Zgomotul şi furia

William Faulkner
Zgomotul şi furia
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu



*****
Intro

În Zgomotul şi furia, William Faulkner înfăţişează drama familiei Compson şi dă viaţă unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral şi uman personaj al acestui roman.

Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezeşte şi capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocraţiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde.

Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel şi unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul şi furia pe locul şase în Topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în limba engleză în secolul XX.

"Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald." (Harold Bloom)

Partea a doua

2 iunie 1910

Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor.

Era sprijinit de cutia cu gulere şi eu stăteam lungit în pat ascultându-l. Auzindu-l adică, fiindcă nu cred că cineva ascultă în mod conştient ceasul de la mână sau de pe masă. Nici n-ai nevoie. Poţi să-i uiţi ticăitul multă vreme şi pe urmă, într-o secundă de tic-tac, poate să-ţi nască în minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului pe care nu l-ai auzit. Cum spunea tata că în razele lungi şi singuratice de lumină ai putea parcă să-l vezi mergând pe Isus. Şi pe bunul Sfânt Francisc, care vorbea despre Surioara Moartea şi care nici n-a avut soră.

Prin perete am auzit arcurile patului lui Shreve şi apoi papucii lui târşâindu-se pe duşumea. M-am sculat din pat şi m-am dus până la masa de toaletă şi mi-am alunecat mâna pe tăblia ei până când am găsit ceasul şi l-am întors cu faţa în jos şi m-am dus înapoi în pat. Însă umbra crucii ferestrei era mai departe acolo şi acuma învăţasem s-o calculez aproape minut cu minut, aşa că ar fi trebuit să mă întorc cu spatele la ea, simţind cum îmi zvâcnesc ochii pe care îi aveau animalele în ceafă când ceafa era deasupra. Ce ajungi să regreţi sunt întotdeauna obişnuinţele de lenevie. Tata a spus asta. Că de fapt Cristos nici n-a fost răstignit; a fost pur şi simplu ros de ticăitul minuţios al unor rotiţe. Care nici n-a avut soră.

Aşa că atunci când am ştiut că n-am să mai văd umbra, am început să mă întreb cât o fi ceasul. Tata spunea că speculaţia asta constantă cu privire la poziţia acelor mecanice pe un cadran arbitrar este un simptom al unei funcţii mentale. Excrement, spunea tata, ca şi sudoarea. Şi eu spunând Chiar că mă întreb. Dă-i înainte şi-ntreabă-te.

Dacă ar fi fost cer înnourat m-aş fi putut uita pe fereastră, gândindu-mă la ce spunea el despre obişnuinţele de lenevie. Gândindu-mă c-ar fi plăcut pentru ei la New London dacă ar ţine vremea aşa. Şi de ce n-ar ţine? Luna mireselor, vocea care a suflat. Ea a ieşit fugind din oglindă, din miresmele dense. Trandafiri. Trandafiri. Domnul şi Doamna Jason Richmond Compson anunţă căsătoria fii. Trandafiri. Nu feciorelnici ca lemnul-câinelui. Am spus că am săvârşit incestul, tată, am spus. Trandafiri. Cu viclenie şi seninătate. Dacă frecventezi cursurile la Harvard un an, dar nu vezi regatele, ar trebui să ţi se dea banii înapoi. Mai bine dă-i-i lui Jason. Dă-i lui Jason un an la Harvard.

Shreve se oprise în uşă, punându-şi gulerul, şi ochelarii îi sclipeau trandafirii ca şi cum i-ar fi spălat când se spălase pe faţă. "Chiuleşti în dimineaţa asta?"
"E chiar aşa de târziu?"
S-a uitat la ceas. "Sună în două minute."
"Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu." Îşi privea încă ceasul şi gura începuse să-i formeze cuvintele. "Are să trebuiască să mă grăbesc. Nu pot să-mi mai permit să mai lipsesc. Decanul mi-a spus săptămâna trecută..." Şi-a pus ceasul la loc în buzunar. Atunci am tăcut.
"Pune-ţi pantalonii şi dă-i drumul", mi-a spus. A plecat. M-am sculat şi m-am învârtit prin cameră, ascultându-l prin perete. A intrat în salonaş, mergând spre uşă.
"Nu eşti gata?"
"Nu încă. Fugi tu. Te ajung."

A ieşit. Uşa s-a închis. Paşii i s-au îndepărtat pe coridor. Apoi am auzit iarăşi ceasul. Am terminat cu învârtitul prin cameră şi m-am dus la fereastră şi am tras perdelele la o parte şi i-am privit cum aleargă spre capelă, aceiaşi, luptându-se cu aceleaşi mâneci largi greoaie, cu aceleaşi cărţi şi gulere fluturând în vânt ca rămăşiţele dintr-un naufragiu, şi Spoade. Spunea că Shreve e bărbatul meu. Lăsaţi-l în pace, a spus Shreve, dacă e destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, cui ce-i pasă. În Sud ţi-e ruşine că eşti virgin. Băieţi. Bărbaţi. Mint cu toţii. Fiindcă pentru femei are mai puţină importanţă, mi-a spus tata. Spunea că bărbaţii au inventat virginitatea, nu femeile. Tata spunea că ea e ca şi moartea: doar o stare în care-i laşi pe alţii, şi eu am spus: Dar să crezi că nu contează, şi el a spus: Asta-i partea tristă cu toate lucrurile, nu numai cu virginitatea, şi eu am spus: Dar de ce nu s-a putut să fi fost eu şi nu ea care să nu mai fie virgină, şi el a spus: Şi din cauza asta-i totul tristeţe; pentru nimic nu face să te zbaţi să-l schimbi, şi Shreve a spus: Dacă-i destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, şi eu am spus: Tu ai avut o soră? Ai avut? Ai avut?

Spoade era în mijlocul lor ca o broască ţestoasă într-o stradă plină de frunze moarte fugărindu-se una pe alta, cu gulerul ridicat înconjurându-i urechile, înaintând cu pasul lui obişnuit, fără grabă. Era de undeva din Carolina de Sud, în ultimul an la facultate. Fala clubului din care făcea parte era că el nu alerga niciodată spre capelă la slujba de dimineaţă şi că nu ajunsese niciodată la timp acolo şi că nu lipsise niciodată în patru ani şi că nu ajunsese niciodată la capelă sau la prima oră de curs cu cămaşa pe el sau cu ciorapii în picioare. Pe la ora zece venea la Thompson să bea două ceşti de cafea, se aşeza şi-şi scotea ciorapii din buzunar şi-şi scotea pantofii şi-şi punea ciorapii până i se răcea cafeaua. Pe la douăsprezece puteai să-l vezi cu cămaşă şi guler, ca oricare altul. Ceilalţi îl depăşeau alergând spre capelă, însă el nu-şi schimba deloc pasul. După un timp curtea era pustie.

O vrabie a zburat pieziş prin soare până pe pervazul ferestrei şi s-a oprit acolo cu capul pe o parte, privindu-mă. Ochiul ei era rotund şi strălucitor. Întâi mă privea cu un ochi, pe urmă zvrrr! şi se uita la mine cu celălalt şi guşa îi zvâcnea mai repede decât pulsul unui om. A început să bată ceasul. Vrabia nu şi-a mai schimbat ochii şi m-a privit lung cu unul singur până a terminat ceasul de bătut, ca şi cum ar fi ascultat şi ea. Pe urmă a zburat de pe pervaz şi s-a dus.

A trecut un timp până a încetat să vibreze ultima bătaie. A rămas în aer, mai mult simţită decât auzită, multă vreme. Ca şi cum toate clopotele care ar fi bătut vreodată ar mai fi răsunat încă în razele luminoase prelungi muribunde, Isus şi Sfântul Francisc vorbind despre soră-sa. Pentru că dacă ar fi fost doar iadul, dacă asta ar fi fost totul. Să se termine. Dacă lucrurile ar putea să se termine de la sine. Nimeni altcineva acolo decât ea şi cu mine. Dacă am fi putut face ceva atât de înspăimântător încât să fi fugit din iad cu toţii în afară de noi. Am săvârşit incestul am spus tată eu am fost n-a fost Dalton Ames. Şi când mi-a pus Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Când mi-a pus pistolul în mână eu n-am. Din cauza asta n-am. El ar fi acolo şi ea ar fi şi eu. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dacă am fi putut face ceva atât de groaznic şi tata a spus Şi asta-i trist, oamenii nu pot să facă nimic atât de înspăimântător nu pot să facă chiar nimic foarte înspăimântător nici nu-şi mai aduc aminte mâine de ceea ce li s-a părut înspăimântător astăzi şi eu am spus: Poţi să te eschivezi de la orice, şi el a spus: Ha crezi tu că poţi. Şi am să privesc în jos şi-mi voi vedea oasele murmurătoare şi apa adâncă asemenea vântului, ca un acoperiş de vânt, şi după multă vreme nici nu mai poţi distinge oasele în nisipul singuratic, virgin. Până când vine Ziua şi El spune Treziţi-vă şi doar fierul de călcat va ieşi plutind. Nu când îţi dai seama că nimic nu te poate ajuta - religia, mândria, nimic - când îţi dai seama că n-ai nevoie de nici un ajutor. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dac-aş fi putut fi maică-sa culcată cu trupul desfăcut ridicat şi râzând, ţinându-l pe taică-su cu mâna mea oprindu-l văzându-l pândindu-l cum moare înainte de-a fi ajuns să trăiască. O clipă ea a fost în picioare în prag

M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l încă cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau altceva ce să facă. Isus umblând prin Galileea şi Washington care nu minţea niciodată. Tata i-a adus din târgul de la Saint Louis lui Jason un breloc: un binoclu de teatru în miniatură în care te uitai cu un ochi şi vedeai un zgârie-nori, o roată cu spiţele ca o pânză de păianjen. Cascada Niagara într-un vârf de ac. Pe cadran era o pată roşie. Când am văzut-o a început să-mi zvâcnească degetul. Am lăsat ceasul pe masă şi m-am dus în camera lui Shreve şi am luat tinctură de iod şi mi-am dat pe deget. Am dat jos restul de geam de pe lângă ramă cu prosopul.

Am scos două rânduri de rufărie de corp, ciorapi, cămăşi, gulere şi cravate şi mi-am împachetat cufărul. Am pus înăuntru totul în afară de costumul cel nou şi unul vechi şi două perechi de pantofi şi două pălării şi cărţile. Am dus cărţile în salonaş şi le-am pus teanc pe masă, cele pe care le adusesem de acasă şi cele Tata spunea că pe vremuri pe un gentleman îl cunoşteai după cărţile lui; astăzi îl cunoşti după cărţile pe care nu le-a dat îndărăt şi am încuiat cufărul şi am scris adresa. A sunat sfertul. M-am oprit şi am ascultat până s-au stins bătăile.

Am făcut baie şi m-am bărbierit. În apă degetul a început să-mi zvâcnească, aşa că i-am mai dat o dată cu tinctură de iod. Mi-am pus costumul cel nou şi mi-am luat ceasul şi mi-am împachetat costumul celălalt şi rufăria şi aparatul de ras şi periile în valiză şi am înfăşurat cheia de la cufăr într-o bucată de hârtie şi am pus-o într-un plic şi am scris pe el numele tatii şi am scris cele două scrisori şi le-am lipit.

Umbra mai era încă pe peron. M-am oprit în prag şi am privit cum alunecă umbra. Aproape puteai s-o vezi cum se mişcă, târându-se spre uşă, împingând umbra tot mai înapoi spre portal. Doar că ea începuse să fugă când am auzit eu. În oglindă ea alerga înainte ca eu să-mi fi dat seama ce este. Atât de repede, cu trena aruncată pe braţ alerga afară din oglindă ca un nor, cu voalul zvâcnindu-i în sclipiri lungi cu tocurile pantofilor strălucitoare şi repezi strângându-şi rochia la umăr cu cealaltă mână, alergând afară din oglindă miresmele de trandafiri, trandafiri, glasul care sufla deasupra Edenului. Pe urmă a trecut prin verandă nu i-am auzit tocurile pe urmă prin clarul de lună ca un nor, umbra plutitoare a voalului alunecându-i prin iarbă, alergând spre urlete. A ieşit alergând din rochie, strângându-şi încă în mână voalul de mireasă, alergând înspre urlete acolo unde T. P. în rouă Hopa Rachiul Benjy care urla sub ladă. Tata avea o cuirasă de argint deschisă ca un V pe pieptul său care alerga.

Shreve a spus: "Ei, n-ai mai... Ce-i asta, o nuntă sau un priveghi?"
"N-am reuşit să fiu gata la timp", am spus.
"Cred şi eu, dac-ai stat să te ferchezuieşti aşa. Ce s-a întâmplat? Ai crezut că-i duminică?"
"Doar n-au să mă aresteze pentru că mi-am pus şi eu o dată hainele noi", am spus.
"Mă gândeam la studenţii obişnuiţi. Sau crezi că nu mai e de demnitatea ta să mai vii şi la cursuri?"
"Întâi mă duc să mănânc." Umbra nu mai era pe peron. Am ieşit în soare şi mi-am regăsit umbra. Am coborât pe trepte puţin înaintea ei. A bătut jumătatea. Pe urmă sunetele au încetat şi au murit în aer.

Deacon nu era nici la poştă. Am pus mărci pe cele două plicuri şi am pus-o la cutie pe cea pentru tata şi am pus-o pe cea pentru Shreve în buzunarul dinăuntru al hainei, şi atunci mi-am amintit unde l-am văzut ultima oară pe Deacon. De Ziua Decoraţiilor, la treizeci mai, şi el era într-o uniformă republicană, chiar în mijlocul coloanei. Dacă aveai timp să aştepţi la orice colţ de stradă aveai să-l vezi în orice coloană de defilare s-ar fi întâmplat să treacă. Cea dinainte fusese de ziua lui Columb sau a lui Garibaldi sau a nu mai ştiu cui. Mergea în coloana măturătorilor de stradă, pe cap cu un joben înalt cât un burlan de sobă, ţinând în mână un steguleţ italian de doi inci, fumând o ţigară de foi în mijlocul măturilor şi roabelor. Dar ultima defilare fusese cea de ziua republicană pentru că Shreve îmi spusese:
"Ia te uită. Uite ce-a făcut bunică-tu cu babalâcul ăsta de negru nenorocit."
"Da", am spus. "Acuma poate să vină în fiecare zi la câte o defilare. Dacă n-ar fi fost bunicu-meu, ar fi trebuit să muncească şi el ca albii."

Nu l-am văzut nicăieri. Dar în fond n-am văzut niciodată nici chiar un negru în stare să muncească pe care să-l poţi găsi când aveai nevoie de el, cu atât mai puţin unul căruia îi dă mâna să stea degeaba. A venit un autobuz. Am coborât în oraş şi m-am dus la Parker şi am mâncat şi eu dimineaţa ca lumea. Pe când mâncam am auzit un ceas bătând ora întreagă. Dar, m-am gândit, îţi trebuie cel puţin o oră în care să pierzi noţiunea timpului, căruia i-a trebuit mai mult decât istoria însăşi pentru ca să intre în progresia ei mecanică.

După ce mi-am terminat micul dejun mi-am cumpărat o ţigară de foi. Vânzătoarea mi-a spus că cele de cincizeci de cenţi sunt cele mai bune, aşa că mi-am luat una din alea şi am aprins-o şi am ieşit în stradă. Am stat un timp acolo trăgând câteva fumuri şi pe urmă, cu ţigara aprinsă în mână, am luat-o spre colţ. Am trecut pe lângă vitrina unui ceasornicar, dar mi-am ferit privirile la timp. La colţ m-au agăţat doi văcsuitori, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, stridenţi şi guralivi ca nişte mierle. Unuia i-am dat ţigara de foi, şi celuilalt un ban de cinci cenţi. M-au lăsat în pace. Cel cu ţigara încerca să i-o vândă celuilalt pe cinci cenţi.

Era un ceas mare, sus în soare, şi m-am gândit cât e de adevărat că, atunci când nu vrei să faci ceva, trupul tău încearcă prin tot felul de trucuri să te împingă parcă pe nesimţite să faci exact lucrul acela. Îmi simţeam muşchii cefei şi pe urmă mi-am auzit ceasul ticăind în buzunar şi după un timp toate celelalte sunete mi s-au şters şi a rămas doar ceasul în buzunarul meu. Am luat-o înapoi pe stradă, spre vitrină. Lucra la o masă în spatele geamului. Începea să chelească. Avea o lupă fixată la ochi - un tub de metal înşurubat în obraz. Am intrat.

Puterea cuvintelor - Discursuri care au schimbat lumea

Simon Sebag Montefiore
Discursuri care au schimbat lumea
Editura Trei, 2016
Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Citiţi un fragment din această carte.

***

Se vorbeşte mereu de puterea cuvintelor, de modul în care acestea ne pot influenţa sau chiar schimba opiniile, despre cum ne pot face să râdem, să plângem, să sperăm sau chiar să urâm. Există oameni care prin cuvintele lor au încercat şi, de cele mai multe ori au reuşit, să dea un nou curs istoriei, să ridice întrebări care au schimbat modul de a gândi al generaţiilor care au urmat şi să pună în mişcare forţe nebănuite care au reconfigurat realităţile lumii în care trăim.

Editura Trei publică reunite într-un volum coordonat de Simon Sebag Montefiore cele mai importante discursuri din istorie despre care mulţi dintre noi au auzit, dar pe care prea puţini au avut ocazia sa le citească în realitate. Discursuri care au schimbat lumea este o carte care merită să se afle în biblioteca tuturor celor care sunt interesaţi de evoluţia lumii în care trăiesc, de modul în care personalităţi diferite prin discursurile lor au reuşit să îşi transmită crezurile, ambiţiile şi speranţele, dar şi în bibliotecile celor pur şi simplu interesaţi de modul în care se poate construi un discurs care să aibă impact asupra auditoriului.

Cartea este excelent structurată. Discursurile sunt prezentate cronologic şi sunt însoţite de informaţii relevante despre viaţa celui care l-a susţinut, despre momentul rostirii discursului şi impactul pe care acesta l-a avut asupra publicului. Profeţi, militari şi politicieni de carieră, activişti, oameni de ştiinţă fac subiectul cărţii. Găsim, astfel, discursul lui Churchill prin care acesta anunţa căderea Cortinei de Fier asupra Europei, discursul lui Martin Luther King cunoscut sub numele de Eu am un vis, dar şi mai recentul discurs al Malalei Yousafzai despre accesul la educaţie numit Un condei şi o carte pot schimba lumea.

Acestea sunt discursuri de care într-un context sau altul, fiecare dintre noi a auzit la un moment dat. Eu, personal, îmi doream de multă vreme să am în traducere discursul lui Martin Luther King, I have a dream. Ştiam că acest discurs a avut şi încă are un mare impact asupra tuturor celor care îl aud sau citesc şi este considerat un model de construcţie discursivă. Discursul poartă amprenta frazării şi a cadenţelor din Biblie şi a predicilor de la amvon, după cum remarcă Sebag Montefiore, ceea ce captează atenţia ascultătorului. Pentru americani, folosirea unui ton arhaizant care aminteşte de un alt discurs celebru - cel al lui Lincoln de la Gettyburg, de asemenea prezent în carte - face cuvintele lui King şi mai pline de magnetism.

Există în această colecţie şi discursuri mai puţin cunoscute. Este cazul discursului ţinut de Susan B. Anthony, o militantă pentru drepturile femeilor, cu ocazia procesului care i-a fost intentat ca urmare a votării ilegale la alegerile federale din 1873. Discursul mi-a adus aminte că au existat oameni care, la timpul lor, au luptat pentru drepturi pe care noi astăzi le considerăm normale şi credem că ni se cuvin fără discuţii. În cazul lui Susan B. Anthony este vorba despre dreptul femeii de a vota. Discursul este un model de inteligenţă, ironie fină şi utilizare a legilor deja existente cu maximă eficienţă.

Un alt discurs care mi-a atras atenţia în carte este cel al lui Clarence Darrow, celebrul avocat din aşa numitul "proces al maimuţelor" în care s-au înfruntat în sala de tribunal interpretarea literală a Vechiului Testament şi descoperirile ştiinţifice. Discursul din carte, însă, este despre altceva şi rostit cu o altă ocazie. Este un discurs de încheiere ţinut în apărarea lui Henry Sweet, un om de culoare acuzat că ar fi ucis un alb. Discursul în sine mi-a adus aminte de romanul lui Harper Lee Cum să ucizi o pasăre cântătoare.

Hitler şi Stalin sunt prezenţi în carte prin câteva discursuri. Cine a avut ocazia să vadă în înregistrări puterea carismatică a unui discurs ţinut de Hitler va descoperi că magnetismul discursul scris este mai mic, dar încă prezent. Ne sunt prezentate în oglindă discursurile lui Hitler şi Stalin privind necesitatea încheierii pactului de neagresiune din 1939. Cuvântarea lui Stalin nu a fost dată publicităţii decât în 1991.

Mai sunt prezente discursuri aparţinând lui Nelson Mandela, Malcolm X şi papei Ioan Paul al II-lea şi Vaclav Havel. Discursul papei este din anul 1983, din timpul vizitei în Polonia, şi ne arată cum se pot transmite încurajări şi mesaje de susţinere chiar şi în cadrul oficial al unor regimuri opresive. Introducând în text cuvinte ca "solidaritate" sau "muncitori" papa a arătat că este alături de cei care se împotrivesc sistemului.

Dacă aş avea ceva de reproşat cărţii, ar fi faptul că autorul nu s-a gândit să includă nici un discurs din antichitate. Cred că şi-ar fi găsit locul măcar o Catilinară a lui Cicero pentru că, până la urmă, multe dintre discursurile din carte îşi au inspiraţia în arta oratorică antică. Şi, în plus, istoria nu începe odată cu creştinismul. Dincolo de acest aspect, cartea este un câştig pentru orice bibliotecă.

Prefaţă la Întâlniri cu Solomon Marcus

Solomon Marcus
Întâlniri cu Solomon Marcus
Editura Spandugino, 2011

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Prefaţă

Puţini oameni de ştiinţă (şi de cultură, în general), nu numai din România, au un palmares atât de bogat precum profesorul academician Solomon Marcus, dar, fapt şi mai important, puţini au un impact asupra domeniilor lor de activitate atât de puternic sau un număr atât de mare de elevi, continuatori, cercetători (oameni de cultură, în general) care au preluat idei şi rezultate, au dus mai departe ştafeta maestrului lor. Cel de-al doilea dintre coordonatorii volumului de faţă a fost pus de mai multe ori în situaţia (fericită şi uneori neobişnuită) de a face chemare la un volum aniversar Solomon Marcus, la diferite vârste rotunde, şi de fiecare dată au răspuns foarte mulţi autori, cu mult peste rata obişnuită în asemenea situaţii. La un moment dat, de pildă, un număr special de revistă (Fundamenta Informaticae) a trebuit scos nu dublu, aşa cum se mai întâmplă la aniversări, ci... cvadruplu, atât de mulţi au fost cei doritori să contribuie cu o lucrare la omagierea Profesorului.

Acele volume au fost însă profesionale, cu subiecte din matematică, lingvistică, informatică teoretică, bioinformatică, semiotică, domenii frecventate de Marcus. Acum, ne-am gândit la ceva deosebit, anume la o carte mai omenească; o carte cu amintiri, evocări, aprecieri (uneori critice) despre Marcus - colegul, prietenul, profesorul, matematicianul, omul de cultură, studentul, omul pur şi simplu.

Rezultatul este volumul de faţă - ca întotdeauna, mult mai întins decât se estima la început. Cartea începe cu două texte semnate de Solomon Marcus, care ne ajută să-i înţelegem viaţa şi ideile sale călăuzitoare. Ele completează fericit prezentarea operei sale şi a impactului ei.

Titlul cărţii exprimă exact scopul urmărit: să strângă laolaltă mărturii din partea celor care s-au întâlnit, în cele mai diferite împrejurări, cu Solomon Marcus (SM). Varietatea celor peste 450 de răspunsuri provine, în primul rând, din varietatea preocupărilor lui SM, care a explorat, succesiv sau concomitent, domenii ale matematicii, lingvisticii, informaticii, poeticii, semioticii, antropologiei culturale, a aplicat matematică în ştiinţe ale naturii şi în cele ale societăţii, s-a preocupat de istoria şi de filosofia ştiinţei şi de relaţia ştiinţei cu literatura, cu arta şi cu religia, s-a implicat în problemele educaţiei (la toate nivelurile ei), în cele ale cercetării şi în cele ale stării culturale a societăţii. Cei care contribuie la realizarea volumului de faţă provin în principal din unul sau altul dintre domeniile specificate mai sus, adică, practic, din cvasitotalitatea domeniilor culturii: matematicieni, informaticieni, lingvişti, scriitori, oameni ai şcolii, mecanicieni, fizicieni, chimişti, ingineri, medici, istorici, sociologi, economişti, finanţişti, filosofi, arhitecţi, arheologi, muzicieni, jurnalişti; sunt prezenţi şi un geograf, un documentarist, un pictor, un logician, un regizor.

Cele mai multe dintre colaborări sunt rezultatul invitaţiei primite din partea editorilor. S-a considerat însă necesar ca lor să li se adauge şi altele: mărturii publice din partea unor personalităţi dispărute, cum ar fi foşti profesori ai lui SM, foşti colegi şi foşti discipoli de mare valoare, scriitori şi alţi oameni de cultură, cercetători, foşti studenţi ai lui SM etc.; reacţii semnificative identificate în presă, în reviste de cultură; recenzii şi citări semnificative, în reviste sau cărţi de cultură, în reviste sau cărţi de specialitate (la toate acestea, nu se punea problema de a le reproduce în totalitate; ele sunt de ordinul miilor, cum se poate vedea în prezentarea operei lui SM, în prima parte a lucrării; au fost reproduse, aproape la întâmplare, doar câteva, ca ilustrare a acestui tip de reacţii la activitatea sa). Sunt astfel reprezentate în volum toate etapele vieţii sale (cu excepţia primilor ani de viaţă, despre care nu mai avea cine să depună mărturie), toate generaţiile cu care SM a interacţionat, toate promoţiile de studenţi sau doctoranzi cu care a lucrat, de la foşti studenţi actualmente octogenari până la tineri între 20 şi 30 de ani şi care provin din ţările în care a publicat sau / şi pe care le-a vizitat, unde trăiesc foşti studenţi ai săi sau s-a manifestat un impact al activităţii sale. Aşa se explică faptul că multe dintre colaborări sunt în limbi străine (engleză, franceză, germană, spaniolă, catalană).

Sunt reproduse şi fragmente din două scrisori personale: una, trimisă de la Departamentul de Matematică al Universităţii din California, San Diego, în 1991, de către fostul său student şi apoi doctorand, decedat între timp, Ştefan Buzeţeanu, iar cealaltă, recentă, din partea unui ţăran din judeţul Dolj, care s-a văzut dezarmat în a o lămuri pe nepoţica sa asupra faptului că regula de formare a numelor numerelor de la 11 la 19 este diferită de regula de formare a numelor numerelor de la 21 la 29. Dar nici SM nu cunoaşte răspunsul la această întrebare, care priveşte un fenomen observabil nu numai în limba română, ci şi în franceză, engleză etc.

Cunoscând aversiunea lui SM faţă de aprecierile exagerat superlative prilejuite de împlinirea unei anumite vârste, editorii au dorit să evite, pe cât este posibil, caracterul de "volum omagial". Probabil că nu au reuşit decât în parte acest lucru, dată fiind tendinţa multora de a se conforma unei tradiţii prea puternice pentru a o putea neutraliza. Au fost incluse şi unele aprecieri critice. Multe dintre evocări sunt substanţiale şi, sperăm, configurează un portret cultural, ştiinţific, uman foarte veridic al lui Solomon Marcus.

Se află în această carte mesaje din partea multor membri ai Academiei Române, unde SM aparţine Secţiei de Ştiinţe Matematice, dar nu lipsesc mesaje de la membri ai altor secţii: Fizică, Chimie, Ştiinţe Tehnice, Medicină, Informatică, Filologie, Istorie, Ştiinţe Economice, Filosofie, ca rezultat al faptului că SM are legături puternice cu domeniile respective şi militează pentru o Academie care realizează o unitate a cunoaşterii. În ceea ce priveşte domeniile în care SM are la activul său cercetări recunoscute de comunitatea ştiinţifică internaţională, trebuie să observăm că ele sunt reprezentate în volum prin personalităţi de vârf, somităţi în matematică, informatică, lingvistică, literatură şi teorie literară, semiotică, antropologie.

Cu tot numărul mare al celor care contribuie la acest volum, nu mai puţin mare este numărul celor care, dintr-un motiv sau altul, lipsesc din el, deşi mesajul lor ar fi fost foarte interesant. Organizatorii volumului s-au văzut limitaţi în acţiunea lor de amploarea impactului lui SM în domenii dintre cele mai variate şi au înţeles că însuşi SM s-a văzut depăşit în a monitoriza acest fenomen. Poate, cu o altă ocazie, un volum similar va fi mai cuprinzător.

Am fi vrut ca toţi autorii să beneficieze de fotografii, însă numai pentru o parte le-am avut la îndemână.

Cartea se încheie cu un eşantion de reacţii pe internet. Acestea sunt de cele mai multe ori anonime, îşi permit o libertate de exprimare care depăşeşte uneori regulile comunicării civilizate, dar acest tip de comunicare nu putea să lipsească dintr-o lucrare care-şi propune să dea o imagine cât mai completă a reacţiilor la activitatea lui SM în actuala configuraţie a societăţii româneşti. În aceeaşi secţiune finală, au fost incluse un interviu acordat de SM revistei Caţavencu şi două convorbiri ale sale pe Hotnews, amândouă urmate de reacţii ale publicului.

Mulţumiri speciale tuturor celor care ne-au sprijinit pe parcursul pregătirii acestui volum: Iuliana Bozkurt, Laura Cernat, Mihaela Chitilă, Daniel Cîrneanu, Smaranda Dinescu, Dorina Ivan, Beatrice Lăpădat, Sabin Nicoară, Adina Oprescu, Cristina-Alice Toma, Georgiana Vătafu, Sorina Woinaroski.

(noiembrie 2011)

Discursuri care au schimbat lumea

Simon Sebag Montefiore
Discursuri care au schimbat lumea
Editura Trei, 2016
Traducere din limba engleză de Irina Negrea

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Simon Sebag Montefiore este un faimos istoric britanic, om de televiziune şi autor de succes, multe dintre scrierile sale fiind traduse în peste 40 de limbi şi devenind bestselleruri internaţionale. Printre cărţile sale cel mai cunoscute se numără Ierusalim - Biografia unui oraş, Ecaterina cea Mare şi Potemkin, Stalin. Curtea Ţarului Roşu, precum şi romanele Saşenka şi Într-o noapte de iarnă.

Montefiore este Fellow al Royal Society of Literature din Marea Britanie. În 2016 a publicat o monumentală istorie a dinastiei Romanovilor.

"Un discurs celebru nu reflectă doar adevărul epocii sale, ci captează deopotrivă marea minciună. Această minunată colecţie de discursuri conţine imnuri înălţătoare închinate valorilor democraţiei ce înglobează principiul decenţei şi al libertăţii pe care noi le preţuim, cuvinte înţelepte care luminează minţile. Dar putem, totodată, să citim aici câteva dintre cele mai detestabile discursuri care au întunecat orizonturile lumii libere. Discursurile rostite de monştrii istoriei sunt pentru omenire adevăratele lecţii. [...] Astfel, multe dintre ele dezvăluie defectele de caracter şi virtuţile oratorilor respectivi, dar fiecare este totodată o fereastră spre un mare eveniment istoric." (Simon Sebag Montefiore)

"Am susţinut idealul unei societăţi libere şi democratice, în care toţi indivizii să poată trăi împreună în armonie şi cu şanse egale. Este un ideal pentru care sper să pot trăi pentru a-l înfăptui. Dar, dacă va fi nevoie, este un ideal pentru care sunt pregătit să mor." (Nelson Mandela)

"... câtă vreme respirăm putem să sperăm, iar acolo unde suntem întâmpinaţi cu cinism şi scepticism, celor care ne spun că noi nu putem le vom riposta cu acel nepieritor crez care rezumă spiritul unui popor: DA, NOI PUTEM." (Barack Obama)

De la declaraţii de război la pledoarii pentru pace, de la îndemnuri la libertate la expresii de mânie îndreptăţită, această emoţionantă antologie este o celebrare a peste 50 de discursuri care au marcat şi modelat cursul istoriei.

Începând cu profeţii marilor religii şi încheind cu discursul lui Vladimir Putin ţinut la Kremlin cu ocazia anexării Crimeii, Discursuri care au schimbat soarta lumii survolează epoci istorice, vizitează naţiuni diverse şi captează voci dintre cele mai diferite - revoluţionari şi tirani, militari şi oameni de stat, monarhi şi martiri.

Volumul cuprinde cinci dintre cele mai mobilizatoare discursuri ţinute de Winston Churchill despre cel de-al Doilea Război Mondial, profeticele "Eu am un vis" şi "Eu am văzut pământul făgăduinţei" ale lui Marin Luther King, cuvintele inspiratoare rostite de JFK la Zidul Berlinului şi pledoariile înflăcărate ale lui Nelson Mandela, de la procesul său din 1964 şi de la alegerea sa ca preşedinte al Africii de Sud, în 1994. Acestora li se adaugă alocuţiunile istorice ţinute de Elisabeta I a Angliei, Oliver Cromwell, George Washington, Napoleon Bonaparte, Abraham Lincoln, Mahatma Gandhi, Adolf Hitler, Iosif Stalin, Franklin D. Roosevelt, generalul Patton, Malcolm X, Papa Ioan Paul al II-lea, Václav Havel, Mihail Gorbaciov, Barack Obama, Papa Francisc şi multe alte personalităţi care i-au captivat, i-au înflăcărat sau uneori i-au terifiat pe cei care îi ascultau.

***
Václav Havel

S-a născut pe 5 octombrie 1936 la Praga, Cehoslovacia.

Trăim într-un mediu moral contaminat. Ne-am îmbolnăvit din punct de vedere moral, deoarece ne-am obişnuit să spunem altceva decât ceea ce gândeam. Am învăţat să nu credem în nimic, să ne ignorăm unii pe alţii, să nu ne pese decât de noi înşine. Noţiunile de iubire, prietenie, compasiune, umilire sau iertare şi-au pierdut profunzimea şi dimensiunile, şi pentru mulţi dintre noi reprezentau doar nişte ciudăţenii psihologice sau aminteau de felicitările pierdute din alte vremuri, un pic ridicole în era computerelor şi a navelor spaţiale. Doar câţiva dintre noi erau în stare să clameze sonor că puterea nomenclaturii nu trebuie să fie nelimitată şi că fermele speciale, care produc alimente curate ecologic şi de bună calitate doar pentru cei aflaţi la putere, trebuie să trimită acele produse la şcoli, la căminele de copii şi la spitale, dacă agricultura noastră nu are capacitatea să le ofere tuturor.

În anii 1950, a lucrat ca tehnician de laborator, a fost recrutat în armată şi a urmat cursurile colegiului tehnic (1955-1957), înainte de a lucra ca maşinist la Teatrul ABC din Praga. A început să scrie piese de teatru şi articole în reviste, fiind foarte apropiat de Teatrul pe Balustradă, din Praga. După ce mişcarea de liberalizare "Primăvara de la Praga" (1968) a fost zdrobită, scrierile lui au fost interzise, iar el a fost trimis să lucreze ca muncitor necalificat într-o fabrică de bere, în 1974. S-a numărat printre fondatorii grupului pentru drepturile omului Carta 77 (în 1977) şi ai Comitetului pentru Apărarea celor Condamnaţi pe Nedrept (1978). Acuzat de acţiuni subversive, a fost întemniţat în 1979, fiind eliberat pe motive de boală în 1983. În perioada anilor 1980, a continuat să publice în străinătate şi în presa samizdat din ţară. În 1989, a fost co-fondator al mişcării de opoziţie Forumul Civic şi, după ce în acel an Revoluţia de Catifea a provocat răsturnarea regimului comunist, a fost ales preşedinte al Cehoslovaciei. A fost reales în 1990, dar şi-a dat demisia în 1992. Când ţara s-a scindat în două state suverane, Cehia şi Slovacia, Havel a devenit preşedintele Republicii Cehe (1993-2003), retrăgându-se la încheierea celui de-al doilea mandat. A primit nenumărate premii.

În 1939, armatele lui Hitler au anihilat independenţa Cehoslovaciei. După al Doilea Război Mondial, o lovitură de stat comunistă a plasat ţara sub dominaţie sovietică, iar când reformatorul Alexander Dubček a încercat să liberalizeze regimul în 1968, în aşa-numita "Primăvară de la Praga", Cehoslovacia a suferit intervenţia armată a tancurilor Pactului de la Varşovia. Cehoslovacia nu şi-a redobândit cu adevărat libertatea decât prin "Revoluţia de Catifea" din decembrie 1989, când regimul comunist ceh s-a prăbuşit, la fel ca toate celelalte regimuri comuniste din regiune. Omul ales pentru a fi noul preşedinte era un dramaturg şi un disident renumit, care în ochii multora întruchipa conştiinţa morală a naţiunii: Václav Havel.

Este cumva un truism, când se spune că literatura şi artele tind să capete un statut superior în ţările totalitare, unde sunt supuse unui control minuţios, în vederea depistării oricăror forme de critică la adresa regimului aflat la putere, şi cu siguranţă acesta a fost cazul şi în Cehoslovacia. Havel s-a apropiat iniţial de dramaturgie şi teatru, după ce i s-a interzis accesul la studii universitare (provenind dintr-o familie de oameni bogaţi). În perioada anilor 1960, a scris piese în genul teatrului "absurdului", criticând cu abilitate şi umor aspectele ilogice şi corupţia regimului comunist. Dar după "Primăvara de la Praga", când a urmat o represiune sistematică la adresa intelectualilor şi a artiştilor, Havel a fost declarat "duşman al poporului", i s-a confiscat paşaportul, iar piesele lui au fost interzise. Ulterior, i s-a oferit prilejul să părăsească ţara în câteva rânduri, dar a preferat să rămână ca un ghimpe în coasta autorităţilor, notând: "Soluţia acestei situaţii omeneşti nu rezidă în abandonarea ei".

În 1977, dramaturgul, susţinut de sute de intelectuali cehi, a contribuit la redactarea Cartei 77, un important manifest pentru drepturile omului. În eseul "Puterea celor fără de putere" (1978) aducea regimului acuzaţia de a fi creat o societate de indivizi corupţi moral; în anul următor, a fost condamnat la patru ani şi jumătate de închisoare. Totuşi, piesele lui au continuat să aibă succes în străinătate, a primit numeroase premii internaţionale şi a fost lăudat de multe personalităţi din lume, printre care dramaturgul Tom Stoppard (şi el de origine cehă). Era dificil să faci abstracţie de Havel, care devenise unul dintre cei mai mediatizaţi deţinuţi politici din lume. În 1989, mişcarea de opoziţie Forumul Civic, înfiinţată cu ajutorul lui Havel, a reuşit în cele din urmă să înlăture de la putere Partidul Comunist, iar în decembrie noul Parlament al Cehoslovaciei l-a ales pe Havel în funcţia de preşedinte al ţării. Era o extraordinară răsturnare de situaţie.

În 1 ianuarie 1990, Havel s-a adresat poporului într-un discurs radiodifuzat. Din multe puncte de vedere, era un mesaj surprinzător. Fără să aibă un ton triumfalist, reflecta asupra modului în care un regim politic lipsit de orice moralitate îşi adjudecase complicitatea poporului la nedreptăţile existente. Havel descria un regim politic care pervertise valorile şi sentimentele umane, creând un cinism generalizat şi o senzaţie de neputinţă. Era un mesaj bine întocmit, cu o largă aplicaţie la regimurile totalitare din întreaga lume.

După părăsirea funcţiei de preşedinte, în 2003, Havel a lucrat la proiecte legate de drepturile omului, continuând să scrie, inclusiv o carte de memorii despre anii cât se aflase la conducerea statului.

Regimul precedent - înarmat cu ideologia lui intolerantă şi arogantă - reducea omul la o forţă de producţie şi natura la un mijloc de producţie. Prin aceasta, ataca deopotrivă atât esenţa lor, cât şi relaţia lor reciprocă. Reducea nişte oameni talentaţi şi autonomi, muncind cu competenţă în ţara lor, la condiţia de şuruburi şi piuliţe ale unei maşinării urât mirositoare şi zgomotoase, monstruos de uriaşă, al cărei sens real nu este clar nimănui. O maşinărie care nu poate decât să se uzeze lent, dar inexorabil, cu toate şuruburile şi piuliţele ei.

"Noi toţi ne-am obişnuit cu regimul totalitar
şi l-am acceptat ca pe un fapt imuabil."

Când vorbesc despre un climat moral contaminat, nu vorbesc doar despre domnii care mănâncă legume organice şi nu privesc afară de la ferestrele avioanelor. Vorbesc despre noi toţi. Noi toţi ne-am obişnuit cu regimul totalitar şi l-am acceptat ca pe un fapt imuabil, contribuind astfel la perpetuarea lui. Cu alte cuvinte, noi toţi - deşi fireşte în măsuri diferite - suntem responsabili pentru funcţionarea maşinăriei totalitare; niciunul dintre noi nu este doar victima acesteia: noi toţi suntem laolaltă şi creatorii ei. De ce spun asta? Ar fi complet nerezonabil că considerăm trista moştenire a ultimilor patruzeci de ani drept ceva străin de noi, lăsat nouă de vreo rudă îndepărtată. Dimpotrivă, trebuie să acceptăm această moştenire ca pe un păcat pe care l-am săvârşit împotriva noastră. Dacă acceptăm această concepţie, vom înţelege că depinde de noi toţi, şi doar de noi, să facem ceva în această privinţă. Nu putem să îi blamăm pe conducătorii precedenţi pentru tot ce s-a întâmplat, nu numai din cauză că ar fi neadevărat, ci şi fiindcă ar diminua îndatorirea pe care fiecare dintre noi o are astăzi, şi anume obligaţia de a acţiona independent, liber, raţional şi rapid. Să nu fim înţeleşi greşit: cel mai bun guvern din lume, cel mai bun parlament şi cel mai bun preşedinte nu pot realiza prea mult pe cont propriu. Şi, de asemenea, ar fi eronat să aşteptăm un remediu general doar de la ei. Libertatea şi democraţia includ participarea şi, prin urmare, responsabilitatea noastră, a tuturor.

"Popor [cehoslovac], guvernarea a revenit în mâinile voastre!"

Dacă înţelegem acest lucru, atunci toate ororile pe care noua democraţie cehoslovacă le-a moştenit nu vor mai părea atât de cumplite. Dacă înţelegem acest lucru, speranţa va reveni în inimile noastre.

... În concluzie, aş vrea să spun că doresc să fiu un preşedinte care să vorbească mai puţin şi să facă mai mult. Să fiu un preşedinte care nu va sta doar să privească de la fereastra palatului său, ci care, în primul rând şi mai presus de toate, va fi întotdeauna prezent printre concetăţenii săi şi le va asculta bine vocile.

Poate vă întrebaţi la ce fel de republică visez eu. Daţi-mi voie să vă răspund: eu visez la o republică independentă, liberă şi democratică, la o republică înfloritoare economic, dar dreaptă din punct de vedere social, pe scurt, la o republică umană, care să fie în slujba individului şi care, de aceea, poate spera că fiecare individ la rândul lui va fi în slujba acestei republici. O republică de oameni educaţi, fiindcă fără asta este imposibil să rezolvăm problemele noastre, de ordin uman, economic, ecologic, social sau politic.

Cel mai distins dintre predecesorii mei şi-a deschis primul său discurs cu un citat din marele pedagog ceh Comenius. Permiteţi-mi ca eu să-mi închei primul meu discurs cu o parafrazare a aceluiaşi enunţ: Popor [cehoslovac], guvernarea a revenit în mâinile voastre!

Întâlniri cu Solomon Marcus

Solomon Marcus
Întâlniri cu Solomon Marcus
Editura Spandugino, 2011

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

De la provocări, spaime şi traume la mulţumire şi bucurie

Pisica de la fereastră

Din cea mai fragedă copilărie, îmi amintesc imaginea unei pisici care mă privea de la fereastra unei case, iar eu exclamam, arătând cu degetul spre ea: "mâţa geam!"; privirea ei felină m-a marcat, am rămas de-a lungul anilor într-o contemplare fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer, mister care a atras interesul atâtor poeţi. Apoi îmi amintesc o trăsură cu cai, în care mă aflam şi strigam: "cade calul!" Astea se întâmplau când aveam vreo trei-patru ani. De pe la cinci-şase ani, mi-l amintesc pe tatăl meu, făcând rugăciuni dimineaţa şi înainte de fiecare masă. Plătea un bătrân bigot, care trebuia să mă înveţe şi pe mine să fac la fel, dar greu mă culegea de pe stradă, unde participam cu pasiune la tot felul de jocuri cu alţi copii. Apoi, când reuşea să mă aducă în casă şi să mă pună să repet după el slovele citite, la un moment dat adormea de oboseală iar eu mă enervam de plictiseală, deoarece nu mi se explica niciodată înţelesul celor citite. De sărbători, eram adus la templu, unde ritualul la care participam mai degrabă mă amuza decât să mă emoţioneze; îmi amintesc, de exemplu, modul în care, din când în când, bărbaţii, aşezaţi la parter, strigau femeilor de la balcon, să facă linişte. Nici profesorul de religie din primele clase de liceu, rabinul Blank, nu m-a interesat. Dar succesorul său, Alexandru Safran (viitorul şef rabin al evreilor din România, apoi şef rabin al Genevei, în Elveţia), care mi-a fost în 1938 (deci când aveam 13 ani) profesor de religie la Liceul Ferdinand din Bacău, s-a remarcat printr-o calitate intelectuală deosebită.

De ce, între ei, părinţii vorbeau altă limbă decât cu noi, copiii?

Părinţii mei vorbeau între ei mai mult în idiş, despre care, peste ani, mi-am dat seama că era o modificare a limbii germane; dar cu noi, copiii, vorbeau numai în limba română. Această separare de cod semnaliza, pentru mine, faptul că ceea ce ei discutau avea un caracter confidenţial. Am căpătat o vagă cunoaştere, mai degrabă pasivă, a limbii idiş, mai cu seamă în situaţiile în care tatăl meu o certa pe mama mea iar ea suporta în tăcere. Am avut însă prilejul să gust resursele de umor ale acestei limbi, ascunse în construcţii narative şi dramatice de mare subtilitate. Cearta, gluma şi dragostea mi s-au părut a fi cele trei împrejurări decisive în testarea însuşirii unei limbi şi aveam să verific acest lucru de mai multe ori, de-a lungul anilor.

Tatăl meu a eşuat în încercarea de a mă convinge să practic diferitele ritualuri religioase, mai cu seamă urmare a legământului de la vârsta de 13 ani, dar nu a conştientizat acest eşec; pentru a-l menaja, eu îl asiguram, cu complicitatea mamei, mult mai înţelegătoare, că îi aplic sfaturile întocmai. Fiorul existenţial mi s-a revelat însă dintr-o altă direcţie, aceea a poeziei unor Eminescu, Hugo, Poe, Goethe, Rilke, Arghezi, Blaga, Barbu, Baudelaire, Mallarmé. Am retrăit acest fior în prezenţa unor construcţii ale spiritului pe care le-am contemplat în matematică, în muzică, în filosofie şi în alte zone ale culturii; nu mai puţin, în momente unice ale existenţei mele, care nu a fost lipsită de situaţii dramatice. Îmi aduc aminte de un moment în care, împreună cu câţiva prieteni, mă aflam în mijlocul munţilor, era seară şi nu mai găseam drumul. Teama că vom fi înghiţiţi de acea noapte sfâşietor de frumoasă ne cuprinsese pe toţi.

Prima zi la grădiniţă

Mi-au rămas în memorie unele evenimente: prima zi la grădiniţă de pe strada Negel din Bacău, unde mergeam cu un coşuleţ, dar nu mai ţin minte ce se afla în el; prima zi la şcoala de pe Calea Oituz din Bacău şi întâlnirea cu învăţătorul Davidescu, în faţa căruia am contemplat şi apoi am experimentat tăbliţa cu mărgele care mă fermecau prin varietatea culorilor; prima pedeapsă corporală aplicată cu varga unui elev, în faţa unei clase de copii încremeniţi de emoţie (nu bănuiam atunci că mă aflam în faţa unui palid început al unui şir de acte de violenţă incomparabil mai grave, la care urmam să fiu martor sau victimă în anii care aveau să urmeze); prima folosire a condeiului şi călimării (sub groaza de a nu păta cu cerneală caietul sau propriile mele mâini, act imediat sancţionat de învăţător); teama de a nu distinge corect şi spontan între stânga şi dreapta (mai cu seamă la orele de gimnastică, unde comenzile implicând această distincţie erau frecvente); teama de a nu citi corect ceasul (când învăţătorul Davidescu mă trimise să văd cât arată ceasul mare de pe coridor, pentru a şti dacă a venit momentul recreaţiei, l-am rugat pe omul de serviciu să mă ajute).

Primii ani de sărăcie şi furtună

Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa în anii treizeci ai secolului al XX-lea, când starea materială a părinţilor mei se deteriora tot mai mult, mă obişnuisem să folosesc hainele rămase de la fraţii mei mai mari, iar în afara unei călătorii cu părinţii, la Borsec, la vârsta de 4 sau 5 ani, şi a unei excursii de o zi la Cheile Bicazului (unde aveam să revin cu prilejul excursiei care a încheiat al Patrulea Congres al Matematicienilor Români, 1956, prilej cu care am intrat în discuţie cu Paul Erdös, deja o celebritate matematică, iar uimitoarea sa lipsă de sensibilitate la frumuseţile naturii s-a manifestat în favoarea genezei articolului meu în colaborare cu el, deci a privilegiului meu de a avea numărul Erdös unu) cu fratele meu Marcel (ulterior scriitorul Marcel Marcian), nu am mai părăsit Bacăul, oraşul meu natal, până

în toamna lui 1944 (cu excepţia unei perioade de muncă forţată în judeţul Putna, în 1941-1942). Mă antrenasem în a-mi petrece iernile geroase şi verile caniculare pe aceeaşi uliţă a copilăriei, care şi azi se numeşte strada Iernii, o stradă care atunci era pentru mine un întreg univers (ţineam şi un ziar al străzii, atât de intensă mi se părea viaţa acolo), dar recent, când am revizitat-o, mi-a apărut cu totul derizorie. În copilărie, strada conta prin nenumăratele jocuri pe care le practicam, prin prelungirea lor în reverie şi visare, dar toate s-au destrămat ulterior şi încercarea de a recupera universul de imaginaţie de atunci nu mă va părăsi niciodată.

Am fost un elev cu rezultate inegale

În clasa a doua de liceu, am rămas repetent (la profesorul Pintilie Radu) din cauză că nu am putut recita până la capăt poezia (destul de lungă, avându-l ca autor pe un anume Carp) "Rândunel" ("Din călătoria-i lungă / Rândunel se-ntoarse-acasă..."), capotând astfel exact la o disciplină (limba şi literatura română) care, peste ani, avea să-mi aducă mari satisfacţii şi un succes profesional deloc neglijabil. Diploma mea de bacalaureat reflectă acest comportament discontinuu: pe o pagină scrie că am fost clasificat pe primul loc, din 156 de candidaţi, dar pe verso, unde se indică notele primite în ultimele patru clase de liceu, se constată că notele de 9 şi de 10 alternează în mod echilibrat cu cele de 6, 7 şi 8.

N-am putut deveni croitor

Atunci când, în clasa a doua, am rămas repetent, tatăl meu, crezând că într-adevăr nu sunt bun de şcoală, a vrut să mă antreneze în meseria sa de croitor. A pornit prin a mă învăţa mânuirea foarfecelui, dar după ce a constatat incapacitatea mea de a asimila această primă lecţie, a decis că nu sunt bun de nimic. Însă fratele meu, Marcel, s-a dus şi m-a reînscris în clasa a doua B (repetenţii din a II-a A erau trecuţi la B). Timp de două săptămâni nu am mai ieşit din casă, de teamă că mă vor arata copii cu degetul: re-pe-ten-tul. Şi în clasa a II-a B am trăit un moment periculos. Dirigintele Săndulache (profesor de matematică) ne-a cerut să răspundem în scris, fără obligaţia de a ne semna, ce părere avem despre profesorii noştri, insistând asupra faptului că nu trebuie să ne temem de a formula opinii negative şi că nu riscăm vreo sancţiune pentru aprecierile exprimate. Am luat în serios această invitaţie şi am scris (cum auzisem de la alţii) că profesorul de română Sendrea a primit nota doi la examenul de capacitate. Deşi nu m-am semnat, am fost recunoscut. Dar, independent de aceasta, la invitaţia dirigintelui: "Să se scoale în picioare cel care şi-a permis...", am confirmat în faţa întregii clase că sunt autorul acelei necuviinţe. La replica mea privind angajamentul său de a nu ne sancţiona, răspunsul a fost: "Bine, bine, dar nici chiar aşa!"

Eliminat pentru o săptămână

Am fost eliminat pentru o săptămână şi, împreună cu tatăl meu, am venit acasă la diriginte (la chemarea sa), pentru explicaţii. Îmi aduc aminte că în grădina casei respective un copil nou născut se legăna într-o copaie; acest copil avea să-mi devină student la Universitatea din Bucureşti, dar cel puţin de la mine el n-a aflat niciodată despre întâmplarea mea cu tatăl său şi nici nu a suportat vreo răzbunare. În urmă cu câţiva ani, m-a abordat la o întâlnire la Uniunea Scriitorilor şi mi-a spus că e pensionar. În cariera mea didactică, am preluat numai parţial ideea fostului meu diriginte; nevoia de a afla părerea studenţilor despre prestaţia mea (nu şi a colegilor mei) la curs sau seminar nu m-a părăsit niciodată, am practicat-o cu multe serii de studenţi şi mi-a folosit. Am întâlnit-o de altfel, în diferite variante, în multe universităţi străine.

Exclus din şcoală pentru patru ani

Anii '40 au constituit un şoc. În vara anului 1940, tocmai reuşisem la examenul de capacitate (admiterea în ciclul superior al liceului Ferdinand) şi aşteptam cu înfrigurare reînceperea vieţii şcolare, când a venit legea de discriminare rasială care avea să dureze până la 23 august 1944 şi care mă împiedica să-mi valorific examenul câştigat, fiind exclus, ca necreştin, din toate şcolile de stat. A fost o mare decepţie, o traumă care m-a marcat la vârsta cea mai sensibilă, aceea a adolescenţei.

Spre deosebire de alţi elevi, care se bucurau când venea vacanţa, eu mă bucuram când ea se sfârşea. Mă bucuram, pentru că începea şcoala; de data aceasta însă, nu şi pentru mine. A durat un timp până s-a înfiinţat un liceu evreiesc, pe care l-am urmat în perioada 1940-1944; nu a fost nici mai bun, nici mai rău decât cel anterior, dar presiunea psihologică a războiului şi munca forţată pe care a trebuit s-o efectuez, primejdia deportării sau masacrării, aşa cum se întâmplase la Iaşi, în vara anului 1941, au imprimat acelor ani un dramatism cu consecinţe majore pentru tot restul vieţii. Statutul de om respins, marginalizat, de categoria a doua, de om căruia i se impune un complex de vinovăţie, la o vârstă de maximă sensibilitate şi vulnerabilitate, ca aceea a adolescentului care eram, l-am resimţit ca o traumă cu efect pe termen lung.

M-am aruncat în braţele unei Românii care mă respingea

În aceste condiţii de tensiune psihologică, de spaimă aproape continuă, m-am refugiat în literatură (în poezie, în mod special) şi în filosofie. Descopeream, cu înalte satisfacţii spirituale, pe marii scriitori români. Căzusem bolnav de Eminescu, îi citeam cu patimă pe Caragiale, Creangă, Arghezi, Blaga, Barbu şi, prin ei, mă aruncam în braţele unei Românii care, la acea oră, mă respingea.

Şcoala urmată cu întreruperi, în condiţii de izolare socială, îmi oferea, din când în când, momente de emoţie. De exemplu, aveam un profesor de latină bătrân, Wachsman, care venea la ore direct de la piaţă, unde-şi făcea cumpărăturile. Uneori avea într-un coş o gâscă vie, pe care o aşeza sub catedră în timpul orei. În timp ce noi citeam din clasicii latini, gâsca ne acompania iar profesorul o certa, invitând-o la tăcere. Clasa pufnea în râs, profesorul, absorbit de lecţia pe care o preda, ne privea năuc, întreaga scenă de umor involuntar mărturisea despre mizeria nemeritată a acestui profesor onest şi naiv. Regăseam clipe plăcute la limba şi literatura română, cu surorile Zaharia, la germană, cu d-na Hirschsohn, la istorie, cu Voledi. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla la matematică, unde directorul Wagner se complăcea în calcule fără şir şi în căutări în table de logaritmi care mă exasperau.

Cărând pe umeri grinzi de beton

Amintiri teribile păstrez de la munca forţată pe care am prestat-o la Detaşamentul 2 Grinzi Beton, Doaga-Putna. Nu pot uita scena morţii unui coleg doborât de o grindă pe care trebuia s-o transporte. Cadavrul său dezbrăcat rămăsese întins pe o scândură, timp de două zile, până când fusese transportat la cimitir. Noi defilam prin faţa lui iar destinul său ne apărea ca o ameninţare, un avertisment faţă de ceea ce se putea întâmpla oricăruia dintre noi, pentru că toţi făceam acelaşi lucru: căram pe umeri grinzi foarte grele şi în orice moment de neatenţie le puteam cădea victime.

Pasiuni deosebite în şcoală nu-mi amintesc să fi avut, în afară de nevoia de a citi poezie, teatru şi filosofie, dar nu în cadrul obligaţiilor şcolare, ci pentru propria mea plăcere. Dexterităţi ca lucrul manual, gimnastica şi muzica îmi stârneau frica, din cauza nepriceperii mele. La lucru manual, unde trebuia să îmbrăcăm sticle în fire împletite de rafie, convenisem cu un coleg să-mi facă el operaţia iar eu îl ajutam la compunere scrisă, la limba română (corupţie în toată regula!). Romanele poliţiste şi de aventuri nu m-au atras, nici filmele de acest gen.

Profesori şi profesori

Unii profesori din clasele inferioare de liceu (gimnaziul de azi) îmi erau simpatici, ca Ioan Alecu, de istorie, Gh. Botezatu, de ştiinţe naturale, Mardare de română, Nisipeanu de chimie; alţii erau comici, ca cel de desen şi caligrafie, Hamza ("Cine n-are condei, cine n-are călimară, afară!") sau cel de muzică, Focşa, cu o colecţie de întrebări standard, care comportau răspunsuri standard şi erau aceleaşi în fiecare clasă (Ce se numeşte sunet? Tot ceea ce auzim, se numeşte sunet. De câte feluri sunt sunetele? De două feluri: muzicale şi nemuzicale sau zgomote. Ce este un sunet muzical? Un sunet care place auzului nostru etc.). Dar era în primul rând teama că sunt suspectat că mă prefac că n-am voce, pentru a nu fi luat la cor, când de fapt chiar nu aveam (şi nu am) voce. Chestia cu corul avea să mă urmărească şi mai târziu. La armată, în 1953, ni s-a spus că soldatul nu trebuie să aibă voce, esenţial este să cânte tare şi, la grămadă, nu se mai observă cine are şi cine nu are voce. În anii '80, profesor universitar fiind, primisem sarcina, ca îndrumător de serie, să recrutez studenţi pentru corul Universităţii, operaţie care s-a dovedit foarte dificilă, iar după ce, cu multă caznă, am reuşit s-o fac, am fost criticat pentru faptul că studenţii pe care-i propusesem nu veneau la repetiţie.

A supravieţui

La liceul evreiesc, aveam mulţi profesori improvizaţi, proveniţi din ingineri, avocaţi, gazetari, medici etc., unii pledând cu patos, alţii mai plictisiţi, dar cu toţii, elevi şi profesori, trăiam aceeaşi îngrijorare privind evoluţia războiului şi şansa de a supravieţui. Serbările şcolare erau încărcate de emoţie. Îmi aduc aminte de succesul pe care-l repurtasem recitând poezia Lumânărică a unui poet local ("O, lumânărică, aş vrea să-mi destăinui / Minunea prin care mai dăinui!"), maestru al fabulei şi al exploatării resurselor prozodice ale limbii române.

Interpretarea teatrală mă atrăgea în mod deosebit în anii de şcoală şi visam să ajung actor, chiar dacă-mi dădeam seama că nu prea am datele fizice necesare; dar ideea de a te transpune în altcineva m-a fascinat şi îmi aduc aminte emoţia pe care am trăit-o la vizionarea primului spectacol de teatru, cu Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, chiar dacă era vorba de o trupă de amatori. Bacăul nu avea pe atunci un teatru permanent. Mă suiam pe un scaun şi declamam din Caragiale, pe care-l savuram. Ştiam pe dinafară numeroase replici din piesele sale şi, de-a lungul vieţii, nu m-am plictisit niciodată revăzând, mereu şi mereu, spectacole cu piesele sale. Nu am devenit actor, în sensul propriu al cuvântului, dar am asimilat teatralitatea existenţei, caracterul ei de spectacol, ştiu acum că şi profesia pe care mi-am ales-o este una care preia tot ceea ce este esenţial într-un spectacol, fapt care face parte din filosofia mea de viaţă.

Descoperind geometriile non-euclidiene

Din materia şcolară nu m-am ales cu nicio pasiune, dar lecturile pe cont propriu m-au orientat spre literatură, teatru şi filosofie, până în primăvara lui 1944, când, descoperind un text despre geometriile ne-euclidiene (ce păcat că în şcoală, nici atunci şi nici acum, elevii nu află despre existenţa lor!) matematica mi s-a revelat în toată splendoarea ei. Aventura neeuclidiană mi s-a părut atât de strâns legată de aventura poetică din adolescenţă, încât de atunci nu le văd decât împreună. Ca matematician, m-am îndepărtat de geometrie, dar recent, în septembrie 2010, ca raportor invitat la o conferinţă internaţională de geometrii ne-euclidiene (la Budapesta şi Târgu-Mureş, pentru a marca 150 de ani de la moartea lui János Bolyai), m-am apropiat din nou de aceste geometrii, de astă dată din perspectiva mult îmbogăţită a perioadei care s-a scurs de atunci.

În arestul poliţiei

Dar momentul iniţial al apropierii mele de geometriile ne-euclidiene a dus şi la un episod dramatic atunci, comic în retrospectivă, în mai 1944. Mă aflam, cu doi prieteni, pe o bancă din faţa primăriei din Bacău şi discutam despre "partizanii geometriilor ne-euclidiene". Un soldat trecuse pe acolo, auzise cuvântul "partizan" şi se duse să ne toarne la poliţie; o patrulă sosise imediat şi ne ridicase. În acel moment, frontul se apropia, era pe la Iaşi, dacă nu mă înşel, şi circula zvonul că bolşevicii lansează partizani cu paraşuta, în spatele frontului. Am fost primiţi cu nişte palme zdravene din partea chestorului Cotisel (pe care îl tot vedeam prin Bucureşti în anii imediat următori războiului) şi separaţi fiecare într-o altă celulă. A urmat o noapte de coşmar, pentru ca a doua zi de dimineaţă să fim luaţi la interogatoriu, fiecare separat, pentru a declara unde sunt ascunşi partizanii bolşevici. Declaraţiile noastre au coincis; era vorba de partizanii geometriilor ne-euclidiene. De fapt, nimeni nu le mai contesta în secolul trecut, dar noi refăceam istoria lor. La 24 de ore după ce fusesem arestaţi, am fost duşi, încolţiţi de baionete cu vârfurile îndreptate spre noi, la Curtea Marţială din Bacău, pentru a fi judecaţi. După vreo două ore am fost eliberaţi, dar ulterior am aflat de la părinţi că se plătise pentru aceasta o sumă importantă. Nu era deloc exclus ca, sub presiunea frontului care se apropia, să fim declaraţi spioni şi executaţi. Poate că a contat şi schimbarea de atitudine a puterii de atunci, într-un moment în care devenise clar că războiul e pierdut.

Puteam fi confundat cu un lucrător de la Salubritate

În ultimele luni înainte de 23 august 1944, prestam muncă obligatorie la o spălătorie chimică şi transportam cu un furgon obiectele de spălat, putând fi uşor confundat cu un lucrător de la Salubritate. Din cetăţean de categoria a doua, m-am trezit peste noapte un cetăţean pur şi simplu, nu-mi venea a crede că a doua zi nu voi mai manipula furgonul.

Am trăit ziua de 23 august 1944 cu bucuria renaşterii, a trezirii dintr-un vis urât, dintr-un coşmar pe care-l credeam fără sfârşit. Gândul nu mi-era la ce va urma, ci la noaptea de care scăpam. România părăsea alianţa cu Hitler şi cu nazismul, priveam cu admiraţie la gestul temerar al Regelui Mihai. Acesta şi Regina mamă Elena (prin atitudinea sa plină de umanitate din timpul celui de al Doilea Război Mondial) au rămas, pentru mine, un model moral. Sloganurile acelui moment, inclusiv ale partidului comunist, erau de laudă a victoriei Aliaţilor împotriva nazismului şi fascismului şi de luptă contra mentalităţii persistente, încă puternic marcată de mişcările de extremă dreaptă care dominaseră viaţa publică a României în cei zece ani premergători lui 1944. Se exprima speranţa că noua orânduire va realiza idealurile de libertate şi de democraţie mult aşteptate. Aceasta era starea de spirit dominantă atunci. Mulţi români aflaţi în afara României se întorceau în ţară, o bună parte din intelectualitate se grăbea să adere la ARLUS, o asociaţie de strângere a legăturilor de prietenie cu Uniunea Sovietică. Citind lista lor, în cartea lui Adrian Cioroianu Pe umerii lui Marx (Editura Curtea Veche, 2005), recunoşti printre ei multe nume ale celor care aveau ulterior să înfunde închisorile comuniste, să fie asasinaţi sau deportaţi. Treptat, speranţele din toamna 1944 s-au risipit, marii mei profesori, ca Stoilow, Miron Nicolescu, Moisil, au trăit dezamăgirea, au plătit cu deteriorarea rapidă a sănătăţii lor şi, în cele din urmă, cu moartea, starea de frustrare pe care o parcurgeau. Idealurile de libertate şi de democraţie aşteptate cu atâta sete după ieşirea din noaptea nazisto-fascistă erau călcate în picioare de noii dictatori comunişti. Intram într-o nouă noapte, de astă dată mai lungă. Dar, în orice condiţii, viaţa trebuia să continue.

Pe primul loc la bacalaureat

Să revenim deci la toamna lui 1944. În septembrie 1944, m-am aflat în faţa unei comisii de bacalaureat conduse de Nicolae Abramescu, profesor de la Universitatea din Cluj, bine cunoscut autor de manuale de matematică. Nu ştiu cum s-a întâmplat că am fost clasificat pe primul loc, fapt care-mi conferea drepturi speciale la intrarea într-o facultate. Mi-a rămas în memorie proba de franceză (oral): "Ce argumente pro sau contra puteţi aduce la parnasianismul lui Baudelaire?" Nu aveam în manual aşa ceva, dar atunci era frecvent, şi la liceu, şi la universitate, să ţi se propună întrebări care cereau o construcţie personală şi era de neconceput să pretinzi că "aşa ceva nu s-a predat".

Repede la Bucureşti

În starea de dezordine care persista în acea toamnă, în care România făcea o schimbare de 180 de grade în orientarea sa militară şi politică, m-am grăbit să ajung la Bucureşti, chiar dacă acest lucru s-a realizat cu un tren de marfă care a avut nevoie de vreo 12 ore pentru a ajunge la destinaţie. Sosit la Bucureşti, am beneficiat de găzduirea pe care mi-a oferit-o fratele meu Marius Mircu, încă de pe atunci un binecunoscut gazetar, într-o mansardă de pe strada Valeriu Branişte, unde el locuia. Nu era prea comod, dar eram fericit că mă aflam în capitala ţării, că puteam vizita diferite facultăţi universitare, pentru a mă decide în alegerea unei specialităţi, a unei profesii. Încercasem să obţin găzduire la un cămin, Vasiliu Bolnavu (din Piaţa Amzei) cred că se chema, dar nu fusesem primit, din considerente de etnie. Ulterior, am primit o cameră la căminul Schuler din apropierea Căii Văcăreşti; aici i-am avut colegi pe viitorul critic de teatru Valentin Silvestru şi, dacă nu mă înşel, şi pe poetul Dan Deşliu.

La căminul de studenţi Matei Voievod

Apoi m-am mutat la Căminul din strada Matei Voievod, unde am avut colegi viitoare celebrităţi, ca scriitorii Ştefan Bănulescu şi Mircea Sântimbreanu şi pe viitorul dirijor al corului Madrigal, Marin Constantin; coleg de cameră la un moment dat cu Constantin Măciucă, ulterior cu un rol important în mişcarea teatrală din România.

Prima vizită, după sosirea mea la Bucureşti, a fost la Facultatea de Ştiinte a Universităţii din Bucureşti, unde panoul cursurilor de matematică m-a atras prin ceea ce bănuiam că se ascunde în ele: analiză infinitesimală, numere transfinite etc. Am ales matematica, nu fără rezerva ca s-ar putea să mă înşel, dar această rezervă a fost înlăturată de îndată ce am audiat primele expuneri ale profesorului Miron Nicolescu; nu întâmplător, de acest profesor m-am ataşat cu deosebire, datorită modului în care m-a convins că atracţia mea pentru procesele cu o infinitate de etape îşi găsea în analiza matematică satisfacţia corespunzătoare. Îmi aduc aminte că din fragedă copilărie eram fascinat de infinitatea şirului numerelor naturale, scriam mereu numere, în ordine crescândă, pe ultima pagină a maculatorului.

Un profesor care mi-a schimbat viaţa: Miron Nicolescu

Dar acelaşi profesor Miron Nicolescu m-a atras şi prin calităţile sale umane. Ulterior aveam să-i devin colaborator apropiat, asistent la catedră, discipol şi doctorand. I-am rămas fidel până la moartea sa (determinată, în mare măsură, de desfiinţarea Institutului de Matematică al Academiei) în 1975, când ocupa înalta poziţie de preşedinte al Academiei Române. O carte care mi-a apărut la scurt timp după dispariţia sa are ca Prefaţă chiar referatul pe care l-a înaintat Editurii Ştiinţifice şi în care o recomanda pentru publicare. M-am considerat toată viaţa discipol al lui Miron Nicolescu. Dar nu a fost singurul meu maestru. Am învăţat mult şi de la alţi profesori ai mei, dintre care pe unul anume doresc să-l scot aici în evidenţă.

Un alt mentor al meu: Grigore C. Moisil

Este vorba de Grigore C. Moisil. Nu i-am urmat niciun curs ca student, deoarece în acea perioadă era ambasador la Ankara. L-am avut însă în comisia în faţa căreia mi-am susţinut lucrarea de diplomă. Vocea sa baritonală, intervenţiile sale decisive în diferite controverse mi-au atras atenţia. Dar înainte de orice m-a atras la Moisil modul în care matematica era mereu plasată într-o perspectivă filosofică şi umană.

În 1953, am trăit un alt moment dramatic. Admis la probele matematice ale intrării la "aspirantura cu scoatere din producţie", cum se numea atunci, după model sovietic, ceea ce azi numim doctorat (titlul de doctor era atunci înlocuit cu cel de candidat în ştiinţe), comisia fiind prezidată de profesorul Simion Stoilow, recunoscut drept matematicianul român în viaţă cel mai prestigios, am fost totuşi respins ulterior, de către serviciul de cadre, din considerente de dosar, deci de ordin politic. Aşa am trecut de la rolul de victimă a discriminării de rasă la acela de victimă a discriminării de clasă, chiar dacă părinţii mei nu erau nici capitalişti, nici moşieri, ci aşa zişi "mici burghezi". Adresa pe care o primisem îmi comunica faptul că "nu puteţi beneficia de calitatea de aspirant cu scoatere din producţie în Republica Populară Română", cu alte cuvinte nu merit ca statul să risipească o bursă pentru unul ca mine. De ce atunci mi-au mai permis să intru în examen? Îmi amintisem de anecdota cu cetăţeanul care, la o propunere de căsătorie, pusese condiţia de a o vedea cum arată goală, dar ulterior a motivat refuzul sub pretextul ca nu îi place nasul. Organele de partid aveau probabil bănuiala nedreptăţii pe care o comiteau şi aşteptau să vadă dacă nu se pot descotorosi de unul ca mine fără a mai recurge la criteriul dosarului.

Ani de prigoană

Dar câţi alţii nu au fost discriminaţi atunci, unii mult mai grav, pe motive de origine socială, de presupuse alte culpe ale unor rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, pentru a nu mai vorbi de cei aruncaţi în închisori. Din lista lor, fac parte mulţi matematicieni români care, ulterior, au căpătat o faimă binemeritată, iar dacă România de ieri nu a ştiut să-i preţuiască, să-i respecte, nici cea de azi, chiar dacă nu-i mai prigoneşte, nu îi recunoaşte aşa cum ei ar merita.

Faptul, în loc să mă descurajeze, m-a îndârjit şi mai mult. Deşi aveam o normă didactică foarte încărcată, mi-am intensificat activitatea de cercetare în analiza reală şi topologie şi numărul publicaţiilor mele în reviste de specialitate creştea semnificativ. Aşa se face că, în 1955, când s-a înfiinţat "aspirantura fără scoatere din producţie", deci în care nu mai beneficiam de o bursă din partea "statului democrat popular", m-am putut înscrie şi eu. Aveam teza aproape gata şi am şi susţinut-o în 1956. Dar trauma a rămas.

Nedreptăţi care te marchează pe viaţă

Nedreptăţile care ţi se fac în copilărie, adolescenţă şi tinereţe te marchează mult mai puternic decât cele care vin mai târziu, când eşti antrenat să te aştepţi la orice. În loc să beneficiez, asemenea celorlalţi colegi care au candidat odată cu mine, de câţiva ani în care să mă pot dedica exclusiv studiului, a trebuit ca, împotriva unor cerinţe elementare de higienă, să intensific eforturile mele, prin învăţare şi cercetare tot mai intense, în condiţiile unei norme didactice grele. Am reuşit să-mi susţin teza de doctorat la numai un an de la primirea mea ca doctorand (nebursier), dar din acea perioadă mi s-a tras contractarea unui ulcer duodenal care m-a urmărit câteva decenii. Momentul care avea să consolideze apropierea mea de Moisil a fost acela al apariţiei lingvisticii matematice, în ultima parte a anilor '50.

Ajutorul lui Alexandru Rosetti

Sprijinul său şi al lingvistului profesor Alexandru Rosetti a favorizat în mod esenţial reuşita aventurii mele universitare de asociere a lingvisticii cu matematica şi este foarte probabil ca acel curs pe care l-am inaugurat în 1960, în colaborare cu lingvistul Emanuel Vasiliu, a fost printre primele în lume în această nouă specialitate. Manualul pe care l-am tipărit în 1963, la Editura Didactică, a fost cerut imediat pentru traducere la Paris şi la New York. Nu ştiu ce invidii erau cât pe-aci să mă priveze de această şansă. Săptămâni de-a rândul, cererea de traducere sosită la Editura Didactică a Ministerului Învăţământului, din partea Editurii Gauthier Villars (Paris), mi-a fost ţinută ascunsă. Într-o seară, când mă aflam la o masă festivă la Casa Universitarilor, Moisil s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche că a aflat cu totul întâmplător despre o cerere de traducere în franceză a cărţii mele de lingvistică matematică şi că mă va pune în legătură cu editura pariziană respectivă. Ulterior, o cerere similară venise de la Academic Press (New York). Eu trimisesem cartea la diferite adrese pe care le consideram potenţial interesate.

Hjelmslev şi Favard salută lingvistica matematică

Chiar dacă era în limba română, terminologia internaţională lăsa uşor să se vadă cu ce anume se ocupă cartea. În fiecare exemplar expediat, era un cupon de confirmare a primirii cărţii. Două dintre aceste cupoane, mi-au rămas în memorie: unul de la marele lingvist danez Louis Hjelmslev, creatorul glossematicii; altul de la matematicianul francez Jean Favard, renumit prin cercetările sale privind funcţiile aproape periodice. Acesta din urmă califica aventura mea drept o etapă superioară de rigoare în lingvistică. Se întâmplau acestea în anul 1963. Hjelmslev avea să moară destul de curând; ceva mai târziu şi Favard. Dar, întâlnindu-mă în decembrie 2009, la Liege, în Belgia, cu lingvistul de origine daneză Per Aage Brandt, actualmente la o universitate americană, acesta mi-a mărturisit că este un discipol al lui Hjelmslev şi că de la acesta aflase despre mine. Probabil că Hjelmslev îi semnalase primirea cărţii mele.

O pată neagră în dosarul meu de cadre

La începutul anilor '60, la scurt timp după moartea tatălui meu, în 1961, mama mea şi sora mea (cu familia ei) au devenit cetăţeni israelieni. Faptul acesta introducea o pată neagră în dosarul meu de cadre. Devenisem lector universitar în 1955, ca rezultat al unei activităţi de cercetare foarte intense, iar în anii '60, lista lucrărilor mele şi impactul lor în lumea specialiştilor deveneau tot mai bogate. Colegii de la catedră, din generaţia mea sau apropiaţi de ea, fuseseră promovaţi la gradul didactic de conferenţiar universitar, dar piatra de moară "cu rude în străinătate" care atârna de dosarul meu mă bloca, făcându-mă inapt de a trece la un grad didactic superior. Abia după 9 ani, în 1964, serviciul de cadre şi partidul fuseseră înduplecate in veto-ul lor şi am devenit conferenţiar universitar. Vedeam că Profesorul meu, Miron Nicolescu, suferea pentru nedreptatea care mi se făcuse şi a reparat-o la prima ocazie: după mai puţin de doi ani, în 1966, am devenit profesor universitar, împreună cu alţi colegi din catedră.

Căsătorit cu Paula Diaconescu

În acelaşi an, m-am căsătorit cu Paula Diaconescu; ea preda Istoria limbii române literare la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Am cunoscut-o încă de la sfârşitul anilor '50, în contactele mele cu lingviştii, desigur, în legătură cu antrenamentul necesar pătrunderii mele în noul domeniu al lingvisticii matematice. Printre lingviştii români, era atunci foarte popular curentul structuralist, o fază preliminară şi o bună poartă de intrare în lingvistica matematică. Încă de la sfârşitul anilor '50, colaboram cu Emanuel Vasiliu, principalul lingvist român promotor al structuralismului şi foarte deschis faţă de procesul de matematizare a lingvisticii. Paula Diaconescu se înscria şi ea în aceeaşi orientare şi tot aşa am colaborat cu alt lingvist remarcabil, Sorin Stati.

Într-o locuinţă improprie

În 1949, locuiam încă la Căminul de studenţi Matei Voievod, dar administraţia Căminului mă somase că, în calitatea mea de absolvent, trebuie să părăsesc Căminul şi să-mi caut o locuinţă. Un coleg de generaţie băcăuan ca şi mine, cadru didactic la Facultatea de Industrie Uşoară a Politehnicii, urma să se mute la Iaşi, unde se deplasa facultatea respectivă, şi îmi oferise camera în care locuia, pe str. Ion Slavici 4. Era la etajul al treilea al unui bloc vechi, având pe acelaşi palier încă două camere, în care locuiau alte persoane. Toţi foloseam aceleaşi dependinţe, dar mie mi se interzisese să folosesc bucătăria, sub pretextul unor reglementari contractuale. Acolo am locuit timp de vreo 15 ani, îmi convenea faptul că ajungeam la facultate în douăzeci de minute mergând pe jos, eram aproape de centrul oraşului, dar depindeam prea mult de vecinii de palier, care organizau petreceri zgomotoase; nu aveam posibilitatea preparării unor mâncăruri dintre cele mai simple, noroc că aveam un reşou pentru prepararea unui ceai sau fierberii unui ou.

Bolnav de ulcer duodenal

În aceste condiţii precare, m-am îmbolnăvit de ulcer duodenal şi ani de-a rândul durerile de stomac mă trezeau noaptea şi mă obligau să iau diverse medicamente. În anii '60, după ce prietenia cu viitoarea mea soţie se consolidase, ea, văzând în ce condiţii trăiesc (nu aveam nici unde studia ca lumea, un birou pe care să-mi aşez hârtiile şi cărţile; stăteam ore în şir prin biblioteci publice, iar vara, în grădini şi parcuri), mi-a spus într-o zi: "Ia-ţi lucrurile şi vino la mine". Ea avea o cameră într-un bloc de pe Şoseaua Viilor 102, construit de Universitate pentru cadrele ei didactice. Dar nici ea nu era independentă, împărţea accesul la baie şi bucătărie cu o altă familie. Era însă un progres faţă de situaţia anterioară: aveam acces la o bucătărie.

Cedând locuinţa lui Nicolae Popescu

Am urmat îndemnul ei şi m-am mutat la ea, cedând camera din Ion Slavici 4 colegului meu, matematicianul Nicolae Popescu (de curând decedat), pentru care aveam o deosebită preţuire, ca matematician şi ca om, şi care, în acel moment, rămăsese fără locuinţă. A locuit acolo o bună bucată de vreme. În ceea ce mă priveşte, am suferit de-a lungul întregii mele tinereţi de lipsa unei locuinţe adecvate. Acest calvar s-a încheiat abia în februarie 1972 (aveam 47 de ani), când am devenit, împreună cu soţia mea, proprietari ai unui apartament la adresa la care locuiesc şi acum. Încercând să recapitulez cum m-am descurcat, constat că am scris partea mea la Manualul de analiză (coautor cu acad. Miron Nicolescu şi prof. Nicolae Dinculeanu) în biroul Catedrei şi în saloanele Casei Universitarilor, unde luam masa; am redactat Lingvistica matematică în biblioteci publice, în special în Biblioteca Facultăţii de Matematică; am scris cărţile mele în engleză şi în franceză publicate în 1967 şi, ulterior, Poetica matematică, publicată în 1970, pe o margine de pat şi un scaun din locuinţa soţiei mele. Era pe atunci obiceiul ca Sindicatul să facă liste de cei cărora urma să li se repartizeze locuinţe în blocuri ale Statului. Dar nu ştiu cum se făcea că, ani de-a rândul, numele meu nu reuşea să ajungă în partea superioară a listei; noroc de Paula Diaconescu.

O carte pentru Academic Press (New York) şi alta pentru Dunod (Paris)

Între timp, lucrurile evoluau rapid în domeniul proaspăt apărut, publicam mereu noi articole, nu mai eram dispus să public o simplă traducere a ediţiei româneşti, ci o variantă cu totul nouă. Am lucrat concomitent la o carte în franceză şi la o alta în engleză, cu teme diferite, dar ambele situate la interferenţa lingvisticii cu matematica. Ele au fost publicate în acelaşi an 1967, una la Dunod, Paris, alta la Academic Press (New York). O combinaţie a lor a apărut în cehă, la Praga, în 1969, iar alta în rusă, în 1970, la Moscova. Dar, încă în 1964, publicasem o nouă carte în româneşte, Gramatici şi automate finite, la Editura Academiei. Cu mare întârziere, de peste un an, am aflat că şi această carte fusese cerută de Academic Press, dar era prea târziu, deoarece între timp apăruseră cărţi în engleză pe teme similare. Pe de altă parte, în colaborare cu Edmond Nicolau şi cu Sorin Stati, am publicat la Editura Ştiinţifică o Introducere în lingvistica matematică, ulterior reluată (în formă revizuită) în italiană (la Bologna) şi în spaniolă (la Barcelona).

Prima călătorie în Occident, pe bază de garanţii

În 1967, ca urmare a publicării cărţii mele la editura pariziană Dunod, prima în colecţia de monografii "Linguistique quantitative", ulterior modificată în Monographies de linguistique mathematique iniţiată de matematicianul Jean Favard, între timp decedat, şi de lingvistul André Martinet, fusesem invitat să particip la lansarea ei. Era un moment de efervescenţă în emergenţa noului domeniu. Pentru mine, însemna o probă de încercare deosebit de dificilă, nu sub aspect ştiinţific, ci din punct de vedere politic. Până atunci, nu mi se permiseseră decât deplasări (de scurtă durată) în ţări socialiste. Depusesem din timp invitaţia de rigoare şi făcusem toate demersurile necesare, dar cererea mea de aprobare, după ce parcursese, cu mari emoţii, primele etape (Facultate, Universitate), se blocase la Minister. Nu primisem răspuns negativ. Mai grav: niciun răspuns. Mai era o lună până la data la care trebuia să mă deplasez la Paris, mai era nevoie şi de viza franceză (în cazul obţinerii aprobării româneşti), care şi ea necesita o anumită aşteptare.

Cui să mă adresez? Am recurs la profesorii mei, care mă susţinuseră şi anterior la momente dificile: Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil, Mihail Neculce. Mai întâi, au intervenit la Comitetul Central al P.C.R., în mod repetat (nici demersul lor nu a reuşit din prima încercare). Li se cerea o anumită garanţie asupra persoanei mele, o nouă incursiune în biografia mea, care părea destul de întortochiată. Din dosarul meu nu lipsea o referire la faptul că recunoscusem frecventarea literaturii decadente de tip Baudelaire. Apoi a fost necesar ca şi eu să mă prezint personal la Comitetul Central, să discut cu diverşi şefi, care să evalueze încrederea pe care mi-o pot acorda. A mai fost nevoie ca invitaţia venită de la francezi să fie şi ea întărită. Totul, pentru aprobarea unei călătorii de două săptămâni în capitala Franţei. Abia cu două săptămâni înainte de data la care trebuia să plec a apărut, în sfârşit, paşaportul cu viza românească de aprobare a deplasării mele, iar în zilele următoare am dus o luptă contra cronometru pentru obţinerea la timp a vizei franceze şi a biletului de călătorie.

Prima spitalizare

În 1968, am reuşit să obţin o a doua aprobare pentru o călătorie de doua săptămâni în Franţa (la o întâlnire de lingvistică matematică). Într-o zi, în urma luării unei aspirine prea puternice, am avut o hemoragie digestivă, care a făcut necesară internarea mea la Spitalul Cochin din Paris. Am rămas acolo vreo zece zile, nu a fost necesară o intervenţie chirurgicală, dar mi s-a prescris un regim alimentar şi un tratament corespunzător. Aceasta avea să fie prima mea spitalizare, urmată, de-a lungul anilor, de mereu altele, pentru lombo-sciatică, pentru ulcer duodenal, pentru paralizie facială periferică, pentru hernie, pentru ocluzie intestinală, pentru a nu mai vorbi de durerile de dinţi, de psoriazis, de carenţe auditive şi vizuale şi de câte altele, care m-au obligat mereu să merg la consultaţii la policlinici şi care mă obligă şi acum să consum zilnic un pumn de medicamente, în lupta mea cu excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Moisil şi Haimovici

Să revin la Moisil. Am scris de multe ori despre această personalitate, fără pereche în cultura românească, dar acum mă voi referi la un aspect special. Moisil a fost coleg la Iaşi cu doi matematicieni care erau fraţi: Mendel şi Adolf Haimovici. Pe acesta din urmă l-am avut profesor la liceu în primul său an de profesorat. După război, amândoi au ajuns profesori la Universitatea din Iaşi, dar drumul până aici a fost lung. Mendel era mai în vârstă. Primele sale tentative de ascensiune universitară începuseră în anii treizeci; era susţinut de mari matematicieni din Iaşi, ca Alexandru Myller şi Octav Mayer, amândoi cu o fibră germană. Dar mereu eşua în aceste încercări. Abia după ce a murit, în februarie 1973, s-a aflat întreaga odisee a lui Mendel Haimovici, în lupta cu fascismul în ascensiune în capitala Moldovei. Un text dactilografiat circula aproape clandestin în anii '50 şi '60; în el se relata tot filmul încercărilor de promovare a lui Mendel Haimovici ca profesor universitar la Iaşi, dar nimeni nu se decidea să-l publice, până când articolul a apărut în revista Flacăra. Autorul articolului era Moisil.

Matematica: un mod de a vedea lumea

De la Moisil am învăţat că matematica este mai mult decât o disciplină; este un mod de a vedea lumea, un mod de a-ţi trăi viaţa. Moisil se identifica cu matematica, el nu făcea matematică de la ora cutare la ora cutare, ci era tot timpul impregnat de gândire matematică. Moisil mi-a dezvăluit acea faţă a matematicii care-i conferă umanitate, pentru ca, ulterior, să aflu că, de fapt, încă de la vechii greci, matematica era văzută ca o disciplină a spiritului. Platon, Kant şi Goethe au fost uniţi prin această idee. Moisil m-a susţinut cu fermitate în proiectul meu de lansare a poeticii matematice, găsind cuvinte de admiraţie şi iubire pentru cartea pe care am publicat-o pe această temă în 1970. Atunci când, în urmă cu vreo trei ani, revista Secolul XXI mi-a solicitat un articol despre relaţia dintre public şi privat, i-am dat pe Moisil şi pe Paul Erdös ca exemple de personalităţi a căror viaţă a fost aproape în întregime publică.

Alţi doi mentori: Stoilow şi Barbilian

Dar tabloul maeştrilor mei ar fi incomplet dacă ar lipsi din el cel puţin încă doi matematicieni: Simion Stoilow şi Dan Barbilian. Primul mi-a dezvăluit perspectiva teoretică în matematică şi în ştiinţă, în general; al doilea, m-a condus în laboratorul de lucru al matematicianului, acolo unde deosebirea dintre matematică şi artă dispare.

În perioada în care eram implicat în asocierea matematicii cu arta, s-a produs vizita la Bucureşti a lui Yehudi Menuhin. L-am întâlnit la o recepţie şi i-am vorbit despre lucrările de diplomă ale unor studenţi de la matematică, pe teme de muzică, de exemplu, structurile ritmice sau melodice ale muzicii lui Palestrina, gramatica muzicală a menuetului, gândirea modală în muzică, rolul calculatorului electronic în compoziţia muzicală, aspectul grafic şi geo metric al relaţiilor timp-frecvenţă, aspectul topologic al structurilor sonore etc. Colaborarea matematicienilor şi informaticienilor cu muzicieni de cea mai bună calitate începuse la noi în ţară încă de pe vremea când trăia Moisil, care era vizitat la Centrul de calcul al Universităţii din Bucureşti de compozitori de talia lui Aurel Stroe, cu care informaticianul Stelian Niculescu realizase o colaborare interesantă. Au urmat apoi lungile dialoguri cu compozitori ca Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Nicolae Brânduş, Lucian Meţianu, Octavian Nemescu, Corneliu Cezar, cu dirijorul Mihai Brediceanu pe teme la interferenţa muzicii cu lingvistica, matematica şi informatica şi cu profesorul Dinu Ciocan, de la Conservatorul Ciprian Porumbescu, de la care au venit probleme punctuale de interes pentru o abordare interdisciplinară.

O întâlnire fastă: Yehudi Menuhin

Despre toate acestea i-am vorbit lui Yehudi Menuhin şi am fost fericit să constat interesul său pentru aceste probleme, rugându-mă chiar să-l ţin la curent cu evoluţia acestor cercetări. Adevărul este că abia după acea convorbire cu Menuhin colaborarea studenţilor mei cu muzicieni s-a intensificat şi a mers spre straturi mai profunde. Pentru a da un singur exemplu, mă voi referi la colaborarea dintre Anatol Vieru şi tânărul matematician Dan Vuza, pe care am relatat-o în Artă şi ştiinţă. A fost pentru mine o experienţă deosebit de semnificativă, care mi-a arătat cât de plin de consecinţe poate fi faptul de a-i semnala unui tânăr, la momentul potrivit, o informaţie care corespunde aşteptărilor sale. Tocmai publicase Vieru Cartea modurilor, în care dezvolta ideea gândirii intervalice în muzică. Îl cunoşteam bine pe Vuza, ştiam ce fel de matematică îl atrage, ştiam că primise o educaţie muzicală în copilărie şi simţeam că era potenţial deschis unei posibile joncţiuni între cele două pasiuni ale sale. Vieru avea un stil foarte convenabil unui matematician, el avea capacitatea de a prezenta o problemă muzicală într-o formă foarte apropiată de aceea în care ea poate fi preluată de matematician şi dusă mai departe. Nu m-am înşelat. Am pus în mâinile lui Vuza cartea lui Vieru şi timp de câţiva ani Vuza s-a dedicat dezvoltării consecinţelor matematice ale ideilor lui Vieru, rezultatele sale fiind publicate într-un şir de mai multe articole, unele în reviste de matematică, altele în reviste de teorie muzicală. Dialogul Vieru-Vuza a avut un deosebit ecou printre specialişti. Câtă dreptate avea Pitagora, să asocieze matematica şi muzica, văzând-o pe fiecare dintre ele prin cealaltă!

Valoarea unui gest

Pot da şi alte exemple în care un gest inspirat a determinat orientarea unui tânăr pentru o lungă perioadă a carierei sale ştiinţifice. Lui Cristian Calude i-am semnalat o problemă de logică matematică pe care o primisem de la Moisil, între timp decedat; această problemă a determinat orientarea de o viaţă a tânărului de atunci, care între timp a devenit un specialist reputat în materie. Unui alt tânăr, Vasile Ene, i-am pus în mână o anumită revistă de analiză matematică, publicată în USA, o revistă foarte exigentă. Ştacheta pe care această revistă o indică devenise pentru Ene un reper; din acel moment, toate rezultatele sale au fost publicate în revista respectivă, chiar dacă uneori i se trimitea textul la refăcut, uneori de două ori. S-a întâmplat ca Ene să moară la o vârstă tânără iar revista americană respectivă a creat un fond în memoria lui Vasile Ene, în vederea finanţării participării unor tineri români la întâlniri ştiinţifice de profil.

Între ordine şi dezordine

Matematica are darul de a-ţi ordona viaţa, dar ea nu poate elimina surpriza inerentă existenţei umane. Dacă Octavian Paler considera că fiecare om are haosul său, îl voi completa cu observaţia că o anumită dezordine este inevitabilă. În ceea ce mă priveşte, pe cât de ordonat am fost în consemnarea în caiete speciale, ajunse acum la aproape 190, a rezultatelor mele şi a drumului lor în lume, pe atât de dezordonat am fost şi am rămas în materie de hârtii care-mi intră în casă şi în capacitatea de a mă dezbăra la timp de cele inutile. Ori de câte ori am încercat să fac o operaţie de triere a hârtiilor şi obiectelor acumulate, m-am trezit cufundat în tot felul de dileme în a decide dacă un anume petec de hârtie sau un anume obiect aparent derizoriu mai merită să fie păstrat. Mereu am impresia că mă voi întoarce la ele, dar decalajul dintre aşteptări şi împliniri se măreşte necontenit; nu renunţăm, în credinţa naivă, dar atât de vitală, că vom trăi la infinit. Numai o mică parte din proiecte prind viaţă iar acestea nu sunt selectate totdeauna după importanţa lor, ci după împrejurări. Dar avem nevoie de o stare de spirit care să nu ne arunce în panică şi care să ne hrănească iluzia că vom trăi măcar atâta vreme cât vom mai avea ceva de spus sau de făcut.

Revelaţia anilor din urmă

Anii din urmă mi-au adus satisfacţia unor reacţii interesante la acţiunea mea educativă, desfăşurată pe parcursul a peste 60 de ani, şi la activitatea mea de cercetare, la fel de longevivă. M-am redescoperit în reacţiile celorlalţi iar portretul care mi s-a configurat astfel diferă uneori esenţial de cel pe care mi-l confecţionasem. Memoria mea se vede acum surprinsă, de cele mai multe ori într-un mod plăcut, de aflarea locului meu în memoria altora. Cartea de faţă este o mărturie în această privinţă. Faţă de frustrările prin care am trecut într-o perioadă a istoriei dintre cele mai frământate şi mai tragice, anii din urmă mi-au adus în bună măsură mesajul de omenie de care aveam atâta nevoie. Desigur, nu ignor plusul de reverenţă şi de bunăvoinţă care caracterizează mesajele aniversare, dar, chiar reducând în mod corespunzător anvergura lor encomiastică, substanţa lor nu poate înşela. De altfel, o bună parte din mesaje provine din aprecieri făcute "în zile de lucru", nu "în zile de sărbătoare".

*

Dar câţi oameni dragi s-au stins şi această carte nu i-a mai putut cuprinde!

Dincolo de acest regret, cartea reprezintă pentru mine un izvor de mulţumire şi de bucurie, dar şi de răspundere faţă de atâţia oameni cărora le întorc acum dragostea mea.

Mulţumesc, Editura Spandugino, pentru acest Dar!

(Solomon Marcus, Bucureşti, 10 noiembrie 2010)