Ultima ieşire spre Brooklyn

 

Hubert Selby jr.
Ultima ieşire spre Brooklyn
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din engleză şi note de Adrian Buz.



*****

Intro

Romanul Ultima ieşire spre Brooklyn este într-adevăr una dintre marile opere de ficţiune despre labirintul underground al metropolei americane. El reprezintă, alături de romanele lui Jack Kerouac şi William Burroughs, actul de naştere al unei noi literaturi. Ultima ieşire spre Brooklyn a fost ecranizat în 1989 în regia lui Uli Edel, cu Jennifer Jason Leigh, Stephen Lang, Sam Rockwell şi Stephen Baldwin în rolurile principale.

Suscitând reacţii extreme încă de la apariţie, de la contestări furibunde la veneraţie pură şi necondiţionată, Ultima ieşire spre Brooklyn aduce pentru prima oară la lumină universul dezmoşteniţilor din metropolele Americii, o lume trezită din Marele Vis American la realitatea crudă şi fără speranţă. Din ea fac parte Tralala, prostituata care îşi ratează unica şansă la fericire, Harry, muncitorul ce descoperă în timpul unei greve adevăruri de neconceput despre sine, Georgette, travestitul condamnat la iubiri sordide, Vinnie, bătăuşul fără scrupule găsindu-şi plăcerea numai în suferinţa celorlalţi. O carte de intensitate dostoievskiană, populată de efigiile unei umanităţi pentru care alcoolul, drogurile şi violenţa sunt singurele soluţii şi perspective.

"Acest roman va exploda ca un proiectil diabolic şi va fi citit cu înfrigurare şi peste o sută de ani." (Allen Ginsberg)

Fragment

S-au răşchirat de-a lungul tejghelei şi pe scaune. Încă o noapte. Încă o noapte lâncezită la Grec, o crâşmă jegoasă deschisă toată noaptea lângă Baza Militară din Brooklyn. Din când în când intra câte un soldat sau un marinar să ia un hamburger şi să asculte o bucată la tonomat. Dar de obicei băgau un disc cu o hopa-ţopa din fundul pământului. Au încercat să-l facă pe Grec să scoată discurile alea, dar el le-a zis că nu. Ei vin şi lasă banu. Voi staţi toată noaptea şi nu luaţi nimica. Mă Alex, cu cine vorbeşti? Ieşi la pensie cu banii pe care i-am lăsat noi aci. Tăiaţi-o. De la voi nu-mi scot nici biletul de tramvai...

24 de discuri în tonomat. Puteau să le aibă pe oricare alea 12 pe care le voiau, dar celelalte erau pentru clienţii din Bază. Dacă cineva punea Lefty Frazell (Lefty Frizzell (1928-1975) cântăreţ de muzică country; naratorul îi citează greşit numele - n.trad) sau vreun alt gherţoi din fundul pământului care-şi scutura balega de pe ghete, gemeau, dădeau din mâini (nenică! ce cârnat) şi ieşeau în stradă. 2 şmecheri jucau rişca la stâlpul de iluminat sau la pragurile maşinilor. O noapte caldă şi limpede, şi ei se învârteau pe loc, târându-şi la mişto un picior, ţigările atârnându-le între buze, gulerele cămăşilor sport ridicate la spate şi lăsate în jos şi răsucite în faţă. Mijindu-şi ochii. Scuipând. Privind cum trec maşini. Identificându-le. Firmă. Model. An. Cai putere. Cu supape în capăt. V-8. 6, 8, o sută de cilindri. O grămadă de cai. O grămadă de crom. Proiectoare. Vezi grilajul de la Pontiacul ăla nou? Frate, e brici. Mda, dar e o camionetă naşpa. La camionete nu te pui cu un Plymouth. Căcat. Nu ţine şoseaua ca un Buick. Îl iei pe orice curcan din oraş cu un Roadmaster. Dacă te pui. Pe linie dreaptă. Întoarceri. Spui pa pa legii. Transmisie automatică. Transmisie turbo. Nu porneşte. Sunt pe tine până la primul colţ. Nu în noul 88. Bagi gaz şi dă cu tine în scaun. Mişto maşină. De data asta au făcut-o pân la capăt. O treabă superextra.

Totuşi îmi place Pontiacul. Dacă mi-aş cumpăra o maşină. Pune-I aripi, proiectoare, un set de capace de Caddy şi o tobă babană în spate... căcat, e cea mai brici afacere de pe şosea. Curu tău în ea.

Nimic nu se compară cu un 47 Continental decapotabil. Dincolo de ea nu mai e nimica. Am văzut ieri una în centru. O piesă căcarea lumii. Frate!!! Chiuiau şi trăncăneau şi dădeau ture, trăncăneau şi dădeau ture, aranjându-şi cămăşile şi pantalonii, au dat cu ţigările în trotuar - ar fi trebuit să vezi piesa. Verde-papagal cu margini albe la cauciucuri. Te duci într-o piesă ca asta cu capota jos şi o pereche de ochelari de soare şi nişte ţoale ca lumea şi nu te dă jos nici cu buzduganul - scuipând după fiecare cuvânt, ţintind o crăpătură în trotuar; dând încet cu palma peste păr, vârând la loc câte-o şuviţă şi mângâind-o uşor cu palma să stea la loc, căutând cu degetele un fir rebel care ar fi putut să nu stea la locul lui, refuzând să atârne cu efectul dorit - ar trebui să vezi cămăşile ca lumea pe care le au la Obies. Nylon ca lumea adevărat. Hei, ţi-a plăcut costumul ăla lucios albastru-gri din vitrină? Da, mda. O chestier la un nasture cu revere mari - şi ce-o fi de făcut într-o noapte ca asta. O picătură de gaz în rezervor şi nici un şmen de dus la capăt.

Şi un să te duci, vorba aia - dar trebuie să ai un ţol de gală la un nasture. Dulapul tău nu e nimica fără unu în el. Mda, da mi-a plăcut eşarfa aia nouă. E ca lumea şi cu o jachetă sport - trăncăneala a luat-o la vale şi nimeni n-a observat că aceiaşi tipi spuneau aceleaşi lucruri şi cineva a găsit un croitor nou care îţi poate face cei mai mişto pantaloni pentru 14 hârtiuţe; da ce zici de amortizoarele de la Lincoln; şi urmăreau cum treceau maşinile, aruncând nişte priviri nasoale şi scuipând; şi cine şi-a pus-o cu putoarea aia şi cine şi-a pus-o cu ailaltă; şi cineva a scos o periuţă din buzunar şi şi-a curăţat pantofii de piele întoarsă apoi şi-a frecat palmele şi şi-a aranjat hainele şi altcineva a aruncat o monedă şi când a căzut un picior a călcat pe ea înainte să poată fi ridicată şi când a ridicat piciorul de pe monedă părul i-a fost ciufulit şi el i-a spus băi căcatule şi şi-a dat cu pieptenul şi când părul i s-a aşezat la locul lui părul i-a fost ciufulit iar şi el s-a ofticat ca dracu şi ceilalţi tipi au râs şi părul altcuiva a fost ciufulit şi şi-au tot băgat-o unul în altul şi altcineva şi-a băgat-o şi el şi apoi cineva a sugerat o bâză şi a zis că Vinnie ar trebui să înceapă şi au răcnit toţi că da şi Vinnie a zis cepulamea, a început, şi ei au făcut un cerc în jurul lui şi el s-a întors încet dând repede din cap încercând să-l prindă pe ăla care l-a pocnit ca să-l înlocuiască în centru şi a fost pocnit într-o coastă şi când s-a întors l-au pocnit iar şi când s-a răsucit 2 pumni i-au dat-o în spate şi încă unul în rinichi şi el s-a făcut covrig şi ei au râs şi el s-a smucit într-o parte şi a mai luat una în stomac şi a căzut dar a reuşit să arate cine a dat şi a ieşit din centru şi pentru un minut a rămas în cerc încercând să-şi potolească respiraţia şi apoi a început să care pumni şi s-a simţit mai bine când i-a dat lui Tony una ca lumea în rinichi fără să fie văzut şi Tony s-a înmuiat şi a mai încasat o tăbăceală vreo câteva minute şi apoi a arătat cine şi Harry a zis că mănâncă căcat, nu l-a văzut de-adevăratelea că l-a lovit. Dar a fost aruncat oricum în centru şi Tony a aşteptat şi i-a dat-o nasol la coaste şi jocul a mai continuat vreo 5 minute sau cam aşa ceva şi Harry era încă în centru, gâfâind aproape îngenuncheat şi ei îl burduşeau ca lumea aşa cum le place, dar s-au plictisit şi jocul s-a terminat şi au intrat înapoi la Grec, Harry gâfâind încă încovrigat, ceilalţi râdeau şi s-au dus la baie să se spele.

S-au spălat şi şi-au dat cu apă rece pe gât şi pe păr şi apoi s-au bătut pe un colţ curat din şorţul murdar care servea de prosop, răcnind prin uşă că Alex e un căcat bun de nimica pentru că nu are un prosop pentru ei, apoi s-au călărit pentru un loc în faţa oglinzii. În cele din urmă s-au dus la oglinda mare din faţa prăvăliei şi şi-au terminat de pieptănat părul şi de aranjat hainele, râzând şi făcând încă mişto de Harry, apoi s-au împrăştiat şi s-au sprijinit.

Gherţoii s-au cărat şi ei au ţipat la Alex să bage nişte muzică de la radio. De ce nu bagi nişte bănuţi în tonomat? Şi apoi asculţi ce vrei. Zău aşa, frate. Nu te căca pe tine. De ce nu-ţi iei o slujbă. Şi atunci o să ai bani. Hei, vezi ce scoţi pe gură. Mda, fără înjurături, Alex. Duceţi-vă şi luaţi-vă o slujbă, putorilor. Cine-i putoare? Da, cine? Au râs şi au răcnit la Alex şi el s-a aşezat zâmbind pe un scaun la capătul tejghelei şi cineva s-a aplecat peste tejghea şi a deschis radioul şi a dat de buton până când un saxofon a început să se tânguie şi cineva a cerut să facă o comandă şi Alex i-a zis să se ducă dracului şi el a bătut cu palma în tejghea să fie servit şi Alex l-a întrebat dacă vrea ouă cu şuncă şi el a răspuns că n-ar mânca aici un ou decât dacă ar vedea când e ouat şi Alex a râs, tai-o, şi s-a dus încet până la cafetieră şi a umplut o cană cu cafea şi ei au râs şi Alex le-a zis să-şi ia o slujbă, o frecaţi toată ziua ca nişte putori. Într-o bună zi o să vă pară rău.

O să vă prindă şi n-o să mai puteţi bea cana asta de cafea ca lumea. CAFEA!!! Nenică e mai rea decât pişatul. Zoaiele de la ţară au un gust mai bun decât chestia asta. Curând poate că o să o beţi iar. Pe toţi căcaţii că aşa o să fac. Ar trebui să te torn la poliţie. Apoi aş avea nişte pace şi nişte linişte. Ai muri fără noi Alex. Cine te-ar apăra de beţivani? Uiţi de belelele din care te-am scos. Voi băieţi o să intraţi în belele. O să vedeţi. O frecaţi toată ziua. O Alex. Nu vorbi aşa. Ne faci să ne simţim prost. Ne răneşti sentimentele.

Alex s-a aşezat pe scaunul de bar fumând şi zâmbind şi ei fumau şi zâmbeau. Treceau maşini şi câţiva au încercat să le identifice după sunetul motorului apoi s-au întors să vadă dacă le-au nimerit, dând din umeri şi fudulindu-se pe scaune dacă le nimeriseră. Din când în când, mai intra câte un beţiv şi ei răcneau la Alex să-şi mişte curu să servească clientul sau îi spuneau tipului să se care dracului înainte să fie otrăvit de carnea de cal şi cafeaua lui Alex şi Alex lua cârpa jegoasă şi freca pata din faţa beţivului şi spunea da domnule ce doriţi şi ei voiau să ştie de ce îi spunea domnule şi Alex zâmbea şi stătea pe scaun până când beţivul termina şi apoi se ducea încet înapoi, lua banii, îi băga în casă, apoi înapoi pe scaun şi le spunea că ar trebui să tăceţi, vreţi să-mi speriaţi clienţii şi Alex râdea cu ei şi scuipa chiştocul dintre buze şi îl călca; şi maşinile încă mai treceau şi beţivii încă mai treceau şi cerul era limpede şi strălucitor de stele şi lună şi bătea o briză palidă şi se puteau auzi pufnind remorcherele în port şi ooooo-ul adânc al sirenelor a plutit peste estuar şi a luat-o la vale pe 2nd avenue şi se puteau auzi chiar şi vinciurile feriboturilor acostând, când era linişte şi aerul încremenea, legând feribotul la mal... şi era o noapte lâncezită, rupţi în cur şi ei au aruncat ţigările prin uşă afară şi s-au dus la oglindă şi s-au aranjat şi s-au pieptănat şi cineva a dat mai tare radioul şi au intrat câteva fete şi băieţii le-au aranjat fustele pe şold când ele au venit la masa lor şi Rosie l-a înhăţat pe Freddy, era o fată cu care şi-o punea câteodată, şi i-a cerut o juma de dolar şi el i-a zis să se ducă să o fută câinii şi s-a dus şi s-a aşezat pe un scaun la tejghea. Ea s-a aşezat alături. El vorbea cu băieţii şi la fiecare câteva minute zicea şi ea ceva, dar el n-o băga în seamă. Când el abia s-a mişcat pe scaun ea a dat să se ridice când el s-a aşezat s-a aşezat şi ea. Freddy s-a ridicat, şi-a aranjat pantalonii, şi-a băgat mâinile în buzunar şi s-a dus încet pe uşă afară şi apoi a mers până la colţ. Rosie mergea la 15 centimetri la dreapta lui şi 15 centimetri în spate. El s-a sprijinit de stâlpul de iluminat şi i-a scuipat pe la ureche. Eşti mai rău ca o lipitoare. O lipitoare de care nu scapi. Nu te-ai duce nici moartă. Nu mă faci pe mine, nenorocitule. Ştiu că ai pus-o de câţiva coco noaptea trecută. Şi ce treabă ai tu cu asta? S-au şi dus dacă vrei să ştii. Nu m-am scos nici măcar cu un pachet de ţigări. Nu-mi spune mie. Nu-s tac-tu. Eşti un căcănar zgârcit! Du-te şi spune-i lu' Iisus ce necazuri ai şi lasă-mi boaşele mele în pace. O să-ţi smulg boaşele, jigodie, încercând să-l pocnească între picioare, dar Freddy s-a ferit şi a pocnit-o peste faţă.

Cai în galop

 

Yukio Mishima
Cai în galop
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din japoneză şi note de Andreea Sion.



*****

Intro

Cai în galop este cel de-al doilea volum al tetralogiei Marea fertilităţii.

Au trecut aproape douăzeci de ani de când Kiyoaki şi Satoko (protagoniştii din Zăpada de primăvară) au devenit victimele unei iubiri care a sfidat legile statului şi codul onoarei nipone. Pasiunea lor mai stăruie în amintirea lui Honda, prietenul lui Kiyoaki, acum ajuns un judecător respectabil, cu o viaţă a cărei rutină nu pare să-l deranjeze câtuşi de puţin. Liniştea de care se bucură magistratul va fi spulberată curând de o întâlnire extraordinară: în timpul unei competiţii de kendo, Honda are revelaţia că tânărul campion Isao Iinuma este reincarnarea lui Kiyoaki. Însă luptătorul nu are nimic din fragilitatea romanţioasă a lui Kyioaki, este un idealist angajat pe un drum ce se va dovedi periculos. În Japonia interbelică, vechea aristocraţie a cedat teren în favoarea unei burghezii neîmpovărate de tradiţie, care a acaparat puterea. Ţara se zbate în sărăcie, iar tensiunile care rezultă din confruntarea a două mentalităţi opuse (loialitatea necondiţionată faţa de Fiul Soarelui şi pragmatismul politic şi economic) ameninţă să năruie ordinea şi ierarhia esenţiale pentru societatea niponă. Până la fanatism şi asasinat politic nu mai este decât un pas, uşor de făcut pentru o fire ca a lui Isao.

Fragment
 

Ce ciudată este vârsta de treizeci şi opt de ani!

Tinereţea s-a încheiat de mult, dar printre amintirile accumulate între timp nu s-a păstrat nici una vie, şi de aceea trăieşti cu senzaţia că de tinereţe nu te desparte decât un zid subţire. Sunetele de dincolo răzbat cu claritate, însă nu mai există nici o cale de acces.

Pentru Honda, tinereţea se sfârşise odată cu moartea lui Kiyoaki Matsugae. Atunci, flacăra din inima lui se stinsese.

I se întâmpla chiar şi acum să răsfoiască jurnalul cu vise pe care i-l lăsase Kiyoaki, când obosea să tot scrie texte juridice în miez de noapte. Multe dintre cele scrise în jurnal păreau a fi doar ghicitori fără sens, însă printre ele se regăseau şi vise frumoase, care ascundeau prevestirea morţii tânărului. Visul în care spiritul lui Kiyoaki îşi privea propriul sicriu din lemn alb, aşezat în mijlocul camerei scăldate în lumina albăstruie a zorilor, avea să devină realitate după un an şi jumătate. În vis, fata cu fruntea înaltă care stătea aplecată peste sicriu, îndurerată, era cu siguranţă Satoko, însă Satoko cea în carne şi oase nu apăruse la înmormântare.

Se scurseseră de atunci optsprezece ani. În amintirile lui Honda, graniţa dintre vis şi realitate începuse să se şteargă. Singurul obiect concret pe care se putea bizui era jurnalul lui Kiyoaki, scris chiar de mâna acestuia şi în care se păstraseră, cernute ca grăunţele de aur din nisip, nu clipele reale din viaţa acestuia, ci visele sale.

Odată cu trecerea timpului, pentru Honda visele şi realitatea au început să capete aceeaşi valoare. Graniţa dintre ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce ar fi putut să se întâmple se subţia tot mai mult.

Pe măsură ce visele corodau realitatea, trecutul semăna tot mai mult cu viitorul.
Când era tânăr, realitatea era una singură, iar viitorul părea că se înfăţişează sub diferite forme; însă, cu cât înainta în vârstă, cu atât apăreau mai multe realităţi, iar trecutul lua un număr infinit de forme. Fiecare din acestea se lega de câte o realitate şi graniţa dintre cele două se contura tot mai vag. Amintirile unor astfel de realităţi atât de schimbătoare deveniseră doar o nouă dimensiune a visului.

Pe de o parte, îşi amintea cu greu numele persoanelor întâlnite abia cu o zi înainte. Pe de altă parte, amintirea lui Kiyoaki rămăsese mereu proaspătă, aşa cum un coşmar avut într-o noapte se păstrează întipărit în minte mai viu decât imaginea străzii familiare pe care omul merge în dimineaţa următoare. După ce împlinise treizeci de ani, Honda începuse să uite numele oamenilor, unul după altul, aşa cum se cojesc bucăţile de vopsea de pe un zid. Realitatea pe care acele nume o semnificau devenise mai goală şi mai inutilă ca orice vis şi se stinsese treptat din viaţa lui de zi cu zi.

Honda simţea că viaţa nu-i va putea fi tulburată: orice s-ar petrece în lume, el avea să treacă totul prin sita riguroasă a sistemului juridic. Fără urmă de îndoială, aparţinea unei lumi unde domnea logica, singura mai certă decât visele şi realitatea.

Prin intermediul numeroaselor cazuri de care se ocupa, Honda era în permanent contact cu sentimentele violente ale oamenilor.

Deşi lui personal nu i se întâmplase niciodată, văzuse la o anumită categorie de oameni forţa malefică pe care o putea avea o trăire sufletească.

Să fi fost într-adevăr în siguranţă? Dacă stătea să se gândească, demult, un pericol care-l pândise din depărtare fusese distrus într-o străfulgerare de lumină. De atunci, la adăpost în armura lui de oţel, nu mai simţise o atracţie puternică pentru nimic.

Pericolul de demult, distrus până în temelii, fusese Kiyoaki. Pe vremuri îi plăcea să povestească despre anii petrecuţi împreună cu prietenul său, dar tinereţea, pentru un om ajuns la maturitate, nu este decât o etapă de imunizare. Iar acum avea treizeci şi opt de ani. O vârstă la care, în mod straniu, nu-i venea să spună că deja îşi trăise viaţa, dar nici nu era gata să accepte moartea  tinereţii.

O vârstă la care experienţele trăite începeau să emane un iz fetid, iar bucuriile deveneau tot mai rare. O vârstă la care orice distracţie uşuratică îşi pierdea farmecul. Honda se dedicase trup şi suflet meseriei sale abstracte, iar aceasta îl ţinea la distanţă de orice sentimente prea puternice.
Când se întorcea acasă, înainte de a intra în birou să lucreze, cina împreună cu soţia sa. Nu avea o oră fixă. Dacă lucra acasă, luau masa pe la ora şase, însă în zilele în care mergea la tribunal şi rămânea să lucreze până seara, uneori se făcea chiar ora opt.

Dar acum, spre deosebire de vremea în care prezida audienţele preliminare, nu mai era trezit în toiul nopţii.

Oricât de târziu s-ar fi întors, Rie îl aştepta să ia masa împreună. Când se întâmpla să vină târziu, soţia se grăbea să încălzească mâncarea, iar Honda citea ziarul de seară, ascultând zgomotele pe care le făceau soţia şi slujnica trebăluind prin bucătărie. Pentru Honda, ora cinei era momentul cel mai plăcut din zi. Familia sa avea alt tipar pe atunci, însă şi-l amintea adesea pe tatăl său stand şi relaxându-se, seara. Pe nesimţite, ajunsese să-i semene.

Se deosebea totuşi de el prin faptul că-i lipsea acel aer nefiresc, solemn, specific oamenilor din Era Meiji ¹. El nu avea copii faţă de care să se arate sever, iar familia sa păstra o ordine mult mai simplă şi mai firească.

Rie vorbea puţin, nu-şi contrazicea soţul niciodată şi nu era iscoditoare. Avea o uşoară nefrită şi uneori se umfla puţin la faţă; atunci folosea ceva mai mult fard şi, de aceea, ochii ei păreau mai stinşi.

Într-o seară de duminică de pe la jumătatea lunii mai, chipul lui Rie era iarăşi umflat. A doua zi Honda trebuia să meargă la tribunal; se apucase de lucru după-amiaza, gândindu-se că avea să termine până seara. Nedorind să se întrerupă din lucru pentru cină, îi spusese soţiei să-l aştepte cu masa, dar a reuşit să termine abia pe la ora opt. Era un lucru neobişnuit să ia masa atât de târziu în zilele când lucra acasă.

Honda nu avea gusturi prea rafinate, dar în lunga vreme petrecută în regiunea Kansai îşi dezvoltase un interes pentru ceramică şi-şi permitea micul lux de a folosi la mesele de zi cu zi veselă de calitate. Mânca din boluri de ceramică Ninsei, iar seara bea sake din ceşcuţe din porţelan de Awata lucrate de Maestrul Yohei al III-lea. Rie, la rândul său, prepara diverse delicatese, salată de peşte ayu cu sos de muştar, ţipar la grătar în stil Kantō sau dovleac de iarnă cu sos gros de kuzu², străduindu-se să inventeze meniuri cât mai potrivite pentru sănătatea soţului ei, care-şi petrecea ziua întreagă aplecat la masa de scris.

Era sezonul în care focul din vasul cu jăratic şi sfârâitul apei din ceainic începeau să pară neplăcute.

- Cred că n-are nimic dacă beau un pic mai mult sake în seara asta... mi-am sacrificat ziua de duminică, dar am reuşit să termin treaba, a spus Honda, ca pentru sine.
- Ce bine că ai terminat! a răspuns Rie, în timp ce-i turna sake în ceşcuţă.

Mâna lui ţinând ceşcuţa şi a ei, turnând sake, se coordonau într-o armonie simplă şi firească, aproape jucăuşe, parcă legate cu un fir nevăzut. Rie nu era femeia care să tulbure asemenea armonie. Honda era sigur de asta, aşa cum era sigur de grădina cu magnolii în floare, care înmiresmau aerul serii.

Tot ceea ce-şi dorea se afla acolo, sub ochii lui şi la îndemână.
Prezenţa lor liniştită... era ceea ce izbutise să obţină, în decurs de douăzeci de ani, tânărul promiţător de odinioară. Demult, erau foarte puţine lucruri certe la care putea ajunge, dar, pentru că asta nu l-a înfuriat niciodată, toate i-au devenit accesibile.

După ce şi-a sorbit pe îndelete băutura, Honda a luat un bol cu orez aburind, în care străluceau voioase boabe verzi de mazăre, şi s-a pregătit să mănânce. Chiar atunci s-a auzit de afară băiatul cu ziarele, anunţând o ediţie specială. Honda a trimis-o pe slujnică să-i cumpere un exemplar. Avea paginile tăiate strâmb şi cerneala încă udă, se vedea clar graba cu care fusese tipărit. Ziarul dădea prima ştire despre Incidentul de la 15 Mai, anunţând că Prim-Ministrul Inukai fusese asasinat de către ofiţerii de marină.

- Şi asta doar la scurt timp după incidentul creat de Ketsu - meidan³, a oftat Honda.
Nu făcea parte dintre acei oameni care, negri la faţă de supărare, criticau vremurile în care trăiau. Se considera aparţinând unei lumi în care domnea claritatea, iar acum, fiindcă băuse, totul i se părea cu atât mai clar.
- Iarăşi ai să fii foarte ocupat, nu-i aşa? a spus Rie.

Honda a fost cuprins de milă şi afecţiune totodată, văzând cât de ignorantă era fiica unui judecător.
- Nu, de cazul ăsta se va ocupa Curtea Marţială.
Problema nu ţinea de jurisdicţia lui.

Note:
¹ 1868-1912.
² Pueraria lobata, legumă cu conţinut bogat de amidon.
³ Lit. "Gruparea legământului de sânge", grupare politică de dreapta de la începutul Erei Shōwa.

Anul iepurelui

 

Arto Paasilinna
Anul iepurelui
Editura Humanitas Fiction, 2010
Traducere din finlandeză şi note de Teodor Palic



*****

Intro

Anul iepurelui este cel mai cunoscut roman al scriitorului finlandez Arto Paasilinna. Bestseller tradus în 18 limbi, distins cu trei premii internaţionale, ecranizat de două ori.

Vatanen, un jurnalist exasperat de lipsa de sens a vieţii sale, hotărăşte să pornească în căutarea valorilor autentice, pentru care merită să trăieşti. În această călătorie aproape iniţiatică va fi însoţit de un iepure pe care-l îngrijeşte şi-l adoptă după ce maşina în care se afla l-a lovit din greşeală. Departe de agitaţia oraşului şi a societăţii de consum, el redescoperă armonia vieţii în natură. Fabulă modernă? Poveste ecologică? O mişcătoare pledoarie pentru simplitatea lucrurilor mărunte care ne fac de fapt fericiţi.
 
"Acest roman picaresc ar fi putut să descrie doar o criză a vârstei de mijloc, dar trece dincolo de fantezie sau ficţiune, devenind mitic în temele sale universale." (Booklist)
 
"Protagoniştii lui sunt ca Vatanen, puternici - unii dintre ei chiar foarte puternici -, excentrici şi adesea singuratici. El îşi bate joc de birocraţii finlandezi, turiştii germani, armata finlandeză şi tinerii egoişti." (The New York Times)
 
"... O fabulă poetică şi ecologică tinzând spre metafizică." (Lire)

Fragment
 

2.  Încheierea socotelilor

În zori, Vatanen se deşteptă în ciripitul păsărelelor şi mirosul plăcut al fânului din şura în care înnoptase. Iepurele se odihnise la pieptul lui, iar acum urmărea cu interes zborul rândunelelor care se strecurau sub grinda hambarului să-şi termine de construit cuibul sau poate pentru că aveau deja pui, fiindcă prea cu mult zel ieşeau afară şi se întorceau în şură.
 
Razele soarelui pătrundeau prin fantele grinzilor, încălzind fânul din alţi ani. Vatanen rămase gânditor, întins pe fân, poate o oră, apoi se ridică şi ieşi afară cu iepurele în braţe.
 
În spatele bătrânei pajişti înflorite susura un pârâu. Vatanen lăsă iepurele pe iarbă, se dezbrăcă în pielea goală şi intră în apa rece. Un banc compact de peştişori înota în amonte, vibrând cu fiecare mişcare şi uitându-şi pentru moment teama instinctivă.
 
Gândindu-se la nevasta lui din Helsinki, Vatanen simţi deodată că începe să i se facă rău.
 
Nu putea s-o sufere pe femeia aceea. Avea obiceiuri urâte, era răutăcioasă sau mai bine zis egoistă. Aşa fusese tot timpul de când erau împreună. Obişnuia să-şi cumpere îmbrăcăminte oribilă, lucruri urâte şi incomode pe care le purta puţină vreme sau chiar numai o singură dată, pentru că până la urmă nici ei nu-i mai plăceau. Chiar şi pe Vatanen l-ar fi schimbat dac-ar fi putut-o face tot atât de uşor cum îşi schimba îmbrăcămintea.
 
Încă de la începutul căsniciei, femeia se angajase să orânduiască viaţa lor comună, cuibul lor. Apartamentul se transformase repede într-o adunătură bizară de mobile nefolositoare şi lipsite de gust, cumpărate de la magazine pentru femei.
 
În toată casa domnea un radicalism ostentativ, cu afişe immense şi cu scaune modulare inconfortabile. Era greu de trăit într-o astfel de casă. Nu se putea să nu te izbeşti tot timpul de ceva, totul era bizar. Apartamentul acela semăna bine cu căsnicia lui Vatanen.
 
Într-o primăvară, rămânând grea, femeia lui se grăbise să avorteze. Pătuţul copilului, îi explicase ea, ar fi distrus armonia apartamentului, dar Vatanen avea să afle adevăratul motiv al avortului abia după ce acesta fusese săvârşit: fătul nu era al lui. Iar când voise să-i ceară explicaţii, femeia îi tăiase scurt vorba, spunându-i:
- Să fii oare gelos pe un embrion mort, neghiobule?
 
Vatanen aşeză iepurele pe malul râului, iar acesta îşi cufundă botişorul despicat în apa proaspătă şi începu să lipăie. Era micuţ, dar bău multă apă. Pesemne că fusese tare însetat.
După ce bău pe săturate, se apucă să roadă energic lăstarii verzi de pe mal. Lăbuţa din spate îl durea în continuare.
"Poate c-ar trebui să mă întorc la Helsinki", cugetă Vatanen. Oare ce gândeau cei de la redacţia revistei despre dispariţia lui?
 
"Dacă şi aceea mai e revistă!" îşi spuse ziaristul. Denunţa abuzurile notorii, dar se abţinea cu încapăţânare de la orice analiză a viciilor fundamentale ale societăţii. Săptămână de săptămână, pe copertă apăreau trândavii cu feţe spilcuite, manechinele, câştigătoarele concursurilor de frumuseţe şi bebeluşii vedetelor de muzică uşoară. În tinereţe, Vatanen fusese mulţumit că lucra ca reporter la o revistă mare. Chiar foarte mulţumit. Intervieva persoane neînţelese, în cea mai mare parte victime ale opresiunii statale. Credea că face un lucru bun. Cel puţin, socotea el la acea vreme, unele excese puteau fi cunoscute de toată lumea. Cu trecerea anilor, ajunsese totuşi să-şi piardă iluzia că face ceva util. Se mulţumea să execute doar ce i se cerea. Oricum, părerea lui personal n-ar fi putut ameliora situaţia nimănui. La fel erau şi ceilalţi colegi ai lui Vatanen: frustraţi şi cinici. Cel mai stupid specialist în cunoaşterea nevoilor cititorilor le spunea redactorilor ce fel de articole aşteaptă comanditarul, iar ei le scriau. Revista mergea bine, dar informaţia nu era transmisă corect: ajungea la cititor diluată, camuflată, transformată într-un divertisment superficial. Meserie de rahat!
 
Vatanen câştiga relativ bine, dar întotdeauna ducea lipsă de bani. Pentru chirie plătea aproape o mie de mărci pe lună, era scump să locuieşti în Helsinki. Din cauza chiriei, Vatanen nu putuse şi nici n-ar fi putut să-şi cumpere vreodată un apartament. Avea o barcă cu pânze, dar şi pentru ceea mai erau nişte poliţe de achitat. În afară de navigaţie, alte pasiuni nu avea. Uneori, soţia lui îi propunea să meargă la teatru, dar pentru nimic în lume n-ar fi ieşit împreună cu ea. Numai ce-i auzea glasul şi era deja exasperat.
 
Vatanen oftă din greu.  Dimineaţa senină de vară era din ce în ce mai strălucitoare, dar gândurile întunecate îl împiedicau să se bucure de frumuseţea ei. Abia când iepuraşul isprăvi de mâncat şi-l puse din nou în buzunar, i se risipiră gândurile negre. Porni apoi hotărât spre vest, urmând acelaşi drum pe care umblase în seara dinainte. Pădurea fremăta bucuroasă, Vatanen fredona o veche baladă, urechile iepuraşului ieşeau afară din buzunarul hainei lui.
 
Peste două ore, Vatanen dădu de un sat. Merse de-a lungul străzii principale până ce ajunse la un chioşc roşu. Ce noroc!
Lângă chioşc era o fată tânără. Tocmai voia să-şi deschidă micul magazin.
Vatanen salută şi se aşeză pe verandă. Fata ridică oblonul, merse înăuntru, deschise ferestruica şi spuse:
- Chioşcul este deschis. Ce doreşti?
 
Vatanen cumpără ţigări şi o sticlă de limonadă. Măsurându-l din ochi pe necunoscut, fata îl întrebă:
- Eşti cumva un criminal?
- Nu... Ţi-e teamă de mine?
- Mi-au ieşit fără voie vorbele astea din gură. Ce-i drept, aşa m-am gândit, fiindcă te-am văzut venind din pădure.
 
Vatanen scoase iepuraşul din buzunar şi-l aşeză cu atenţie pe bancă.
- Ia te uită! rosti fata cu entuziasm. Ai un iepure de casă.
- Nu este un iepure de casă, ci un iepure de pădure.
L-am găsit.
- O, mititelul de el! Are lăbuţa ruptă. Mă duc să-i aduc nişte morcovi.
 
Abandonându-şi chioşcul, fata plecă în grabă până la o casă apropiată, unde zăbovi o clipă. Apoi se întoarse repede cu o legătură de morcovi plină de pământ. Spălă morcovii cu limonadă şi-i puse însufleţită în faţa iepuraşului, dar acesta nici nu se atinse de ei. Puţin descurajată, fata spuse:
- S-ar părea că nu-i plac.
- E puţin bolnav, explică Vatanen. N-aveţi în sat un veterinar?
- Este doctorul Mattila, dar nu-i de-aici, ci din Helsinki.
 
Vine în fiecare vară şi pleacă iarna înapoi la Helsinki. Vila lui e acolo jos, pe malul lacului. Ţi-aş putea-o arăta mai bine, dacă te-ai urca pe acoperişul chioşcului.
Vatanen se urcă pe acoperiş, iar fata îi arătă direcţia în care să privească şi-i spuse ce culoare avea casa veterinarului.
Apoi coborî de pe acoperiş, ajutat de fata care-i sprijini spatele.
 
După ce-i făcu o injecţie, veterinarul pansă cu grijă lăbuţa bolnavă a iepuraşului şi-i spuse ziaristului:
- A avut un şoc. Dar se vindecă el, n-aveţi grijă! Dacă-l luaţi în oraş, daţi-i să mănânce salată verde proaspătă. Asta-i place. Salata trebuie bine spălată, ca să nu-şi strice stomacul, iar de băut, apă proaspătă.
Când Vatanen reveni la chioşc, găsi acolo câţiva bărbaţi plictisiţi, care stăteau pe verandă şi beau bere slabă. Fata îl prezentă:
- El e bărbatul cu iepurele.
 
Iepurele le stârni în mod vădit interesul şi-i deşteptă din amorţeală. Toţi voiau să afle vârsta animalului, iar unul dintre ei povesti că întotdeauna, înainte de a se apuca de secerat, se plimba pe câmp ţipând, astfel încât iepuraşii pitiţi în iarbă să se poată salva.
- Cei care n-au noroc rămân între lamele secerătorii. Într-un an am găsit trei: unul fără urechi, altul cu lăbuţele din spate tăiate, iar al treilea retezat în două. În verile când i-am alungat, nici unul n-a fost prins în lamele secerătorii.
 
Lui Vatanen îi plăcu mult acel sat, aşa că rămase acolo câteva zile şi se odihni noaptea în podul unei case.
 

Muntele Sfatului Rău

 

Amos Oz
Muntele Sfatului Rău (nuvele)
Editura Humanitas Fiction, 2012
Traducere din ebraică şi note de Any Shilon.
Colecţia: Seria de autor Amos Oz.



*****
Intro

Amos Oz (n. 1939) este cel mai important prozator şi eseist israelian. S-a născut la Ierusalim, părinţii săi fiind originari din Polonia şi Rusia. La cincisprezece ani se stabileşte în kibbutzul Hulda. După absolvirea Facultăţii de Filozofie a Universităţii Ebraice din Ierusalim revine în kibbutz, unde practică agricultura şi predă la liceul local până în 1986, când se mută cu familia în oraşul Arad, de pe ţărmul Mării Moarte.

Primul său volum de povestiri, Acolo unde urlă şacalii, apare în 1965, fiind urmat de romanul Altundeva poate (1966). În 1967 luptă în Războiul de Şase Zile, iar în 1973 participă la Războiul de Yom Kippur. După succesul romanului Soţul meu, Michael (1968), scriitorul continuă să publice cărţi de ficţiune: Până la moarte (1971), Atinge apa, atinge vântul (1973), Muntele Sfatului Rău (1976), Sumki (1978), Odihnă desăvârşită (1982; Humanitas Fiction, 2011), Cutia neagră (1987; Humanitas Fiction, 2012), distins cu Premiul Femina Étranger, Să cunoşti o femeie (1989), Fima (1991), Să nu pronunţi: noapte (1994; Humanitas Fiction, 2010), Pantera din subterană (1995), Aceeaşi mare (1999), Poveste despre dragoste şi întuneric (2002; Humanitas Fiction, 2008, 2010, 2011), Deodată în adâncul pădurii (2005; Humanitas, 2010), Rime despre viaţă şi moarte (2007; Humanitas Fiction, 2009, 2011), Scene de viaţă campestră (2009; Humanitas Fiction, 2011), Între prieteni (2012). Semnează volume de eseuri, cel mai important fiind Cum să lecuieşti un fanatic (2002; Humanitas, 2007; Humanitas Fiction, 2011).

Printre numeroasele distincţii primite de autor se numără: Premiul Păcii (Germania, 1992), Premiul Israel pentru Literatură (1998), Marele Premiu Ovidius (România, 2004), Premiul Catalonia pentru Literatură (2004), Premiul Grinzane Cavour (Italia, 2007) şi Premiul Heinrich Heine (Germania, 2008).

*****

Într-o perioadă în care Europa era măcinată de luptele crâncene ale celui de-al Doilea Război Mondial, evreii imigranţi în Palestina privesc înapoi spre locurile pe care le-au lăsat în urmă. Dorul, melancolia, umilinţa, imposibilitatea de a se adapta la noul stil de viaţă impus de ţara adoptivă, nemulţumirea şi nefericirea fac din aceştia o comunitate stranie, ce pluteşte în derivă, neştiind şi lăsând impresia că nici nu mai vrea să ştie încotro se îndreaptă. Existenţa acestor oameni pare a se desfăşura în afara timpului şi a spaţiului: ei nu aparţin nici unui loc, trăiesc într-un provizorat pe care-l acceptă docili.

Este cazul medicului veterinar Hans Kipnis, venit în Palestina mânat de idealuri măreţe, dorind să ajute ţara. Între timp, face eforturi pentru a duce o viaţă normală, se căsătoreşte, are un fiu, dar soţia lui, o femeie de viţă nobilă plecată din Polonia imediat după începerea persecuţiilor asupra evreilor europeni, se dovedeşte incapabilă să se integreze în peisajul sterp al Palestinei şi să tot viseze alături de el. La fel de tristă este şi povestea doctorului Emanuel Nussbaum: măcinat de o boală incurabilă, îi scrie fostei iubite, Hermina Oswald, despre situaţia politică din ţară, despre atmosfera apăsătoare din Ierusalim, totul în balanţă cu propria tragedie - un bărbat de treizeci şi nouă de ani trăindu-şi ultimele zile într-un exil spaţial şi emoţional. Doar copiii par a reuşi să viseze, încrâncenaţi şi inflexibili, la posibilitatea înfiinţării unui stat evreu, pentru care sunt gata să lupte cu orice preţ.

Kerem Avraham, un cartier de la periferia Ierusalimului, undeva la graniţa cu deşertul, o aglomerare pitorească de oameni dintre cei mai diverşi, comercianţi, gospodine, oameni de ştiinţă, medici, muncitori, o mulţime de copii colindând străzile de dimineaţa până seara, imigranţi veniţi din Europa de Est care vorbesc o ebraică stricată sau nu o vorbesc deloc. Un adevărat Turn Babel în care nu mai există nici o ierarhie clară, totul în atmosfera de incertitudine ce domina Ţara Sfântă la începutul anilor '40.

"O carte despre interregn, despre amurgul unei epoci şi răsăritul alteia. O carte despre anxietăţi profunde, dar şi despre mari speranţe. Cred că fiecare cititor român care a trecut printr-o experienţă marcată de o schimbare istorică majoră sau a suportat consecinţele acesteia se poate regăsi în carte." (Amos Oz, mai 2012)

"Muntele Sfatului Rău este o carte magistrală." (Financial Times)

"Alegându-şi cuvintele cu o precizie de poet, Oz este un magician al senzaţiilor şi al efectului. Scrisul lui este marcat de un sentiment al fragilităţii, la fel ca protagoniştii cărţilor sale, mereu în planul secund al societăţii." (Times Literary Supplement)

Opera lui Amos Oz este tradusă în peste patruzeci de limbi.

Muntele Sfatului Rău
(nuvelă)

- fragment -

Se născuse şi crescuse în Silezia. Hans Walter Landauer, faimosul geograf, fusese unchiul mamei sale. În tinereţe, tata studiase la Institutul Veterinar din Leipzig, iar specializarea sa principală o constituiau bolile tropicale şi subtropicale ale bovinelor.

În anul 1932 a emigrat în Palestina cu intenţia de a pune bazele unei ferme de vite în munţi. Era un tânăr amabil, tăcut, plin de speranţe şi principii. Se vedea rătăcind prin munţii Galileii cu rucsacul în spate şi cu un toiag în mână, descoperind şi despădurind doar cu forţa braţelor o bucată de pământ şi construind cu propriile sale mâini o cabană din lemn cu acoperiş înclinat, mansardă şi pivniţă, pe malul unui pârâiaş. Intenţia lui era să adune văcari şi o turmă de vite, să umble ziua căutând păşuni noi, iar noaptea se vedea stând într-o odaie cu trofee de vânătoare pe pereţi, înconjurat de cărţi şi lucrând la o monografie sau compunând un poem.

A locuit vreme de trei luni într-o pensiune din orăşelul Yesud-ha-Mamala, rătăcind zile întregi singur, de dimineaţa până seara, prin Galileea răsăriteană, căutând bizoni printre mlaştinile Hulei. Trupul său devenea din ce în ce mai slab, mai bronzat, iar din spatele ochelarilor rotunzi, ochii săi păreau două lacuri albastre dintr-o ţară nordică, înzăpezită. Învăţă să iubească pustietatea munţilor îndepărtaţi şi mirosul verii: scaieţii arşi de soare, excrementele caprelor, cenuşa focurilor, praful vântului din est.

În satul arab Halsa întâlni un ornitolog originar din Bavaria, un om singuratic şi foarte credincios, evanghelist convins că întoarcerea evreilor în ţara lor vesteşte apropierea mântuirii omenirii, care rătăcea prin împrejurimi şi strângea material pentru un studiu despre păsările din Ţara Sfântă. Se plimbau împreună până în valea Marj-Ayiun, la poalele munţilor Naftali şi prin mlaştinile Hulei. În drumurile lor au ajuns de câteva ori până la izvoarele îndepărtate ale Iordanului. Rămâneau acolo zile întregi la umbra vegetaţiei luxuriante, recitând din memorie poemele lor favorite de Schiller şi învăţând împreună numele corect al fiecărui animal şi al fiecărei păsări.

Când tata a început să se îngrijoreze în legătură cu ce se va întâmpla atunci când se vor termina banii pe care îi primise de la unchiul mamei sale, celebrul geograf, a decis să plece la Ierusalim pentru a verifica alte posibilităţi concrete. Şi-a luat deci rămas-bun de la solitarul ornitolog bavarez, şi-a strâns puţinele lucruri şi, într-o dimineaţă luminoasă de toamnă, şi-a făcut apariţia în biroul doctorului Arthur Ruppin, la Comitetul Naţional din Ierusalim.

Doctorul Ruppin îl îndrăgi imediat pe tânărul bronzat şi tăcut care venise din Galileea. Îşi aminti că şi el studiase în tinereţe despre ţările tropicale dintr-un atlas al geografului Landauer. Când tata aduse vorba despre proiectul fermei de bovine din munţii Galileii, doctorul Ruppin notă câteva idei pe nişte bileţele.

Tata îşi încheie discursul cu următoarele cuvinte:
- E un proiect foarte greu de realizat, dar nu imposibil.

Doctorul Ruppin zâmbi cu tristeţe:
- Nu e imposibil, dar e greu de realizat. Foarte greu.

Apoi adăugă şi accentuă două-trei adevăruri amare.
Îl convinse pe tata să amâne pentru moment concretizarea proiectului, şi între timp să-şi investească banii într-o livadă nouă de citrice lângă aşezarea agricolă Nes Tzyiona, precum şi să achiziţioneze fără întârziere o casă mică în noul cartier Tel Arza, care tocmai se construia în nordul Ierusalimului.
Tata nu-l contrazise.

În câteva zile, doctorul Ruppin obţinu pentru tata postul de veterinar guvernamental itinerant, ba chiar îl invită la o cafea în casa lui din cartierul Rehavia.

Timp de câţiva ani, tata continuă să se trezească înainte de răsăritul soarelui şi să călătorească în autobuze prăfuite spre Betleem, Ramallah, spre împrejurimile Ierihonului sau spre Lod, supraveghind vitele în calitate de reprezentant guvernamental.

Livada de citrice de lângă Nes Tzyiona începu să-i asigure un venit modest, pe care, împreună cu o parte din salariul său guvernamental, îl depunea lunar la banca Anglo-Palestiniană. Mobilă căsuţa din cartierul Tel Arza cu un pat, o masă, un dulap şi rafturi. Hans Walter Landauer îl privea pe tata oarecum sceptic şi cu o umbră de mirare parcă, de la înălţimea tabloului său. Mai des în orele nopţii.

În drumurile sale prin sate aduna tot felul de plante ţepoase rare. Găsi şi câteva fosile pietrificate, precum şi cioburi de ceramică antică. Le sortă cu multă băgare de seamă. Şi aşteptă.
Între timp se lăsă o tăcere grea, nemaiauzind nimic despre mama şi sora lui, rămase în Silezia.

De-a lungul anilor, tata învăţă puţină arabă. Şi ce înseamnă singurătatea. Amână pentru zile mai bune poemul pe care visa să-l compună. Învăţa zilnic câte ceva nou despre ţară şi despre locuitorii ei, uneori chiar şi despre sine. Mai visa din când în când la ferma de bovine din munţii Galileii, deşi mansarda şi pivniţa i se păreau acum inutile, chiar un pic puerile. O singură dată, într-o noapte, se adresă cu voce tare fotografiei unchiului:
- Vom trăi şi vom vedea. Nu sunt mai puţin încăpăţânat decât tine. Poţi să râzi, mie nu-mi pasă. Râzi cât vrei. Chiar te rog.

La lumina lămpii, tata scria un jurnal în care îşi exprima temerile referitoare la soarta mamei şi a surorii sale, povestind şi despre chinuitoarele hamsinuri, vânturi uscate şi fierbinţi care veneau dinspre deşert, despre micile ciudăţenii ale unora dintre cunoscuţii săi, despre gustul călătoriilor prin cătunele uitate de Dumnezeu. Descrise cu multă atenţie concluziile ştiinţifice la care îl condusese munca sa. Adăugă câteva note optimiste despre progresul comunităţii evreieşti în diferitele direcţii de dezvoltare. După multe ştersături adăugă chiar două-trei gânduri pro şi contra solitudinii, precum şi o speranţă sfioasă că într-o zi va găsi şi el iubirea adevărată. După care desprinse foaia cu atenţie şi o rupse în bucăţele. Scrise apoi un articol în favoarea consumului laptelui de capră, pe care îl publică în ziarul Tânărul muncitor.

Uneori, seara, se ducea acasă la doctorul Ruppin, în cartierul Rehavia, unde îl serveau cu cafea şi prăjituri cu cremă. Alteori vizita un concetăţean, pe bătrânul profesor Iulius Wertheimer, care locuia şi el în Rehavia, nu departe de casa doctorului Ruppin. Din depărtare se auzea uneori un pian, sunete plăcute, stăruitoare, ca o rugăciune orgolioasă, disperată. În fiecare vară versanţii munţilor ardeau şi în fiecare iarnă Ierusalimul se acoperea de ceaţă. Refugiaţi şi pionieri continuau să sosească, umplând oraşul de tristeţe şi dezorientare. Tata cumpără cărţi de la câţiva dintre aceştia, printre ele şi volume legate în piele, cu miros puternic şi litere aurii imprimate pe coperţi, iar uneori făcea schimb de cărţi cu doctorul Ruppin sau cu bătrânul profesorul Iulius Wertheimer, care avea obiceiul să-l întâmpine cu o îmbrăţişare rapidă şi jenată.

Unii arabi îi dădeau să bea suc rece de rodii. Alţii chiar îi sărutau mâna. Învăţă să bea apă dintr-un ulcior din ceramică înclinat, fără să atingă cu buzele gura acestuia. O femeie îi aruncă odată o privire întunecată, arzătoare, şi un fior îi cutremură trupul. Privi repede în altă parte.

În jurnalul său scria: "Trăiesc deja de doi ani în Ierusalim şi continuă să-mi fie dor de el de parcă aş fi încă un student tânăr din Leipzig. Nu e oare un paradox? Şi, în general", adăugă tata, notând în jurnal câteva propoziţii meditative şi oarecum vagi, "sunt multe contradicţii aici. Ieri-dimineaţă, în satul Lifta, am fost nevoit să eutanasiez urgent un cal sănătos şi frumos pentru că derbedeii îi scoseseră noaptea ochii cu un cui. Cruzimea de dragul cruzimii mi se pare dezgustătoare şi total inutilă. În aceeaşi seară, în kibbutzul Kiriat Anavim, pionierii ascultau la gramofon o suită de Bach, şi eram plin de compasiune faţă de oamenii aceştia, faţă de cal, faţă de Bach, faţă de mine însumi. Aproape că m-au podidit lacrimile. Mâine e ziua de naştere a regelui, şi toţi salariaţii secţiei vor primi un bonus din partea guvernului. Sunt multe contradicţii. Nici clima nu e uşor de suportat."

Obosit de viaţă, obosit de moarte

 

Mo Yan
Obosit de viaţă, obosit de moarte
Traducere din chineză şi note de Dinu Luca
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction



*****
Intro

 
Mo Yan ("Nu vorbi"), pseudonimul scriitorului Guan Moye, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii contemporane.

Născut în 1955 într-o familie de ţărani, a crescut în Gaomi, în provincia Shandong din nord-estul Chinei. La vârsta de doisprezece ani, în timpul Revoluţiei Culturale, a fost obligat să părăsească şcoala şi să lucreze mai întâi la câmp, apoi într-o fabrică de bumbac. În 1976 s-a alăturat Armatei Populare de Eliberare. Ca soldat, a început să studieze literatura şi să scrie, debutând în 1981, într-o revistă literară, cu povestirea Potopul din noaptea de primăvară. A absolvit în 1986 Academia de Artă şi Literatură a Armatei, obţinând în anii '90 un masterat în literatură de la Universitatea Normală din Beijing. În 1997 a părăsit armata şi a devenit scriitor liber-profesionist.

În 1985 îi apare prima nuvelă, Ridichea de cristal, care se bucură de mare succes. Mo Yan devine celebru în China şi în lume prin romanul publicat în 1987, Sorgul roşu (Humanitas Fiction, 2008, 2012). La notorietatea scriitorului contribuie cunoscutul film omonim din 1987 al lui Zhang Yimou, câştigător al Ursului de Aur la Festivalul de Film de la Berlin în 1988.

Autor prolific, Mo Yan a publicat peste optzeci de povestiri şi zece romane, cele mai cunoscute fiind: Baladele usturoiului din Paradis (1988), Ţara vinului (1992), Tâţe mari şi şolduri late (1996), Meşteru-i din ce în ce mai amuzat (1999), Pedeapsa santalului (2001), Obosit de viaţă, obosit de moarte (2006; Humanitas Fiction, 2012) şi Broasca (2009). Romanele şi povestirile sale au fost traduse în numeroase limbi, iar câteva au fost ecranizate.

Mo Yan a primit multe premii internaţionale (Premiul Laure Bataillin, 2001; Premiul Nonino, 2005; Premiul pentru Cultură Asiatică Fukuoka, 2006; Premiul Newman pentru literatură chineză acordat de Oklahoma University, 2009; Premiul Manhae, 2011 etc.), culminând cu Premiul Nobel pentru literatură în 2012.

*****

Ximen Nao, un ţăran înstărit din China, este ucis în timpul reformei agrare iniţiate de Mao în China comunistă, la jumătatea secolului XX. În iadul unde este supus pe nedrept la cazne, ţipetele lui indignate îl exasperează până şi pe regele Yama, stăpânul tărâmului celor damnaţi, iar acesta îi îngăduie lui Ximen să se întoarcă printre cei vii. Însă, pentru a-şi revedea gospodăria şi a îndrepta rpul ce i s-a făcut, Ximen trebuie să parcurgă un şir de reîncarnări, potrivit învăţăturilor budiste: mai întâi măgar, apoi vită de povară, porc, câine şi maimuţă, vreme de zeci de ani, doar la urmă având şansa de a renaşte ca om. Trăind sub felurite înfăţişări alături de familia lui, Ximen este cronicarul unei jumătăţi de secol din viaţa ţinutului său natal. Avatarurile lui Ximen însoţesc metamorfoze istorice ample, tragice, dar şi comice în acelaşi timp, iar durerile şi bucuriile omeneşti la care este martor alcătuiesc o epopee sublim umană.
 
"Cu un realism halucinant, Mo Yan îmbină folclorul, istoria şi contemporaneitatea." (Motivaţia juriului Nobel)
 
Roman total, în care magicul se întrepătrunde cu realismul cel mai dur, Obosit de viaţă, obosit de moarte este destinat să devină un clasic al literaturii actuale.
 
"Romanul mare n-are de ce să facă tumbe ca animalele de companie sau să urle în haită ca hienele. El trebuie să fie o balenă, o balenă ce rătăceşte solitară în adâncul mărilor, respiră răsunător şi greoi, se împreunează rostogolitoare-ntre valuri şi naşte însângerată şi măreaţă, păstrându-se îndeajuns de departe de rechinii cei strânşi în grupuri. Romanul de mari dimensiuni nu-şi poate sacrifica necesara gravitate ca să fie pe placul acestei epoci a senzaţionalismului. Nu poate, de dragul unor cititori sau al altora, să-şi scurteze lungimea, să-şi diminueze densitatea şi să-şi micşoreze dificultatea. Eu atât de lung îl vreau, atât de dens îl vreau şi atât de dificil îl vreau - cine e dornic să-l citească să-l citească, cine nu, nu. Şi de-ar fi să-mi rămână un singur cititor, eu tot aşa vreau să scriu." (Mo Yan, "În apărarea demnităţii romanului de mari dimensiuni", 2006)
 
"Un roman visceral, de o extraordinară inventivitate." (New York Times Book Review)
 
"Un roman satiric de factură rabelaisiană, de o plenitudine exuberantă." (Kirkus Reviews)

Fragment

Buddha a spus:
"Oboseala de viaţă, oboseala de moarte
Din lăcomie şi dorinţe se iscă.
Împuţinând dorinţele, fără făptuire,
Trupul şi inima în largul lor au să fie".
 

Tabloul personajelor principale
Ximen Nao ("Ximen Tărăboi") - moşier din satul Ximen. După ce a fost împuşcat, s-a reîntors la viaţă ca măgar, taur, porc, câine, maimuţă şi drept Lan Qiansui ("Lan O-mie de-ani"), pruncul cu capul mare. Unul dintre naratorii acestei cărţi.
Lan Jiefang ("Lan Eliberare") - fiul lui Lan Lian şi al lui Yingchun. A avut funcţia de director al Cooperativei de Aprovizionare şi Desfacere a judeţului, subprefect etc. Unul dintre naratorii acestei cărţi.
Bai - soţia principală a lui Ximen Nao.
Yingchun ("Întâmpină Primăvara") - prima concubină a lui Ximen Nao, recăsătorită după Eliberare[1] cu Lan Lian.
Wu Qiuxiang ("Wu Aromă-de-toamnă") - concubina a doua a lui Ximen Nao, recăsătorită după Eliberare cu Huang Tong.
Lan Lian ("Faţă-Albastră") - iniţial argatul lui Ximen Nao. După Eliberare s-a gospodărit întruna individual, în cadrul singurei gospodării din China care a rămas până la sfârşit individuală.
Huang Tong ("Pupile-Galbene") - comandantul miliţiei din satul Ximen, preşedintele marii brigăzi de producţie.
Ximen Jinlong ("Ximen Dragon-de-aur") - fiul lui Ximen Nao şi al lui Yingchun, a purtat un timp după Eliberare numele tatălui adoptiv, Lan. În vremea Revoluţiei Culturale[2], a fost preşedintele Comitetului Revoluţionar al brigăzii din satul Ximen, iar apoi a devenit şeful crescătoriei de porci şi secretarul filialei Tineretului Comunist. În perioada de deschidere şi reformă[3], a devenit secretarul filialei de partid din satul Ximen şi directorul zonei de dezvoltare turistice.
Ximen Baofeng ("Ximen Phoenix-preţios") - fiica lui Ximen Nao şi a lui Yingchun, "doctor desculţ" în satul Ximen. S-a măritat mai întâi cu Ma Liangcai, apoi a început să trăiască împreună cu Chang Tianhong.
Huang Huzhu ("Huang Întrajutorare") - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang. S-a măritat mai întâi cu Ximen Jinlong, apoi a început să trăiască împreună cu Lan Jiefang.
Huang Hezuo ("Huang Cooperare") - fiica lui Huang Tong şi a lui Wu Qiuxiang, soţia lui Lan Jiefang.
Pang Hu ("Pang Tigrul") - erou în armata de voluntari[4], directorul şi secretarul de partid al Fabricii de Prelucrare a Bumbacului numărul 5 din judeţ.
Wang Leyun ("Wang Nori-de-bucurie") - soţia lui Pang Hu.
Pang Kangmei ("Pang Împotriva-Americii") - fiica lui Pang Hu şi a lui Wang Leyun. Secretara consiliului judeţean de partid, soţia lui Chang Tianhong şi amanta lui Ximen Jinlong.
Pang Chunmiao ("Pang Mlădiţe-primăvăratice") - fiica lui Pang Hu şi a lui Wang Leyun. Amanta lui Lan Jiefang, după aceea soţia aceluiaşi.
Chang Tianhong ("Întotdeauna Cer-roşu") - absolvent al Institutului de Arte al provinciei, Secţia de muzică vocală. A fost membru în echipa de lucru însărcinată cu Cele patru curăţenii în satul Ximen, iar în timpul Revoluţiei Culturale a fost vicepreşedinte al Comitetului revoluţionar judeţean. A devenit apoi directorul adjunct al trupei judeţene de maoqiang[5].
Ma Liangcai ("Ma Talent-deosebit") - profesor la şcoala primară din satul Ximen, directorul şcolii.
Lan Kaifang ("Lan Deschidere") - fiul lui Lan Jiefang şi al lui Huang Hezuo, comandant-adjunct al secţiei de poliţie din gara capitalei judeţului.
Pang Fenghuang ("Pang Phoenix") - fiica lui Pang Kangmei şi a lui Chang Tianhong; tatăl ei biologic este Ximen Jinlong.
Ximen Huan ("Ximen Veselie") - fiul adoptiv al lui Ximen Jinglong şi al lui Huang Huzhu.
Ma Gaige ("Ma Reformă") - fiul lui Mai Liangcai şi al lui Ximen Baofeng.
Hong Taiyue - mai-marele satului Ximen, preşedintele cooperativei, secretarul filialei de partid.
Chen Guangdi - mai întâi preşedinte la regiune, apoi avansat prefect al judeţului, prietenul lui Lan Lian.

PARTEA ÎNTÂI
Chinuri măgăreşti
 

CAPITOLUL 1
Răbdând cazne îngrozitoare, îmi strig nedreptatea  în palatul lui Yama; tras pe sfoară,
mă întorc iar pe lume ca măgar cu copite albe
 

Povestea mea începe la 1 ianuarie 1950. Timp de mai bine de doi ani înainte de acea zi, răbdasem pe lumea cealaltă preaplin de cazne îngrozitoare, greu de închipuit de mintea omenească. De fiecare dată când mă aduceau la judecată, îmi strigam nedreptatea în fel şi chip. Vocea mea - tragică, înălţătoare, cu totul dezolantă - se propaga în fiecare ungher din sala de audienţe a lui Yama, regele iadului, pricinuind ecouri în cascadă. Trupul meu răbdase cazne îngrozitoare, dar eu nu mă căiam cu nici un chip, câştigându-mi astfel renumele de bărbat neînduplecat. Ştiam că numeroşi draci mă stimează în taină; ştiam şi că regele Yama se sastisise de mine până peste cap. Ca să mă facă să-mi mărturisesc vinovăţia şi să mă recunosc înfrânt, au întrebuinţat cea mai parşivă dintre caznele îngrozitoare ale iadului, aruncându-mă în cazanul cu ulei clocotit, întorcându-mă pe toate feţele şi prăjindu-mă ca pe un copan de pui vreme de o oră: e greu de pus în cuvinte cum mi-a fost durerea. Dracii m-au înfurcat apoi cu furcile lor şi, cu mine ridicat sus de tot, au urcat pas cu pas treptele care duceau spre sala de audienţe. Şi cei din stânga, şi cei din dreapta fluierau sugându-şi buzele, aşa cum se piţigăie stolurile de lilieci băutori de sânge. Uleiul picura ropotind de pe corpul meu, cădea pe trepte şi scotea rotocol după rotocol de fum galben... Dracii m-au depus după aceea cu cea mai mare grijă pe dalele de piatră vineţie din faţa sălii, au îngenuncheat şi i-au raportat regelui Yama:"Mărite rege, l-am prăjit".
 
Ştiam că sunt crocant de cât mă pârjoliseră şi că doar uşurel să mă fi atins, şi ţăndări mă făceam. Am auzit cum din sala aceea înaltă-înaltă, din lumina splendidă a lumânărilor din sala înaltă-înaltă, vine spre mine întrebarea aproape în zeflemea a regelui Yama:
- Ximen Tărăboi, mai faci tu tărăboi?
 
Ca să-ţi spun cinstit, în acea clipă chiar am şovăit. Zăceam rumenit într-o băltoacă de ulei, iar carnea plesnea pe mine, pocnind. Ştiam că puterea mea de a suporta durerea ajunsese la limita maximă şi că, dacă nu mă supun, cine ştie cu ce cazne îngrozitoare o să mă mai muncească dregătorii şi slujbaşii aceştia ai iadului, lacomi şi stricaţi cum sunt. Dar, dacă mă supun în acest punct, nu înseamnă că am îndurat totul degeaba? M-am zbătut să-mi înalţ capul - care părea că o să se frângă în orice clipă de gât - şi-am căutat spre lumina lumânărilor, unde i-am zărit pe regele Yama şi pe judecătorii de lângă el; pe chipurile lor se închegase un zâmbet alunecos.
 
Un val de mânie mi s-a ridicat pe negândite din inimă. Fie ce-o fi, mi-am zis, şi dacă m-or măcina pe roată până mă fac praf şi pulbere, şi dacă m-or pisa în piuă până mă fac mici fărâme, tot trebuie să strig:
- Nedreptate!
 
Şi am strigat, scuipând cu stropi de ulei urât mirositori:
- Nedreptate! Eu, Ximen Nao, în treizeci de ani în lumea oamenilor am avut râvnă de muncă, mi-am ţinut casa cu hărnicie şi chibzuială, am dres poduri şi am reparat drumuri şi-am avut drag să fac bine şi să dau altora; în fiecare templu din ţinutul Gaomi din nord-est se găsesc statui de zei pentru care am dat bani să se facă din nou; fiecare om sărman din ţinutul Gaomi din nord-est a mâncat din grânele bune pe care le-am dat pomană. Fiecare bob de grâu din hambar a fost udat de sudoarea mea şi fiecare bănuţ din scrin a fost făcut prin chinul meu. M-am îmbogăţit prin muncă şi-am făcut avere prin înţelepciune. Am credinţa că toată viaţa mea n-am vreo faptă care să-mi întunece inima. Dar uite că, am aolit eu ascuţit, pe unul aşa de bun ca mine, aşa de drept, aşa de de treabă, tot l-au legat cu mâinile la spate, l-au împins până la capul podului şi l-au împuşcat!... Cu un puşcoci încărcat cu o jumate de tigvă de praf de puşcă şi o jumate de farfurie de boabe de fier, au tras de la doar o palmă de mine. A urmat un bubuit uriaş, iar jumătate din căpăţâna mea s-a prefăcut într-o băltoacă de noroi însângerat care a mânjit şi podul, şi pietrele alb-cenuşii şi mari cât pepenii de iarnă de sub el... Nu mă las, am suferit nedreptate, vă rog stăruitor să-mi daţi drumul să mă întorc, să mă duc să-i întreb în faţă pe oamenii ăia ce nelegiuire am săvârşit eu la urma urmei.
 
Sub tirul continuu al vorbelor mele, am văzut cum faţa mare şi uleioasă a regelui Yama se încreţeşte fără întrerupere. Judecătorii care stăteau lângă el îşi tot fereau privirile,neîndrăznind să şi le încrucişeze cu mine. Ştiam că le e limpede că fusesem nedreptăţit, ştiuseră de la început că sunt un duh nedreptăţit, însă din pricini necunoscute mie făceau pe proştii şi pe niznaii. Am continuat să strig, iar vorbele mi se repetau ciclu după ciclu, precum transmigraţia. Regele Yama a schimbat cu voce joasă câteva vorbe cu judecătorii, iar după aceea a spus, lovind în plăcuţa de lemn cu care se cere ordine în sală:
- De-ajuns, Ximen Nao, ştim că ai fost nedreptăţit. Pe lume sunt mulţi care ar fi trebuit să moară, dar n-au murit, şi mulţi care n-ar fi trebuit să moară, dar uite că tot au murit. Este o realitate pe care nici curtea aceasta nu are cum să o schimbe. Acum însă, curtea îţi va arăta o îngăduinţă dincolo de ce spune legea şi îţi va da drumul să te întorci la viaţă.
 
Marea bucurie care s-a pogorât deodată peste mine, asemenea unei pietre grele de moară, aproape mi-a făcut bucăţi trupul. Regele Yama a aruncat pe jos o tăbliţă triunghiulară de culoarea cinabrului cu porunca lui pe ea şi a rostit pe un ton de mare nerăbdare: "Cap-de-bou, Chip-de-cal, duceţi-l înapoi!"
 
Regele Yama s-a retras din sala de audienţe fluturându-şi mânecile robei şi urmat de mulţimea de judecători. În curentul stârnit de robele lor mari cu mâneci largi, lumânările au început să pâlpâie. Doi draci îmbrăcaţi în haine păcurii şi încinşi cu cingători late de culoarea mandarinei s-au apropiat dinspre lateral, venind în  faţa mea. Unul s-a îndoit de şale, a pescuit tăbliţa cu porunca regelui şi şi-a vârât-o la brâu; celălalt m-a prins de braţ, căutând să mă tragă sus în picioare. Am auzit cum braţul îmi sloboade un zgomot aspru, de parcă se frângeau oasele şi muşchii din el. Am scos un strigăt ascuţit. Dracul care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a dat un brânci celui care mă prinsese de braţ, zicându-i pe tonul celui bătrân şi cu bogată experienţă care dăscăleşte un puşti cu caş la gură:
- Fir-ar mama ei, mă, ţie-ţi sună apa-n cap? Ai orbul găinilor? Ce, nu vezi că ăsta-i crănţănicios şi ars ca o gogoaşă de pe strada 18 din Tianjin?
 
Dăscălit aşa de celălalt, dracul cel tânăr şi-a dat ochii peste cap, pierdut şi neştiind de unde s-o apuce. Cel care-şi îndesase tăbliţa la brâu i-a zis:
- Ce-ai încremenit aşa? Du-te s-aduci sânge de măgar!
 
Cel tânăr şi-a dat una peste frunte, iar pe faţă i-a apărut o expresie ca de subită iluminare. S-a răsucit şi-a alergat afară din sală, dar s-a întors cât ai bate din palme, în mână cu o găleată toată numai pete de sânge. S-ar fi zis că găleata era deosebit de grea -dracul se gârbovise, paşii i se împleticeau şi părea că stă să se răstoarne la pământ în orice clipă. A lăsat găleata să cadă greu lângă mine, făcându-mă să mă cutremur tot. Am adulmecat un iz care te-ngreţoşa - un iz fierbinte-fierbinte, ce părea să fi reţinut în el căldura unui corp de măgar. Trupul unui măgar ucis mi-a fulgerat prin creier, apoi a dispărut. Dracul cu tăbliţa a înşfăcat din căldare o pensulă din păr de porc, a înmuiat-o în sângele gros şi lipicios şi de un roşu întunecat şi mi-a dat cu el pe creştetul capului. Am scos fără să vreau un ţipăt ciudat, provocat de această trăire stranie în care se amestecau şi suferinţă, şi amorţeală, de parcă m-ar fi înţepat o mie de ace. Am auzit cum pielea şi carnea îmi scot un sunet mărunt, poc!, poc!, iar ce-am resimţit când sângele mi le-a umezit, pârjolite cum erau, m-a dus cu gândul la pământul aflat îndelung sub secetă peste care dă deodată ploaie binecuvântată. În acele momente, inima mi-era încâlcită precum cânepa şi mă-ncercau simţiri fel de fel. Ca un meşter vopsitor cu mişcări iuţi şi precise şi o artă şi tehnică excepţionale, dracul cel tânăr a întins, pensulă după pensulă, sânge de măgar peste tot pe corpul meu. La urmă, a ridicat găleata şi mi-a turnat drept în faţă ce mai rămăsese în ea. Am simţit cum viaţa se avântă din nou vijelioasă în trupul meu. Am simţit cum mi-au revenit puterea şi curajul. Fără să mă rezeme ei, m-am ridicat în picioare.
 
Deşi se numeau Cap-de-bou şi Chip-de-cal, nu semănau deloc cu dracii cu trup de om şi cap de bou sau căpăţână de cal pe care îi vedem noi în desenele înfăţişând lumea cealaltă. Aveau corpul alcătuit întocmai ca oamenii, deosebirea fiind doar că pielea, care parcă le fusese vopsită cu un lichid miraculos, scânteia cu raze albăstrii ce îţi luau ochii. În lumea oamenilor, văzusem foarte rar un albastru atât de nobil: nu există pânză de o asemenea culoare, nu există nici frunze de o asemenea culoare, însă sigur există flori de o asemenea culoare - e vorba de o mică floare din mlaştinile ţinutului Gaomi din nord-est care înfloreşte dimineaţa şi după-amiaza s-a şi ofilit.
 
Ţinut de subsuori de cei doi draci zvelţi, înalţi de statură şi cu feţele albastre, am străbătut un tunel întunecos al cărui capăt părea că n-o să-l vedem niciodată. Cam la fiecare 40-50 de metri, din pereţi ieşeau pe amândouă părţile atârnători pentru lămpi cu forme cu totul şi cu totul ciudate, asemenea unor corali, iar pe ele spânzurau lămpi cu ulei de soia în formă de farfurioare; mireasma uleiului arzând în acestea era uneori mai intensă, alteori mai slabă, făcându-mă şi pe mine să am uneori mintea limpede, alteori tulbure. La lumina lămpilor, am zărit numeroşi lilieci uriaşi atârnând de bolta tunelului: ochii lor lucitori scânteiau în întuneric, iar căcărezele lor urât mirositoare în formă de biluţe îmi cădeau deseori în cap.
 
Într-un sfârşit, am ieşit din tunel, iar după aceea ne-am suit pe o terasă înaltă. O bunicuţă cu părul tot înspicat a întins o mână grăsuţă, albicioasă şi foarte fină, deloc pe potrivă cu vârsta ei, şi, cu un linguroi negru ca pana corbului, a scos dintr-o oală murdară de fier un lichid negru cu miros stricat, pe care l-a turnat într-un bol mare smălţuit în roşu. Dracii au ridicat bolul şi mi l-au întins. Pe feţe le-a răsărit un zâmbet care clar nu era cu gând bun.
- Bea! Ia bea tu bolul ăsta de supă şi o să uiţi toate durerile, supărările şi duşmăniile.
 
Am dat din mână şi-am răsturnat bolul, zicându-le dracilor:
- Nu, nu, vreau să ţin bine minte toate durerile şi toate supărările şi toate duşmăniile, altminteri înapoierea mea pe lumea omenească îşi pierde tot rostul.
 
Am coborât semeţ de pe terasă, treptele din scânduri de lemn tresăltând sub paşii mei. I-am auzit pe draci strigându-mi numele şi apoi dându-se şi ei în fugă jos de pe terasă.
 
În continuare, am început să mergem pe pământurile ţinutului Gaomi din nord-est. Aici, fiecare munte şi fiecare apă, fiecare fir de iarbă şi fiecare copac îmi erau foarte cunoscute. Nefamiliari îmi erau în schimb stâlpii albi înfipţi în pământ pe care erau scrise cu tuş negru şi nume cunoscute, şi nume necunoscute; până şi pe  pământurile roditoare ale familiei mele şedeau drepţi în picioare numeroşi stâlpi de acest fel. Am aflat de-abia mai apoi că în răstimpul cât am stat eu în lumea umbrelor strigându-mi nedreptatea în fel şi chip, în lumea oamenilor se desfăşurase reforma agrară, iar pământurile marilor gospodării fuseseră toate repartizate săracilor fără pământ; pământurile mele nu făcuseră nici ele, fireşte, excepţie. Redistribuirea pământurilor nu era lucru lipsit de precedent istoric, dar, înainte să o facă, chiar nu era necesar să mă şi împuşte!
 
Dracilor părea că le e frică să nu o iau la sănătoasa, aşa că mă încopciaseră între ei, ţinându-mă strâns-strâns de umeri cu mâinile sau mai degrabă cu ghearele lor reci ca gheaţa. Soarele strălucea, aerul era curat şi proaspăt, păsările cântau în înaltul cerului, iar iepurii alergau peste câmpuri; în locurile umbrite ale canalelor de irigaţie şi ale căilor de apă, maldăre de zăpadă răsfrângeau razele soarelui, înţepându-ţi ochii. Am săgetat cu privirea feţele albastre ale diavolilor şi mi-am dat subit seama că seamănă cu nişte personaje frumos boite şi bogat sulemenite de pe o scenă - atât doar că nici o culoare de pe lumea asta n-o să poată vreodată zugrăvi feţele acelea albastre, atât de nobile şi atât de pure.
 
Am urmat drumul care mergea de-a lungul râului, am trecut prin mai bine de zece sate şi ne-am încrucişat cu numeroşi oameni. Am recunoscut destul de mulţi prieteni din satele vecine, dar de fiecare dată când voiam să deschid gura să le dau bineţe, dracii îşi încleştau, neîntârziat şi cu mare precizie, mâinile de gâtul meu, făcându-mă incapabil să scot până şi cel mai mic sunet. Mi-am arătat intensa nemulţumire faţă de această stare de lucruri: i-am lovit cu piciorul în pulpe, dar n-au zis nici pâs, de parcă nici n-ar fi avut nervi acolo; le-am tras câte un cap peste faţă, dar feţele parcă le erau de cauciuc. Îşi descleştau mâinile de pe gâtul meu numai când nu mai era nimeni de faţă. La un moment dat, o căruţă cu roţi de cauciuc care trăgea după ea nori de praf a gonit în zbor pe lângă noi, iar mirosul de sudoare al calului mi s-a părut mai mult decât cunoscut. L-am văzut pe vizitiu, Ma Wendou, înfăşurat într-o haină albă de oaie fără păr, stând pe capră cu biciul în mână; pipa lui cu ţeavă lungă şi punga de tutun erau legate laolaltă şi vârâte pieziş în guler, la ceafă. Punga de tutun se tot zdruncina, ca însemnul unei cârciumi. Căruţa era căruţa de la mine de-acasă, calul era tot de-acolo, dar căruţaşul nu era argatul meu. Am vrut să mă reped la el să-l întreb ce se întâmplă, însă dracii parcă erau vrejuri încolăcite în jurul meu şi de care îmi era greu să mă scutur. Eram sigur că Ma Wendou, căruţaşul, îmi văzuse silueta, că auzise zgomotele pe care le scoteam zbătându-mă din răsputeri şi că-mi adulmecase mirosul ciudat şi atât de greu de găsit în lumea oamenilor; el însă şi-a mânat cu iuţeala vântului căruţa prin faţa mea, de parcă voia să scape de vreo urgie. Mai apoi ne-am întâlnit şi cu o trupă de actori pe catalige care jucau istoria călugărului plecat în vremurile Tang să aducă sutrele budiste din India: cei în rolul Maimuţei şi al Râtanului erau cunoscuţi de-ai mei din sat. După cele scrise pe steagurile înălţate de ei şi din vorbele lor, mi-am dat seama că era prima zi a anului 1950.
 
Când să ajungem la podeţul de piatră din capul satului nostru, am simţit că mă trec valuri-valuri de neastâmpăr. Peste o clipă, am zărit pietrele de sub pod care, pătate toate de carnea şi sângele meu, îşi schimbaseră culoarea. De ele se aflau lipite fâşii-fâşii de pânză şi fire murdare de păr, ce răspândeau un miros greu de sânge. Sub arcul părăginit al podului se strânseseră trei câini sălbatici - doi stăteau întinşi, unul în picioare, doi erau negri, unul galben. Toţi aveau însă blana lucioasă, limba de un roşu aprins, dinţii albi şi imaculaţi şi ochii sticlindu-le vii.
 
În povestirea "Însemnări despre fiere"[6],Mo Yan a scris despre acest podeţ de piatră şi despre aceşti câini care au mâncat oameni morţi până au înnebunit. A mai scris şi despre un fiu plin de iubire de părinţi care a scobit afară fierea din corpul unui om de-abia împuşcat şi i-a dus-o mamei acasă ca tratament pentru ochi. S-au auzit multe despre tratarea bolilor cu fierea ursului, dar nu şi cu fierea omului - asta e încă o plăsmuire plină de mare curaj şi nesăbuinţă a lui băieţică ăla de Mo Yan. Cele descrise în povestirile sale sunt în mare măsură ticluiri de-ale lui, în adevărul cărora nu trebuie în nici un caz să ne încredem.
 
Pe drumul de la podeţ până la poarta noastră, mi-a răsărit în minte scena împuşcării mele. Îmi legaseră mâinile la spate cu sfoară subţire de cânepă, iar la ceafă îmi vârâseră plăcuţa de condamnat la moarte. Era în ziua a douăzeci şi treia din ultima lună a anului, la doar şapte zile de Sărbătoarea Primăverii. Vântul era rece şi geros, iar norii plumburii se ţeseau strâns pe cer. Mână după mână de măzăriche asemenea boabelor albe de orez mi se lăsa pe lângă gât. Soţia mea, Bai, bocea nu departe în spate; nu le auzeam însă pe concubina întâia, Yingchun, şi nici pe cea de-a doua, Qiuxiang. Yingchun avea copii mici de îngrijit, aşa că era de înţeles că nu venise să mă conducă pe ultimul drum, însă Qiuxiang nu era în situaţia asta, era şi tânără, iar faptul că nu venise îmi amăra inima. După ce m-am oprit pe pod, am întors brusc capul şi m-am uitat la Huang Tong, şeful miliţiei populare, şi la cei mai bine de zece oameni ai lui, care stăteau la doar câţiva paşi de păr tare de mine. Am spus:
- Domnilor, suntem din acelaşi sat, între noi n-a fost vrajbă în vremuri vechi şi nici gâlceavă în cele noi, dacă fratele vostru v-a greşit cu ceva, spuneţi doar - de ce e nevoie de una ca asta?
 
Huang Tong m-a ţintuit cu privirea, apoi şi-a-ntors-o imediat. Pupilele lui galben-aurii erau atât de luminoase, că semănau cu două steluţe aurii. Huang Tong, Huang Tong, când părinţii ţi-au dat numele ăsta de "Pupile-Galbene", tare bine ţi l-au mai potrivit!
- Mai lasă vorbăria, aşa e politica! a zis el.
 
Am continuat să-mi pledez nevinovăţia:
- Domnilor, trebuie să mă faceţi să pricep de ce mor, la urma urmei ce lege am încălcat?
 
Huang Tong a răspuns:
- Du-te la regele Yama să te facă el să pricepi!
 
Şi-a ridicat deodată puşcociul, a cărui ţeavă se afla la doar o palmă de fruntea mea,  iar după aceea am simţit cum îmi zboară capul, apoi am văzut o flacără, am auzit o explozie care părea că răzbate de foarte departe şi-am adulmecat mireasmă de praf de puşcă plutind prin aer...
 
Poarta noastră era descuiată, iar printre crăpăturile ei se vedeau cu totul nelimpede oameni - să fi ştiut oare că urmează să mă întorc? M-am adresat celor doi draci-slujbaşi:
- Fraţilor, v-am ostenit cu drumul ăsta!
 
Le-am zărit zâmbetul viclean de pe feţele albastre, dar n-am mai apucat să mă gândesc la înţelesul lui, că m-au şi înşfăcat de braţe şi m-au dus înainte cu toată puterea. Totul a pălit în faţa ochilor mei, de parcă aş fi fost cufundat într-o apă. În urechi mi-a răsunat deodată un strigăt voios:
- S-a născut!
 
Am deschis ochii şi-am văzut că tot corpul mi-e înmuiat într-un lichid lipicios şi că stau culcat lângă bucile unei măgăriţe. Cerule! Cui i-ar fi trecut prin minte că Ximen Nao, un domn de ţară plin de gânduri înalte, bine şcolit şi cu ştiinţă mare de carte, o să se transforme într-un măgăruş cu copite albe ca zăpada şi bot rozaliu?
 

CAPITOLUL 2
Ximen Nao face o faptă bună şi-l salvează pe Lan Lian;
Bai Yingchun alină cu mare drag un măgar orfan

 
Bărbatul care stătea în picioare în spatele măgăriţei şi pe faţa căruia se citea atâta voioşie era argatul meu, Lan Lian. Îmi aminteam de el ca de un tânăr slăbănog şi nu mi-ar fi trecut prin cap că în scurtul răstimp, de doar doi ani, trecut de la moartea mea, avea să se prefacă într-un bărbat voinic cu statură aşa impunătoare.
 
Pe Lan Lian îl culesesem din zăpadă din faţa templului închinat zeului Guandi, pe când era copil, şi-l luasem cu mine. Era învelit atunci într-un sac rupt de cânepă şi n-avea încălţări în picioare; era ţeapăn cu totul, cu faţa vânătă şi părul încâlcit vâlvoi. Tatăl meu numai ce se prăpădise, dar mama era în viaţă şi sănătoasă. De-abia primisem din mâinile tatii cheia de alamă de la cufărul de lemn de camfor, în care era pus la păstrare titlul de proprietate asupra celor 80 de mu[7] de pământ roditor ai noştri, precum şi tot aurul,argintul şi cele de valoare ale familiei. Aveam doar 24 de ani şi mă căsătorisem nu demult cu cea de-a doua fiică a lui Bai Lianyuan, bogătaşul din târgul Baima. Numele ei de copil era Xing'er, dar nu căpătase şi nume de adult, aşa că atunci când s-a măritat în familia noastră a devenit "doamna Ximen, născută Bai". Bai era dintr-o familie veche şi bogată, avea ştiinţă de carte şi creştere aleasă, un trup fraged şi delicat şi sânii ca două pere dulci; prin părţile de mai de jos era de asemenea cu totul încântătoare, iar în treburile patului îmi era întocmai după pofta inimii. Singurul neajuns în toată această desăvârşire era că nu-mi născuse încă nici un copil în câţiva ani de căsătorie.
 
În acele vremuri, se putea spune despre mine că de tânăr aveam parte de reuşită: an după an belşug la recoltă, arendaşi întrecându-se să-şi plătească arenda, iar grânarele - cele mari cu preaplin, cele mici dând pe dinafară. Şi dobitoacelor le pria, iar iapa noastră cea neagră chiar fătase doi mânji - o adevărată minune, întâlnită în legende, dar rareori şi pe lume. Oamenii din ţinut se perindau fără contenire să-mi vadă mânjii, iar măgulelile lor nu mai conteneau nici ele în urechile mele. Pregătisem acasă ceai de iasomie şi ţigări "Bateria verde", ca să-i tratez pe consăteni. Un băieţică din sat, nici om mare, nici copil, Huang Tong, a furat un pachet de ţigări, şi oamenii l-au adus în faţa mea trăgându-l de urechi. Băieţică ăsta avea părul galben şi faţa galbenă, iar pupilele galbene i se tot roteau de jur împrejur, de parcă în cap i se-nvolburau numai gânduri rele. Am dat din mână să-i dea drumul şi i-am mai şi dăruit un pachet de ceai pentru taică-său. Acesta, Huang Tianfa, era un om drept şi cinstit şi care ştia să facă un doufu foarte bun; era arendaşul meu, cultiva cinci mu din pământul meu mănos de lângă râu şi nu mi-ar fi trecut prin cap că are o aşa pramatie de fiu. Mai apoi, Huang Tianfa a adus o cobiliţă de doufu aşa de uscat că puteai să-l atârni într-un cârlig şi două târne de vorbe de iertăciune, iar eu am pus-o pe soţie să-i dăruiască doi coţi de stofă neagră groasă din cea mai bună, ca să-şi facă o pereche nouă de pantofi de anul nou. Huang Tong, Huang Tong, măcar în temeiul prieteniei mele de-atâţia cu taică-tău şi tot nu trebuia să mă omori cu puşcociul. Fireşte că ştiu că ascultai de ordinele altora, dar puteai la fel de bine să ţinteşti spre pieptul meu şi să-mi laşi leşul întreg. Pui de lele nerecunoscător ce eşti tu!
 
Eu, Ximen Nao, eram om mândru şi falnic, darnic şi mărinimos, şi de toţi venerat. Când am luat asupra mea treburile familiei, vremurile erau tulburi şi-a trebuit să fac faţă şi partizanilor, şi Pieilor galbene[8], dar în câţiva ani averea noastră tot a sporit îndoit: am mai cumpărat o sută de mu de pământ roditor, animalele de povară din patru s-au făcut opt, am rostuit şi o căruţă mare cu roţi de cauciuc, argaţii din doi s-au făcut patru, slujnicele din una s-au făcut două şi-am mai adăugat şi două servitoare în vârstă, să se ocupe de mâncare. Aşa stăteau lucrurile când, din faţa templului lui Guandi, l-am adus acasă în braţe pe Lan Lian, care îngheţase de abia mai răsufla. Mă trezisem devreme în acea zi ca să strâng rahaţi pentru îngrăşământ - nici n-o să mă crezi cu vorba asta, dar, deşi familia noastră era cea mai bogată din ţinutul Gaomi din nord-est, eu tot îmi păstrasem obişnuinţa de-a trudi. În luna a treia plugăream, în a patra semănam, în a cincea seceram grâul, în a şasea plantam dovlecii, în a şaptea săpam fasolea, în a opta tăiam cânepa, în a noua ciupeam spicul, în a zecea întorceam pământul, iar în a douăsprezecea lună, în toiul iernii, tot nu-mi pica cu tronc căldura patului şi, de cum se crăpa de ziuă, şi cocoţam coşul pentru rahat pe umăr şi plecam să culeg rahaţi de câine. Prin sat se răspândise gluma că, trezindu-mă odată prea devreme, luasem nişte pietricele drept rahat de câine şi mă întorsesem cu ele acasă; astea erau doar palavre, aveam nasul ascuţit şi adulmecam de tare departe mirosul rahatului de câine. Dacă un proprietar de pământ nu pune preţ pe rahatul de câine, se cheamă că nu e un bun proprietar.
 
Ninsese zdravăn în acea zi, iar casele, copacii şi uliţele fuseseră toate acoperite de o întindere nesfârşită de alb. Câinii se pitiseră şi nu era nici un rahat de cules, dar eu tot am ieşit din casă călcând prin zăpadă. Aerul era răcoros şi proaspăt, iar un vânticel bătea viforos. În zorii zilei se petrec tot felul de fenomene stranii şi misterioase şi, dacă nu te trezeşti de dimineaţă, cum o să le vezi? Am trecut de pe uliţa din faţă pe cea din spate, m-am suit pe împrejmuirea de pământ a satului şi i-am dat ocol. Am văzut cum la răsărit zarea se face din albă roşie, am văzut norii de foc ai dimineţii, am văzut roata soarelui urcându-se-n cer; pe pământul cel uriaş zăpada răsfrângea raze roşii, ca în regatul de lapis-lazuli din legendă. L-am descoperit pe băieţică în faţa templului lui Guandi, învelit pe jumătate în zăpadă. La început am crezut că murise şi cugetam să dau câţiva bănuţi să-i cumpere un sicriu din coajă subţire să-l îngroape, ca să nu-l mănânce câinii sălbatici. Cu un an mai înainte, un bărbat dezbrăcat murise îngheţat în faţa templului închinat zeului solului. Era tot împurpurat, scula şi-o avea ridicată ca o puşcă, iar privitorii din jurul lui se prăpădeau de râs. Despre treaba asta a scris prietenul ăla mai anapoda al tău, Mo Yan, în povestirea "Omul moare, mătărânga ba". Pentru omul ăsta de se prăpădise - el da, mătărânga ba - la margine de drum, eu fusesem ăla care scosese banii să-l îngroape în cimitirul cel vechi de la apusul satului. Asemenea fapte bune aveau un răsunet uriaş, mult peste cel iscat de monumente şi cronici. Am pus jos coşul de rahat şi l-am ghiontit niţel pe băiat, i-am pipăit şi coşul pieptului şi-am simţit în el un firicel de căldură. Mi-am dat seama că n-a murit, aşa că mi-am dat jos mantaua de bumbac şi l-am înfăşurat în ea. M-am întors acasă pe uliţa mare, cu faţa spre soare şi ţinându-l în braţe pe acest copil îngheţat. În fapt de zi, între cer şi pământ erau o mie de raze de lumină, aşa că cei cu casă la uliţa mare deschiseseră porţile să cureţe zăpada, iar mulţi săteni au văzut fapta de milostenie înfăptuită de mine, Ximen Nao. Măcar în temeiul acestui lucru şi nu trebuia să mă omorâţi cu puşcociul! Măcar în temeiul acestui lucru, mărite rege Yama, şi nu trebuia să mă pui să mă întorc iar pe lume ca măgar! Se zice adesea că să salvezi o viaţă de om e mai bine decât să durezi o pagodă cu şapte etaje, şi e cât se poate de ade vărat că eu, Ximen Nao, am salvat o viaţă de om. Dar cum să fi salvat eu, Ximen Nao, o singură viaţă de om? În anul cu marea foamete am vândut în primăvară la preţ drept cincizeci de baniţe de sorg şi i-am iertat de arendă pe toţi arendaşii, ţinând astfel în viaţă un mare număr de oameni. Şi uite în ce fel întristător am ieşit eu din scenă - în cer şi pe pământ, între oameni şi între spirite, se mai află dreptate? Mai e omenie? Nu mă las, nu pot să înţeleg!
 
L-am adus pe braţe acasă pe băieţică ăla şi l-am aşezat pe kang, patul cel cald din odaia argaţilor. La început m-am gândit să fac focul să-l încălzesc, dar mai marele argaţilor, Zhang, care avea o bogată experienţă de viaţă, a spus:
- Stăpâne, nu care cumva să-l pui la foc. Varza şi napii degeraţi nu se dezgheaţă decât încet-încet, dacă îi pui lângă foc, se prefac numaidecât într-o băltoacă de nămol.
 
Vorbise cu temei. L-am lăsat pe băieţică ăla să se încălzească cu încetul pe kang şi-am pus să-i fiarbă un bol de sirop de ghimbir, să-i desfacă dinţii cu beţişoarele şi să i-l verse pe gât. De cum i-a intrat în burtă fiertura de ghimbir, băieţică s-a pus pe gemete. După ce i-am salvat aşa viaţa, l-am pus pe Zhang să-i dea jos cu briciul tot părul ăla zbârlit din cap dimpreună cu păduchii din el. După ce l-au îmbăiat şi l-au primenit, l-am dus pe băieţică să o vadă pe mama. Era tare drăgălaş. A îngenuncheat în faţa ei şi i-a zis "Bunico", bucurând-o astfel nemăsurat de mult pe mama, care a incantat o dată numele lui Buddha şi s-a întrebat de la care templu o fi călugărul acela micuţ. Întrebat ce vârstă are, a scuturat din cap că nu ştie; întrebat de unde e de baştină, a zis că nu-şi aduce aminte; întrebat de ceilalţi din familia lui, a scuturat din cap, de căpăţâna-i semăna şi mai mult cu o talangă de negustor de mărunţişuri. Şi uite aşa l-am păstrat la noi, socotind că mi-am luat un fiu de suflet. Era o maimuţică deşteaptă, care ştia cum să se caţere sus dacă-i dădeai un băţ; când mă vedea, îmi zicea "Tată de suflet", iar când o vedea pe Bai îi zicea "Mamă de suflet". Fiu de suflet, nefiu de suflet, tot trebuia să robotească pentru mine. Până şi eu, stăpânul locului, tot trebuia să robotesc. "Cine nu munceşte nu mă nâncă": e drept că vorba asta e de mai târziu, dar ideea există încă din  vechime. Băieţică n-avea nici nume mare, nici nume mic, dar cum pe partea din  stânga a feţei avea o pată albastră cât o palmă de mare, am spus primul lucru care mi-a venit pe limbă:
- Băieţică, o să te numeşti Lan Lian, "Faţă-Albastră": numele mare o să fie Lan, numele mic, Lian.
 
El a zis:
- Tată de suflet, vreau să iau numele tău de familie, să mă numesc Ximen, cu numele mic Lanlian - Ximen Lanlian.
 
I-am zis că nu se poate una ca asta, că nu se poate numi Ximen aşa după bunul-plac şi că să muncească bine şi, după vreo douăzeci de ani de muncă, mai vedem. Băieţică a făcut mai întâi tot felul de munci pe lângă argaţi, a dus caii la păscut, a dus şi măgarii - mărite rege Yama, cum de-ai fost aşa de negru la inimă să mă prefaci într-un măgar!? -, iar mai apoi a trecut treptat-treptat la muncile grele. O fi fost el slăbănog, dar mâinile şi picioarele îi erau iuţi şi precise, vederea o avea bună şi învăţase toate chiţibuşurile, compensând astfel neajunsurile în privinţa tăriei trupeşti. Acum, când îi fixam cu privirea umerii largi şi braţele vânjoase, îmi dădeam seama că ajunsese bărbat cu totul pe picioarele lui şi fără teamă de nimic.
- Ha, ha, s-a născut! a strigat el tare, apoi s-a lăsat în jos şi şi-a întins mâinile cele mari înspre mine, rezemându-mă să mă ridic. Simţeam o ruşine şi o indignare fără pereche, aşa că m-am străduit să zbier:
- Nu sunt măgar! Sunt om! Sunt Ximen Nao!
 
Dar gâtul îmi era întocmai ca mai devreme, când mă sugrumau cei doi draci cu feţe albastre; deşi făceam tot ce-mi stătea în puteri, nu izbuteam să scot nici un sunet. M-a cuprins dez nădejdea, m-am îngrozit, m-am înfuriat, am făcut spume albe la gură, iar din ochi mi-au dat lacrimi groase şi lipicioase. Mâinile lui au alunecat de pe mine, iar eu m-am prăbuşit la pământ, drept în lichidul amniotic cel cleios şi în placenta cea asemenea unei meduze.
- Mai repede, adu un ştergar!
 
În urma strigătului lui Lan Lian, o femeie însărcinată căreia i se ţuguia mult burta a ieşit din cameră. Pe neaşteptate, i-am zărit faţa pistruiată şi uşor umflată şi ochii cei mari şi plini de mâhnire. Iiiiih!...  iiiiih!...  Era femeia mea, a lui Ximen Nao, concubina mea, Yingchun. Venise după Bai când se măritase, ca slujnică; numele de familie nu-i era ştiut, aşa că purta numele stăpânei, Bai. În cel de-al treizeci şi cincilea an al Republicii, în 1946 în primă vară, am luat-o de concubină. Fata asta avea ochii mari şi nasul drept, fruntea largă, gura mare şi fălcile puternice - o faţă pe care citeai numai semne bune -, şi dacă mai pui şi ţâţele cu sfârcurile răsucite în sus şi şoldurile late, îţi dădeai seama dintr-o privire că o să aibă meşteşug la facerea de copii. Ruşinată că de-atâta vreme nu-mi dăruise copii, soţia mea o mânase pe această Yingchun în culcuşul meu. Îmi zisese câteva vorbe de rând şi uşor de priceput, dar cu greutate şi venite din toată inima:
- Bărbate, ia-o! Apa rodnică să nu se ducă pe ogorul străinului!
 
Yingchun chiar a fost ogor mănos. În prima noapte în care am împărţit odaia cu ea, am lăsat-o grea, şi nu doar grea, grea cu gemeni. La începutul primăverii următoare, mi-a născut dragon şi phoenix, aşa că pe băiat l-am numit Ximen Jinlong, iar pe fată, Ximen Baofeng. Potrivit spuselor moaşei, nu mai văzuse niciodată o femeie atât de pricepută să nască: cu bazinul acela lat, cu o cale de ieşire aşa de elastică, a fost ca atunci când răstorni afară pepenii dintr-un sac - i-a născut pe bebeluşii ăia voinici cu mare uşurinţă. La prima naştere, aproape toate femeile se chinuie cu cerul şi cu pământul, scoţând urlete jalnice; când a născut Yingchun a mea însă, în odaie n-a fost nici un sunet, nici o şoaptă. Tot potrivit spuselor moaşei, în timpul naşterii pe faţa lui Yingchun a rămas întipărit de la început până la sfârşit un zâmbet misterios, de parcă ar fi fost prinsă în vreun joc amuzant; asta a făcut-o pe moaşă să fie deosebit de încordată, de teamă ca din Yingchun să nu se stre oare afară vreun demon.
 
Naşterea lui Jinlong şi Baofeng a fost mare bucurie pentru familia Ximen, dar de frică să nu-i sperii pe bebeluşi şi pe lăuză i-am pus pe mai-marele argaţilor, Zhang, şi pe argatul cel mic, Lan Lian, să cumpere zece şiraguri cu opt sute de pocnitori, să le ducă pe împrejmuirea de pământ din sudul satului şi să le dea foc acolo. Zgomotul pocnitorilor răzbătea valuri-valuri, înnebunindu-mă de bucurie. Aveam şi eu o ciudăţenie, ca toţi oamenii: de cum mă încerca o bucurie, mă mâncau mâinile şi, dacă nu trudeam cu hărnicie, nu scăpam. În zgomot de pocnitori, mi-am suflecat mânecile, am sărit în grajdul vitelor şi m-am pus să azvârl afară cele câteva zeci de roabe de bălegar care se strânseseră acolo o iarnă întreagă. Ma Zhibo, un geomant din sat care obişnuia să facă tot felul de lucruri să pară de neînţeles, a dat fuga la grajd şi mi-a spus misterios:
- Menshi (acesta era numele meu de politeţe), vrednice Menshi, când ai acasă o lăuză, nu poţi să durezi ziduri şi să întorci pământul şi cu-atât mai puţin să scoţi bălegar sau să denisipezi o fântână: asta îi aduce jignire lui Taisui şi duce la nenoroc pentru nou-născut.
 
Mi s-a strâns inima la vorbele lui Ma Zhibo, dar când ai slobozit arcul, săgeata n-o mai întorci. Orişice lucru, dacă l-ai început, trebuie să-l faci până la capăt, nu poţi să-l laşi la jumătatea drumului - iar eu cum dădusem afară jumătate din bălegarul din grajd, nu mai puteam să-l aduc înapoi şi să-l pun la loc. I-am zis geomantului:
- E o vorbă din vechime care spune: "Când de înflorire lungă ai parte, dracii şi spiritele se ţin deoparte". Eu, Ximen Nao, am inima dreaptă şi nu mi-e frică de rele, am fapta potrivită şi nu mi-e teamă de draci: să dau şi peste Taisui, ei, ce-o să fie?
 
Gura cea spurcată a lui Ma Zhibo a brodit-o, pentru că am scos cu lopata afară din bălegar o ciudăţenie cu aspect de tigvă. Era ca un gel şi semăna cu un aspic, părea transparent dar şi nelimpede, şi era atât plăpând, cât şi mlădios. L-am luat cu lopata şi l-am pus la marginea grajdului, măsurându-l cu privirea: ăsta să fi fost Taisui din legende? Am văzut cum lui Ma Zhibo faţa i se face cenuşie şi ţăcălia începe să-i tremure; şi-a încrucişat mâinile în dreptul pieptului, a făcut plecăciune după plecăciune în faţa ciudăţeniei aceleia, în acelaşi timp dându-se şi înapoi, iar când a ajuns lângă zid, s-a răsucit şi a luat-o la sănătoasa. Am zâmbit cu răceală şi-am zis:
- Dacă Taisui chiar are înfăţişarea asta, nu merită atâta teamă şi respect. Taisui, Taisui, o să te strig de trei ori la rând şi dacă tot n-ai tulit-o de-aici, să nu zici după aia că nu mă arăt cuviincios cu tine. Taisui, Taisui, Taisui!
 
Am închis ochii şi am zbierat de trei ori, iar când i-am deschis am văzut că lucrul ăla era tot cum fusese mai înainte, strâmtorat la marginea grajdului şi cu balega ţinându-i companie. Era cu totul şi cu totul mort, aşa că am fâlfâit în sus lopata şi l-am despicat dintr-odată în două. M-am uitat la lăuntrul lui, era aceeaşi substanţă precum gelul sau aspicul şi asemenea răşinii care se prelinge din cicatricile unui piersic. L-am ridicat cu lopata şi l-am azvârlit cu putere peste zid ca să se amestece cu balega de cai şi pişatul de măgari - măcar să fi fost rodnic, să fi făcut cocenii să dea în luna a şaptea ştiuleţi cât colţii de elefant şi firele să facă în luna a opta spice mari cât coada câinelui.
 
Băieţică ăla de Mo Yan a scris aşa în povestirea sa, "Taisui":

... Într-o sticlă transparentă cu gura mare, am turnat apă şi am adăugat ceai negru şi zahăr nerafinat, iar apoi am aşezat-o în spatele sobei; zece zile mai târziu, în sticlă crescuse o ciudăţenie cu aspect de tigvă. După ce sătenii au auzit, au dat cu toţii fuga să se uite. Fiul lui Ma Zhibo, Ma Congming, a spus plin de încordare: "Vai de mine, ăsta e Taisui! Taisui ăla de l-a scos atunci cu lopata moşierul Ximen Nao aşa era". Eu sunt un tânăr modern,  care se încrede în ştiinţă, nu în draci şi spirite. L-am uşuit pe Ma Congming, am turnat afară din sticlă prostioara aia, am tăiat-o, am mărunţit-o şi am perpelit-o în tigaie până a început să răspândească o aromă aparte, care te făcea să-ţi lase gura apă. Când am pus-o în gură, era ca piftia, avea un gust extrem de bun şi era şi extrem de hrănitoare... După ce am mâncat un Taisui, în trei luni m-am înălţat cu zece centimetri...
 

Băieţică ăsta tare se mai pricepe el să te-mbrobodească!
 
Sunetul pocnitorilor a alungat zvonurile cum că Ximen Nao nu poate avea copii; numeroşi oameni au cumpărat cadouri, pregătindu-se să vină să mă felicite în a noua zi de la naştere. Dar de cum au tăcut zvonurile vechi, s-a şi născut o vorbă nouă: vestea că Ximen Nao i-a adus jignire lui Taisui pe când scotea bălegarul din grajd s-a transmis într-o singură noapte peste tot în cele optsprezece sate şi târguri ale ţinutului Gaomi din nord-est. Şi vestea nu numai că s-a dus, dar a fost şi înflorită şi înzorzonată. Se spunea că Taisui e un ou mare de carne cu cele şapte deschizături toate în bună stare şi care se tot rostogolea încoace şi-ncolo prin grajd; că atunci când l-am despicat cu lopata, o rază albă s-a repezit în sus până la cer; şi că, dacă îi aduci jignire lui Taisui, în răstimp de o sută de zile negreşit o să se petreacă o grozăvie cu vărsare de sânge. Ştiam că bate vântul peste copacii înalţi, că averea cea mare stârneşte invidie şi că mulţi sunt cei ce aşteptau în taină ca familia Ximen să dea de necaz. Mă zbuciumam şi eu întru câtva, dar nu mi-am pierdut pacea lăuntrică - dacă zeii voiau să mă pedepsească, de ce să-mi mai fi trimis cele două minuni, pe Jin long şi Baofeng?
 
Când m-a văzut, voioşia i-a apărut şi lui Yingchun pe faţă. S-a îndoit cu greutate din şale şi-n acea clipă am văzut limpede fătul din burta ei: era băiat, pe partea din stânga a feţei avea şi el o pată albastră, şi fără nici o umbră de îndoială era din sămânţa lui LanLian. Ce umilinţă uriaşă! Focul mâniei mi s-a aprins în inimă, ca veninul şi otrava de aprig. Îmi venea să fac moarte de om, să înjur,să-l toc mărunt pe Lan Lian. Lan Lian, dobitoc nerecunoscător ce eşti, eşti un netrebnic mârşav fără urmă de inimă! "Tată de suflet" în sus, "tată de suflet" în jos, mai apoi doar "Tată" - păi dacă eu îţi sunt tată, atunci Yingchun îţi e mamă, şi tu ţi-ai făcut-o pe maică-ta nevastă şi-ai lăsat-o grea cu fiu-tău! Ai făcut stricăciune în legile oamenilor, trăsnetul ar fi trebuit să te bage-n pământ! Şi, ajuns în iad, ar fi trebui să te jupoaie de piele şi să ţi-o umple cu paie şi după aia să te trimită în transmigraţie în lumea dobitoacelor! Doar că Cerul nu-şi mai are Cale şi nici iadul temei, iar cel ajuns în transmigraţie în lumea dobitoacelor sunt eu, Ximen Nao, care în viaţa mea n-am făcut nici o faptă rea. Iar tu, mică Ying  chun, mică scârnăvie, câte vorbe pline de dulceaţă n-ai spus tu la pieptul meu şi câte juruinţe de iubire cât munţii şi mările de mare n-ai făcut? Dar nici n-au apucat să mi se răcească bine oasele că ai şi împărţit patul cu argatul. Desfrânato ce eşti, mai ai obraz să trăieşti pe lumea asta? Ar trebui să te omori numaidecât, îţi dăruiesc eu câţiva coţi de damasc alb pentru funie - pfui!, nu eşti tu vrednică de damasc alb, pentru tine e bună doar sfoara însângerată cu care au ţinut legat porcul, du-te şi te spânzură cu ea de grinda unde-şi lasă şoarecii căcărezele şi-şi împrăştie liliecii pişatul! E bun doar arsenicul, să înghiţi patru măsuri şi să mori otrăvită! E bună doar fântâna aia din afara satului în care s-au înecat câinii sălbatici, să te arunci şi să te-neci şi tu în ea! În lumea asta ar trebui să te plimbe pe uliţe călare pe-un măgar de lemn ca să te-arate oamenilor, iar pe lumea cealaltă să te arunce în groapa cu şerpi veninoşi unde sunt pedepsite anume desfrânatele, ca să te omoare ei cu muşcăturile lor! Şi după aceea să te surghiunească şi pe tine în transmigraţie în lumea dobitoacelor şi nici în zece mii de generaţii să nu te desprinzi de ea! Iha!, iha!, cel surghiunit în lumea dobitoacelor sunt eu, Ximen Nao, om ales şi drept, şi nu concubina mea!
 
S-a lăsat anevoios pe vine lângă mine şi a şters atentă lichidul lipicios de pe corpul meu cu un ştergar albastru cadrilat făcut dinbumbac. Ştergarul uscat pe pielea mea udă mă făcea să mă simt deosebit de bine. Avea mişcări blajine, de parcă şi-ar fi şters propriul bebeluş.
- Măgăruş drăgălaş, pui drag ce eşti, când o să creşti mare ce bine o să-mi mai arăţi, ia uite ce ochi mari, ia uite-i, albaştri şi umezi, şi ce urechiuşe, pufoase-pufoase...
 
Părţile despre care vorbea, pe acelea le şi ştergea. I-am desluşit inima la fel de bună ca mai înainte şi am simţit cum iubirea îi vine din străfundul sufletului. Am fost tare mişcat, focul otrăvit şi plin de răutate din mine s-a stins treptat-treptat, iar amintirile de pe vremea când eram om au devenit îndepărtate şi nedesluşite. Eram uscat şi mi-era bine. Nu mai tremuram. Am simţit că oasele mi s-au întărit şi că am vlagă în picioare. O forţă, o dorinţă mă mânau să-mi încerc puterile.
- Aha, măgăruşul e băieţel, a zis în timp ce mă ştergea pe membru.
 
Am simţit cum mă trece un val de ruşine, iar jocurile noastre de iubire de altădată, când eram om, au căpătat instantaneu o claritate fără pereche. Şi al cui fiu sunt eu? Sunt fiul unei măgăriţe, am văzut-o stând acolo fremătând din tot corpul: mama mea? O măgăriţă? Mânat de furie şi neastâmpăr, m-am ridicat. M-am ridicat proptindu-mă pe patru picioare, parcă eram un taburet de lemn cu picioare înalte şi butucănoase.
- S-a ridicat, s-a ridicat! a spus cu însufleţire Lan Lian, bătând din palme.
 
A întins mâna şi a tras-o în picioare pe Yingchun, încă pe vine. În ochi avea multă blândeţe - s-ar zice că îi purta o mare afecţiune. Mi-am adus pe neaşteptate aminte de unele lucruri din trecut - parcă îmi sugerase cineva să mă arăt precaut cu micul argat crescut acasă, să nu facă tulburare prin iatac. Să fi fost de mai demult treburi necurate între aceştia doi?
 
Stăteam în picioare în soarele dimineţii din prima zi a anului şi, ca să nu mă prăbuşesc, mă propteam în ele. Am făcut primul pas ca măgar şi am început astfel un drum nefamiliar şi plin de amărăciune şi umilinţe. Am mai făcut un pas, corpul mi s-a zdruncinat tot şi pielea de pe burtă mi s-a întins puternic. Am văzut un soare foarte mare, un cer foarte albastru şi porumbei foarte albi rotindu-se în aer. L-am văzut pe Lan Lian sprijinind-o pe Yingchun să meargă înapoi în casă. Am văzut doi copii, o fetiţă şi un băiat, îmbrăcaţi cu haine vătuite noi-nouţe, încălţaţi cu botoşi cap-de-tigru şi cu căciuli din blană de iepure, intrând în fugă pe poartă. Ca picioarele lor scurte să treacă peste pragul înalt a fost treabă istovitoare. N-aveau decât vreo trei-patru ani. Lui Lan Lian îi ziceau tată, lui Yingchun, mamă. Iha!, iha!, ştiam că erau copiii mei, pe băiat îl chema Ximen Jinlong, pe fată Ximen Baofeng. Copiii mei, grozav îi mai e tatii dor de voi! Tata încă mai trăgea speranţă să vă prefaceţi unul în dragon şi celălalt în phoenix şi s-aduceţi lumină şi stră lucire strămoşilor, dar voi aţi ajuns copiii altcuiva, iar tata a ajuns măgar. Inima mi-a fost cuprinsă de dezolare, m-a luat ameţeala şi ochii mi s-au împăienjenit, picioarele mi-au intrat în trepidaţie şi m-am răsturnat la pământ. Nu voiam să fiu măgar, voiam să-mi recapăt trupul de om, să fiu iar Ximen Nao şi să-mi fac cu ei socotelile. În aceeaşi clipă în care eu m-am prăbuşit, măgăriţa care mă născuse a căzut cu o bubuitură la pământ, ca un zid părăginit.
 
Măgăriţa care mă născuse murise, avea picioarele ţepene ca nişte beţe şi ochii larg deschişi; nu murise împăcată, ci părând să se fi simţit profund nedreptăţită. Nu mă trecea nici un fior de întristare la moartea ei: eu doar îi luasem trupul cu împrumut ca să mă nasc, iar totul era un şiretlic al regelui Yama, sau poate doar o greşeală rezultată dintr-un joc al întâmplării. Nu băusem nici o gură din laptele ei, iar când i-am văzut ugerul umflat dintre picioare m-a apucat sila. Eu am crescut bând terci apos din făină de sorg, fiert de Yingchun cu mâna ei - ea a  avut bunătatea asta să  mă crească. Scotea terciul cu un linguroi de lemn şi mă hrănea, iar până m-am făcut mare am muşcat linguroiul ăla de înfăţişarea i-a ajuns de nerecunoscut. Pe când mă hrănea cu terci, i-am văzut ţâţele umflate, unde era acumulat laptele ei albastru deschis la culoare. Îi ştiam gustul laptelui, băusem din el, era bun, îi făcea pe copii să crească bine, cei doi ai mei nu se mai săturau; al altor femei e otrăvit, îi omoară şi pe copiii zdraveni. Hrănindu-mă, mi-a spus:
- Măgăruşule, săracul de tine, de-abia ce te-ai născut şi ţi-a murit mama.
 
Vedeam că are ochii umezi când spune asta, plini de lacrimi - chiar mă îndrăgea din adâncul inimii. Copiii, Jinlong şi Baofeng, au întrebat-o curioşi:
- Mamă, cum de-a murit mama măgăruşului?
- I-a venit sorocul, a chemat-o regele Yama la el.
- Mamă, pe tine să nu te cheme regele Yama, că dacă te cheamă, o să fim şi noi ca măgăruşul fără mamă. Şi nici Jiefang n-o să mai aibă mamă.
- Mama n-o să plece niciodată, regele Yama are datorie la noi şi nu-ndrăzneşte să vină pe aici, a răspuns ea.
 
Din cameră s-a auzit ţipătul lui Lan Jiefang.
- Ştii cine e Lan Jiefang? m-a întrebat deodată povestitorul, Cap-Mare Lan Qiansui, cel mic de ani, dar cu privirea de om învechit în rele, cu trup de nici trei coţi, dar cu vorba ca râurile învolburate.
- Fireşte că ştiu, eu sunt Lan Jiefang, Lan Lian a fost tatăl meu, iar Yingchun, mama. Carevasăzică, tu ai fost odată unul din măgarii noştri?
- Da, am fost odată unul din măgarii voştri. M-am născut în prima zi din 1950, dimineaţa, iar tu, Lan Jiefang, te-ai născut în prima zi din 1950, pe înserat: amândoi suntem copii ai vremurilor noi.

****

Obosit de viaţă, obosit de moarte, cel mai recent roman al laureatului premiului Nobel pentru literatură 2012 Mo Yan, va fi lansat joi, 13 decembrie 2012, ora 19.00 la Librăria Humanitas de la Cişmigiu. Cartea va fi prezentată de criticii literari Alex Ştefănescu şi Elisabeta Lasconi, de conferenţiar dr. Luminiţa Bălan şi Denisa Comănescu, director editorial Humanitas Fiction.

---

[1] 1949

[2] 1966-1976

[3] După 1979.

[4] Nume dat voluntarilor din Războiul din Coreea (1950-1953)

[5] Maoqiang ("Arie pisicească") este numele unui tip de operă populară originară din provincia Shandong din estul Chinei, unde este şi foarte răspândită.

[6] Doar două texte atribuite în roman personajului Mo Yan sunt identificabile în opera scriitorului Mo Yan - "Însemnările despre revanşă"  şi "Explozii".

[7] Un  mu (subdivizat în 10 fen) este o unitate de suprafaţă echivalentă cu a cincisprezecea parte dintr-un hectar.

[8] Poreclă (provenind de la culoarea uniformei) dată soldaţilor chinezi care colaborau cu japonezii în timpul războiului.