“Am învăţat repede că cititul e un proces cumulativ şi-şi
urmează drumul într-o progresie geometrică: fiecare nouă lectură îşi are
baza în lecturile anterioare ale cititorului.”
Singurul mod în care pot să scriu despre această carte este unul
foarte personal. Dacă am să vă plictisit cu o recenzie (oare e corect
spus?) prea lungă, asta se întâmplă doar pentru că mi-a placut foarte
mult. Din mai multe motive. Unul, pentru că sunt o cititoare înrăită şi
ador cărţile, deci am impresia că autorul mi se adresează personal
deoarece mă regăsesc în fiecare rând. Al doilea, pentru că sunt studentă
la Litere şi consider că această carte, prin bogăţia de informaţii pe
care o oferă, face parte din formarea mea de filolog. Ar mai fi şi alte
motive, dar pe acelea am să vă las pe voi să le descoperiţi. Eu am să vă
vorbesc doar despre câteva pasaje care m-au impresionat în mod special.
Multitudinea de puncte de vedere din care lectura poate fi
privită – a cărţii în sine, a cititorului, a traducătorului, a
autorului, a mesajului pe care-l transmite, etc – este dezbătută pe tot
parcursul cărţii. Unul din aceste puncte priveşte traducerile, iar eu
l-am găsit foarte interesant deoarece țin minte că am discutat aceeaşi
problemă cu un traducător şi editor englez la un seminar. Vorbeam despre
traducere şi despre faptul că la fiecare traducere se pierde câte puţin
din mesajul, frumuseţea, bogăţia unui text. Acest lucru se întâmplă
pentru simplul fapt că două limbi sunt diferite nu doar în ceea ce
priveşte elementele practice de limbă, ci şi prin sensul şi conotaţia
cuvintelor, care, în fiecare limbă, le sunt date sau subliniate de
anumiţi factori culturali, sociali, sau de mentalitate. Din acest motiv,
o traducere nu va putea fi niciodată echivalentul perfect al textului
original din care se face traducerea. Manguel subliniază mult mai frumos
acest lucru: “Când citim un text în propria limbă, el însuşi devine o
barieră. Putem pătrunde în acesta doar în măsura în care ne permit
cuvintele, îmbrăţisând toate definiţiile lor posibile; putem construi un
alt text, critic, care îl va extinde şi-l va ilumina pe cel pe care
l-am citit; dar nu putem evita faptul că limba în care este scris devine
limita universului nostru. Traducerea propune un fel de univers
paralel, un alt spaţiu şi un alt timp, în care texul releva alte,
extraordinar de posibile, sensuri. Pentru aceste sensuri totuşi nu
există cuvinte, de vreme ce ele exista într-un ţinut al nimănui, pe care
îl intuim, între limba originalului şi limba traducătorului.”
Dar semnificaţia unui text, mesajul pe care acesta îl
transmite, nu depind doar de factori de limbă. Pentru că, într-un fel,
fiecare lectură este o re-creare a textului. Ceea ce mi s-a părut foarte
interesant este felul în care Manguel, făcând referire la ceea ce scria
dr. Merlin C. Wittrock în anii ’80, vorbeşte despre cititorul care,
aşezat în faţa cărţii sale, face mai mult decât să înregistreze semnele
care formează textul, el îi atribuie acestuia un sens propriu
impregnându-l cu emoţie, intuiţie, suflet, receptivitate care depind de
felul în care a devenit şi de cine este fiecare citior în parte. “Pentru
a întelege un text, noi nu-l citim doar în sensul literal al
cuvântului, îi construim acestuia un sens.” Într-un asemenea proces
complex “cititorii se relaţionează activ cu textul. Ei creează imagini
şi transformări verbale ca să-i ilustreze semnificaţia. Ce este mai
impresionant, ei generează sensul în timp ce citesc, construind relaţii
între ceea ce cunosc, experienţele din amintire, şi propoziţiile scrise,
paragrafe şi pasaje.”
Trecând la altă perspectivă din care lectura poate fi privită,
urmatorul paragraf m-a pus pe gânduri: “Citeam şi din perspectiva a ceea
ce gândeam că se presupune a fi o carte (etichetată de autor, de
editor, de un alt cititor). [...] Multă vreme, şi eu am atribuit
scopuri cărţilor pe care le citeam, aşteptându-mă, de exemplu, ca în Călătoria pelerinului
de Bunyan să mi se ţina o predică, pentru că era, mi se spusese, o
alegorie religioasă – de parcă aş fi putut auzi ce se petrecea în mintea
autorului în momentul creaţiei, de parcă aş fi avut dovadă că acesta
spunea adevărul. Experienţă şi o anume doză de bun simţ nu m-au vindecat
încă pe deplin de viciul superstiţiei.” Căţi dintre iubitorii de cărţi
nu simt şi gândesc la fel, nu au aceleaşi experienţe? Eu ştiu sigur că
după ce mi-am dat seama că sunt influenţată de ceea ce citeam despre un
autor sau o carte, am încercat să citesc cărţi despre care nu ştiam
nimic doar ca să-mi pot forma o părere proprie. Abia apoi citeam critici
şi părerei despre autor sau roman. Desigur că au fost şi cazuri în care
am citit o carte tocmai datorită a ceea ce auzisem despre ea. Şi mi s-a
întâmplat să fiu dezamăgită sau, dimpotrivă, încântată.
Această nevoie de-a recepta mesajul unei cărţi într-o manieră
proprie, fără a fi influenţat în vreun fel de orice altceva, nu este
ceva nou. Chiar şi într-o perioadă în care cărţile nu erau citite pentru
a fi înţelese ci privite doar prin filtrul unei autorităţi care hotăra
ce este şi ce nu este corect sau important într-o lectură, nevoia unei
personalizări a acestei experienţe a existat. Petrarca a fost unul
dintre aceşti oameni, iar Manguel scrie: “Ceea ce sugerează Augustin (în
imaginaţia lui Petrarca) este un nou mod de-a citi: nu folosind cartea
ca o proptea pentru gândire, nici încrezându-te în ea asa cum s-ar
încrede cineva în autoritatea unui înţelept, ci împrumutând de la
aceasta o idee, o frază, o imagine, asociind-o cu alta, culeasă dintr-un
text de mult păstrat în memorie, legând totul laolalta cu reflecţii
proprii – producând, de fapt, un text nou, al cărui autor e cititorul.
[...] Într-un asemenea proces dinamic în care se dă şi se ia, în care se
desparte şi de adună laolalta, cititorul nu trebuie să depăşească
graniţele etice ale adevărului – orice ar dicta conştiinţa (noi am spune
bunul simţ). “Cititul”, scrie Petrarca într-una dintre numeroasele sale
scrisori, “rar ocoleşte primejdia, până când lumina adevărului divin se
revarsă asupra cititorului, învăţâtndu-l ce să caute şi ce să evite.”
Pentru că citind învăţăm să gândim, să selectam informaţii şi să facem
asociaţii între acestea. Poate că matematica îţi dezvoltă gândirea
logică, practică, dar cititul te învaţă să gândeşti, aducând informaţii
din toate sferele vieţii, istorie, cultură, contexte sociale, geografie,
limbă, pe care mai apoi le asociază într-un fel sau altul permiţându-ţi
ţie, cititorul, să foloseşti acele informaţii atât pentru înţelegerea
textului pe care-l parcurgi cât şi pentru a înţelege alte texte care ar
putea avea vreo legătură, într-un fel sau altul, cu alte lecturi.
Şcoala din Romania, sau cel puţin cele pe care le-am frecventat
eu – poate alţii au avut norocul unor profesori cu o gândire mai
liberă, mai deschisă – m-au învăţat că există un mod “corect” de a citi
şi interpreta o carte, impus de o autoritate – critici literari – care
ştiu mai bine decât mine ce şi cum trebuie să citesc. Însă Albert
Manguel spune un lucru care mi-a plăcut enorm: “... noi eram de acord cu
faptul că nicio lectură nu poate fi vreodată categorică. Cu o singură
diferenţă importantă: ceea ce de Man considera a fi o anarhică ratare,
noi vedem o dovadă a libertăţii noastre de cititori. Dacă în lectură nu
există un “ultim cuvant”, atunci niciun fel de autoritate nu ne poate
impune o lectură “corectă”. Cu timpul, ne-am dat seama că unele lecturi
sunt mai bune decat altele – mai informate, mai lucide, mai
provocatoare, mai plăcute, mai tulburătoare. Dar proaspăt descoperitul
sentiment al libertăţii nu ne-a părăsit niciodată şi, chiar şi acum,
savurând o carte pe care un anume recenzent a recomandat-o sau dând la o
parte o alta, care a fost pătimaş ridicată în slăvi, cred că-mi pot
aminti cu claritate acel sentiment rebel.”
După cum spuneam la început, nu pot sa vorbesc despre această carte decât într-un mod foarte personal pentru că Istoria lecturii
m-a surprins încă de la primele pagini. De ce? Pentru că vorbește
despre cărți şi despre ce înseamnă să fii cititor şi iubitor de carte de
parcă ar vorbi despre mine şi despre ceea ce simt eu în privinţa
cărţilor şi-a cititului, fără de care viaţa mea nu ar fi la fel. Aceste
pagini îmi transmit un sentiment de apartenenţă la o comunitate a unor
oameni ca mine şi brusc nu mă mai simt singură şi ciudată într-o lume în
care scrisul şi cititul aproape că s-au redus la lumea virtuală a
reţelelor de socializare.
[Vreau cartea Istoria lecturii
]
-
Plusuri
bogăţia de informaţii, stilul prietenos, chiar cuceritor al scriiturii
-
Recomandari
celor pentru care cărţile, ca obiecte şi ca instrumente de cunoaştere, sunt ceva vital
Categorie: Eseuri | Autor: Alberto Manguel | Editura: Nemira
