Întâlniri cu Solomon Marcus

Solomon Marcus
Întâlniri cu Solomon Marcus
Editura Spandugino, 2011

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

De la provocări, spaime şi traume la mulţumire şi bucurie

Pisica de la fereastră

Din cea mai fragedă copilărie, îmi amintesc imaginea unei pisici care mă privea de la fereastra unei case, iar eu exclamam, arătând cu degetul spre ea: "mâţa geam!"; privirea ei felină m-a marcat, am rămas de-a lungul anilor într-o contemplare fără sfârşit a misterului din ochii acestui mamifer, mister care a atras interesul atâtor poeţi. Apoi îmi amintesc o trăsură cu cai, în care mă aflam şi strigam: "cade calul!" Astea se întâmplau când aveam vreo trei-patru ani. De pe la cinci-şase ani, mi-l amintesc pe tatăl meu, făcând rugăciuni dimineaţa şi înainte de fiecare masă. Plătea un bătrân bigot, care trebuia să mă înveţe şi pe mine să fac la fel, dar greu mă culegea de pe stradă, unde participam cu pasiune la tot felul de jocuri cu alţi copii. Apoi, când reuşea să mă aducă în casă şi să mă pună să repet după el slovele citite, la un moment dat adormea de oboseală iar eu mă enervam de plictiseală, deoarece nu mi se explica niciodată înţelesul celor citite. De sărbători, eram adus la templu, unde ritualul la care participam mai degrabă mă amuza decât să mă emoţioneze; îmi amintesc, de exemplu, modul în care, din când în când, bărbaţii, aşezaţi la parter, strigau femeilor de la balcon, să facă linişte. Nici profesorul de religie din primele clase de liceu, rabinul Blank, nu m-a interesat. Dar succesorul său, Alexandru Safran (viitorul şef rabin al evreilor din România, apoi şef rabin al Genevei, în Elveţia), care mi-a fost în 1938 (deci când aveam 13 ani) profesor de religie la Liceul Ferdinand din Bacău, s-a remarcat printr-o calitate intelectuală deosebită.

De ce, între ei, părinţii vorbeau altă limbă decât cu noi, copiii?

Părinţii mei vorbeau între ei mai mult în idiş, despre care, peste ani, mi-am dat seama că era o modificare a limbii germane; dar cu noi, copiii, vorbeau numai în limba română. Această separare de cod semnaliza, pentru mine, faptul că ceea ce ei discutau avea un caracter confidenţial. Am căpătat o vagă cunoaştere, mai degrabă pasivă, a limbii idiş, mai cu seamă în situaţiile în care tatăl meu o certa pe mama mea iar ea suporta în tăcere. Am avut însă prilejul să gust resursele de umor ale acestei limbi, ascunse în construcţii narative şi dramatice de mare subtilitate. Cearta, gluma şi dragostea mi s-au părut a fi cele trei împrejurări decisive în testarea însuşirii unei limbi şi aveam să verific acest lucru de mai multe ori, de-a lungul anilor.

Tatăl meu a eşuat în încercarea de a mă convinge să practic diferitele ritualuri religioase, mai cu seamă urmare a legământului de la vârsta de 13 ani, dar nu a conştientizat acest eşec; pentru a-l menaja, eu îl asiguram, cu complicitatea mamei, mult mai înţelegătoare, că îi aplic sfaturile întocmai. Fiorul existenţial mi s-a revelat însă dintr-o altă direcţie, aceea a poeziei unor Eminescu, Hugo, Poe, Goethe, Rilke, Arghezi, Blaga, Barbu, Baudelaire, Mallarmé. Am retrăit acest fior în prezenţa unor construcţii ale spiritului pe care le-am contemplat în matematică, în muzică, în filosofie şi în alte zone ale culturii; nu mai puţin, în momente unice ale existenţei mele, care nu a fost lipsită de situaţii dramatice. Îmi aduc aminte de un moment în care, împreună cu câţiva prieteni, mă aflam în mijlocul munţilor, era seară şi nu mai găseam drumul. Teama că vom fi înghiţiţi de acea noapte sfâşietor de frumoasă ne cuprinsese pe toţi.

Prima zi la grădiniţă

Mi-au rămas în memorie unele evenimente: prima zi la grădiniţă de pe strada Negel din Bacău, unde mergeam cu un coşuleţ, dar nu mai ţin minte ce se afla în el; prima zi la şcoala de pe Calea Oituz din Bacău şi întâlnirea cu învăţătorul Davidescu, în faţa căruia am contemplat şi apoi am experimentat tăbliţa cu mărgele care mă fermecau prin varietatea culorilor; prima pedeapsă corporală aplicată cu varga unui elev, în faţa unei clase de copii încremeniţi de emoţie (nu bănuiam atunci că mă aflam în faţa unui palid început al unui şir de acte de violenţă incomparabil mai grave, la care urmam să fiu martor sau victimă în anii care aveau să urmeze); prima folosire a condeiului şi călimării (sub groaza de a nu păta cu cerneală caietul sau propriile mele mâini, act imediat sancţionat de învăţător); teama de a nu distinge corect şi spontan între stânga şi dreapta (mai cu seamă la orele de gimnastică, unde comenzile implicând această distincţie erau frecvente); teama de a nu citi corect ceasul (când învăţătorul Davidescu mă trimise să văd cât arată ceasul mare de pe coridor, pentru a şti dacă a venit momentul recreaţiei, l-am rugat pe omul de serviciu să mă ajute).

Primii ani de sărăcie şi furtună

Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa în anii treizeci ai secolului al XX-lea, când starea materială a părinţilor mei se deteriora tot mai mult, mă obişnuisem să folosesc hainele rămase de la fraţii mei mai mari, iar în afara unei călătorii cu părinţii, la Borsec, la vârsta de 4 sau 5 ani, şi a unei excursii de o zi la Cheile Bicazului (unde aveam să revin cu prilejul excursiei care a încheiat al Patrulea Congres al Matematicienilor Români, 1956, prilej cu care am intrat în discuţie cu Paul Erdös, deja o celebritate matematică, iar uimitoarea sa lipsă de sensibilitate la frumuseţile naturii s-a manifestat în favoarea genezei articolului meu în colaborare cu el, deci a privilegiului meu de a avea numărul Erdös unu) cu fratele meu Marcel (ulterior scriitorul Marcel Marcian), nu am mai părăsit Bacăul, oraşul meu natal, până

în toamna lui 1944 (cu excepţia unei perioade de muncă forţată în judeţul Putna, în 1941-1942). Mă antrenasem în a-mi petrece iernile geroase şi verile caniculare pe aceeaşi uliţă a copilăriei, care şi azi se numeşte strada Iernii, o stradă care atunci era pentru mine un întreg univers (ţineam şi un ziar al străzii, atât de intensă mi se părea viaţa acolo), dar recent, când am revizitat-o, mi-a apărut cu totul derizorie. În copilărie, strada conta prin nenumăratele jocuri pe care le practicam, prin prelungirea lor în reverie şi visare, dar toate s-au destrămat ulterior şi încercarea de a recupera universul de imaginaţie de atunci nu mă va părăsi niciodată.

Am fost un elev cu rezultate inegale

În clasa a doua de liceu, am rămas repetent (la profesorul Pintilie Radu) din cauză că nu am putut recita până la capăt poezia (destul de lungă, avându-l ca autor pe un anume Carp) "Rândunel" ("Din călătoria-i lungă / Rândunel se-ntoarse-acasă..."), capotând astfel exact la o disciplină (limba şi literatura română) care, peste ani, avea să-mi aducă mari satisfacţii şi un succes profesional deloc neglijabil. Diploma mea de bacalaureat reflectă acest comportament discontinuu: pe o pagină scrie că am fost clasificat pe primul loc, din 156 de candidaţi, dar pe verso, unde se indică notele primite în ultimele patru clase de liceu, se constată că notele de 9 şi de 10 alternează în mod echilibrat cu cele de 6, 7 şi 8.

N-am putut deveni croitor

Atunci când, în clasa a doua, am rămas repetent, tatăl meu, crezând că într-adevăr nu sunt bun de şcoală, a vrut să mă antreneze în meseria sa de croitor. A pornit prin a mă învăţa mânuirea foarfecelui, dar după ce a constatat incapacitatea mea de a asimila această primă lecţie, a decis că nu sunt bun de nimic. Însă fratele meu, Marcel, s-a dus şi m-a reînscris în clasa a doua B (repetenţii din a II-a A erau trecuţi la B). Timp de două săptămâni nu am mai ieşit din casă, de teamă că mă vor arata copii cu degetul: re-pe-ten-tul. Şi în clasa a II-a B am trăit un moment periculos. Dirigintele Săndulache (profesor de matematică) ne-a cerut să răspundem în scris, fără obligaţia de a ne semna, ce părere avem despre profesorii noştri, insistând asupra faptului că nu trebuie să ne temem de a formula opinii negative şi că nu riscăm vreo sancţiune pentru aprecierile exprimate. Am luat în serios această invitaţie şi am scris (cum auzisem de la alţii) că profesorul de română Sendrea a primit nota doi la examenul de capacitate. Deşi nu m-am semnat, am fost recunoscut. Dar, independent de aceasta, la invitaţia dirigintelui: "Să se scoale în picioare cel care şi-a permis...", am confirmat în faţa întregii clase că sunt autorul acelei necuviinţe. La replica mea privind angajamentul său de a nu ne sancţiona, răspunsul a fost: "Bine, bine, dar nici chiar aşa!"

Eliminat pentru o săptămână

Am fost eliminat pentru o săptămână şi, împreună cu tatăl meu, am venit acasă la diriginte (la chemarea sa), pentru explicaţii. Îmi aduc aminte că în grădina casei respective un copil nou născut se legăna într-o copaie; acest copil avea să-mi devină student la Universitatea din Bucureşti, dar cel puţin de la mine el n-a aflat niciodată despre întâmplarea mea cu tatăl său şi nici nu a suportat vreo răzbunare. În urmă cu câţiva ani, m-a abordat la o întâlnire la Uniunea Scriitorilor şi mi-a spus că e pensionar. În cariera mea didactică, am preluat numai parţial ideea fostului meu diriginte; nevoia de a afla părerea studenţilor despre prestaţia mea (nu şi a colegilor mei) la curs sau seminar nu m-a părăsit niciodată, am practicat-o cu multe serii de studenţi şi mi-a folosit. Am întâlnit-o de altfel, în diferite variante, în multe universităţi străine.

Exclus din şcoală pentru patru ani

Anii '40 au constituit un şoc. În vara anului 1940, tocmai reuşisem la examenul de capacitate (admiterea în ciclul superior al liceului Ferdinand) şi aşteptam cu înfrigurare reînceperea vieţii şcolare, când a venit legea de discriminare rasială care avea să dureze până la 23 august 1944 şi care mă împiedica să-mi valorific examenul câştigat, fiind exclus, ca necreştin, din toate şcolile de stat. A fost o mare decepţie, o traumă care m-a marcat la vârsta cea mai sensibilă, aceea a adolescenţei.

Spre deosebire de alţi elevi, care se bucurau când venea vacanţa, eu mă bucuram când ea se sfârşea. Mă bucuram, pentru că începea şcoala; de data aceasta însă, nu şi pentru mine. A durat un timp până s-a înfiinţat un liceu evreiesc, pe care l-am urmat în perioada 1940-1944; nu a fost nici mai bun, nici mai rău decât cel anterior, dar presiunea psihologică a războiului şi munca forţată pe care a trebuit s-o efectuez, primejdia deportării sau masacrării, aşa cum se întâmplase la Iaşi, în vara anului 1941, au imprimat acelor ani un dramatism cu consecinţe majore pentru tot restul vieţii. Statutul de om respins, marginalizat, de categoria a doua, de om căruia i se impune un complex de vinovăţie, la o vârstă de maximă sensibilitate şi vulnerabilitate, ca aceea a adolescentului care eram, l-am resimţit ca o traumă cu efect pe termen lung.

M-am aruncat în braţele unei Românii care mă respingea

În aceste condiţii de tensiune psihologică, de spaimă aproape continuă, m-am refugiat în literatură (în poezie, în mod special) şi în filosofie. Descopeream, cu înalte satisfacţii spirituale, pe marii scriitori români. Căzusem bolnav de Eminescu, îi citeam cu patimă pe Caragiale, Creangă, Arghezi, Blaga, Barbu şi, prin ei, mă aruncam în braţele unei Românii care, la acea oră, mă respingea.

Şcoala urmată cu întreruperi, în condiţii de izolare socială, îmi oferea, din când în când, momente de emoţie. De exemplu, aveam un profesor de latină bătrân, Wachsman, care venea la ore direct de la piaţă, unde-şi făcea cumpărăturile. Uneori avea într-un coş o gâscă vie, pe care o aşeza sub catedră în timpul orei. În timp ce noi citeam din clasicii latini, gâsca ne acompania iar profesorul o certa, invitând-o la tăcere. Clasa pufnea în râs, profesorul, absorbit de lecţia pe care o preda, ne privea năuc, întreaga scenă de umor involuntar mărturisea despre mizeria nemeritată a acestui profesor onest şi naiv. Regăseam clipe plăcute la limba şi literatura română, cu surorile Zaharia, la germană, cu d-na Hirschsohn, la istorie, cu Voledi. Dar nu acelaşi lucru se întâmpla la matematică, unde directorul Wagner se complăcea în calcule fără şir şi în căutări în table de logaritmi care mă exasperau.

Cărând pe umeri grinzi de beton

Amintiri teribile păstrez de la munca forţată pe care am prestat-o la Detaşamentul 2 Grinzi Beton, Doaga-Putna. Nu pot uita scena morţii unui coleg doborât de o grindă pe care trebuia s-o transporte. Cadavrul său dezbrăcat rămăsese întins pe o scândură, timp de două zile, până când fusese transportat la cimitir. Noi defilam prin faţa lui iar destinul său ne apărea ca o ameninţare, un avertisment faţă de ceea ce se putea întâmpla oricăruia dintre noi, pentru că toţi făceam acelaşi lucru: căram pe umeri grinzi foarte grele şi în orice moment de neatenţie le puteam cădea victime.

Pasiuni deosebite în şcoală nu-mi amintesc să fi avut, în afară de nevoia de a citi poezie, teatru şi filosofie, dar nu în cadrul obligaţiilor şcolare, ci pentru propria mea plăcere. Dexterităţi ca lucrul manual, gimnastica şi muzica îmi stârneau frica, din cauza nepriceperii mele. La lucru manual, unde trebuia să îmbrăcăm sticle în fire împletite de rafie, convenisem cu un coleg să-mi facă el operaţia iar eu îl ajutam la compunere scrisă, la limba română (corupţie în toată regula!). Romanele poliţiste şi de aventuri nu m-au atras, nici filmele de acest gen.

Profesori şi profesori

Unii profesori din clasele inferioare de liceu (gimnaziul de azi) îmi erau simpatici, ca Ioan Alecu, de istorie, Gh. Botezatu, de ştiinţe naturale, Mardare de română, Nisipeanu de chimie; alţii erau comici, ca cel de desen şi caligrafie, Hamza ("Cine n-are condei, cine n-are călimară, afară!") sau cel de muzică, Focşa, cu o colecţie de întrebări standard, care comportau răspunsuri standard şi erau aceleaşi în fiecare clasă (Ce se numeşte sunet? Tot ceea ce auzim, se numeşte sunet. De câte feluri sunt sunetele? De două feluri: muzicale şi nemuzicale sau zgomote. Ce este un sunet muzical? Un sunet care place auzului nostru etc.). Dar era în primul rând teama că sunt suspectat că mă prefac că n-am voce, pentru a nu fi luat la cor, când de fapt chiar nu aveam (şi nu am) voce. Chestia cu corul avea să mă urmărească şi mai târziu. La armată, în 1953, ni s-a spus că soldatul nu trebuie să aibă voce, esenţial este să cânte tare şi, la grămadă, nu se mai observă cine are şi cine nu are voce. În anii '80, profesor universitar fiind, primisem sarcina, ca îndrumător de serie, să recrutez studenţi pentru corul Universităţii, operaţie care s-a dovedit foarte dificilă, iar după ce, cu multă caznă, am reuşit s-o fac, am fost criticat pentru faptul că studenţii pe care-i propusesem nu veneau la repetiţie.

A supravieţui

La liceul evreiesc, aveam mulţi profesori improvizaţi, proveniţi din ingineri, avocaţi, gazetari, medici etc., unii pledând cu patos, alţii mai plictisiţi, dar cu toţii, elevi şi profesori, trăiam aceeaşi îngrijorare privind evoluţia războiului şi şansa de a supravieţui. Serbările şcolare erau încărcate de emoţie. Îmi aduc aminte de succesul pe care-l repurtasem recitând poezia Lumânărică a unui poet local ("O, lumânărică, aş vrea să-mi destăinui / Minunea prin care mai dăinui!"), maestru al fabulei şi al exploatării resurselor prozodice ale limbii române.

Interpretarea teatrală mă atrăgea în mod deosebit în anii de şcoală şi visam să ajung actor, chiar dacă-mi dădeam seama că nu prea am datele fizice necesare; dar ideea de a te transpune în altcineva m-a fascinat şi îmi aduc aminte emoţia pe care am trăit-o la vizionarea primului spectacol de teatru, cu Omul care a văzut moartea de Victor Eftimiu, chiar dacă era vorba de o trupă de amatori. Bacăul nu avea pe atunci un teatru permanent. Mă suiam pe un scaun şi declamam din Caragiale, pe care-l savuram. Ştiam pe dinafară numeroase replici din piesele sale şi, de-a lungul vieţii, nu m-am plictisit niciodată revăzând, mereu şi mereu, spectacole cu piesele sale. Nu am devenit actor, în sensul propriu al cuvântului, dar am asimilat teatralitatea existenţei, caracterul ei de spectacol, ştiu acum că şi profesia pe care mi-am ales-o este una care preia tot ceea ce este esenţial într-un spectacol, fapt care face parte din filosofia mea de viaţă.

Descoperind geometriile non-euclidiene

Din materia şcolară nu m-am ales cu nicio pasiune, dar lecturile pe cont propriu m-au orientat spre literatură, teatru şi filosofie, până în primăvara lui 1944, când, descoperind un text despre geometriile ne-euclidiene (ce păcat că în şcoală, nici atunci şi nici acum, elevii nu află despre existenţa lor!) matematica mi s-a revelat în toată splendoarea ei. Aventura neeuclidiană mi s-a părut atât de strâns legată de aventura poetică din adolescenţă, încât de atunci nu le văd decât împreună. Ca matematician, m-am îndepărtat de geometrie, dar recent, în septembrie 2010, ca raportor invitat la o conferinţă internaţională de geometrii ne-euclidiene (la Budapesta şi Târgu-Mureş, pentru a marca 150 de ani de la moartea lui János Bolyai), m-am apropiat din nou de aceste geometrii, de astă dată din perspectiva mult îmbogăţită a perioadei care s-a scurs de atunci.

În arestul poliţiei

Dar momentul iniţial al apropierii mele de geometriile ne-euclidiene a dus şi la un episod dramatic atunci, comic în retrospectivă, în mai 1944. Mă aflam, cu doi prieteni, pe o bancă din faţa primăriei din Bacău şi discutam despre "partizanii geometriilor ne-euclidiene". Un soldat trecuse pe acolo, auzise cuvântul "partizan" şi se duse să ne toarne la poliţie; o patrulă sosise imediat şi ne ridicase. În acel moment, frontul se apropia, era pe la Iaşi, dacă nu mă înşel, şi circula zvonul că bolşevicii lansează partizani cu paraşuta, în spatele frontului. Am fost primiţi cu nişte palme zdravene din partea chestorului Cotisel (pe care îl tot vedeam prin Bucureşti în anii imediat următori războiului) şi separaţi fiecare într-o altă celulă. A urmat o noapte de coşmar, pentru ca a doua zi de dimineaţă să fim luaţi la interogatoriu, fiecare separat, pentru a declara unde sunt ascunşi partizanii bolşevici. Declaraţiile noastre au coincis; era vorba de partizanii geometriilor ne-euclidiene. De fapt, nimeni nu le mai contesta în secolul trecut, dar noi refăceam istoria lor. La 24 de ore după ce fusesem arestaţi, am fost duşi, încolţiţi de baionete cu vârfurile îndreptate spre noi, la Curtea Marţială din Bacău, pentru a fi judecaţi. După vreo două ore am fost eliberaţi, dar ulterior am aflat de la părinţi că se plătise pentru aceasta o sumă importantă. Nu era deloc exclus ca, sub presiunea frontului care se apropia, să fim declaraţi spioni şi executaţi. Poate că a contat şi schimbarea de atitudine a puterii de atunci, într-un moment în care devenise clar că războiul e pierdut.

Puteam fi confundat cu un lucrător de la Salubritate

În ultimele luni înainte de 23 august 1944, prestam muncă obligatorie la o spălătorie chimică şi transportam cu un furgon obiectele de spălat, putând fi uşor confundat cu un lucrător de la Salubritate. Din cetăţean de categoria a doua, m-am trezit peste noapte un cetăţean pur şi simplu, nu-mi venea a crede că a doua zi nu voi mai manipula furgonul.

Am trăit ziua de 23 august 1944 cu bucuria renaşterii, a trezirii dintr-un vis urât, dintr-un coşmar pe care-l credeam fără sfârşit. Gândul nu mi-era la ce va urma, ci la noaptea de care scăpam. România părăsea alianţa cu Hitler şi cu nazismul, priveam cu admiraţie la gestul temerar al Regelui Mihai. Acesta şi Regina mamă Elena (prin atitudinea sa plină de umanitate din timpul celui de al Doilea Război Mondial) au rămas, pentru mine, un model moral. Sloganurile acelui moment, inclusiv ale partidului comunist, erau de laudă a victoriei Aliaţilor împotriva nazismului şi fascismului şi de luptă contra mentalităţii persistente, încă puternic marcată de mişcările de extremă dreaptă care dominaseră viaţa publică a României în cei zece ani premergători lui 1944. Se exprima speranţa că noua orânduire va realiza idealurile de libertate şi de democraţie mult aşteptate. Aceasta era starea de spirit dominantă atunci. Mulţi români aflaţi în afara României se întorceau în ţară, o bună parte din intelectualitate se grăbea să adere la ARLUS, o asociaţie de strângere a legăturilor de prietenie cu Uniunea Sovietică. Citind lista lor, în cartea lui Adrian Cioroianu Pe umerii lui Marx (Editura Curtea Veche, 2005), recunoşti printre ei multe nume ale celor care aveau ulterior să înfunde închisorile comuniste, să fie asasinaţi sau deportaţi. Treptat, speranţele din toamna 1944 s-au risipit, marii mei profesori, ca Stoilow, Miron Nicolescu, Moisil, au trăit dezamăgirea, au plătit cu deteriorarea rapidă a sănătăţii lor şi, în cele din urmă, cu moartea, starea de frustrare pe care o parcurgeau. Idealurile de libertate şi de democraţie aşteptate cu atâta sete după ieşirea din noaptea nazisto-fascistă erau călcate în picioare de noii dictatori comunişti. Intram într-o nouă noapte, de astă dată mai lungă. Dar, în orice condiţii, viaţa trebuia să continue.

Pe primul loc la bacalaureat

Să revenim deci la toamna lui 1944. În septembrie 1944, m-am aflat în faţa unei comisii de bacalaureat conduse de Nicolae Abramescu, profesor de la Universitatea din Cluj, bine cunoscut autor de manuale de matematică. Nu ştiu cum s-a întâmplat că am fost clasificat pe primul loc, fapt care-mi conferea drepturi speciale la intrarea într-o facultate. Mi-a rămas în memorie proba de franceză (oral): "Ce argumente pro sau contra puteţi aduce la parnasianismul lui Baudelaire?" Nu aveam în manual aşa ceva, dar atunci era frecvent, şi la liceu, şi la universitate, să ţi se propună întrebări care cereau o construcţie personală şi era de neconceput să pretinzi că "aşa ceva nu s-a predat".

Repede la Bucureşti

În starea de dezordine care persista în acea toamnă, în care România făcea o schimbare de 180 de grade în orientarea sa militară şi politică, m-am grăbit să ajung la Bucureşti, chiar dacă acest lucru s-a realizat cu un tren de marfă care a avut nevoie de vreo 12 ore pentru a ajunge la destinaţie. Sosit la Bucureşti, am beneficiat de găzduirea pe care mi-a oferit-o fratele meu Marius Mircu, încă de pe atunci un binecunoscut gazetar, într-o mansardă de pe strada Valeriu Branişte, unde el locuia. Nu era prea comod, dar eram fericit că mă aflam în capitala ţării, că puteam vizita diferite facultăţi universitare, pentru a mă decide în alegerea unei specialităţi, a unei profesii. Încercasem să obţin găzduire la un cămin, Vasiliu Bolnavu (din Piaţa Amzei) cred că se chema, dar nu fusesem primit, din considerente de etnie. Ulterior, am primit o cameră la căminul Schuler din apropierea Căii Văcăreşti; aici i-am avut colegi pe viitorul critic de teatru Valentin Silvestru şi, dacă nu mă înşel, şi pe poetul Dan Deşliu.

La căminul de studenţi Matei Voievod

Apoi m-am mutat la Căminul din strada Matei Voievod, unde am avut colegi viitoare celebrităţi, ca scriitorii Ştefan Bănulescu şi Mircea Sântimbreanu şi pe viitorul dirijor al corului Madrigal, Marin Constantin; coleg de cameră la un moment dat cu Constantin Măciucă, ulterior cu un rol important în mişcarea teatrală din România.

Prima vizită, după sosirea mea la Bucureşti, a fost la Facultatea de Ştiinte a Universităţii din Bucureşti, unde panoul cursurilor de matematică m-a atras prin ceea ce bănuiam că se ascunde în ele: analiză infinitesimală, numere transfinite etc. Am ales matematica, nu fără rezerva ca s-ar putea să mă înşel, dar această rezervă a fost înlăturată de îndată ce am audiat primele expuneri ale profesorului Miron Nicolescu; nu întâmplător, de acest profesor m-am ataşat cu deosebire, datorită modului în care m-a convins că atracţia mea pentru procesele cu o infinitate de etape îşi găsea în analiza matematică satisfacţia corespunzătoare. Îmi aduc aminte că din fragedă copilărie eram fascinat de infinitatea şirului numerelor naturale, scriam mereu numere, în ordine crescândă, pe ultima pagină a maculatorului.

Un profesor care mi-a schimbat viaţa: Miron Nicolescu

Dar acelaşi profesor Miron Nicolescu m-a atras şi prin calităţile sale umane. Ulterior aveam să-i devin colaborator apropiat, asistent la catedră, discipol şi doctorand. I-am rămas fidel până la moartea sa (determinată, în mare măsură, de desfiinţarea Institutului de Matematică al Academiei) în 1975, când ocupa înalta poziţie de preşedinte al Academiei Române. O carte care mi-a apărut la scurt timp după dispariţia sa are ca Prefaţă chiar referatul pe care l-a înaintat Editurii Ştiinţifice şi în care o recomanda pentru publicare. M-am considerat toată viaţa discipol al lui Miron Nicolescu. Dar nu a fost singurul meu maestru. Am învăţat mult şi de la alţi profesori ai mei, dintre care pe unul anume doresc să-l scot aici în evidenţă.

Un alt mentor al meu: Grigore C. Moisil

Este vorba de Grigore C. Moisil. Nu i-am urmat niciun curs ca student, deoarece în acea perioadă era ambasador la Ankara. L-am avut însă în comisia în faţa căreia mi-am susţinut lucrarea de diplomă. Vocea sa baritonală, intervenţiile sale decisive în diferite controverse mi-au atras atenţia. Dar înainte de orice m-a atras la Moisil modul în care matematica era mereu plasată într-o perspectivă filosofică şi umană.

În 1953, am trăit un alt moment dramatic. Admis la probele matematice ale intrării la "aspirantura cu scoatere din producţie", cum se numea atunci, după model sovietic, ceea ce azi numim doctorat (titlul de doctor era atunci înlocuit cu cel de candidat în ştiinţe), comisia fiind prezidată de profesorul Simion Stoilow, recunoscut drept matematicianul român în viaţă cel mai prestigios, am fost totuşi respins ulterior, de către serviciul de cadre, din considerente de dosar, deci de ordin politic. Aşa am trecut de la rolul de victimă a discriminării de rasă la acela de victimă a discriminării de clasă, chiar dacă părinţii mei nu erau nici capitalişti, nici moşieri, ci aşa zişi "mici burghezi". Adresa pe care o primisem îmi comunica faptul că "nu puteţi beneficia de calitatea de aspirant cu scoatere din producţie în Republica Populară Română", cu alte cuvinte nu merit ca statul să risipească o bursă pentru unul ca mine. De ce atunci mi-au mai permis să intru în examen? Îmi amintisem de anecdota cu cetăţeanul care, la o propunere de căsătorie, pusese condiţia de a o vedea cum arată goală, dar ulterior a motivat refuzul sub pretextul ca nu îi place nasul. Organele de partid aveau probabil bănuiala nedreptăţii pe care o comiteau şi aşteptau să vadă dacă nu se pot descotorosi de unul ca mine fără a mai recurge la criteriul dosarului.

Ani de prigoană

Dar câţi alţii nu au fost discriminaţi atunci, unii mult mai grav, pe motive de origine socială, de presupuse alte culpe ale unor rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, pentru a nu mai vorbi de cei aruncaţi în închisori. Din lista lor, fac parte mulţi matematicieni români care, ulterior, au căpătat o faimă binemeritată, iar dacă România de ieri nu a ştiut să-i preţuiască, să-i respecte, nici cea de azi, chiar dacă nu-i mai prigoneşte, nu îi recunoaşte aşa cum ei ar merita.

Faptul, în loc să mă descurajeze, m-a îndârjit şi mai mult. Deşi aveam o normă didactică foarte încărcată, mi-am intensificat activitatea de cercetare în analiza reală şi topologie şi numărul publicaţiilor mele în reviste de specialitate creştea semnificativ. Aşa se face că, în 1955, când s-a înfiinţat "aspirantura fără scoatere din producţie", deci în care nu mai beneficiam de o bursă din partea "statului democrat popular", m-am putut înscrie şi eu. Aveam teza aproape gata şi am şi susţinut-o în 1956. Dar trauma a rămas.

Nedreptăţi care te marchează pe viaţă

Nedreptăţile care ţi se fac în copilărie, adolescenţă şi tinereţe te marchează mult mai puternic decât cele care vin mai târziu, când eşti antrenat să te aştepţi la orice. În loc să beneficiez, asemenea celorlalţi colegi care au candidat odată cu mine, de câţiva ani în care să mă pot dedica exclusiv studiului, a trebuit ca, împotriva unor cerinţe elementare de higienă, să intensific eforturile mele, prin învăţare şi cercetare tot mai intense, în condiţiile unei norme didactice grele. Am reuşit să-mi susţin teza de doctorat la numai un an de la primirea mea ca doctorand (nebursier), dar din acea perioadă mi s-a tras contractarea unui ulcer duodenal care m-a urmărit câteva decenii. Momentul care avea să consolideze apropierea mea de Moisil a fost acela al apariţiei lingvisticii matematice, în ultima parte a anilor '50.

Ajutorul lui Alexandru Rosetti

Sprijinul său şi al lingvistului profesor Alexandru Rosetti a favorizat în mod esenţial reuşita aventurii mele universitare de asociere a lingvisticii cu matematica şi este foarte probabil ca acel curs pe care l-am inaugurat în 1960, în colaborare cu lingvistul Emanuel Vasiliu, a fost printre primele în lume în această nouă specialitate. Manualul pe care l-am tipărit în 1963, la Editura Didactică, a fost cerut imediat pentru traducere la Paris şi la New York. Nu ştiu ce invidii erau cât pe-aci să mă priveze de această şansă. Săptămâni de-a rândul, cererea de traducere sosită la Editura Didactică a Ministerului Învăţământului, din partea Editurii Gauthier Villars (Paris), mi-a fost ţinută ascunsă. Într-o seară, când mă aflam la o masă festivă la Casa Universitarilor, Moisil s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit la ureche că a aflat cu totul întâmplător despre o cerere de traducere în franceză a cărţii mele de lingvistică matematică şi că mă va pune în legătură cu editura pariziană respectivă. Ulterior, o cerere similară venise de la Academic Press (New York). Eu trimisesem cartea la diferite adrese pe care le consideram potenţial interesate.

Hjelmslev şi Favard salută lingvistica matematică

Chiar dacă era în limba română, terminologia internaţională lăsa uşor să se vadă cu ce anume se ocupă cartea. În fiecare exemplar expediat, era un cupon de confirmare a primirii cărţii. Două dintre aceste cupoane, mi-au rămas în memorie: unul de la marele lingvist danez Louis Hjelmslev, creatorul glossematicii; altul de la matematicianul francez Jean Favard, renumit prin cercetările sale privind funcţiile aproape periodice. Acesta din urmă califica aventura mea drept o etapă superioară de rigoare în lingvistică. Se întâmplau acestea în anul 1963. Hjelmslev avea să moară destul de curând; ceva mai târziu şi Favard. Dar, întâlnindu-mă în decembrie 2009, la Liege, în Belgia, cu lingvistul de origine daneză Per Aage Brandt, actualmente la o universitate americană, acesta mi-a mărturisit că este un discipol al lui Hjelmslev şi că de la acesta aflase despre mine. Probabil că Hjelmslev îi semnalase primirea cărţii mele.

O pată neagră în dosarul meu de cadre

La începutul anilor '60, la scurt timp după moartea tatălui meu, în 1961, mama mea şi sora mea (cu familia ei) au devenit cetăţeni israelieni. Faptul acesta introducea o pată neagră în dosarul meu de cadre. Devenisem lector universitar în 1955, ca rezultat al unei activităţi de cercetare foarte intense, iar în anii '60, lista lucrărilor mele şi impactul lor în lumea specialiştilor deveneau tot mai bogate. Colegii de la catedră, din generaţia mea sau apropiaţi de ea, fuseseră promovaţi la gradul didactic de conferenţiar universitar, dar piatra de moară "cu rude în străinătate" care atârna de dosarul meu mă bloca, făcându-mă inapt de a trece la un grad didactic superior. Abia după 9 ani, în 1964, serviciul de cadre şi partidul fuseseră înduplecate in veto-ul lor şi am devenit conferenţiar universitar. Vedeam că Profesorul meu, Miron Nicolescu, suferea pentru nedreptatea care mi se făcuse şi a reparat-o la prima ocazie: după mai puţin de doi ani, în 1966, am devenit profesor universitar, împreună cu alţi colegi din catedră.

Căsătorit cu Paula Diaconescu

În acelaşi an, m-am căsătorit cu Paula Diaconescu; ea preda Istoria limbii române literare la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. Am cunoscut-o încă de la sfârşitul anilor '50, în contactele mele cu lingviştii, desigur, în legătură cu antrenamentul necesar pătrunderii mele în noul domeniu al lingvisticii matematice. Printre lingviştii români, era atunci foarte popular curentul structuralist, o fază preliminară şi o bună poartă de intrare în lingvistica matematică. Încă de la sfârşitul anilor '50, colaboram cu Emanuel Vasiliu, principalul lingvist român promotor al structuralismului şi foarte deschis faţă de procesul de matematizare a lingvisticii. Paula Diaconescu se înscria şi ea în aceeaşi orientare şi tot aşa am colaborat cu alt lingvist remarcabil, Sorin Stati.

Într-o locuinţă improprie

În 1949, locuiam încă la Căminul de studenţi Matei Voievod, dar administraţia Căminului mă somase că, în calitatea mea de absolvent, trebuie să părăsesc Căminul şi să-mi caut o locuinţă. Un coleg de generaţie băcăuan ca şi mine, cadru didactic la Facultatea de Industrie Uşoară a Politehnicii, urma să se mute la Iaşi, unde se deplasa facultatea respectivă, şi îmi oferise camera în care locuia, pe str. Ion Slavici 4. Era la etajul al treilea al unui bloc vechi, având pe acelaşi palier încă două camere, în care locuiau alte persoane. Toţi foloseam aceleaşi dependinţe, dar mie mi se interzisese să folosesc bucătăria, sub pretextul unor reglementari contractuale. Acolo am locuit timp de vreo 15 ani, îmi convenea faptul că ajungeam la facultate în douăzeci de minute mergând pe jos, eram aproape de centrul oraşului, dar depindeam prea mult de vecinii de palier, care organizau petreceri zgomotoase; nu aveam posibilitatea preparării unor mâncăruri dintre cele mai simple, noroc că aveam un reşou pentru prepararea unui ceai sau fierberii unui ou.

Bolnav de ulcer duodenal

În aceste condiţii precare, m-am îmbolnăvit de ulcer duodenal şi ani de-a rândul durerile de stomac mă trezeau noaptea şi mă obligau să iau diverse medicamente. În anii '60, după ce prietenia cu viitoarea mea soţie se consolidase, ea, văzând în ce condiţii trăiesc (nu aveam nici unde studia ca lumea, un birou pe care să-mi aşez hârtiile şi cărţile; stăteam ore în şir prin biblioteci publice, iar vara, în grădini şi parcuri), mi-a spus într-o zi: "Ia-ţi lucrurile şi vino la mine". Ea avea o cameră într-un bloc de pe Şoseaua Viilor 102, construit de Universitate pentru cadrele ei didactice. Dar nici ea nu era independentă, împărţea accesul la baie şi bucătărie cu o altă familie. Era însă un progres faţă de situaţia anterioară: aveam acces la o bucătărie.

Cedând locuinţa lui Nicolae Popescu

Am urmat îndemnul ei şi m-am mutat la ea, cedând camera din Ion Slavici 4 colegului meu, matematicianul Nicolae Popescu (de curând decedat), pentru care aveam o deosebită preţuire, ca matematician şi ca om, şi care, în acel moment, rămăsese fără locuinţă. A locuit acolo o bună bucată de vreme. În ceea ce mă priveşte, am suferit de-a lungul întregii mele tinereţi de lipsa unei locuinţe adecvate. Acest calvar s-a încheiat abia în februarie 1972 (aveam 47 de ani), când am devenit, împreună cu soţia mea, proprietari ai unui apartament la adresa la care locuiesc şi acum. Încercând să recapitulez cum m-am descurcat, constat că am scris partea mea la Manualul de analiză (coautor cu acad. Miron Nicolescu şi prof. Nicolae Dinculeanu) în biroul Catedrei şi în saloanele Casei Universitarilor, unde luam masa; am redactat Lingvistica matematică în biblioteci publice, în special în Biblioteca Facultăţii de Matematică; am scris cărţile mele în engleză şi în franceză publicate în 1967 şi, ulterior, Poetica matematică, publicată în 1970, pe o margine de pat şi un scaun din locuinţa soţiei mele. Era pe atunci obiceiul ca Sindicatul să facă liste de cei cărora urma să li se repartizeze locuinţe în blocuri ale Statului. Dar nu ştiu cum se făcea că, ani de-a rândul, numele meu nu reuşea să ajungă în partea superioară a listei; noroc de Paula Diaconescu.

O carte pentru Academic Press (New York) şi alta pentru Dunod (Paris)

Între timp, lucrurile evoluau rapid în domeniul proaspăt apărut, publicam mereu noi articole, nu mai eram dispus să public o simplă traducere a ediţiei româneşti, ci o variantă cu totul nouă. Am lucrat concomitent la o carte în franceză şi la o alta în engleză, cu teme diferite, dar ambele situate la interferenţa lingvisticii cu matematica. Ele au fost publicate în acelaşi an 1967, una la Dunod, Paris, alta la Academic Press (New York). O combinaţie a lor a apărut în cehă, la Praga, în 1969, iar alta în rusă, în 1970, la Moscova. Dar, încă în 1964, publicasem o nouă carte în româneşte, Gramatici şi automate finite, la Editura Academiei. Cu mare întârziere, de peste un an, am aflat că şi această carte fusese cerută de Academic Press, dar era prea târziu, deoarece între timp apăruseră cărţi în engleză pe teme similare. Pe de altă parte, în colaborare cu Edmond Nicolau şi cu Sorin Stati, am publicat la Editura Ştiinţifică o Introducere în lingvistica matematică, ulterior reluată (în formă revizuită) în italiană (la Bologna) şi în spaniolă (la Barcelona).

Prima călătorie în Occident, pe bază de garanţii

În 1967, ca urmare a publicării cărţii mele la editura pariziană Dunod, prima în colecţia de monografii "Linguistique quantitative", ulterior modificată în Monographies de linguistique mathematique iniţiată de matematicianul Jean Favard, între timp decedat, şi de lingvistul André Martinet, fusesem invitat să particip la lansarea ei. Era un moment de efervescenţă în emergenţa noului domeniu. Pentru mine, însemna o probă de încercare deosebit de dificilă, nu sub aspect ştiinţific, ci din punct de vedere politic. Până atunci, nu mi se permiseseră decât deplasări (de scurtă durată) în ţări socialiste. Depusesem din timp invitaţia de rigoare şi făcusem toate demersurile necesare, dar cererea mea de aprobare, după ce parcursese, cu mari emoţii, primele etape (Facultate, Universitate), se blocase la Minister. Nu primisem răspuns negativ. Mai grav: niciun răspuns. Mai era o lună până la data la care trebuia să mă deplasez la Paris, mai era nevoie şi de viza franceză (în cazul obţinerii aprobării româneşti), care şi ea necesita o anumită aşteptare.

Cui să mă adresez? Am recurs la profesorii mei, care mă susţinuseră şi anterior la momente dificile: Miron Nicolescu, Gr. C. Moisil, Mihail Neculce. Mai întâi, au intervenit la Comitetul Central al P.C.R., în mod repetat (nici demersul lor nu a reuşit din prima încercare). Li se cerea o anumită garanţie asupra persoanei mele, o nouă incursiune în biografia mea, care părea destul de întortochiată. Din dosarul meu nu lipsea o referire la faptul că recunoscusem frecventarea literaturii decadente de tip Baudelaire. Apoi a fost necesar ca şi eu să mă prezint personal la Comitetul Central, să discut cu diverşi şefi, care să evalueze încrederea pe care mi-o pot acorda. A mai fost nevoie ca invitaţia venită de la francezi să fie şi ea întărită. Totul, pentru aprobarea unei călătorii de două săptămâni în capitala Franţei. Abia cu două săptămâni înainte de data la care trebuia să plec a apărut, în sfârşit, paşaportul cu viza românească de aprobare a deplasării mele, iar în zilele următoare am dus o luptă contra cronometru pentru obţinerea la timp a vizei franceze şi a biletului de călătorie.

Prima spitalizare

În 1968, am reuşit să obţin o a doua aprobare pentru o călătorie de doua săptămâni în Franţa (la o întâlnire de lingvistică matematică). Într-o zi, în urma luării unei aspirine prea puternice, am avut o hemoragie digestivă, care a făcut necesară internarea mea la Spitalul Cochin din Paris. Am rămas acolo vreo zece zile, nu a fost necesară o intervenţie chirurgicală, dar mi s-a prescris un regim alimentar şi un tratament corespunzător. Aceasta avea să fie prima mea spitalizare, urmată, de-a lungul anilor, de mereu altele, pentru lombo-sciatică, pentru ulcer duodenal, pentru paralizie facială periferică, pentru hernie, pentru ocluzie intestinală, pentru a nu mai vorbi de durerile de dinţi, de psoriazis, de carenţe auditive şi vizuale şi de câte altele, care m-au obligat mereu să merg la consultaţii la policlinici şi care mă obligă şi acum să consum zilnic un pumn de medicamente, în lupta mea cu excesul de sare, zahăr şi grăsimi.

Moisil şi Haimovici

Să revin la Moisil. Am scris de multe ori despre această personalitate, fără pereche în cultura românească, dar acum mă voi referi la un aspect special. Moisil a fost coleg la Iaşi cu doi matematicieni care erau fraţi: Mendel şi Adolf Haimovici. Pe acesta din urmă l-am avut profesor la liceu în primul său an de profesorat. După război, amândoi au ajuns profesori la Universitatea din Iaşi, dar drumul până aici a fost lung. Mendel era mai în vârstă. Primele sale tentative de ascensiune universitară începuseră în anii treizeci; era susţinut de mari matematicieni din Iaşi, ca Alexandru Myller şi Octav Mayer, amândoi cu o fibră germană. Dar mereu eşua în aceste încercări. Abia după ce a murit, în februarie 1973, s-a aflat întreaga odisee a lui Mendel Haimovici, în lupta cu fascismul în ascensiune în capitala Moldovei. Un text dactilografiat circula aproape clandestin în anii '50 şi '60; în el se relata tot filmul încercărilor de promovare a lui Mendel Haimovici ca profesor universitar la Iaşi, dar nimeni nu se decidea să-l publice, până când articolul a apărut în revista Flacăra. Autorul articolului era Moisil.

Matematica: un mod de a vedea lumea

De la Moisil am învăţat că matematica este mai mult decât o disciplină; este un mod de a vedea lumea, un mod de a-ţi trăi viaţa. Moisil se identifica cu matematica, el nu făcea matematică de la ora cutare la ora cutare, ci era tot timpul impregnat de gândire matematică. Moisil mi-a dezvăluit acea faţă a matematicii care-i conferă umanitate, pentru ca, ulterior, să aflu că, de fapt, încă de la vechii greci, matematica era văzută ca o disciplină a spiritului. Platon, Kant şi Goethe au fost uniţi prin această idee. Moisil m-a susţinut cu fermitate în proiectul meu de lansare a poeticii matematice, găsind cuvinte de admiraţie şi iubire pentru cartea pe care am publicat-o pe această temă în 1970. Atunci când, în urmă cu vreo trei ani, revista Secolul XXI mi-a solicitat un articol despre relaţia dintre public şi privat, i-am dat pe Moisil şi pe Paul Erdös ca exemple de personalităţi a căror viaţă a fost aproape în întregime publică.

Alţi doi mentori: Stoilow şi Barbilian

Dar tabloul maeştrilor mei ar fi incomplet dacă ar lipsi din el cel puţin încă doi matematicieni: Simion Stoilow şi Dan Barbilian. Primul mi-a dezvăluit perspectiva teoretică în matematică şi în ştiinţă, în general; al doilea, m-a condus în laboratorul de lucru al matematicianului, acolo unde deosebirea dintre matematică şi artă dispare.

În perioada în care eram implicat în asocierea matematicii cu arta, s-a produs vizita la Bucureşti a lui Yehudi Menuhin. L-am întâlnit la o recepţie şi i-am vorbit despre lucrările de diplomă ale unor studenţi de la matematică, pe teme de muzică, de exemplu, structurile ritmice sau melodice ale muzicii lui Palestrina, gramatica muzicală a menuetului, gândirea modală în muzică, rolul calculatorului electronic în compoziţia muzicală, aspectul grafic şi geo metric al relaţiilor timp-frecvenţă, aspectul topologic al structurilor sonore etc. Colaborarea matematicienilor şi informaticienilor cu muzicieni de cea mai bună calitate începuse la noi în ţară încă de pe vremea când trăia Moisil, care era vizitat la Centrul de calcul al Universităţii din Bucureşti de compozitori de talia lui Aurel Stroe, cu care informaticianul Stelian Niculescu realizase o colaborare interesantă. Au urmat apoi lungile dialoguri cu compozitori ca Ştefan Niculescu, Anatol Vieru, Nicolae Brânduş, Lucian Meţianu, Octavian Nemescu, Corneliu Cezar, cu dirijorul Mihai Brediceanu pe teme la interferenţa muzicii cu lingvistica, matematica şi informatica şi cu profesorul Dinu Ciocan, de la Conservatorul Ciprian Porumbescu, de la care au venit probleme punctuale de interes pentru o abordare interdisciplinară.

O întâlnire fastă: Yehudi Menuhin

Despre toate acestea i-am vorbit lui Yehudi Menuhin şi am fost fericit să constat interesul său pentru aceste probleme, rugându-mă chiar să-l ţin la curent cu evoluţia acestor cercetări. Adevărul este că abia după acea convorbire cu Menuhin colaborarea studenţilor mei cu muzicieni s-a intensificat şi a mers spre straturi mai profunde. Pentru a da un singur exemplu, mă voi referi la colaborarea dintre Anatol Vieru şi tânărul matematician Dan Vuza, pe care am relatat-o în Artă şi ştiinţă. A fost pentru mine o experienţă deosebit de semnificativă, care mi-a arătat cât de plin de consecinţe poate fi faptul de a-i semnala unui tânăr, la momentul potrivit, o informaţie care corespunde aşteptărilor sale. Tocmai publicase Vieru Cartea modurilor, în care dezvolta ideea gândirii intervalice în muzică. Îl cunoşteam bine pe Vuza, ştiam ce fel de matematică îl atrage, ştiam că primise o educaţie muzicală în copilărie şi simţeam că era potenţial deschis unei posibile joncţiuni între cele două pasiuni ale sale. Vieru avea un stil foarte convenabil unui matematician, el avea capacitatea de a prezenta o problemă muzicală într-o formă foarte apropiată de aceea în care ea poate fi preluată de matematician şi dusă mai departe. Nu m-am înşelat. Am pus în mâinile lui Vuza cartea lui Vieru şi timp de câţiva ani Vuza s-a dedicat dezvoltării consecinţelor matematice ale ideilor lui Vieru, rezultatele sale fiind publicate într-un şir de mai multe articole, unele în reviste de matematică, altele în reviste de teorie muzicală. Dialogul Vieru-Vuza a avut un deosebit ecou printre specialişti. Câtă dreptate avea Pitagora, să asocieze matematica şi muzica, văzând-o pe fiecare dintre ele prin cealaltă!

Valoarea unui gest

Pot da şi alte exemple în care un gest inspirat a determinat orientarea unui tânăr pentru o lungă perioadă a carierei sale ştiinţifice. Lui Cristian Calude i-am semnalat o problemă de logică matematică pe care o primisem de la Moisil, între timp decedat; această problemă a determinat orientarea de o viaţă a tânărului de atunci, care între timp a devenit un specialist reputat în materie. Unui alt tânăr, Vasile Ene, i-am pus în mână o anumită revistă de analiză matematică, publicată în USA, o revistă foarte exigentă. Ştacheta pe care această revistă o indică devenise pentru Ene un reper; din acel moment, toate rezultatele sale au fost publicate în revista respectivă, chiar dacă uneori i se trimitea textul la refăcut, uneori de două ori. S-a întâmplat ca Ene să moară la o vârstă tânără iar revista americană respectivă a creat un fond în memoria lui Vasile Ene, în vederea finanţării participării unor tineri români la întâlniri ştiinţifice de profil.

Între ordine şi dezordine

Matematica are darul de a-ţi ordona viaţa, dar ea nu poate elimina surpriza inerentă existenţei umane. Dacă Octavian Paler considera că fiecare om are haosul său, îl voi completa cu observaţia că o anumită dezordine este inevitabilă. În ceea ce mă priveşte, pe cât de ordonat am fost în consemnarea în caiete speciale, ajunse acum la aproape 190, a rezultatelor mele şi a drumului lor în lume, pe atât de dezordonat am fost şi am rămas în materie de hârtii care-mi intră în casă şi în capacitatea de a mă dezbăra la timp de cele inutile. Ori de câte ori am încercat să fac o operaţie de triere a hârtiilor şi obiectelor acumulate, m-am trezit cufundat în tot felul de dileme în a decide dacă un anume petec de hârtie sau un anume obiect aparent derizoriu mai merită să fie păstrat. Mereu am impresia că mă voi întoarce la ele, dar decalajul dintre aşteptări şi împliniri se măreşte necontenit; nu renunţăm, în credinţa naivă, dar atât de vitală, că vom trăi la infinit. Numai o mică parte din proiecte prind viaţă iar acestea nu sunt selectate totdeauna după importanţa lor, ci după împrejurări. Dar avem nevoie de o stare de spirit care să nu ne arunce în panică şi care să ne hrănească iluzia că vom trăi măcar atâta vreme cât vom mai avea ceva de spus sau de făcut.

Revelaţia anilor din urmă

Anii din urmă mi-au adus satisfacţia unor reacţii interesante la acţiunea mea educativă, desfăşurată pe parcursul a peste 60 de ani, şi la activitatea mea de cercetare, la fel de longevivă. M-am redescoperit în reacţiile celorlalţi iar portretul care mi s-a configurat astfel diferă uneori esenţial de cel pe care mi-l confecţionasem. Memoria mea se vede acum surprinsă, de cele mai multe ori într-un mod plăcut, de aflarea locului meu în memoria altora. Cartea de faţă este o mărturie în această privinţă. Faţă de frustrările prin care am trecut într-o perioadă a istoriei dintre cele mai frământate şi mai tragice, anii din urmă mi-au adus în bună măsură mesajul de omenie de care aveam atâta nevoie. Desigur, nu ignor plusul de reverenţă şi de bunăvoinţă care caracterizează mesajele aniversare, dar, chiar reducând în mod corespunzător anvergura lor encomiastică, substanţa lor nu poate înşela. De altfel, o bună parte din mesaje provine din aprecieri făcute "în zile de lucru", nu "în zile de sărbătoare".

*

Dar câţi oameni dragi s-au stins şi această carte nu i-a mai putut cuprinde!

Dincolo de acest regret, cartea reprezintă pentru mine un izvor de mulţumire şi de bucurie, dar şi de răspundere faţă de atâţia oameni cărora le întorc acum dragostea mea.

Mulţumesc, Editura Spandugino, pentru acest Dar!

(Solomon Marcus, Bucureşti, 10 noiembrie 2010)