de modul ineficient și haotic în care Hitler însuși a condus statul german – „Hitler a creat în rândul conducerii politice a Germaniei cea mai mare confuzie care a existat vreodată într-un stat civilizat... El își exercita puterea absolută ațâțând rivalități feroce între subordonații săi imediați, astfel încât niciunul să nu obțină vreodată suficientă putere sau influență pentru a contesta persoana Führerului... În conformitate cu concepția sa despre haosul creativ, diverși indivizi și organisme au primit responsibilități prost definite... ducând la conflicte de interese, lanțuri de comandă confuze și o risipă absurdă de bani, timp și mână de lucru.”

În acest context, Martin Bormann reușește cu multă abilitate să își elimine treptat rivalii și să devină singurul personaj din ierarhia nazistă care va avea control absolut asupra lui Hitler. El construiește o rețea care îl va scoate pe Hitler dintr-un Berlin mutilat de război și asediat de armata sovietică, și îl va duce în Argentina, unde vreme de aproape două decenii, Bormann i-a alimentat visul absurd al reconstruirii Reichului.

Cartea lui Dunstan și Williams transmite un mesaj esențial, pe care autorii l-au formulat în finalul lucrării: „Winston Churchill, inamicul britanic jurat al lui Hitler, a spus cândva... Istoria va fi bună cu mine, pentru că eu intenționez să o scriu... Însă, inamicul său numărul unu a prevăzut această posibilitate și, înainte ca Churchill să își scrie istoria, Adolf Hitler a anticipat, spunând: Învingătorul nu va fi niciodată întrebat dacă a spus adevărul... La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, învingătorii nu au fost întrebați niciodată. Îi întrebăm noi acum...”

Povestea supraviețuirii unuia dintre cele mai detestate personaje ale istoriei lumii civilizate aduce în prim-plan frica noastră individuală și colectivă de a permite Răului să scape nepedepsit, distrugând astfel echilibrul profund al conceptului de umanitate. Mitul supraviețuirii lui Hitler spune, probabil, mai multe despre noi, decât despre personajul Führerului.

• Plusuri

  O carte foarte bine documentată, rezultat al unor cercetări aprofundate și detaliate.
  Stilul jurnalistic, alert, care ține cititorul conectat la desfășurarea poveștii.

• Recomandari

  O carte adresată, în principal, celor interesați de istoria Germaniei naziste.

Categorie: Istorie | Autor: Simon Dunstan și Gerrard Williams | Editura: Litera

Neuroni în acţiune!

 

Titlu: Secretele creierului uman
Autor: Sandra Aamodt & Sam Wang
Rating:
Editura: Litera
Anul aparitiei: 2013
Traducere: Melania Tudorancea
Numar pagini: 346
ISBN: 978-606-8481-77-7

Aceasta este o carte care te va face să caşti... prelung şi în mod repetat. Ştiai însă că de fapt căscatul, prin mişcările ample pe care le implică, este un mesaj fizic pe care corpul şi-l autotransmite pentru a fi mai atent? Căscatul antrenează şi neuronii-oglindă, datori cu declanşarea empatiei faţă de alte persoane, tocmai de aceea căscatul e contagios. Până şi câinii cască... în situaţii de stres, forţându-şi organismele să se concentreze la mediul din jur. Aşadar, prin densitatea informaţiilor prezentate, această carte te va constrânge să gândeşti... activ, rapid, eficient.

Cumpără titlul în engleză

Dacă totuşi ai curaj să o citeşti, înseamnă că eşti pregătit să faci un pas mare către autocunoaşterea lucidă a creierului tău. Lăsând la o parte superstiţiile din folclorul psihologiei, renunţând la prejudecăţi, autorii dezvăluie adevăruri fascinante despre fericire, personalitate, voinţă, memorie şi diferenţele dintre sexe. Fiecare capitol este o analiză solidă a secretelor din „culise”. Creierul înseamnă mai mult decât am crede... în funcţie de el, ne schimbăm comportamentul, ne autoiluzionăm, iubim şi ne motivăm.

Să luăm starea de fericire, de exemplu. Să fie ea un rezultat al echilibrului emoţional, al evenimentelor strălucitoare din viaţa noastră sau... pur şi simplu, o explozie de dopamină în cortexul orbitofrontal? Neurotransmiţătorii şi legăturile dintre neuroni sunt actorii nevăzuţi ai personalităţii noastre, cel puţin aşa susţin specialiştii în neuroştiinţă. Dragostea e un tango pasional, dar nu între doi amanţi, ci între oxitocină şi arginin-vasopresină, pe când comportamentul sexual e determinat în hipotalamus. Ce ne mai rămâne nouă de făcut? Poveştile frumoase despre suferinţa romantică, iubirea eternă şi atracţia inexplicabilă faţă de colegul din banca întâi încetează deodată a mai fi un mister, totul e determinat chimic, fizic, biologic.

Odată ce ai renunţat la inocenţa explicaţiilor siropoase, uită-te bine în jur. Ce fel de partener ai alături? Maximizator sau satisfăcut? Conform lui Barry Schwartz, soţii maximizatori sunt genul de persoane care puşi în faţa unei probleme decizionale, tind să se hotărască greu pentru că urmăresc cele mai mari avantaje. Ar vrea ca totul să fie perfect şi sunt uşor descumpăniţi de eşecuri, bineînţeles din cauza acestei continue stări de nemulţumire, sunt schimbători, capricioşi. Pe de altă parte, cei satisfăcuţi sunt cei care evaluează problema rapid, urmăresc beneficiile imediate, strict legate de confortul lor optim. Odată ce au spus „Da”, rămân stabili. Trage cu ochiul la cel de alături şi roagă-te să fie unul din categoria satisfăcuţilor, astfel poţi fi sigur că divorţul e foarte, foarte departe. Tu ai devenit decizia lui de lungă durată!

Încă ceva... te rog, nu îţi mai face atâtea griji în privinţa mărimii creierului tău. S-a descoperit că nu contează prea mult în performanţa cognitivă. Creierul excelează de fapt prin structura sa, prin legăturile solide dintre neuroni. Atenţie! Obiceiurile şi experienţele prin care treci îţi modelează zi de zi forma creierului şi o deprindere greşită îţi poate compromite sănătatea mentală mai târziu. Dacă obişnuieşti să bei mai mult de patru pahare de vin pe zi, eşti în pericol de a face un atac cerebral. Dacă eşti şofer de taxi, dar mai ales şofer de taxi în Londra (un oraş vestit pentru străzile întortocheate), cerebelul tău e mai antrenat faţă de al altor şoferi, care nu depun mult efort în a se orienta, ci urmează mereu traseul zilnic către locul de muncă.

Cartea ne poartă prin toate aceste informaţii. Fenomenele fireşti din viaţa cotidiană sunt explicate pe larg, chiar „decorticate” în faţa noastră. În spatele unui vis, serii întregi de neuroni lucrează pentru a consolida amintirile din timpul zilei. Cum rămâne cu teoria inconştientului a lui Freud? Nu e visul o metodă de refulare? Poate că ... nu! Somnul REM alege în mod aleator experienţe trăite anterior şi în funcţie de intensitatea cu care le-am trăit, le amestecă şi le transformă în vise. Astfel, memoria noastră episodică e întărită şi ne putem orienta în propria noastră viaţă. Visele îşi pierd şi ele aura romantică... nu sunt oglinzi ale eului nostru profund, ci pur şi simplu mecanisme de învăţare ale propriei biografii. S-a dezumflat încă o minciună colorată!

Nu în ultimul rând, cartea nu putea să ocolească mult discutatul subiect al diferenţelor de sex. Sunt creierele femeilor radical diferite de cele ale bărbaţilor? Da şi nu! Inteligenţa nu variază prea mult şi ideea că o femeie e mai puţin capabilă să cânte la un instrument, să gătească sau să conducă o organizaţie e pur şi simplu un stereotip cultural, însă deosebiri există şi acestea sunt hotărâte de... hormoni. Testosteronul creşte înclinaţiile spre comportamente agresive în cazul bărbaţilor, iar estrogenul împinge femeile spre comportamente paşnice, uneori chiar pasive ori generoase. Bărbaţii nu au nicio problemă când trebuie să rotească mental o figură, asta pentru că orientarea lor în spaţiu e excelentă, dar femeile au un ochi ascuţit, atent la detalii, de aia soţia ta nu uită niciodată unde ţi-ai pus ciorapii. Ele sunt mai pricepute la localizarea obiectelor în spaţiu. În orice caz, dacă ar exista un război între sexe, concluzia e simplă: nu ar câştiga nimeni pentru că atât bărbaţii, cât şi femeile fraternizează prea mult cu inamicul (cel puţin aşa consideră umoristul Robert Orben).

Toate aceste detalii picante despre mintea noastră, pe care le-am răsfirat pe ici, pe colo sunt o mostră din comoara de informaţii existentă în volumul de faţă. Având la dispoziţie studii temeinice conduse în speţă de cercetătorii americani, Sandra Aamodt şi Sam Wang ne prezintă cu patos întortocheatele cărări ale creierului omenesc, încă nedescifrat pe de-a-ntregul, o enigmă încă neelucidată, care intrigă şi chiar... descumpăneşte. V-aţi fi gândit vreodată că dragostea e pur şi simplu un cocktail de serotonină? Vine şi pleacă, în funcţie de „mofturile” neurotransmiţătorilor!

• Plusuri

  O carte instructivă, incitantă, scrisă pe un ton prietenos.

• Minusuri

  Apar anumite dificultăţi în înţelegerea explicaţiilor din cauza numeroşilor termeni ştiinţifici.

• Recomandari

  Viitorilor doctori şi cercetători. Tuturor curioşilor.

Categorie: Cultura generala | Autor: Sandra Aamodt & Sam Wang | Editura: Litera

Târfe asasine

 

Titlu: Târfe asasine
Autor: Roberto Bolaño
Rating:
Editura: Curtea Veche
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Alina Cantacuzino
Numar pagini: 211
ISBN: 978-973-669-770-8

Relaţia mea vitregă cu Roberto Bolaño

Mi-am dorit mult să nu închei anul cu lectura unei cărţi aşa şi aşa. Dorinţa mi-a fost, întâmplător şi-n cele din urmă, împlinită: chilipirind, cum mi-e obiceiul, am avut norocul să dau, la "reduceri", peste Târfe asasine a lui Roberto Bolaño. O carte cu parfum frumos, aspect vintage şi hârtie aspră la pipăit, care a zăcut câteva săptămâni pe-un raft al bibliotecii până să ajung la ea cu pofta mea de citit, caracteristică unui respectabil final de decembrie. Antreu potrivit pentru festinul care i-a succedat.

Mărturisesc că, până acum, l-am ocolit cu premeditare pe Bolaño, dându-i doar de departe târcoale, amuşinându-l cu încăpăţânată neîncredere. Într-o vreme, nici măcar nu atingeam puţinele-i volume zărite sporadic prin librării. Ce să le mai şi răsfoiesc!? Încercam faţă de chilianul pribeag acel inexplicabil sentiment de respingere pe care-l resimt faţă de orice autor despre care aflu că a devenit un cult pentru masa (de numeroase ori, în mod dezolant lipsită de spirit critic a) cititorimii blogosferice.

Moartea lui neanunţată, în 2003, l-a transformat pe nestatornicul sud-american (pe atunci, deja celebru, apreciat şi premiat pentru ceea ce scrisese) într-un fel de Che Guevara malgré lui al literelor emisferei sudice. Desigur, comparaţia este nefericită. Spre deosebire de Ernesto "Împuţitul", Bolaño dovedeşte cu prisosinţă, dincolo de dispariţia sa abruptă, a-şi fi dobândit pe drept faima, fiind creatorul unei opere autentice, de o indubitabilă valoare.

Senzaţia că citeşti un roman

Târfe triste adună laolaltă 13 proze scurte, despre care, pentru început - dar şi pentru a-mi masca reala fundătură hermeneutică în care cartea m-a azvârlit -, aş prefera să las să vorbească un anumit personaj (al nuvelei mele favorite); el o va face ca şi când ne-am confrunta cu un text unic, într-o asemenea măsură vorbele sale se aplică tuturor naraţiunilor (sublinierea îmi aparţine): "Povestirea avea patru pagini, poate de asta am ales-o, pentru că era scurtă, dar când am terminat-o de citit am avut senzaţia că citisem un roman." Dacă aş fi onest, aş încheia "recenzia" în acest punct al ei, care atinge, de fapt, esenţa cărţii în discuţie. Dar, cum nu-s în cele mai oneste clipe ale mele, aleg să mai pun nişte gaz pe foc, sau, dacă preferaţi, să mai strecor o cărămidă în soclul deja semeţ al scriitorului chilian.

În dialogurile cu prietenii mei devoratori de cărţi, obişnuiesc să repet ades că criteriul suprem conform căruia iubesc, judec şi clasez, aş spune: definitiv, un bun scriitor este felul în care acesta se "achită" de inevitabilele (în aproape orice carieră beletristică) proze scurte. Rari sunt cei care nu au cochetat cu acest foarte pretenţios gen literar. Contrar altor opinii, eu, unul, nu mă declar atât de lesne impresionat de "întinderile copleşitoare" ale romanului; nu am neapărat nevoie de 500 de pagini pentru a cântări şi a mă delecta cu un condeier de talent. Din contră, mă atrage irezistibil şi povestirea scurtă, condensată sau fragmentară, fărâma şlefuită să strălucească, obligată să cuprindă totul în pagini puţine, dar şi să lase în mintea cititorului suficient ferment cât să-i permită acestuia (ba chiar să-l determine!) să fabuleze oarece timp după isprăvirea cărţii.

Senzaţia că tocmai "citisem un roman" nu m-a părăsit la finalizarea nici uneia din cele 13 bijuterii "culese" sub înşelătorul titlu Târfe asasine (există, bineînţeles, în interior, o nuvelă omonimă - crudă şi senzuală în aceeaşi măsură). O stare de nelinişte ce ne tranchilizează picură răbdător din fiecare rând citit. Tribulaţiile la care sunt supuşi protagoniştii, răsturnările absurde de situaţii izbesc surd în toropeala ca de deochi a lectorului; rând pe rând, le primim complet anesteziaţi, dar nu mai puţin fermecaţi de sinceritatea exactă, aproape monotonă - aducând când a incantaţie de vraci voodoo, când a... Borges - a stilului bolañian.

Istoria secretă sau lectura fără sfârşit

Povestirile incluse în acest volum se întreţes, una după alta, - ca alipite unui inefabil sistem osos - cu ceea ce chiar unul dintre eroii fără nume ("Dentistul") ai lui Bolaño defineşte a fi câte "o istorie secretă". Fiecare textură finită e susţinută în "subteran" de această istorie secretă, pe care nu o vom afla niciodată, pe care "o trăim zi de zi, crezând (subl.mea) că trăim, crezând că deţinem controlul, crezând că tot ce ne depăşeşte înţelegerea nu are nici o importanţă". Dincolo de formulările scriitoriceşti foarte economice şi de o precizie implacabilă, colcăie mistere nedesluşite, ce aparţin, totuşi, de această lume; e ceva ce rămâne să "lucreze" în noi cu mult în urma lecturii. Apare, de aceea, şi fireasca nevoie de a-ţi îngădui un oarecare răgaz, un interludiu pe parcursul căruia să poată dospi, apoi, în tine, fiecare nuvelă. Cu toate acestea, să nu uit să contrazic deja încolţitele concluzii pripite: nu discutăm aici despre o operă bună de încadrat în ceea ce se numeşte literatura fantastică! Nici despre eternul "realism magic" nu poate fi vorba...

De reţinut atât, ca să recapitulăm: nici una din cele treisprezece piese din volum nu vine singură. În dosul oricăreia fermentează "istoria secretă" - un soi de poveste paralelă (poate că adevărata poveste!), derulată în mare parte în underground, dar care-şi trimite, la răstimpuri, către suprateran "semnalele" ce le rămân indescifrabile eroilor inapţi pentru orice suflu metafizic. Nu răzbim, în orice caz, decât cu imense dificultăţi să discernem natura celor scrise cu o aşa dezechilibrantă simplitate de Bolaño: "Niciodată nu terminăm de citit, nici dacă ar fi să dispară cărţile, la fel cum nu ne săturăm de citit, deşi moartea este un lucru cert."

Nu văd de ce m-aş strădui să-l mărginesc pe povestitorul chilian, ţinând neapărat să-i definesc munca în nişte cuvinte din start deformatoare - teren fertil pentru viitoare prejudecăţi de lectură. Din acest motiv, nu voi lua la rând prozele acestea, nu voi face un "clasament" al lor şi nu voi schiţa portretele personajelor (nişte străini, de altfel, ancoraţi nebuneşte în realitate, fără a reuşi să priceapă o iotă din ea). Mai bine vă "dezvălui" doar faptul că scrisul lui Roberto Bolaño izbuteşte nu atât să semene scrisului vreunui predecesor sau contemporan de-al său, cât să-şi câştige originalitatea într-o epocă în care prohodul şi priveghiul literaturii au fost "consumate" şi consemnate ani în şir, în mod repetat, în presa de critică literară a mapamondului.

Categorie: Proza scurta | Autor: Roberto Bolaño | Editura: Curtea Veche

Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români

 

Titlu: Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români
Autor: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca
Rating:
Editura: Trei
Anul aparitiei: 2016
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-719-417-3

Încep această recenzie cu precizarea că mă pasionează tot ce are legătură cu Japonia și, atunci când am aflat că apare Scrisori din Cipangu, am fugit la evenimentul de lansare, să iau autografe de la autori - pentru mine, un soi aparte de supraviețuitori ai imersiunii într-o cultură atât de diferită de a noastră.

 O a doua precizare: am cumpărat cartea cu câteva săptămâni inainte de a pleca eu însămi în Japonia, într-o excursie de zece zile, hotărâtă să o citesc pe post de dicționar cultural, care mă va ajuta să descifrez mai bine universul japonez, dar a avut mai mult sens să o citesc la întoarcere, comparând-o cu propriile experiențe.

Chiar dacă nu aș fi fost în situația de mai sus, Scrisori din Cipangu (prima denumire sub care Japonia a fost cunoscută în Europa) tot ar fi fost o lectură interesantă, pentru că surprinde, prin intermediul celor douăzeci și una de povestiri, experiențele de expat într-una din țările cel mai greu de descifrat. Un volum colectiv înseamnă acces la mai multe perspective, ceea ce e un avantaj.  Am simțit însă în alcătuirea cărții și un fel de solidaritate a celor care au împărtășit o experiență numai de ei știută, pe care încearcă să o descifreze împreună, cu fiecare dintre istorisiri.

Poveștile vorbesc despre atracția față de o lume diferită, (ne)adaptare, provocarea de a lega relații noi (și de a le păstra), despre percepția celor care au rămas în țară, despre frumusețea aparte a Japoniei, despre a fi in sistem (și în afara lui) schimbând registrul de la o realitate rece la o lume de basm. Aflăm despre oameni, vreme, mâncare, obiceiuri, locuri puse în cheia ficțiunii, și e mai frumos așa.

Un bonus la experiența lecturii sunt ilustrațiile lui Dan Perjovschi, fără legătură cu subiectul povestirilor, dar pe care le completează cu „o altă poveste a Japoniei, așa cum a trăit-o artistul grafic în vara anului 2013”.

Apreciez foarte mult această inițiativă literară și cred că ar fi un exercițiu interesant ca, pe viitor, noi autori români să preia ștafeta poveștilor din țările îndepărtate în care s-au aventurat.

• Plusuri

  Cu fiecare povestire descoperi câte o fațetă a culturii japoneze.

  Sentimentul de autenticitate al experienței cu care rămâi după fiecare povestire.

  Ilustrațiile lui Dan Perjovschi.

• Recomandari

  Cititorilor pasionați de Japnia sau curioși să afle perspectiva expatului român în Japonia.

Categorie: Lit. contemporana, Proza scurta | Autor: Mirona Bengescu, Maria Grăjdian, Irina Holca, Elena Lulea Kase, George Moise, Alexandra Mustăţea, Raluca Nagy, Roman Paşca, Monica Tamaş, Carmen Săpunaru Tămaş, Sabina Yamamoto, Horea Sibişteanu, Deea Avram, Radu Leca | Editura: Trei

Dracul scris: privind peste umărul lui Caragiale

 

Titlu: I.L Caragiale și caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori
Autor: Dan C. Mihăilescu
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2012
Numar pagini: 168
ISBN: 978-973-50-3630-0

Corespondența lui I. L. Caragiale – veșnic cârtitorul, resimțit de generații de cititori ca purtător de cuvânt al sufletului românesc revoltat, dar și aspru judecător al păcatelor acestuia– reprezintă materia brută cu care Dan. C. Mihăilescu construiește imaginea ambivalentă a dramaturgului.

Caligrafia ca l’arte de vivre, iată punctul central al demersului critic-afectiv al lui Dan. C. Mihăilescu. Critic-afectiv, căci din calitatea sa de om de litere, autorul subliniază importanța scrisorilor lui Caragiale, atât din perspectiva documentului literar, cât și din cea a ,,documentului sufletesc”.

Deopotrivă pregătiri ale viitoarelor sale opere, cât și manifestări ale pulsiunilor interioare, portretul din scrisorile dramaturgului se impune cu forța cu care imaginea dintr-o oglindă clară se impune privirii. Textele epistolelor sunt adevărate exerciții literare, pe când substratul lor, ca și al operei, denotă frustrarea și dorința nesatisfăcută de recunoaștere și glorie de care scriitorul s-a însoțit de-a lungul carierei.

Deopotrivă umil și acid, autoironic și mândru, Caragiale preferă, în 1904, după ce fusese acuzat de plagiat, autoexilul la Berlin, departe de o țară în care nu se simte apreciat. Lucrarea ,,Omului care aduce cartea”, inteligentă și documentată, se centrează în jurul corespondenței din această perioadă a destinului dramaturgului. Relaxarea este evidentă, plăcerea vieții revine cu forță, în cadrul unei societăți în care ordinea și curățenia (la toate nivelurile) contrazic puternic haosul politic, social, cultural în care se scălda țara natală.

Caligrafia este văzută, astfel, ca un ritual de purificare și redresare a impulsiunilor interne. Un Caragiale obsesiv de minuțios, ,,Moș Virgulă”, așa cum i se spunea, nu poate decât să aprindă în mintea cititorului Dan. C. Mihăilescu, întrebarea: oare perioadele lungi de timp pe care dramaturgul le petrecea pentru redactarea scrisorilor nu traduc, în fapt, grija pentru însăși ,,textura ființei lui”? O exorcizare a îndelung suferitelor amărăciuni, dar și o preocupare scrupuloasă pentru kalokagathia, idealul de armonizare a esteticului cu eticul.

Spuneam imaginea ambivalentă a lui Caragiale căci, pe de o parte, avem de-a face cu umilul și umilitul părinte al lui Mitică, iar de pe o alta, cu mândrul, resentimentarul autor al Momentelor. Dan C. Mihăilescu ne propune un periplu prin corespondența caragialiană, invitându-ne să descoperim ,,eul din scrisori” și să ne lăsăm pătrunși, în egală măsură, de bonomia și de spiritul acid, ironic și auto-ironic al celui mai actual dintre clasici.

• Plusuri

  O lucrarea inteligent scrisă, ce te poartă cu dinamism și interes dincolo de paginile cunoscute despre I. L. Caragiale.

• Recomandari

  Cititorilor avizați, iubitorilor operei lui Caragiale, dar și tuturor celor pentru care literatura nu e doar ficțiunea, ci și viața de dincolo de ea.

Categorie: Eseuri | Autor: Dan C. Mihăilescu | Editura: Humanitas

O întrebare cu răspuns deschis

 

Titlu: Cum supraviețuiește monarhia într-o republică? Regele Mihai, românii și regalitatea după 1989
Autor: Alexandru Muraru
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2015
Numar pagini: 384
ISBN: 978-606-588-815-9

Trebuie să recunosc că am o afinitate pentru tot ce ține de monarhie, fie a României, fie a altor țări. Citesc cu o curiozitate deosebită, mai ales cărți biografice despre feluriți monarhi de ieri și de azi, dar urmăresc cu aceeași plăcere și filme bazate pe viața și realizările (sau eșecurile) lor.

Una dintre figurile mele istorice favorite este Regina Maria, ale cărei scrieri - jurnale, memorii etc. - le-am citit în primii ani de facultate, după ce le-am descoperit uitate într-un colț al bibliotecii universitare. Maria a făcut enorm de multe lucruri pentru România, pentru conceptul de unitate și pentru așezarea sa pe harta mondială.

Din acest motiv, și nu numai, apreciez orice ocazie de a afla mai multe despre familia regală română, despre membrii săi și despre parcursul lor istoric. Regele Mihai a fost întotdeauna un punct de interes deosebit, poate fiindcă este încă activ și prezent în viața socială și politică, sau poate fiindcă m-au impresionat lucrurile aflate în vizitele la Peleș și Pelișor, sau din albumele de fotografii.

Alexandru Muraru (n. 1982) este doctor în știinţe politice, cercetător știinţific și cadru didactic la Departamentul de Știinţe Politice al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Cartea de față este prima carte scrisă de el pe care am avut ocazia să o citesc, și mi-a plăcut mult, fiindcă este deosebit de bine documentată și scrisă „pe înțelesul tuturor”. De altfel, în interviul pe care am avut onoarea să i-l iau l-am întrebat dacă a intenționat să ofere această publicație (și) ca material didactic, iar răspunsul său a fost extrem de bine argumentat.

Partea mea favorită a cărții a fost cea dedicată încercărilor regelui Mihai de a reveni în țară, încercări „deturnate” de autorități sau de o politică nefavorabilă. Nu știam absolut nimic despre acest aspect al istoriei recente, și m-am bucurat să am o lacună completată într-un mod pragmatic, și totuși plăcut.

Cartea se citește ușor și este departe de a fi doar un studiu, deși documentarea este exemplară. Nu este un manual de istorie și nici o simplă redare monotonă a faptelor. Întrebarea din titlu primește răspunsuri care, deși multe speculative, rămân pertinente. Iar cum, în același interviu pentru boobklog.ro, autorul a promis că lucrează și alte cărți, abia aștept să le citesc și pe următoarele!

• Plusuri

  O carte care oferă multe răspunsuri celor interesați de capitolul „monarhie” al istoriei românești.

• Minusuri

  Este posibil ca abundența notelor să sperie unii cititori, însă cartea se citește și fără a urmări fiecare punct de referință.

• Recomandari

  Pasionaților de istorie, celor care doresc să cunoască adevărul despre situații istorice controversate, dar și neofiților, care abia încep să facă primii pași pe traseul sinuos al istoriei autohtone.

Categorie: Istorie | Autor: Alexandru Muraru | Editura: Curtea Veche Publishing

O istorie intimă a omenirii – când manualele nu mai sunt de ajuns

 

Titlu: O istorie intimă a omenirii
Autor: Theodore Zeldin
Rating:
Editura: Nemira
Anul aparitiei: 2017
Traducere: Carmen Ilie-Dumitrescu
Numar pagini: 451
ISBN: 978-606-758-911-5

„Uneori, își pierde speranța în posibilitatea de a comunica: poate că oamenii nu sunt decât niște corăbii pe mare, separate de ceață, care își aruncă reciproc, ocazional, câte o luminiță vagă în depărtare și schimbă câte un salut scurt, în timp ce se depășesc. Dar singurătatea este intolerabilă, iar ea încearcă tot timpul să scape de ea. Rezistă transformând radical ceea ce-o deprimă.”

Acesta e un fragment din gândurile secrete ale lui Michéle Blondel, artistă contemporană care sculptează în cristal și care modelează organe genitale din deșeuri și ceramică pentru ca apoi să le plaseze în fabrici, printre muncitorii anesteziați de efort. Neliniștile ei sunt plasate de Theodore Zeldin într-un context mai larg: grijile și fricile noastre de zi cu zi. De ce fugim și unde găsim refugiul? De ce suntem curioși? Mai important, ce ne trezește curiozitatea? E neapărat nevoie să fim într-un cuplu pentru a fi fericiți? Putem să cunoaștem cu adevărat sufletul altcuiva? O istorie intimă a omenirii este o carte atipică – tandră, filosofică, ridicându-te până la înălțimea celor mai complicate idei, pentru ca apoi să-ți examineze propria viață și căutând să-ți ofere o soluție. Totul... imitând un manual de istorie. Metoda însă e departe de a fi didactică: cronologia e cea pe care o știm cu toții, dar e în așa fel plasată încât să se împletească armonios cu destine individuale și cu probleme private. De la Theodore Zeldin încoace, istoria devine prilej de meditație, prietena vorbăreață care îți spune în momentele tale de criză O să fie bine!, ce are ea în plus? Argumente! Multe! Reale! Persuasive!

www.hoffmann-und-campe.de

 

Aoleu! Iar mă ascultă la istorie!

 

Adolescența noastră s-a consumat în mare parte într-o sală de clasă. Am întâlnit profesori de tot felul, ne-am confruntat cu tot felul de colegi, am iubit o majoretă, am râs de o tocilară, am fumat sau nu în spatele liceului, dar mai presus de toate... ne-am deprins cu frica aceea specifică de a fi vulnerabili în fața unui catalog deschis arbitrar. Istoria, una dintre torturile săptămânale din orar, se dovedea impenetrabilă ca o cetate ateniană: prea multe date, tabele, figuri și nume. O cursă contra-cronometru împotriva capacităților noastre de memorare.

Theodore Zeldin răstoarnă tot ce a fost. Cărturar de Oxford, deci deprins cu toate formalitățile, educat în stil clasic, jumătate rus, jumătate evreu, autorul a căutat întotdeauna să-și folosească mintea pentru a descoperi o soluție la nefericirea cea de toate zilele. În opinia lui, un intelectual autentic nu trebuie să se separe de lume, ci să o cunoască în deplinătatea ei, făcând legăturile corecte și îmbunătățindu-și propria existență și apoi pe a celorlalți.

O istorie intimă a omenirii este un astfel de proiect: cartea e structurată în 25 de capitole, de fapt 25 de întrebări esențiale, pornind de la povești de viață și apoi făcând scurte incursiuni în tot ce au simțit și au făcut oamenii de-a lungul timpului pentru a găsi o soluție. După o asemenea lectură, nu devii subit as în istoria universală, dar tot ce ai învățat în școală beneficiază acum de o perspectivă largă și înarmat cu așa ceva, devii mai puternic. Miza nu e să răspunzi corect la toate întrebările de tipul Vrei să fii milionar?, ci să înțelegi cum să fii un om mai bun și cum să abordezi viața mai bine. E o carte indispensabilă pentru că e lipsită de orgoliu – empatizează total cu problemele publicului și îl eliberează de toate inhibițiile, alea împământenite odată cu prima notă de 4.

 

De la Știați că... la Aaaahaaaa!

 

O istorie intimă a omenirii nu se ascunde după fraze elegante și nu abordează subiecte sigure. Fără niciun fel de discriminare sau pudoare, Theodore Zeldin vorbește despre tot și toate, nu se sfiește că din când în când există riscul să emită câte o opinie neavizată căci... deh, nu suntem experți în TOT, dar ține neapărat să transmită un mesaj puternic: nici nu contează, totul e omenesc, e sănătos să cercetăm cu mintea tot ce ne înconjoară.

De pildă, se întreabă de ce a evoluat gătitul mai mult decât sexul? E vreo legătură între ele și de ce gastronomia a luat-o înaintea patului? Două plăceri senzuale comune, mâncarea și sexul, se bazează pe gratificare imediată, cruzime, reciprocitate și deviații ocazionale (nevoia de stranietate). Când poziția misionarului a devenit o banalitate, chinezii au glorificat moda picioarelor-lotus, femeile fiind constrânse să meargă în niște pantofi incredibil de mici doar pentru a deveni un fetiș, asta cu riscul de a-și deforma picioarele pe viață.

În Europa, cochetele și-au luat corsete ireal de strâmte pentru a obține efectul taliei de viespe. În bucătărie, după descoperirea focului, carnea gătită a devenit curând un deliciu comun, așa că au apărut chefii, predicând rafinamentul a ceea ce azi numim haute cuisine – combinații stranii în cantități incredibil de mici.

Elementul de legătură e că oamenii au simțit mereu nevoia de a interacționa cu un corp străin, ceva care să le amenințe siguranța, ceva care să le condimenteze viața, dar care să nu pună în pericol sentimentul că ei, cei care consumă, dețin controlul. Cartea e plină de asemenea paradoxuri despre natura umană și e fascinant să urmărești tot traseul. Nu vă spun mai multe, dar deschideți cartea lui Zeldin dacă vreți să aflați de ce termenul de dating aparținea inițial argoului săracilor, de ce a fi homosexual era la început o onoare, de ce islamismul a fost prima religie care a glorificat comerțul, de ce oamenii de afaceri pot face mai mult bine decât își închipuie folosindu-se de statutul lor special de intermediari, de ce violența râvnește după respect și de ce singurătatea nu mai e de mult timp un stigmat social.  

 

Te zăpăcește de cap…

 

O istorie intimă a omenirii nu este o lectură ușoară. Având în vedere că nu urmează structura unui manual școlar, ordinea cronologică devine irelevantă, dar dacă vrei să pricepi ceva din toată galeria de răspunsuri, e necesar să citești cu creionul în mână, notându-ți într-un carnet sau într-un Word ceea ce te interesează în mod direct. Nu e nevoie să citești cartea de la pagina 1 la pagina 451, sari la ce întrebare te frământă, „sapi” mai departe în ce direcție vrei, urmărind sugestiile bibliografice, îți pui întrebări, lași cartea asta pe noptieră un an de zile dacă așa simți, citești în metrou câteva pagini, fugar, până ajungi la Eroilor, meditezi la proprii dușmani (da, e un capitol și despre așa ceva) și apoi, plin de compasiune (vezi capitolul 14), îi faci loc bătrânei care îți administrează un cot în falcă pentru a ieși din metrou înaintea ta.

Theodore Zeldin te invită să trăiești cu stil: răbdător, alert, așteptând momentul potrivit în care să fugi sau în care să lupți, afirmându-ți eroismul individual, minor, dar revelator pentru propria personalitate. Pe scurt, cartea asta e despre curajul de a fi noi înșine, iar cu Theodore Zeldin alături, te simți complet liber – liber să fii tu, liber să fii altul, liber să trăiești așa cum vrei, chiar liber să nu fii liber, dacă așa simți. E un teren de joacă pentru toată lumea, premisa de la care pleacă e simplă: Ca să fii fericit, trebuie să fii curios!  Hmmm...fair enough!

PS: Dacă nu vă puteți concentra să citiți această carte pentru că aveți probleme în cuplu, Theodore Zeldin nu se supără, mai mult decât atât, vă dă câteva sfaturi pe filiera TED. După ce vă regăsiți pacea interioară, citiți această carte, merită!

• Plusuri

  O incursiune proaspătă în istoria universală, analogii intelectuale inedite, stil relaxat;

• Minusuri

  Coperta (detaliu din Gabrielle D’Estrées și una dintre surorile ei) s-ar putea să îi inducă pe ceilalți în eroare; dap, o să creadă că citești un roman erotic, un Fifty Shades, varianta soft, de epocă. Sugestie: în deplasare, coperta IV spre exterior, coperta I lipită de palton sau și mai bine, fără inhibiții, așa cum pică.

• Recomandari

  Pentru istoricii pasionați, pentru curioși, pentru fricoși, pentru nefericiți, pentru părinți, pentru elevii care nu înțeleg de ce trebuie să învețe despre azteci în România lui 2017, pentru filosofii în devenire, pentru ambițioși, pe scurt... pentru toată lumea!

Categorie: Istorie | Autor: Theodore Zeldin | Editura: Nemira

Noua economie. ABC pentru viitorii milionari

 

0Autor: Eugen Ovidiu Chirovici
Rating:
Editura: Rao

Palpitant şi pe înţelesul tuturor

Încep să cred tot mai mult că nimic nu este întâmplător, mai ales de când am început să citesc această carte. În ultimul timp eram curioasă şi mă interesa să ştiu câte ceva despre cum se fac investiţiile, despre ce înseamna capital, despre activitatea de brokeraj sau cotarea la bursă, pur şi simplu fiindcă nu ştiam nimic despre ele. Iar în acest context, mi-a ieşit în cale Noua economie ce explică pe înţelesul tuturor, chiar celor ce nu au studiat economia, şi într-un mod la fel de palpitant ca o carte poliţistă, toate aceste lucruri.

Mi-a ieşit în cale această carte care, mai mult decât faptul că tratează subiecte extrem de folositoare într-un stil conversaţional, nu este scrisă de oricine, ci chiar de Eugen Ovidiu Chirovici. Economist şi jurnalist, lider al Marii Lojii Masonice, a studiat la Universitatea din Glasgow şi EDI (Grupul Bancii Mondiale), deţine trei titluri de Doctor Honoris Causa şi, mai important, a fost şi este pasionat de economie în toate aspectele ei. Atât istorice, filosofice, psihologice sau materiale.

Dialoguri între maestru şi ucenic

Cartea este structurată în capitole ce reprezintă dialoguri, ca cele ale lui Platon, între maestru şi ucenic, în acest caz între tată şi fiu. Stilul este conversaţional, după cum am spus, lăsând aceeaşi impresie de sinceritate ca un eseu. Faptul că este folosit dialogul ca exerciţiu de stil lasă posibilitatea preîntâmpinării oricăror critici din partea cititorului care se poate regăsi cu uşurinţă în replicile fiului, anume construite pentru a îngloba eventualele argumente contra.

Iar fiindcă se spune că un om inteligent este mai curand convins de argumente pro şi contra decât numai de argumente pro, tehnica dialogului ce intuieşte întrebările cititorului te face să înţelegi totul mult mai bine şi să te simţi implicat.

Informaţii ce pot fi puse în practică

Noua economie este o carte micuţă şi subţire pe care, dacă am fi acum în Evul Mediu, nu aş recomanda-o nimănui, deoarece mi se pare extrem de valoroasă. Conţine secrete, abordări ale vieţii, viziuni pe care le poţi utiliza imediat şi care te pot îndruma chiar să devii milionar. Dacă aş fi în Evul Mediu, aş pune-o sub cheie şi mi-aş trimite oamenii după autor... Dar fiindcă suntem în Era Internetului, când fiecare poate avea acces la informaţie, mai important fiind modul în care o pune în practică, vă recomand cu căldură această carte. Totul mai departe va depinde de voi.

Noua economie este o carte ce începe cu o istorie a economiei, din Antichitate până în Renaştere şi zilele noastre, în lume şi la noi, vorbind în special despre rolul creştinismului, comunism, capitalism şi cele două războaie mondiale. Se continuă apoi cu o analiză a companiilor şi cum se pot impune pe piaţă, cu ce înseamnă banii, cum îi putem percepe şi cum ne putem raporta la ei, şi în final cu contextul social-politic din România, evidenţiind oportunităţile.

Iar toate aceste subiecte profunde într-un limbaj simplu, prietenos, uneori puţin ironic, ce înglobează multe elemente de noutate, exemple ca YouTube, Darth Vader sau Harry Potter, punând accent pe influenţa noilor media, a Internetului ce face conceptul de spaţiu desuet, oamenii eliberându-se de geografie, putând acum să facă afaceri în orice parte a lumii, dacă acolo este mai profitabil.

Banii pot fi investiţi să producă alţi bani

Cel mai mult mi-a plăcut o clasificare a banilor. Am înţeles că există bani primitivi, care sunt cei de buzunar pe care îi cheltuim pe consumabile în general - luându-ne mâncare, plecând în vacanţe, cumpărând o maşină sau o casă în care să locuim. Aceştia sunt banii care nu produc alţi bani. Mai sunt în continuare banii pur şi simplu, pe care îi putem investi, mai exista apoi capitalul, banii proveniţi din investiţii, şi avuţia, care este capitalul investit pentru binele public, prin construirea de muzee, spre exemplu. O clasificare ce îţi dă o direcţie elitistă, în sensul bun al cuvântului.

Noua economie pentru viitorii antreprenori

Noua economie este o carte de cultură generală şi dezvoltare personală. Mai mult decât atât, poate fi un punct de plecare pentru viitorii investitori. O pârghie creativă ce te poate face să ai revelaţii şi să-ţi redirecţionezi viaţa către ceva mai mare, cu mai mult curaj. Un sprijin şi un sfătuitor prin persoana lui Eugen Ovidiu Chirovici care contrazice acea voce care îţi spune că nu poţi începe o afacere a ta pentru că nu ai bani. Este o carte pentru viitorii antreprenori. Succes!

Scrisă de Gia Codrescu

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Eugen Ovidiu Chirovici | Editura: RAO

Grit versus Cultul fundamentalist al IQ-ului

 

Titlu: Grit. Puterea pasiunii și a perseverenței
Autor: Angela Duckworth
Rating:
Editura: Publica
Anul aparitiei: 2016
Traducere: Iulia Bertea
Numar pagini: 380
ISBN: 978-606-722-205-0

Într-o lume tot mai polarizată, caracterizată de tot mai puține întrebări și de tot mai multe răspunsuri în alb și negru, Angela Duckworth ne vorbește despre potențial, disciplină, motivație, pasiune și... despre speranță.

Autoarea, absolventă a universității Harvard, cu o diplomă în neurobiologie și un doctorat în psihologie, formulează în Grit.Puterea pasiunii și a perseverenței, o întrebare simplă: De ce unii oameni au succes ? și mai ales, cei îi face speciali, cei îi diferențiază în raport ceilalți, care abandonează, care, deși talentați și inteligenți, se pierd pe drum ?

Cartea este o călătorie în căutarea acestor răspunsuri, scrisă frumos, pasionant și echilibrat. Nu ai nicio ocazie să te plictisești, autoarea îmbinând cu măiestrie poveștile de viață personală, cu date din studiile psihologice, experimențe, relatările altora, toate asezonate cu mult umor și auto-ironie.

Prima parte a lucrării formulează noțiunea de Grit, care se definește ca voință sau perseverență. Autoarea propune și un chestionar care măsoară cât de gritty suntem, ce nivele de pasiune și perseverență investim în obiectivele noastre. Cea de-a doua parte a cărții abordează transformările interioare care pot apărea atunci când cultivăm grit-ul și modurile practice în care ne putem antrena inteligent aplicând practica deliberată, alegând scopuri cu sens și experimentând optimismul și speranța.

Este important de precizat că în viziunea Angelei Duckworth speranța nu este doar o viziune pozitivă asupra viitorului, ci o atitudine proactivă, un mindset de creștere care ne influențează comportamentele și motivațiile.

Partea finală a cărții este extrem de interesantă pentru toți cei care au copii sau sunt implicați profesional în educarea acestora, pentru că ne ajută să înțelegem care este rolul nostru în modelarea unei educații și a unei culturi gritty.

Veți găsi multe idei care să vă ajute în cultivarea grit-ului, dar aș vrea să vă împărtășesc una pe care am experimentat-o personal și a funcționat foarte bine:  Regula unei Activități Dificile. „Are trei părți. Prima este că toată lumea trebuie să facă ceea ce este dificil. Un lucru dificil este ceva ce necesită practică deliberată zilnică... a doua parte a regulii este: ai voie să renunți, dar nu poți renunța înainte de... terminarea sezonului, de expirarea abonamentului plătit sau de alt punct de oprire în mersul natural al lucrurilor. Trebuie, cel puțin pe durata pe care ți-ai luat un angajament, să termini orice ai început... nu poți renunța când ai o zi proastă. Și, la final, Regula unei Activități Dificile spune că, la urma urmelor, nu ar avea sens să faci un lucru dificil de care nu ești măcar vag interesat... pentru părinții care vor să încurajeze grit-ul fără a obstrucționa capacitatea copiilor de a-și alege propriul drum în viață, recomand această regulă”. Încercați !

• Plusuri

  Grit este o carte despre speranță, pasiune și disciplină, o replică la cultul fundamentalist al IQ-ului, așa cum spunea Malcolm Gladwell.
  Stilul clar, pasionat și plin de un umor și auto-ironie fină care transformă cartea într-o lectură plăcută pentru o categorie largă de cititori.

• Recomandari

  O carte frumoasă care poate constitui un manual de auto-dezvoltare.

Categorie: Dezvoltare personala | Autor: Angela Duckworth | Editura: Publica

Istoria unei deveniri pur românești: de la simplu ucenic în tipografie, la milionar în perioada interbelică

 

Titlu: Cum am cucerit viața
Autor: Petre Georgescu-Delafras
Rating:
Editura: Curtea Veche Publishing
Anul aparitiei: 2014
Numar pagini: 304
ISBN: 978-606-588-749-7

„Dacă totuși am avut beneficii importante, care sporeau an cu an, explicația stă în acest fapt: cheltuielile de regie au fost aproape inexistente, iar beneficiile, toate, au fost capitalizate imediat, nereținând pentru mine nicio centimă. Repet acest fapt de-o importanță capitală, care lămurește aproape totul: ani de zile în șir n-am reținut pentru mine, din veniturile editurii, nicio centimă. Tot ce încasam, dar absolut totul, investeam numaidecât în alte tipărituri. A fost un adevărat record de sporire a capitalului, fără de care, însă, editura mea n-ar fi atins dezvoltarea la care a ajuns.”

Petre Georgescu-Delafras (ultimul nume, destul de ciudat pentru un român, este explicat chiar de autor în carte), a fost unul dintre cei mai de seamă editori interbelici. În anul 1920 a înființat editura „Cugetarea”, care în mai puțin de 15 ani va ajunge să dețină capital de milioane de lei, un sediu imens în strada Popa Nan și va edita nu doar manuale și material școlar auxiliar pentru toate clasele, dar îi va publica pe unii dintre cei mai importanți scriitori ai acelei vremuri, printre care Gala Galaction, Mircea Eliade, Emil Cioran, Panait Istrati, Anton Holban, Ioan Agârbiceanu, Nicolae Iorga, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Mihail Sadoveanu sau Cezar Petrescu – cu acesta din urmă editorul a avut o relație de colaborarea foarte strânsă, în câteva rânduri împrumutându-l chiar cu bani „fie în contul Orașului patriarhal, fie în contul Apostolului, fie câte jumătate din fiecare”, potrivit solicitării autorului.

Secretul unui astfel de succes – considerând că editorul s-a născut într-o familie nu tocmai înstărită, că a rămas fără mamă la 4 ani și fără tată la 14, că a fost, de la acea vârstă, nevoit să lucreze ca ucenic tipograf – rezidă nu doar din capitalizarea imediată a beneficiilor, ci și din alte două strategii care, deși în aparență ar fi fost la îndemâna oricărui alt editor, niciunul nu le-a avut: în primul rând editarea unor lucrări căutate la un preț extrem de mic, dar în tiraje foarte mari, ceea ce îi aducea un venit mic per carte vândută, dar mare per tiraj. Deși nu pare să fi fost foarte conștient de valoarea economică deosebită a acestei metode, Delafras realizează totuși că ceilalți editori nu au reușit să vândă, spre exemplu, Jules Verne tocmai din cauză că nu reușeau să scoată tomurile la același preț. În al doilea rând, a fost ambiția lui de a crea o editură pur românească, una care să editeze autori români consacrați, dar să și descopere alții noi. Iar acest lucru i-a reușit cu asupra măsură.

Petre Georgescu-Delafras este un cvasi-necunoscut începând din epoca comunistă, în primul rând din cauză că a fost un burghez, iar comuniștii l-au înlăturat încă din primăvara anului 1947, când au ajuns la putere. Apoi, după Revoluție, foștii activiști de partid, actualii proprietari peste cele mai bune și profitabile clădiri și terenuri din țară dar în special din București, au preferat să țină acest nume în umbră pentru a-și putea realiza jocurile de preluare a proprietăților ce au aparținut familiei editorului. Cum am cucerit viața este la a cincea ediție, dar la prima de după Războiul al Doilea Mondial. În plus, autorul mai are multe cărți publicate interbelic, dar nimic altceva mai târziu.

Revenind la tema cărții, o autobiografie sinceră, deși aproape laconică, Delafras își povestește viața începând de la primele amintiri, trecând prin cele mai importante momente, prin Marele Război, apoi prin perioada interbelică, o perioadă extrem de benefică dezvoltării economice a României. Ideea de a crea o editură pur românească nu îi apare editorului din senin. De fapt este vorba de un curent interbelic răspândit în întreaga Europă, un antisemitism mai mult sau mai puțin agresiv. În cazul lui Delafras, gândul care îl macină este faptul că, în special cultura poporului român, care este, până la urmă, cea mai românească manifestare, trebuie creată, răspândită și controlată de români, nu de evrei. Antisemitismul lui Delafras însă, se oprește aici. De aici încolo intervine naționalismul: „Eu – ca și mulți alții, bineînțeles – am realizat cel mai autentic naționalism constructiv.”

Printre însemnările făcute de Delafras de-a lungul anilor, se numără o serie de cugetări, pe care le transcrie în această autobiografie din jurnale scrise la 20, 21 de ani. Printre ele se găsesc unele care denotă o extraordinar de lucidă percepție asupra vieții, dar și asupra politicii sau economiei țării. Astfel, într-o însemnare din 1 Octombrie 1906, face acest comentariu: „Se zice că, atunci când se va realiza colectivizarea, nu va mai fi monedă. A spune acest lucru este a te face de rușine”. În aceeași perioadă, mai scrie: „Învățătura se capătă, iar caracterul se naște. Caracterul pornește dinăuntru, iar învățătura dinafară.” Astfel de cugetări se găsesc pe tot parcursul cărții, iar unele sunt definitorii pentru modelul de afaceri pe care l-a promovat și pentru viața – nu neapărat austeră, dar clar modestă – pe care a avut-o.

Relatarea se oprește destul de brusc, în anul 1937, în care a fost inaugurat noul sediu al editurii din strada Popa Nan. Cu toate acestea, după acest moment, aventura vieții lui Petre Georgescu-Delafras continuă și este chiar mai tumultoasă, considerând că intră – pentru puțin timp – în politică, fasciștii îi propun să publice la ei un ziar nazist dar el refuză, comuniștii îi confiscă în 1947 editura – printre primele companii private confiscate – și că, din cauza spiritului său activ, a contestat o bună bucată de vreme aceste decizii ale noului guvern. Totuși, aceste lucruri nu se găsesc în autobiografia Cum am cucerit viața.

De o importanță crucială în înțelegerea minții și gândirii lui Delafras este postfața semnată de Mirela Corlățan, care citează mai multe opere și articole ale autorului, scrise și publicate după 1937. Tot în această postfață se află câteva detalii – dintre care de unele deja am pomenit – despre viața editorului și a familiei sale după 1937.

• Plusuri

  Autobiografia aceasta este un document care, alături de celelalte cărți scrise de Delafras, ar trebui să facă parte din biblioteca oricărui român interesat de identitatea lui națională și de istoria – alta decât cea oficială, de o artificialitate depășită deja, predată prin școli – a țării sale. Cum am cucerit viața este un exemplu deosebit al puterii spiritului românesc de a izbândi în viață în pofida tuturor obstacolelor.

• Minusuri

  Un lucru interesant cu privire la postfață: Mirela Corlățan oferă niște detalii foarte interesante despre viața lui Delafras și a familiei sale după anul 1937, cu toate acestea însă, când face referire la unele evenimente descrise chiar de autor în carte, le schimbă. Un exemplu este motivul pentru care lui Delafras i-au fost extirpate două coaste: deși autorul povestește despre răceala gravă de care a suferit pe front, care l-a trântit la pat câteva luni, urmată de o infecție care a dus la extirparea coastelor, Mirela Corlățan spune că s-a ales cu două coaste tăiate: „după ce a fost rănit și a văzut moartea cu ochii”. Evident, această inconsecvență cu textul pentru care a scris-o, nu-i scade postfeței cu nimic valoarea.

• Recomandari

  După cum spuneam și mai sus, recomand autobiografia de față românilor care mai cred în românism. Dacă sunteți interesați de istoria României dinainte de perioada comunistă, cartea aceasta oferă o viziune în interiorul societății, acolo unde istoria predată în școli nu prea pătrunde.

Categorie: Memorii/Jurnale | Autor: Petre Georgescu-Delafras | Editura: Curtea Veche Publishing