CARTE NOUA la LiterNet.ro * Selkie

Vizualizati mesajul in browser | Adaugati cartiliternet@email.liternet.ro in lista de adrese Instructiuni aici

Carti LiterNet.ro Daca vreti sa ajutati LiterNet-ul fara sa va coste nimic, puteti redirectiona catre noi 2% din impozitul platit in 2015 catre stat. Date necesare: Denumire entitate non profit: Asociatia LiterNet // Cod de identificare fiscala: 14791770 // Cont bancar (IBAN): RO 95 BRDE 080 SV 047 7431 0800 // Banca: BRD - Sucursala Brasov. Mai multe detalii aici. Dragi prieteni, Portalul cultural LiterNet (http://www.liternet.ro) are placerea sa va anunte aparitia unei noi e-carti editate de LiterNet: Proză scurtă Selkie Ilinca Bernea › Intra pe pagina editurii pentru a descarca volumul Argument: Selkies sunt creaturi fantastice din mitologia scotiana si irlandeza, care isi schimba forma, traind ca foci in ocean si ca oameni pe uscat. Masculii selkie sunt considerati in mod traditional a fi deosebit de frumosi si a avea o putere de fascinatie uriasa asupra femeilor care ii intalnesc. Ilinca Bernea invoca un astfel de personaj - un mascul Selkie - pentru a transpune intr-o fila de literatura contemporana o meditatie profunda asupra naturii, dragostei si dorintei. Povestea se desfasoara intr-un climat oniric, intr-o stare de transa si in lumina infra-realitatii, iar temele sunt dezvoltate intr-o formula de fuga muzicala. In fundalul fictiunii literare se profileaza ideea romantica de regasire a identitatii primare si de reactivare a naturii interioare, salbatice, neconditionate social, iar autoarea ne spune ca acest lucru este posibil prin explorarea celor mai intense dorinte, cum ar fi aceea de a te abandona pasiunii erotice sau de a te confrunta cu imaginea propriei fiinte reflectate in altul, te a te salva prin dragoste sau de a te prabusi in ea si de a te pierde, intr-un extatic abandon de sine. Povestea Ilincai Bernea surprinde intunericul si lumina din inima aspiratiilor imposibile, dorul de a evada din lume si din propriul eu mundan. Actiunea se petrece intr-un spatiu-timp interior, undeva pe linia de demarcatie dintre starile descrise de simturile in stare de trezie si ceea ce se afla in inconstient. Este un basm minunat, plin de savoare si fantezie erotica, dar si strabatut de multa tristete si adevaruri inconfortabile. (Samuel Brenton) Orice om are doua biografii paralele, una determinata de contextul social in care traieste si cealalta imaginara. Intriga acestei povesti se dezvolta in jurul unei situatii fantastice: cum ar fi daca, intr-o buna zi, realitatea impusa de destinul exterior, strain fiintei proprii, ar disparea si te-ai trezi proiectat cu totul in interiorul propriei fantezii? Fara a urma stricto-modo traiectoria narativa a povestii originare, aceasta fictiune literara este un basm contemporan pentru adulti si o alegorie a crizei individului captiv intr-o societate care ii pretinde forme de manifestare impersonale si alienante. Este o poveste despre exilul sufletului intr-o lume saracita de emotie si frumusete si despre recuperarea ingenuitatii si a adevarului launtric. (Gabriela Nicolescu) Exista un principiu ontologic al lumii, iar acest principiu este unul de comunicare. Lipsa comunicarii presupune lipsa existentei; Moartea, inseamna disparitia totala a comunicarii. Limbajul rational este doar unul dintre nivelele ce se gasesc de-a lungul scarii comunicarii, inferior nivelului pe care se afla inefabilul, extazul, sublimul sau transcendenta. In Selkie, este vorba despre ascendenta comunicarii transcendente asupra limbajului rational, despre mythos versus logos. In urma unei furtuni puternice de vara, Alma - o tanara umanista din lumea postmoderna, aflata in vacanta pe tarmul marii - gaseste pe plaja un tanar deosebit de frumos ce zace inconstient. Se hotaraste sa-l numeasca Selkie, dupa creaturile mitologice despre care se spune ca sunt foci ce, odata ajunse pe tarm, isi leapada pielea, devenind astfel fapturi umane. Dupa ce il ajuta sa-si revina, se succed sapte zile incarcate de erotism si profunzime, profunzime ce se dovedeste a fi unica exigenta a comunicarii. De-a lungul acestor zile, Selkie nu rosteste un singur cuvant, in ciuda repetatelor incercari ale Almei de a-i descuia codul. Fiind lipsit de trecut, Selkie nu are o identitate, specificitatea lui lasandu-se nereliefata, el pare mesagerul direct al conditiei anonime. (Elena Rusei) Alma realizeaza treptat ca mutenia lui ii daruieste ei ocazia de a vedea in el o fiinta ideala si posibilitatea de a-si imagina in contul existentei lui absolut orice vrea. Tacerea lui este totodata o aluzie la tacerea sufletului care se misca pe o orbita in care totul e tensiune si ritm si gratie, e muzica pura: desi nu vorbeste, frumosul naufragiat canta fabulos la vioara. Ceea ce ii pune pe oameni in conflict este gandirea articulata in cuvinte. Vorbirea este un constant focar de animozitate si galceava. Prezenta frumosului si misteriosului naufragiat o face pe Alma sa se confrunte deopotriva cu propriile fantasme si cu un trecut nu tocmai fericit. (Ilinca Bernea) (Samuel Brenton, Gabriela Nicolescu, Elena Rusei, Ilinca Bernea) DESPRE EDITURA LITERNET Editura LiterNet (http://editura.liternet.ro) este cea mai longeviva Editura online (si singura exclusiv online) din Romania publicind in cei peste 14 ani de activitate peste 318 volume ale unor autori romani, maghiari, germani, francezi, catalani, americani si rusi in prezentari grafice de exceptie. In acest moment volumele LiterNet au atins 1.700.500 exemplare descarcate. Volumele LiterNet sint disponibile gratuit atit cititorilor din tara cit si celor din strainatate. Cartile aparute la editura LiterNet pot fi descarcate gratuit in format Acrobat Reader (pdf) de pe situl LiterNet, de la adresa http://editura.liternet.ro ALTE INFORMATII Despre acest newsletter Carti LiterNet.ro http://www.LiterNet.ro office@liternet.ro Newslettere LiterNet.ro › Carti LiterNet.ro › Program cultural › Revista LiterNet.ro Alte linkuri LiterNet.ro › Cititi-ne pe Facebook › Urmati-ne pe Twitter › Feed RSS gratuit

Selecţia "Formula AS"

 

* Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), "Viaţa fic­ţi­unii după o revoluţie", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 350 p.

Dintre prozatorii români care au debutat în pe­rioada proletcultistă şi şi-au publicat grosul operei sub regimul comunist, puţini mai au parte de sim­patia şi admiraţia noilor generaţii de colegi într-ale scrisului, de critici şi de cititori. Pentru aceşti tineri, inconfundabilul jurnalist şi ficţionar Radu Cosaşu e azi un Maestru îndrăgit, deşi refuză orice expunere publică în afara articolelor şi cărţilor sale. Secretul "supravieţuirii" peste gustul şi aerul diverselor tim­puri ce i-au fost date este, cred, bucuria jocului inte­ligent, cu fair-play (fără să cadă în excesul pătimaş al fanilor) şi o anume capacitate rară de "a fi bătrân fără să fie adult", cum spune un cântec al lui Jacques Brel. Nonconformist şi atunci şi acum în raporturile sale cu gândirea oficială, consecvent autoironic, he­donist, cu un interes şi entuziasm inepuizabil pentru cărţi, filme, competiţii sportive şi "fapte diverse", Radu Cosaşu ştie să dea viaţă fra­zei, să salveze în ea efemerul, să-l ridice spre sens. Cel ce avea curajul să pledeze public în 1956 pentru sinceritate şi adevăr în artă n-a încetat până azi să-şi povestească, la per­soa­na I, convingerile, du­biile şi păţaniile într-o lungă ficţiune autobiografică - vreo 12 cărţi. Reeditate între 2008 şi 2014 în VI volume în co­lecţia Opere de la Po­li­rom, aceste proze atât de ori­ginale tematic şi stilistic, pli­ne de farmecul autenti­cităţii (mult mai greu de obţinut decât s-ar crede, fiindcă nu e vorba doar de talent nativ, ci şi de meserie deprinsă de la mari scriitori mereu citaţi de Radu Cosaşu) alcă­tuiesc, după opinia unui tânăr critic, "una din cele mai adevărate, mai personale şi mai re­zis­tente piese ale literaturii noastre postbelice". Pie­sei i se adaugă acum un nou act. Dacă seria de Opere cu­prindea reeditări, la 85 de ani Radu Cosaşu vine cu un vo­lum nou, dublu semnat, în spiritul "ade­vă­ru­lui in­te­gral", cu numele de scriitor sub care îl cu­noaş­te toată lumea şi cu acela din actul de naştere (neas­cuns nici în trecut, căci Oscar Rohrlich apărea în nuvelele ficţionarului încă din anii '70). Dându-i în­tr-un fel dreptate lui Ion Caraion care spusese "Co­saşu va scrie o carte bună doar când nu se va gândi să pla­că tu­­turor", el se autodenunţă şi ca adversar al opor­tu­nis­­mului anticomunist de după 1989: nu-i place in­transigenţa demascatoare şi nu mai crede în pola­rizarea stânga-dreapta: "ele nu există atâta timp cât, în confruntarea lor, social-democratul argumen­tează sărutând icoane iar democrat-liberalul nu ezită să recurgă la practici securiste".
Octogenarul trecut prin experienţa defanatizării politice - care în tinereţe "a spus nu orânduirii pe care da a făurit-o şi a suportat-o cu un dezgust cres­când, prea puţin eroic, totuşi fertil" - îşi asumă franc erorile, într-un "striptease ideologic". Şi pentru că se simte mult mai bine în literatură decât în direct, îşi inventează un fiu inexistent în Groenlanda. Pri­ma jumătate a cărţii, Radu Cosaşu şi fiul său inexis­tent, e un roman epistolar al cărui subiect e tot bio­gra­fia cosaşiană cu momentele ei de cumpănă dar vă­zută dinspre zilele noastre, când singura nor­malitate ar fi ipocrizia. Adevărul (nu crud ci pané) al lui Co­sa­şu, transmis la graniţa tragică a ironiei, e că şi-ar dori ca oameni cu convingeri opuse să poată discuta fără ură, iar anticomunismul intransigent să nu se­me­ne cu ceea ce era odată intransigenţa co­mu­nistă. Bine construită prin schimbarea unghiurilor şi va­ria­ţii de ton, această primă parte acoperă, prin iradiere de la centrul egotist, o mulţime de puncte nevralgice din ultimii 25 de ani, sugerând, cum se face în ro­mane, destine variate. Partea a doua, Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii, e mai mono-tonă, imagi­nând doar scrisori adresate de un fost activist co­mu­nist de rang înalt, Artur Reznicek (inspirat într-o oa­re­care măsură de personalitatea şi biografia lui Le­onte Răutu dar şi a altor cenzori), lui Oscar Rohrlich, după revoluţie, când nu mai e decât un pensionar asis­tând la prăbu­şirea întregului sistem la care a contribuit. Faptul că aceste scrisori cu confidenţe şi disculpări ale fostului propagandist-şef seamănă prea mult ca limbaj, pre­ferinţe literare şi dileme cu ale des­tinatarului e poate o tragi-ironie a vremurilor noastre.

 

• Adriana Bittel

 

SELECŢIA "FORMULA AS"

 

* Anne Appelbaum, "Cortina de Fier. Represiunea sovietică în Europa de Est, 1945-1956", traducere de Gabriel Stoian, Editura Litera (tel. 021/319.63.90), 760 p.

Deşi privilegiez în această rubrică proza de ficţiune, cred că volumele de istorie re­centă despre partea noastră de lume, în care se des­cifrează mecanismele dictaturii co­muniste şi efectele lor în viaţa de zi cu zi, îi in­te­resează nu doar pe cei ce le-au cunoscut direct, ci sunt importante prin învă­ţă­minte şi pentru tinerii care vor să ştie. (Din păcate, destui nu vor, iar ignoranţa lor poate avea urmări pe ter­men lung.) În urmă cu vreo cinci ani v-am reco­man­dat excepţionala carte a Annei Appelbaum, "Gulagul. O istorie", tradusă de Hu­ma­nitas, care obţinuse la apa­riţie, în 2004, un Premiu Pulitzer. Jurnalista americană cu o rubrică permanentă în "The Washington Post" e căsătorită din 1992 cu Radoslaw Sikorski, politician de vârf din Polonia (între 2005-2007 a fost ministrul Apă­rării, între 2007-2014 - ministru de Externe, iar din 2014 - preşe­din­tele Seimului). Presupun că şi de la soţ i se trage in­te­resul pentru sovietologie şi Europa de Est, mai ales că, după 1991, s-au deschis arhive la care până atunci cer­cetătorii nu avuseseră acces. Anne Appelbaum a pu­tut astfel folosi o documentaţie com­plexă, dar jur­nalista din ea nu s-a limitat la cer­cetarea hârtiilor, ci a apelat şi la mărturii ale celor direct im­plicaţi, ca decidenţi sau victime. Aceeaşi pers­pec­tivă obiectivă şi foarte atentă la detaliul re­velator ca şi în "Gu­lagul" o regăsim şi în cartea pe care vi-o propun azi, apărută în original în 2012 şi dedicată "acelor est-europeni care au refuzat să trăiască în min­ciună". În "Cortina de Fier" sunt analizate etapele sovietizării Estului european ocu­pat de armatele lui Stalin, care declarase că, atunci când o armată ocu­pă un teritoriu din afara ţării sale, trebuie să impună acolo regimul şi re­glementările acesteia. Statul sovietic avea un re­gim totalitar, îşi supunea cetăţenii pe baza unei ideo­logii, a unui partid unic, a unui con­trol absolut al in­for­ma­ţiei şi a unei economii pla­ni­ficate. Piesa prin­cipală a acestui me­ca­nism era po­liţia politică, o forţă repre­sivă cu drept de viaţă şi de moarte. Chiar înainte de conflictul sân­geros care l-a opus "par­tenerului" său Hitler, Stalin a urmă­rit să creeze un "cor­don sanitar" în jurul Uni­unii Sovietice, care să funcţio­neze după regulile aces­teia, ba mai mult, năzuia să impună comunismul la scară planetară. Războiul şi înţelegerile cu Puterile Aliate antina­ziste (Anglia, SUA) i-au dat posibilitatea să-şi reali­zeze, fie şi parţial, obiec­tivul. Imperiul sovietic s-a extins peste opt ţări est-europene cărora le-a fost impusă brutal "demo­craţia popu­lară". Opt state cu structuri economice, tradiţii po­litice şi mai ales culturi diferite - dar asta sub ocupaţie sovietică n-a contat, căci ele au fost separate de restul lumii prin ceea ce W. Churchill a numit Cor­tina de Fier. Procesul trecerii unor ţări atât de diferite şi uneori divergente la uniformitatea struc­turală a statalităţii comuniste a fost rapid, între 1945 şi 1956 sovieticii reuşind prin teroare să-şi "im­ple­menteze" (cum se zice azi) tipul lor de regim politic. În locul valorilor culturale, religioase, mo­rale specifice s-a generalizat în aria de ocupaţie cultul lui Stalin, secondat de cultul unor stalini locali dependenţi de capriciile conducătorului suprem. Anne Appelbaum lămureşte cum s-a înfăptuit procesul de sovietizare, cum s-a impus stalinismul ca mod de exis­tenţă pentru milioane de oameni de etnii şi credinţe diferite. Apelul la "teroarea roşie" practicată în exces de N.K.V.D. şi apoi de K.G.B. prin "prelungirile" lor locale nu e su­ficient. Autoarea se raportează metodic la etapele pro­cesului, arătând cum s-a trans­for­mat "ex­pe­rienţa" sovietică într-o strategie de im­punere a modelului generat de ea. De­mons­traţia e axa­tă în special - cu argumente, do­vezi şi mărturii - pe trei "cazuri": R.D. Ger­mană, Un­garia şi Po­lonia. Detaliile extrem de inte­resante şi în parte inedite întăresc ceea ce se ştia, şi anume că, în tentativa lor de a-şi extinde imperiul, ruşii nu s-au dat înapoi de la nimic. Jurnalista radio­grafiază toate as­pec­tele vieţii sociale, politice, economice, cul­tu­rale ale na­ţiunilor captive în lagărul comunist, urmărind cum s-a injectat şi apoi generalizat regimul ali­e­nant ce a înrobit aproape o jumătate de secol Estul Europei. Şi o face nu neapărat ca un istoric preo­cu­pat de rigoarea studiului, ci ca un scriitor conştient de expresivitatea amănuntelor şi de inteligenţa cititorilor.

 

• Adriana Bittel

 

Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau
Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

În urmă cu zece ani, mai precis în mai 2006, scriam, în cadrul rubricii mele, "meseria de cititor" din foarte buna pe atunci gazetă Cronica Română, sub titlul "Famiglia Vulpescu", următoarele: "de aproape douăzeci de ani curge prie­tenia mea cu dânşii, mai întâi cu marele Barbosina, apoi cu cele două discrete şi cu adevărat de uriaşă calitate fiinţe feminine, doamnele Ileana şi Ioana Vulpescu. Punct. Şi de la capăt. Ei bine, am scris «Famiglia» cu intenţia de a trimite la clanul sicilienilor, ironic, fireşte, fiindcă marele scriitor este nu numai naşul, parrain-ul întregului ansamblu, ci şi unul dintre capi dei tutti capi ai literelor române. Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică - senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său - plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi? Ca şi cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem aşa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicaţie de după «Ei, şi?», eu, unul nu aş reţine nici o semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosaşu, atât. Hai, mă rog, şi pe aia a lui Pleşu, că, orişicât, gazetar mai e, aşa, mai nimereşte un articol din cinci! Oricum, în general, nu citesc reviste, am revenit la pasiunea pentru cărţi şi astfel nu citesc nici aste publicaţii, le mai frunzăresc prin bibliotecă sau pe internet, dar trebuie să remarc faptul că prima e mult mai interesantă, mult mai bine scrisă şi cu mult mai puţine greşeli de limbă decât celelalte citate. Prin anii '90, regretatul meu profesor Crohmălniceanu îmi spunea că pe libertate poţi scrie oriunde, depinde ce scrii. Or Ileana şi Romulus Vulpescu scriu articole de o mare fineţe, poezii şi romane după chipul şi asemănarea talentului personal. Poţi fi de acord sau nu cu dânşii, asta nu te împiedică să le citeşti cărţile. Mai mult, iată ce gest admirabil a făcut Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române, condusă - ca şi instituţia însăşi de pe acele timpuri - de profesorul Eugen Simion, adică aceea care taman a promovat revenirea la î din a, prin premierea lui Romulus Vulpescu! Ce înseamnă oamenii deştepţi!

Că Vulpeştii sunt deştepţi, e mai presus de orice fir de îndoială, cred că înşişi duşmanii cei mai frenetici ar fi capabili să recunoască una ca asta! Dar mai scriu şi cărţi. Nu numai traduc - desigur, limba lui Charles d'Orleans, Villon, Rabelais, Jarry sau Tournier este pusă mustos în tiparele limbii române -, ci chiar scriu. Unul este unul dintre cei mai buni poeţi ai noştri în viaţă, cealaltă este indiscutabil cea mai bună prozatoare a noastră în aceeaşi viaţă!"

Am mai reluat ceva din incipitul acestui foileton în prefaţa Artei Conversaţiei, ediţia îngrijită de subsemnatul, cu voia dumneavoastră, şi cu care a debutat noua Bibliotecă pentru toţi a lui Marius Tucă, scoasă sub egida Jurnalului Naţional. Nu schimb nimic, chiar dacă, peste ani, din păcate, Romulus şi Ioana Vulpescu au părăsit astă lume şi au trecut în cea a umbrelor şi a amintirilor. Sau poate, aşa după cum spune un prozator drag mie, Hermann Hesse, dacă orice naştere înseamnă despărţirea de cosmos, delimitarea de, atunci orice moarte o fi însemnând reintrarea în "muncile" cosmosului, ca să-l mai adaug şi pe Nichita Stănescu al nostru.

Iată, acum, aşez aceleaşi vorbe în faţa unei cărţi despre Vulpeşti, familia celor doi scriitori, poate unul dintre cele mai frumoase cupluri literare româneşti, dacă nu cel mai, cel puţin de până acum. Cartea de interviuri conţine cinci convorbiri, patru cu Ileana Vulpescu şi una, mai veche şi mai lungă, retipărită integral şi adnotată la zi de către dumneaei, doamna Ileana Vulpescu, cu "nea Romică". O carte de interviuri are valoare, fireşte, prin ceea ce spune cel intervievat, căci spre el se îndreaptă reflectoarele şi camera de luat vederi. Dar, în aceeaşi măsură, este extrem de important să ştii ce să-l întrebi pe respectivul ori respectiva, cum îţi ţii respiraţia, mâinile, cum reuşeşti să fii cât mai discret dar în acelaşi timp cât mai la obiect, cum reuşeşti să insişti asupra unei întrebări la care cel vizitat şi vizat nu vrea să răspundă din varii motive. Din aceste punturi şi punţi de vedere, cartea domnului Ion Jianu, căci dumnealui este autorul, este foarte bună. Răspunsurile celor doi importanţi scriitori şi eminenţi oameni de cultură nu numai că sunt perle de sensibilitate şi de exuberanţă a limbii române, dar sunt seducătoare aduceri aminte, crâmpeie de istorie literară, precum şi giuvaericale ce cu siguranţă vor umple spaţiul virtual cu citate de luat aminte.

Ce aflăm noi ca meseriaşi al scrisului şi ai cititului, aş zice chiar ca salahori ai cuvântului? Că romanul este un amestec de realitate şi de ignorare a ei, că lucrul cel mai important în viaţă este să ştii şi să fii capabil să-ţi accepţi destinul, că adevărata realitate a artei este ficţiunea, că traducerile fac o literatură foarte serioasă, că scriitorul adevărat are contract cu eternitatea, nu cu efemerul (mi-aş permite să adaug chiar şi atunci când scrie publicistică!), că-n România de azi, Caragiale ar fi fost autor de tragedii, că atmosfera din lumea culturală şi, în special, cea literară de astăzi provine din înşelarea aşteptărilor, că medicina este cea mai anevoioasă profesie, fiindcă ţi-o petreci toată viaţa printre bolnavi. Dar oare literatura o fi altceva, s-o petrece printre oameni sănătoşi? Are ea parte de reflectoare, aplauze, onoruri? Are ea vreun sens, ca şi viaţa, aşa după cum se întreabă Ileana Vulpescu?

Desigur, aceste rânduri s-ar fi putut opri aici, pe această întrebare, cum domnul Jianu însuşi opreşte interviurile doamnei Vulpescu. Dar ar mai fi de adăugat ceva: cărţi de convorbiri serioase, care să spună ceva despre oamenii intervievaţi şi să adauge descoperirea unor unghere ale lumii literare nescoase la iveală până atunci de nicio lanternă explicativă nu prea sunt în cultura română. Prima care-mi vine în minte este Mărturia unei generaţii a lui Felix Aderca. Cartea pe care o aveţi în faţă este mărturia unei familii de autentici intelectuali trăiţi între două lumi şi făuritori de "lumi" descântate cu mult talent!

Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian s-a născut la 18 octombrie 1907, la Brăila, la naştere purtând numele Iosif Hechter. După debutul din anii de liceu, cu versuri, urmează cel publicistic, în 1926, când semnează pentru prima dată cu pseudonimul consacrat un articol în ziarul Politica. Adevărata carieră de jurnalist şi-o va începe însă în paginile Cuvântului, la 14 august 1927, la nici 20 de ani, la publicaţia bucureşteană fiind invitat să colaboreze de către Nae Ionescu, profesorul care îl remarcase în timpul examenului de bacalaureat.

După terminarea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Mihail Sebastian a obţinut o bursă pentru studii doctorale la Paris, de unde s-a întors în 1931. În paralel, susţine o activitate publicistică intensă în paginile Cuvântului (redactor până la 1 ianuarie 1934, când ziarul este interzis) şi în numeroase reviste şi ziare: Universul literar, Tiparniţa literară, Contim­poranul, Vremea, Rampa, Ştiri din lumea evreiască, Cuvântul nostru, România literară, Reporter, Azi, Răboj, Viaţa românească, Adam, Index, Lumea românească, Vitrina literară, Revista Fundaţiilor Regale (redactor între 1936 şi 1940), L'indépendance "Roumaine" etc.

În aceşti primi ani ai deceniului al patrulea, Mihail Sebastian a participat la manifestările de prim-rang ale tinerei generaţii interbelice, în rândul căreia Nae Ionescu îl numea încă din 1928^[1]. În 1927, Sebastian făcea parte dintr-un cerc de prieteni compus din Mircea Eliade, Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Belu Zilber, Petre Viforeanu ş.a.^[2] Alături de aceştia şi de numeroşi alţii (Dan Botta, Haig Acterian şi Marietta Sadova, Floria Capsali şi Mac Constantinescu, Paul şi Margareta Sterian, George Racoveanu, Ion Călugăru, Harry Brauner, Lily Popovici, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Eugen Ionescu, Ion I. Cantacuzino, Paul Costin Deleanu, Mircea Nicolau, Emil Botta, Gabriel Negry, M.H. Maxy, H. Daniel, Al. Vianu, C. Floru, Mircea Grigorescu, R. Hillard, Emil Gulian, Anton Golopenţia ş.a.), Mihail Sebastian a făcut parte din asociaţiile importante ale generaţiei sale - "Forum", "Symposium" şi, apoi, "Criterion" -, ţinând numeroase conferinţe în cadrul seriilor de evenimente organizate de acestea. Dintre colegii de generaţie, Sebastian era legat mai ales de Mircea Eliade, George Racoveanu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Emil Gulian, Cella Serghi, Anton Holban, de cercul tinerilor actori şi, plus, de mai vârstnicii Camil Petrescu, Camil Balthazar. În ciuda unei vieţi sociale foarte active, jurnalul lui Sebastian este mărturia unui tânăr vulnerabil, capabil de mari prietenii - dar rămas, în fond, singur - şi aproape incapabil de despărţiri nete, în ciuda celor mai evidente divergenţe.

A debutat editorial cu volumul Fragmente dintr-un carnet găsit, urmat, în 1933, de romanul Femei, în 1934, de romanul De două mii de ani, cu celebra prefaţă semnată de Nae Ionescu, urmat de un adevărat scandal de presă şi de replica autorului, în 1935 - Cum am devenit huligan; tot în 1935, Sebastian publica romanul Oraşul cu salcâmi; urmează, în 1939, un volum despre Corespondenţa lui Marcel Proust şi, în 1940, romanul Accidentul. În timpul vieţii, i s-au jucat piesele Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume (sub pseudonimul Victor Mincu). Piesele Ultima oră şi Insula (terminată de un prieten al autorului) au fost puse în scenă după moartea sa. În 1936 i s-a acordat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru proză.

În paralel cu activitatea publicistică şi scriitoricească, Mihail Sebastian a fost secretar de avocat şi mai apoi chiar avocat, pledând şi pentru colegii săi de generaţie: în procesul în care Geo Bogza era acuzat de pornografie şi, alături de Ionel Jianu, în procesul intentat de Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Christian Tell şi Gabriel Negri defăimătorilor de la Credinţa (Sandu Tudor, Zaharia Stancu), în aşa-numitul scandal al "Cavalerilor de curlanda". Acest incident, după care Sebastian a rupt legăturile cu cei doi acuzaţi, a fost primul din seria destrămării grupului. A urmat drama de a-şi vedea prietenii îndepărtându-se din cauza convingerilor politice, totul fiind povestit în jurnalul ţinut începând cu anul 1935.

A urmat instaurarea dictaturii regale, care l-a afectat în chip dramatic - fiind evreu, a fost exclus din barou şi din postul de redactor la Revista Fundaţiilor Regale şi nu i s-a mai permis să publice în presă. Nemaiavând un venit stabil, trăieşte din împrumuturi şi expediente. În 1940, a fost concentrat pentru câteva luni şi, din 1941, a predat la un liceu evreiesc. După 23 august 1944, a putut pleda din nou ca avocat, a fost consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale şi a ţinut un curs la Universitatea Liberă Democratică.

A murit la 29 mai 1945, la Bucureşti, în urma unui accident, fiind înmormântat în cimitirul Filantropia din Bucureşti (bd. Ion Mihalache, nr. 89-91).

*

Începând cu anul 1928, când Nae Ionescu devenea directorul ziarului, aproape jumătate din pagina întâi şi mare parte din pagina culturală erau realizate de tineri precum Mircea Eliade, Mihail Sebastian, D.C. Amzăr, Petru Manoliu, Ion Călugăru, Paul Sterian, G. Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Stelian Mateescu, Mac Constantinescu. Mai toţi se număraseră printre studenţii profesorului de care erau legaţi prin convingeri şi idealuri comune şi, nu de puţine ori, de ajutorul pe care Nae Ionescu li-l acordase; Sebastian, de exemplu, obţinuse bursa la Paris mulţumită sprijinului acestuia.

În ziarul lui Nae Ionescu, tânărul publicist a semnat cu pseudonimele Mihail Sebastian (cu care debutase în presă cu un articol singular în ziarul Politica, în 1926), m. sb. şi Amyntas (de la titlul unui volum de călătorii al lui André Gide, unul dintre scriitorii preferaţi ai autorului; amyntor înseamnă, în limba greacă, apărător). Sebastian a fost unul dintre cei mai asidui colaboratori ai ziarului, în general publicând două, trei articole pe săptămână.

Încă de la început, Nae Ionescu i-a spus lui Sebastian: "scrie ce vrei"^[3], aşa că tânărul a semnat cronici de carte (şi chiar a făcut parte din Gruparea criticilor literari români) şi de eveniment, chiar ample studii literare despre autorii care îl pasionau. Au urmat, începând cu 1929, articole pe teme de actualitate şi apoi cu trimiteri spre lumea politică, texte publicate în coloanele în care semnau Nae Ionescu şi redactorii cu vechime. Din paginile Cuvântului nu au lipsit nici corespondenţele din străinătate, fragmentele literare sau de jurnal semnate de Mihail Sebastian.

Aşa cum scria Mircea Eliade, tinerii discipoli şi colaboratori ai lui Nae Ionescu erau "solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului"^[4]. "Tot ceea ce s-a dezbătut de «generaţia tânără» - «experienţa», «aventura», «ortodoxia», «autenticitatea», «trăirea» - îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu"^[5], mentor de la care tinerii au preluat unele idei şi chiar stilul de a scrie sau de a vorbi în public. Arşavir Acterian nota că "se scrie şi se vorbeşte ca Nae Ionescu"^[6], iar Vasile Băncilă observa faptul că mulţi tineri interbelici "scriu cărţi cu ideile lui Nae"^[7]. Mihail Sebastian nu face excepţie: în articolele din Cuvântul îl citează adeseori pe profesor, preia stilul acestuia de a-şi structura articolele, precum şi tonul ironic, presărat cu observaţii spumoase; în conferinţe, Petru Comarnescu vedea un Sebastian imitându-l pe Nae Ionescu^[8]. Asemănările nu mergeau însă foarte departe, în primul rând pentru că Mihail Sebastian se considera "congenital impropriu" trăirii noii spiritualităţi, cu latura ei mistică.^[9] Totuşi, Sebastian pare a fi singurul membru al Asociaţiei "Criterion" care semna în mod curent articole pe teme de actualitate politică, socială.

Textelor pe teme literare şi de actualitate culturală le-au urmat cele despre criza cărţii - surprinzând problemele din toate verigile lanţului: autori, editori, librari, public, instituţii ale statului - şi despre învăţământul românesc şi problemele lui - de la cadrul legislativ în continuă schimbare la reformele de suprafaţă şi şomajul intelectualilor. Un accent aparte a pus Sebastian pe problemele tinerilor jurişti, în rândul cărora se număra şi el.

Articolele pe teme politice, publicate încă din 1929, dar concentrate mai ales în 1933, dovedesc o bună cunoaştere a lumii contemporane, dar şi a marilor gânditori români. Sebastian admira linia Eminescu-Iorga-Nae Ionescu, "gânditorii noştri politici care au făcut critica statului nostru democrat, denunţând formele lui de viaţă exterioare, artificiale şi strict juridice, fără nici o legătură cu necesităţile colective generale."^[10] La fel ca Nae Ionescu, Sebastian punea în discuţie valorile "capitaliste, burgheze şi democrate, confruntându-le cu realităţile vii ale unei ţări de plugari", cu "spiritul organic şi valorile colective"^[11], propunând soluţii mergând în siajul profesorului, dar nu atât de departe, firea împăciuitoare şi originea împiedicându-l să facă afirmaţii hazardate sau radicale. Admirator al unora dintre reformele aduse de sistemele din Spania, Italia, Germania, el nu poate deci să nu le critice pe cele care încălcau libertăţile personale.

Pentru a înţelege poziţia lui Sebastian în redacţia ziarului şi preţuirea de care se bucura din partea Profesorului, plin de semnificaţie este faptul că scrierea istoricului ziarului pentru numărul aniversar din noiembrie 1933 a căzut în sarcina tânărului publicist, istoricul acoperind 7 din cele 100 de pagini ale ziarului din acea zi. În acelaşi număr, el semna şi un articol despre operele complete ale lui Eminescu. Acest fapt, coroborat cu cele numai 7 articole publicate de Sebastian în lungul întregului an 1934, după suprimarea Cuvântului, arată dificultatea acestuia de a se desprinde, de a merge mai departe, de a începe noi colaborări, jurnalul său stând mărturie de sentimentele pe care tânărul scriitor le-a purtat până la moarte profesorului şi colegilor de redacţie.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construieşte o imagine veridică a lumii interbelice, dar şi una atemporală a societăţii româneşti din secolele XX şi XXI - înlocuind nume şi ani, unele dintre articolele sale descriu situaţii care se perpetuează până astăzi, dovadă a capacităţii sale de a pătrunde esenţa lucrurilor şi a talentului său scriitoricesc.

*

Pentru volumul de faţă, am selectat articole ce surprind viaţa culturală a epocii şi mai ales manifestările tinerei generaţii din care făcea parte Sebastian, precum şi articole politice semnificative pentru orientarea autorului, în dorinţa de a pune la dispoziţia publicului larg textele integrale şi a evita pe viitor citarea unor pasaje rupte din context şi analizate neţinându-se seama de realităţile epocii în care au fost scrise. La fel ca şi ceilalţi congeneri ai săi, Sebastian este exponentul unei societăţi, al unor mentalităţi, al unui cadru istoric şi economic irepetabil; citirea textelor sale prin grile actuale este nu doar inutilă ci şi contraproductivă.

---

^[1] Nae Ionescu, "Ce gândeşte tinerimea", Cuvântul, an IV, nr. 1088, 4 mai 1928, p. 1.

^[2] Ionel Jianu, "Amintiri despre Mircea Eliade", în "Dosarul" Mircea Eliade, vol. VIII (1967-1970), cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, pag. 59.

^[3] Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, în De două mii de ani... Cum am devenit huligan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 276.

^[4] Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, ediţia a II-a revăzută şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 336.

^[5] Mircea Eliade, "...Şi un cuvânt al editorului", în Nae Ionescu, Roza vânturilor. 1926-1933, Roza vânturilor. 1926-1933, ediţie îngrijită de Mircea Eliade, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1937, pag. 434.

^[6] Arşavir Acterian, "Nae Ionescu şi «Roza vânturilor»", Vremea, an X, nr. 490, 6 iunie 1937, p. 9.

^[7] Vasile Băncilă, Nae Ionescu. Un cavaler prestant al spiritului, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2011, pag. 50.

^[8] Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 29.

^[9] Mihail Sebastian, răspuns la "Anchetă. Noua spiritualitate", Tiparniţa literară, an I, nr. 2, 30 noiembrie 1928, pag. 47.

^[10] Vezi infra, pag. 206.

^[11] Vezi infra, pag. 27.

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu

Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...

---

^[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)

Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu^[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu^[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil^[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.

(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

---

^[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.

^[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

^[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, livrând comenzile online către librăriile de cartier

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, 

livrând comenzile online către librăriile de cartier

​​

• „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare de carte extrem de popular pe pieţele de carte din Occident

​

​

• Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului

​

​

• „Acest nou sistem de achiziţie de carte este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, 

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani.” (Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti)

​

Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului, le propune cumpărătorilor o nouă formulă de cumpărare online. Este vorba despre „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare extrem de popular pe piaţa de carte germană, dar şi în alte ţări din Occident, dezvoltat din dorinţa de a menţine vie relaţia cititor-librar.

„Compania de Librării Bucureşti are avantajul că are filiale răspândite în toată capitala. Sistemul nostru «Rezervă şi ridică» este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, ​

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani”, a declarat Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti.

Publicul ţintă al acestui sistem sunt în special cumpărătorii pro-activi, cei care au frecventat librăriile dintotdeauna, dar care au tot mai puţin timp, în ultima vreme, pentru cumpărături fizice. Accesând site-ul www.clb.ro, ei pot alege orice titlu din stoc, pentru ca mai apoi, cu un simplu click, să îl trimită către oricare dintre filialele CLB din oraş, de unde îl pot ridica. 

Dintre cele peste 40 de filiale CLB din Bucureşti, clientul va găsi uşor una în apropierea casei, a şcolii, în drum spre serviciu sau pur şi simplu una în care se simte bine. 

Un mod rapid şi eficient de a te informa şi apoi de a face o comandă, dar şi un gest de fidelitate faţă de librăriile din oraş, atât de familiare pe vremuri, dar în care intrăm prea puţin în ultima vreme.

În ultimii ani, vânzările online au căpătat o pondere tot mai mare pe piaţa de carte românească. Atât editurile, cât şi librăriile tradiţionale vând online, librăriile virtuale au crescut numeric – o situaţie avantajoasă deopotrivă pentru vânzători, cât şi pentru cumpărători. În acest context, Compania de Librării Bucureşti acordă în ultimii ani o atenţie tot mai mare vânzărilor online. Site-ul companiei, www.clb.ro are în portofoliul activ peste 52.000 de produse, din care mai mult de jumătate sunt cărţi. Cel mai vechi lanţ de difuzare de carte din Bucureşti, cu o reţea care cuprinde 46 de librării şi care a aniversat anul trecut 65 de ani de activitate nu va renunţa însă niciodată la comerţul tradiţional de carte. Îşi propune, în schimb, să îl diversifice şi să îl profesionalizeze, în acord cu noile facilităţi tehnologice.

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478