Zgomotul şi furia

William Faulkner
Zgomotul şi furia
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Mircea Ivănescu



*****
Intro

În Zgomotul şi furia, William Faulkner înfăţişează drama familiei Compson şi dă viaţă unora dintre cele mai frumoase personaje ale literaturii universale: rebela Caddy, Benjy copilul perpetuu, nevroticul Quentin, cinicul Jason şi Dilsey, servitoarea de culoare, cel mai moral şi uman personaj al acestui roman.

Povestea plină de taine a lui Faulkner, care se limpezeşte şi capătă sens abia în ultimele pagini, nu evocă doar istoria unei familii tulburate, cândva parte a aristocraţiei, ci surprinde tot ce are mai profund Sudul American, captiv încă într-un trecut de care nu se poate desprinde.

Romanul este considerat o capodoperă, dincolo de rolul semnificativ pe care l-a jucat în cariera lui Faulkner, laureat al Premiului Nobel şi unul dintre cei mai inovatori romancieri din istoria literaturii. Modern Libray a clasat Zgomotul şi furia pe locul şase în Topul 100 al celor mai bune cărţi scrise în limba engleză în secolul XX.

"Criticii şi cititorii îl recunosc pe Faulkner ca pe cel mai bun scriitor american al secolului XX, depăşindu-i pe Hemingway şi pe Fitzgerald." (Harold Bloom)

Partea a doua

2 iunie 1910

Când umbra crucii ferestrei apărea pe perdele ştiam că e între şapte şi opt şi atunci intram iarăşi în timp, auzind ceasul. Era ceasul bunicului şi când tata mi l-a dăruit, mi-a spus: Quentin, îţi dăruiesc mausoleul tuturor speranţelor şi dorinţelor; e mai degrabă chinuitor de probabil că ai să-l foloseşti ca să obţii o reducto absurdum a tuturor experienţelor omeneşti, care n-or să se potrivească cu nevoile tale personale mai bine decât cu ale lui sau ale tatălui său. Ţi-l dăruiesc nu ca să-ţi amintească de timp, ci ca să-l poţi uita când şi când, câte o clipă, şi să nu-ţi cheltuieşti forţele încercând să-l înfrângi. Pentru că nici o bătălie nu e câştigată vreodată, mi-a spus. Nici măcar nu mai există bătălii. Câmpul de luptă nu face altceva decât să-i dezvăluie omului propria lui nebunie şi deznădejde, şi victoria este o iluzie a filozofilor şi a nebunilor.

Era sprijinit de cutia cu gulere şi eu stăteam lungit în pat ascultându-l. Auzindu-l adică, fiindcă nu cred că cineva ascultă în mod conştient ceasul de la mână sau de pe masă. Nici n-ai nevoie. Poţi să-i uiţi ticăitul multă vreme şi pe urmă, într-o secundă de tic-tac, poate să-ţi nască în minte suita neîntreruptă, lungă şi descrescătoare a timpului pe care nu l-ai auzit. Cum spunea tata că în razele lungi şi singuratice de lumină ai putea parcă să-l vezi mergând pe Isus. Şi pe bunul Sfânt Francisc, care vorbea despre Surioara Moartea şi care nici n-a avut soră.

Prin perete am auzit arcurile patului lui Shreve şi apoi papucii lui târşâindu-se pe duşumea. M-am sculat din pat şi m-am dus până la masa de toaletă şi mi-am alunecat mâna pe tăblia ei până când am găsit ceasul şi l-am întors cu faţa în jos şi m-am dus înapoi în pat. Însă umbra crucii ferestrei era mai departe acolo şi acuma învăţasem s-o calculez aproape minut cu minut, aşa că ar fi trebuit să mă întorc cu spatele la ea, simţind cum îmi zvâcnesc ochii pe care îi aveau animalele în ceafă când ceafa era deasupra. Ce ajungi să regreţi sunt întotdeauna obişnuinţele de lenevie. Tata a spus asta. Că de fapt Cristos nici n-a fost răstignit; a fost pur şi simplu ros de ticăitul minuţios al unor rotiţe. Care nici n-a avut soră.

Aşa că atunci când am ştiut că n-am să mai văd umbra, am început să mă întreb cât o fi ceasul. Tata spunea că speculaţia asta constantă cu privire la poziţia acelor mecanice pe un cadran arbitrar este un simptom al unei funcţii mentale. Excrement, spunea tata, ca şi sudoarea. Şi eu spunând Chiar că mă întreb. Dă-i înainte şi-ntreabă-te.

Dacă ar fi fost cer înnourat m-aş fi putut uita pe fereastră, gândindu-mă la ce spunea el despre obişnuinţele de lenevie. Gândindu-mă c-ar fi plăcut pentru ei la New London dacă ar ţine vremea aşa. Şi de ce n-ar ţine? Luna mireselor, vocea care a suflat. Ea a ieşit fugind din oglindă, din miresmele dense. Trandafiri. Trandafiri. Domnul şi Doamna Jason Richmond Compson anunţă căsătoria fii. Trandafiri. Nu feciorelnici ca lemnul-câinelui. Am spus că am săvârşit incestul, tată, am spus. Trandafiri. Cu viclenie şi seninătate. Dacă frecventezi cursurile la Harvard un an, dar nu vezi regatele, ar trebui să ţi se dea banii înapoi. Mai bine dă-i-i lui Jason. Dă-i lui Jason un an la Harvard.

Shreve se oprise în uşă, punându-şi gulerul, şi ochelarii îi sclipeau trandafirii ca şi cum i-ar fi spălat când se spălase pe faţă. "Chiuleşti în dimineaţa asta?"
"E chiar aşa de târziu?"
S-a uitat la ceas. "Sună în două minute."
"Nu mi-am dat seama că-i atât de târziu." Îşi privea încă ceasul şi gura începuse să-i formeze cuvintele. "Are să trebuiască să mă grăbesc. Nu pot să-mi mai permit să mai lipsesc. Decanul mi-a spus săptămâna trecută..." Şi-a pus ceasul la loc în buzunar. Atunci am tăcut.
"Pune-ţi pantalonii şi dă-i drumul", mi-a spus. A plecat. M-am sculat şi m-am învârtit prin cameră, ascultându-l prin perete. A intrat în salonaş, mergând spre uşă.
"Nu eşti gata?"
"Nu încă. Fugi tu. Te ajung."

A ieşit. Uşa s-a închis. Paşii i s-au îndepărtat pe coridor. Apoi am auzit iarăşi ceasul. Am terminat cu învârtitul prin cameră şi m-am dus la fereastră şi am tras perdelele la o parte şi i-am privit cum aleargă spre capelă, aceiaşi, luptându-se cu aceleaşi mâneci largi greoaie, cu aceleaşi cărţi şi gulere fluturând în vânt ca rămăşiţele dintr-un naufragiu, şi Spoade. Spunea că Shreve e bărbatul meu. Lăsaţi-l în pace, a spus Shreve, dacă e destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, cui ce-i pasă. În Sud ţi-e ruşine că eşti virgin. Băieţi. Bărbaţi. Mint cu toţii. Fiindcă pentru femei are mai puţină importanţă, mi-a spus tata. Spunea că bărbaţii au inventat virginitatea, nu femeile. Tata spunea că ea e ca şi moartea: doar o stare în care-i laşi pe alţii, şi eu am spus: Dar să crezi că nu contează, şi el a spus: Asta-i partea tristă cu toate lucrurile, nu numai cu virginitatea, şi eu am spus: Dar de ce nu s-a putut să fi fost eu şi nu ea care să nu mai fie virgină, şi el a spus: Şi din cauza asta-i totul tristeţe; pentru nimic nu face să te zbaţi să-l schimbi, şi Shreve a spus: Dacă-i destul de deştept să nu umble după nişte putori murdare, şi eu am spus: Tu ai avut o soră? Ai avut? Ai avut?

Spoade era în mijlocul lor ca o broască ţestoasă într-o stradă plină de frunze moarte fugărindu-se una pe alta, cu gulerul ridicat înconjurându-i urechile, înaintând cu pasul lui obişnuit, fără grabă. Era de undeva din Carolina de Sud, în ultimul an la facultate. Fala clubului din care făcea parte era că el nu alerga niciodată spre capelă la slujba de dimineaţă şi că nu ajunsese niciodată la timp acolo şi că nu lipsise niciodată în patru ani şi că nu ajunsese niciodată la capelă sau la prima oră de curs cu cămaşa pe el sau cu ciorapii în picioare. Pe la ora zece venea la Thompson să bea două ceşti de cafea, se aşeza şi-şi scotea ciorapii din buzunar şi-şi scotea pantofii şi-şi punea ciorapii până i se răcea cafeaua. Pe la douăsprezece puteai să-l vezi cu cămaşă şi guler, ca oricare altul. Ceilalţi îl depăşeau alergând spre capelă, însă el nu-şi schimba deloc pasul. După un timp curtea era pustie.

O vrabie a zburat pieziş prin soare până pe pervazul ferestrei şi s-a oprit acolo cu capul pe o parte, privindu-mă. Ochiul ei era rotund şi strălucitor. Întâi mă privea cu un ochi, pe urmă zvrrr! şi se uita la mine cu celălalt şi guşa îi zvâcnea mai repede decât pulsul unui om. A început să bată ceasul. Vrabia nu şi-a mai schimbat ochii şi m-a privit lung cu unul singur până a terminat ceasul de bătut, ca şi cum ar fi ascultat şi ea. Pe urmă a zburat de pe pervaz şi s-a dus.

A trecut un timp până a încetat să vibreze ultima bătaie. A rămas în aer, mai mult simţită decât auzită, multă vreme. Ca şi cum toate clopotele care ar fi bătut vreodată ar mai fi răsunat încă în razele luminoase prelungi muribunde, Isus şi Sfântul Francisc vorbind despre soră-sa. Pentru că dacă ar fi fost doar iadul, dacă asta ar fi fost totul. Să se termine. Dacă lucrurile ar putea să se termine de la sine. Nimeni altcineva acolo decât ea şi cu mine. Dacă am fi putut face ceva atât de înspăimântător încât să fi fugit din iad cu toţii în afară de noi. Am săvârşit incestul am spus tată eu am fost n-a fost Dalton Ames. Şi când mi-a pus Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Când mi-a pus pistolul în mână eu n-am. Din cauza asta n-am. El ar fi acolo şi ea ar fi şi eu. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dacă am fi putut face ceva atât de groaznic şi tata a spus Şi asta-i trist, oamenii nu pot să facă nimic atât de înspăimântător nu pot să facă chiar nimic foarte înspăimântător nici nu-şi mai aduc aminte mâine de ceea ce li s-a părut înspăimântător astăzi şi eu am spus: Poţi să te eschivezi de la orice, şi el a spus: Ha crezi tu că poţi. Şi am să privesc în jos şi-mi voi vedea oasele murmurătoare şi apa adâncă asemenea vântului, ca un acoperiş de vânt, şi după multă vreme nici nu mai poţi distinge oasele în nisipul singuratic, virgin. Până când vine Ziua şi El spune Treziţi-vă şi doar fierul de călcat va ieşi plutind. Nu când îţi dai seama că nimic nu te poate ajuta - religia, mândria, nimic - când îţi dai seama că n-ai nevoie de nici un ajutor. Dalton Ames. Dalton Ames. Dalton Ames. Dac-aş fi putut fi maică-sa culcată cu trupul desfăcut ridicat şi râzând, ţinându-l pe taică-su cu mâna mea oprindu-l văzându-l pândindu-l cum moare înainte de-a fi ajuns să trăiască. O clipă ea a fost în picioare în prag

M-am dus la masa de toaletă şi am luat în mână ceasul, ţinându-l încă cu faţa în jos. Am izbit geamul de colţul mesei şi am strâns cioburile de sticlă în palmă şi le-am pus în scrumieră şi am smuls limbile şi le-am pus în scrumieră. Ceasul bătea mai departe. L-am întors cu faţa în jos, cadranul orb şi rotiţele ticăind, ticăind înăuntru, n-aveau altceva ce să facă. Isus umblând prin Galileea şi Washington care nu minţea niciodată. Tata i-a adus din târgul de la Saint Louis lui Jason un breloc: un binoclu de teatru în miniatură în care te uitai cu un ochi şi vedeai un zgârie-nori, o roată cu spiţele ca o pânză de păianjen. Cascada Niagara într-un vârf de ac. Pe cadran era o pată roşie. Când am văzut-o a început să-mi zvâcnească degetul. Am lăsat ceasul pe masă şi m-am dus în camera lui Shreve şi am luat tinctură de iod şi mi-am dat pe deget. Am dat jos restul de geam de pe lângă ramă cu prosopul.

Am scos două rânduri de rufărie de corp, ciorapi, cămăşi, gulere şi cravate şi mi-am împachetat cufărul. Am pus înăuntru totul în afară de costumul cel nou şi unul vechi şi două perechi de pantofi şi două pălării şi cărţile. Am dus cărţile în salonaş şi le-am pus teanc pe masă, cele pe care le adusesem de acasă şi cele Tata spunea că pe vremuri pe un gentleman îl cunoşteai după cărţile lui; astăzi îl cunoşti după cărţile pe care nu le-a dat îndărăt şi am încuiat cufărul şi am scris adresa. A sunat sfertul. M-am oprit şi am ascultat până s-au stins bătăile.

Am făcut baie şi m-am bărbierit. În apă degetul a început să-mi zvâcnească, aşa că i-am mai dat o dată cu tinctură de iod. Mi-am pus costumul cel nou şi mi-am luat ceasul şi mi-am împachetat costumul celălalt şi rufăria şi aparatul de ras şi periile în valiză şi am înfăşurat cheia de la cufăr într-o bucată de hârtie şi am pus-o într-un plic şi am scris pe el numele tatii şi am scris cele două scrisori şi le-am lipit.

Umbra mai era încă pe peron. M-am oprit în prag şi am privit cum alunecă umbra. Aproape puteai s-o vezi cum se mişcă, târându-se spre uşă, împingând umbra tot mai înapoi spre portal. Doar că ea începuse să fugă când am auzit eu. În oglindă ea alerga înainte ca eu să-mi fi dat seama ce este. Atât de repede, cu trena aruncată pe braţ alerga afară din oglindă ca un nor, cu voalul zvâcnindu-i în sclipiri lungi cu tocurile pantofilor strălucitoare şi repezi strângându-şi rochia la umăr cu cealaltă mână, alergând afară din oglindă miresmele de trandafiri, trandafiri, glasul care sufla deasupra Edenului. Pe urmă a trecut prin verandă nu i-am auzit tocurile pe urmă prin clarul de lună ca un nor, umbra plutitoare a voalului alunecându-i prin iarbă, alergând spre urlete. A ieşit alergând din rochie, strângându-şi încă în mână voalul de mireasă, alergând înspre urlete acolo unde T. P. în rouă Hopa Rachiul Benjy care urla sub ladă. Tata avea o cuirasă de argint deschisă ca un V pe pieptul său care alerga.

Shreve a spus: "Ei, n-ai mai... Ce-i asta, o nuntă sau un priveghi?"
"N-am reuşit să fiu gata la timp", am spus.
"Cred şi eu, dac-ai stat să te ferchezuieşti aşa. Ce s-a întâmplat? Ai crezut că-i duminică?"
"Doar n-au să mă aresteze pentru că mi-am pus şi eu o dată hainele noi", am spus.
"Mă gândeam la studenţii obişnuiţi. Sau crezi că nu mai e de demnitatea ta să mai vii şi la cursuri?"
"Întâi mă duc să mănânc." Umbra nu mai era pe peron. Am ieşit în soare şi mi-am regăsit umbra. Am coborât pe trepte puţin înaintea ei. A bătut jumătatea. Pe urmă sunetele au încetat şi au murit în aer.

Deacon nu era nici la poştă. Am pus mărci pe cele două plicuri şi am pus-o la cutie pe cea pentru tata şi am pus-o pe cea pentru Shreve în buzunarul dinăuntru al hainei, şi atunci mi-am amintit unde l-am văzut ultima oară pe Deacon. De Ziua Decoraţiilor, la treizeci mai, şi el era într-o uniformă republicană, chiar în mijlocul coloanei. Dacă aveai timp să aştepţi la orice colţ de stradă aveai să-l vezi în orice coloană de defilare s-ar fi întâmplat să treacă. Cea dinainte fusese de ziua lui Columb sau a lui Garibaldi sau a nu mai ştiu cui. Mergea în coloana măturătorilor de stradă, pe cap cu un joben înalt cât un burlan de sobă, ţinând în mână un steguleţ italian de doi inci, fumând o ţigară de foi în mijlocul măturilor şi roabelor. Dar ultima defilare fusese cea de ziua republicană pentru că Shreve îmi spusese:
"Ia te uită. Uite ce-a făcut bunică-tu cu babalâcul ăsta de negru nenorocit."
"Da", am spus. "Acuma poate să vină în fiecare zi la câte o defilare. Dacă n-ar fi fost bunicu-meu, ar fi trebuit să muncească şi el ca albii."

Nu l-am văzut nicăieri. Dar în fond n-am văzut niciodată nici chiar un negru în stare să muncească pe care să-l poţi găsi când aveai nevoie de el, cu atât mai puţin unul căruia îi dă mâna să stea degeaba. A venit un autobuz. Am coborât în oraş şi m-am dus la Parker şi am mâncat şi eu dimineaţa ca lumea. Pe când mâncam am auzit un ceas bătând ora întreagă. Dar, m-am gândit, îţi trebuie cel puţin o oră în care să pierzi noţiunea timpului, căruia i-a trebuit mai mult decât istoria însăşi pentru ca să intre în progresia ei mecanică.

După ce mi-am terminat micul dejun mi-am cumpărat o ţigară de foi. Vânzătoarea mi-a spus că cele de cincizeci de cenţi sunt cele mai bune, aşa că mi-am luat una din alea şi am aprins-o şi am ieşit în stradă. Am stat un timp acolo trăgând câteva fumuri şi pe urmă, cu ţigara aprinsă în mână, am luat-o spre colţ. Am trecut pe lângă vitrina unui ceasornicar, dar mi-am ferit privirile la timp. La colţ m-au agăţat doi văcsuitori, unul dintr-o parte, altul din cealaltă, stridenţi şi guralivi ca nişte mierle. Unuia i-am dat ţigara de foi, şi celuilalt un ban de cinci cenţi. M-au lăsat în pace. Cel cu ţigara încerca să i-o vândă celuilalt pe cinci cenţi.

Era un ceas mare, sus în soare, şi m-am gândit cât e de adevărat că, atunci când nu vrei să faci ceva, trupul tău încearcă prin tot felul de trucuri să te împingă parcă pe nesimţite să faci exact lucrul acela. Îmi simţeam muşchii cefei şi pe urmă mi-am auzit ceasul ticăind în buzunar şi după un timp toate celelalte sunete mi s-au şters şi a rămas doar ceasul în buzunarul meu. Am luat-o înapoi pe stradă, spre vitrină. Lucra la o masă în spatele geamului. Începea să chelească. Avea o lupă fixată la ochi - un tub de metal înşurubat în obraz. Am intrat.