Selecţia "Formula AS"
* Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich), "Viaţa ficţiunii după o revoluţie", Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 350 p.
Dintre prozatorii români care au debutat în perioada proletcultistă şi şi-au publicat grosul operei sub regimul comunist, puţini mai au parte de simpatia şi admiraţia noilor generaţii de colegi într-ale scrisului, de critici şi de cititori. Pentru aceşti tineri, inconfundabilul jurnalist şi ficţionar Radu Cosaşu e azi un Maestru îndrăgit, deşi refuză orice expunere publică în afara articolelor şi cărţilor sale. Secretul "supravieţuirii" peste gustul şi aerul diverselor timpuri ce i-au fost date este, cred, bucuria jocului inteligent, cu fair-play (fără să cadă în excesul pătimaş al fanilor) şi o anume capacitate rară de "a fi bătrân fără să fie adult", cum spune un cântec al lui Jacques Brel. Nonconformist şi atunci şi acum în raporturile sale cu gândirea oficială, consecvent autoironic, hedonist, cu un interes şi entuziasm inepuizabil pentru cărţi, filme, competiţii sportive şi "fapte diverse", Radu Cosaşu ştie să dea viaţă frazei, să salveze în ea efemerul, să-l ridice spre sens. Cel ce avea curajul să pledeze public în 1956 pentru sinceritate şi adevăr în artă n-a încetat până azi să-şi povestească, la persoana I, convingerile, dubiile şi păţaniile într-o lungă ficţiune autobiografică - vreo 12 cărţi. Reeditate între 2008 şi 2014 în VI volume în colecţia Opere de la Polirom, aceste proze atât de originale tematic şi stilistic, pline de farmecul autenticităţii (mult mai greu de obţinut decât s-ar crede, fiindcă nu e vorba doar de talent nativ, ci şi de meserie deprinsă de la mari scriitori mereu citaţi de Radu Cosaşu) alcătuiesc, după opinia unui tânăr critic, "una din cele mai adevărate, mai personale şi mai rezistente piese ale literaturii noastre postbelice". Piesei i se adaugă acum un nou act. Dacă seria de Opere cuprindea reeditări, la 85 de ani Radu Cosaşu vine cu un volum nou, dublu semnat, în spiritul "adevărului integral", cu numele de scriitor sub care îl cunoaşte toată lumea şi cu acela din actul de naştere (neascuns nici în trecut, căci Oscar Rohrlich apărea în nuvelele ficţionarului încă din anii '70). Dându-i într-un fel dreptate lui Ion Caraion care spusese "Cosaşu va scrie o carte bună doar când nu se va gândi să placă tuturor", el se autodenunţă şi ca adversar al oportunismului anticomunist de după 1989: nu-i place intransigenţa demascatoare şi nu mai crede în polarizarea stânga-dreapta: "ele nu există atâta timp cât, în confruntarea lor, social-democratul argumentează sărutând icoane iar democrat-liberalul nu ezită să recurgă la practici securiste".
Octogenarul trecut prin experienţa defanatizării politice - care în tinereţe "a spus nu orânduirii pe care da a făurit-o şi a suportat-o cu un dezgust crescând, prea puţin eroic, totuşi fertil" - îşi asumă franc erorile, într-un "striptease ideologic". Şi pentru că se simte mult mai bine în literatură decât în direct, îşi inventează un fiu inexistent în Groenlanda. Prima jumătate a cărţii, Radu Cosaşu şi fiul său inexistent, e un roman epistolar al cărui subiect e tot biografia cosaşiană cu momentele ei de cumpănă dar văzută dinspre zilele noastre, când singura normalitate ar fi ipocrizia. Adevărul (nu crud ci pané) al lui Cosaşu, transmis la graniţa tragică a ironiei, e că şi-ar dori ca oameni cu convingeri opuse să poată discuta fără ură, iar anticomunismul intransigent să nu semene cu ceea ce era odată intransigenţa comunistă. Bine construită prin schimbarea unghiurilor şi variaţii de ton, această primă parte acoperă, prin iradiere de la centrul egotist, o mulţime de puncte nevralgice din ultimii 25 de ani, sugerând, cum se face în romane, destine variate. Partea a doua, Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii, e mai mono-tonă, imaginând doar scrisori adresate de un fost activist comunist de rang înalt, Artur Reznicek (inspirat într-o oarecare măsură de personalitatea şi biografia lui Leonte Răutu dar şi a altor cenzori), lui Oscar Rohrlich, după revoluţie, când nu mai e decât un pensionar asistând la prăbuşirea întregului sistem la care a contribuit. Faptul că aceste scrisori cu confidenţe şi disculpări ale fostului propagandist-şef seamănă prea mult ca limbaj, preferinţe literare şi dileme cu ale destinatarului e poate o tragi-ironie a vremurilor noastre.
Dintre prozatorii români care au debutat în perioada proletcultistă şi şi-au publicat grosul operei sub regimul comunist, puţini mai au parte de simpatia şi admiraţia noilor generaţii de colegi într-ale scrisului, de critici şi de cititori. Pentru aceşti tineri, inconfundabilul jurnalist şi ficţionar Radu Cosaşu e azi un Maestru îndrăgit, deşi refuză orice expunere publică în afara articolelor şi cărţilor sale. Secretul "supravieţuirii" peste gustul şi aerul diverselor timpuri ce i-au fost date este, cred, bucuria jocului inteligent, cu fair-play (fără să cadă în excesul pătimaş al fanilor) şi o anume capacitate rară de "a fi bătrân fără să fie adult", cum spune un cântec al lui Jacques Brel. Nonconformist şi atunci şi acum în raporturile sale cu gândirea oficială, consecvent autoironic, hedonist, cu un interes şi entuziasm inepuizabil pentru cărţi, filme, competiţii sportive şi "fapte diverse", Radu Cosaşu ştie să dea viaţă frazei, să salveze în ea efemerul, să-l ridice spre sens. Cel ce avea curajul să pledeze public în 1956 pentru sinceritate şi adevăr în artă n-a încetat până azi să-şi povestească, la persoana I, convingerile, dubiile şi păţaniile într-o lungă ficţiune autobiografică - vreo 12 cărţi. Reeditate între 2008 şi 2014 în VI volume în colecţia Opere de la Polirom, aceste proze atât de originale tematic şi stilistic, pline de farmecul autenticităţii (mult mai greu de obţinut decât s-ar crede, fiindcă nu e vorba doar de talent nativ, ci şi de meserie deprinsă de la mari scriitori mereu citaţi de Radu Cosaşu) alcătuiesc, după opinia unui tânăr critic, "una din cele mai adevărate, mai personale şi mai rezistente piese ale literaturii noastre postbelice". Piesei i se adaugă acum un nou act. Dacă seria de Opere cuprindea reeditări, la 85 de ani Radu Cosaşu vine cu un volum nou, dublu semnat, în spiritul "adevărului integral", cu numele de scriitor sub care îl cunoaşte toată lumea şi cu acela din actul de naştere (neascuns nici în trecut, căci Oscar Rohrlich apărea în nuvelele ficţionarului încă din anii '70). Dându-i într-un fel dreptate lui Ion Caraion care spusese "Cosaşu va scrie o carte bună doar când nu se va gândi să placă tuturor", el se autodenunţă şi ca adversar al oportunismului anticomunist de după 1989: nu-i place intransigenţa demascatoare şi nu mai crede în polarizarea stânga-dreapta: "ele nu există atâta timp cât, în confruntarea lor, social-democratul argumentează sărutând icoane iar democrat-liberalul nu ezită să recurgă la practici securiste".
Octogenarul trecut prin experienţa defanatizării politice - care în tinereţe "a spus nu orânduirii pe care da a făurit-o şi a suportat-o cu un dezgust crescând, prea puţin eroic, totuşi fertil" - îşi asumă franc erorile, într-un "striptease ideologic". Şi pentru că se simte mult mai bine în literatură decât în direct, îşi inventează un fiu inexistent în Groenlanda. Prima jumătate a cărţii, Radu Cosaşu şi fiul său inexistent, e un roman epistolar al cărui subiect e tot biografia cosaşiană cu momentele ei de cumpănă dar văzută dinspre zilele noastre, când singura normalitate ar fi ipocrizia. Adevărul (nu crud ci pané) al lui Cosaşu, transmis la graniţa tragică a ironiei, e că şi-ar dori ca oameni cu convingeri opuse să poată discuta fără ură, iar anticomunismul intransigent să nu semene cu ceea ce era odată intransigenţa comunistă. Bine construită prin schimbarea unghiurilor şi variaţii de ton, această primă parte acoperă, prin iradiere de la centrul egotist, o mulţime de puncte nevralgice din ultimii 25 de ani, sugerând, cum se face în romane, destine variate. Partea a doua, Oscar Rohrlich şi un fost şef al cenzurii, e mai mono-tonă, imaginând doar scrisori adresate de un fost activist comunist de rang înalt, Artur Reznicek (inspirat într-o oarecare măsură de personalitatea şi biografia lui Leonte Răutu dar şi a altor cenzori), lui Oscar Rohrlich, după revoluţie, când nu mai e decât un pensionar asistând la prăbuşirea întregului sistem la care a contribuit. Faptul că aceste scrisori cu confidenţe şi disculpări ale fostului propagandist-şef seamănă prea mult ca limbaj, preferinţe literare şi dileme cu ale destinatarului e poate o tragi-ironie a vremurilor noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu