Ca orice loc familiar pe care-l frecventezi de atât de mult timp încât povestea lui se împleteşte printre firele propriei poveşti, mi-a fost greu să mă gândesc obiectiv şi cronologic la LiterNet.
Mi-a venit în minte o întâmplare veche din vara fabuloasă când am împlinit 18 ani, am dat bacul, admiterea la facultate şi m-am
îndrăgostit. Privind retrospectiv, mi se pare că atunci eram şi eu la
fel de minunată ca vara aceea şi la fel de fără griji ca vacanţa care
preceda o viaţă nouă. Ieşisem cu bine din examene, terminasem relaţia
care ţinuse cât o ploaie cu ropot, deşi continuam să sufăr cu intenţie,
poetic şi stupid şi, încărcată cu acest bagaj invizibil de bucurie şi
durere, mă întorsesem în oraşul meu, autobuzul mă lăsase într-o staţie din centru. La coborâre, l-am întâlnit pe profesorul de română de la şcoala unde făcusem clasele mici, l-am salutat şi am dat să trec mai departe. M-a prins de braţ, un pic cam strâns şi m-a întrebat ce fac:
- Bine, bine! Dumneavoastră?
- Nu era o întrebare de politeţe. Ce ai făcut cu facultatea? Unde te-ai dus?
- La Politehnică! i-am răspuns cu seninătate şi am aşteptat obişnuitele felicitări.
- Politehnică! Politehnică? Dumnezeule, ce caută o fată ca tine la Politehnică??
Rostea "politehnică" ascultând fiecare silabă, rostogolea sunetele cu
oroarea de a pronunţa numele vreunui gândac bizar cu care urma să intru
orbeşte în simbioză, era surprins neplăcut, mă ţinea de braţ de parcă aş
fi vrut să fug şi părea primul om care nu se bucura pentru mine. Nu-i plăcea alegerea mea şi nu pricepeam ce drept are, a continuat să mă certe pe un ton exaspera(n)t, m-a întrebat ce s-a întâmplat cu mine, dacă m-am oprit din citit, unde şi de ce m-am pierdut, a căutat vinovaţi printre profesorii de la liceu, s-a autoacuzat că nu am ţinut legătura, deşi i-ar fi venit uşor, fiind prieten cu bunicul meu. Abia am scăpat de bătrânul profesor, m-a eliberat după ce mi-a
spus pe un ton trist, dar sigur pe el, ca o sentinţă: "Faci o mare
greşeală, ai să vezi că nu poţi scăpa de ceea ce eşti. Ce eşti te va
urmări o viaţă întreagă, iar tu ai luat-o pe un drum greşit, trebuia să rămâi la citit, la scris, la cuvânt. Îmi pare rău pentru tine!"
Am plecat, lăsându-l să aştepte următorul autobuz, cu o stare de disconfort pe care am încercat să o anulez printr-un superior "o fi luat-o
razna săracul de el, cât patetism deplasat", şi am intrat în cafeneaua
rockerilor din orăşelul de provincie unde ne născusem toţi şi făceam pe
grozavii, pe unicii şi irepetabilii. Proprietarul ne lăsa să ne punem
muzica, cumpărasem de la Romană o casetă nouă şi gaşca m-a întâmpinat în urale, gândul la bătrânul profesor m-a mai sâcâit puţin, apoi l-am uitat complet.
Douăzeci de ani mai târziu, vârful de succes însemna să culc amândoi
copiii în acelaşi timp, iar eu să obţin o oră sau măcar câteva minute
numai pentru mine. Un Everest rizibil şi greu de atins, dar minunea
chiar s-a întâmplat într-o bună zi. M-am
aşezat la computer şi am scris o poveste pe care o plimbam prin minte
de câteva zile. Întotdeauna am plimbat poveşti prin minte, dar de scris
nu mi se mai întâmplase, dacă nu pun la socoteală un episod copilăresc
din clasele primare, când am umplut cu poveşti un caiet întreg. Chiar
aşa se numea "caiet de poveşti", şi eroina mea era o Haricleea, mi se
păruse un nume potrivit pentru o prinţesă care nu-şi căuta prinţ şi nu dorea să se mărite.
Aveam deci o poveste pe care acum o numeam modern "short story" şi, inspirată de Simona Marcu, o prietenă de pe Facebook care scrisese pe LiterNet, mi-a venit ideea să îi dau aceeaşi destinaţie. Cunoşteam site-ul ca cititor, mi-a luat însă mult să găsesc o adresă de e-mail, copiii s-au trezit şi am amânat. Îndrăzneala nu-mi lipsea, cu ani în urmă scrisesem de câteva ori la Dilema
şi scrisorile mele, iniţial trimise pe hârtie, în plic, apăruseră pe
pagina cititorilor. În cămin aveam un 486, internet nu exista la scară
largă, îmi făcusem un cont de e-mail la GDS
care oferea ore gratuite pentru studenţi. Mă duceam acolo şi încercam să
mă prind ce mare brânză e cu internetul ăsta, trimiteam câte un e-mail şi citeam cu mult interes toate spamurile, altceva nici nu primeam. Aşa cred că am aflat prima dată de LiterNet, dintr-un e-mail în care se anunţa intenţia de a porni acest proiect şi se căutau voluntari. L-am citit cu atenţie încercând să mă dumiresc despre ce este vorba, l-am catalogat ca trimis din greşeală, dar am reţinut numele care mi s-a părut foarte inspirat.
Aveam o poveste, aveam îndrăzneala, aveam un destinatar, a mai rămas doar de apăsat click-ul. "Merge", mi-a răspuns Răzvan, "intră joi", iar eu am chiuit. N-am recitit de atunci prima poveste, mi-e
şi frică să fac asta. Au urmat alte câteva, scrise episodic şi leneş,
pe parcursul a 3-4 ani, apoi o rubrică săptămânală începută în plină
pandemie. LiterNetul s-a rotunjit de la "ceva de citit", la "ceva de scris", a devenit provocare, luptă şi încântare.
Provocarea vine din a găsi timpul necesar. Noaptea este perfectă prin
linişte şi imperfectă prin oboseală, dar alţii o fructifică foarte bine,
mi s-a întâmplat să trimit textul la trei noaptea şi să primesc mail de răspuns după o oră, astfel încât îmi imaginez că LiterNet-ul
se fabrică mai ales în liniştea şi catifelarea întunericului, în puncte
îndepărtate unite de ţăcănitul tastaturilor, de ferestrele luminate albastru-slab
de monitoare. Tot provocare e să mut totul măcar cu un pas în faţa
altor datorii şi treburi zilnice, multe şi mărunte, pentru care englezii
au termenul "chores", mă încurajez că pot, scormonesc după răspunsuri la întrebări pe care nu mi le-am mai pus până acum. Cât e decent să pun din mine într-un
text, din experienţele şi amintirile mele, cât de la alţii şi cât de
groasă să fie haina de ficţiune? Care să fie vocea potrivită: mai
neutră, a povestitorului, sau mai implicată, la persoana I? Mi s-a întâmplat ca după o ficţiune spusă la persoana întâi,
să primesc mesaje de consolare şi empatie, oamenii au crezut că este
vorba de mine, eu sunt personajul principal şi, cum povestirea se numea "Zsuzsika" - nume pe care l-am scris greşit atunci - cineva chiar şi-a exprimat surprinderea că aş fi o unguroaică rătăcită în sudul extrem, la fel ca eroina mea.
Din lupta cu cuvintele mi se pare că ies adesea şifonată şi încercarea
mea de a le domestici, de a le potrivi, corectând versiuni multiple ale
aceluiaşi text, cu gândul obsesiv la forma finală, este cronofagă şi
frustrantă, dimensiune pe care înainte nici nu o bănuiam.
Vocea cu poveşti a primit cu încântare libertate şi loc de joacă, se
aude mai clar, nu mai încerc să o ignor, poate la asta se referea
bătrânul meu profesor.
La 1.000 de săptămâni de existenţă, pentru mine LiterNet încă este un loc de descoperit, am devenit mai atentă la secţiunea de fotografie şi sper să crească, la fel cum sper că, în vreun timp nu prea îndepărtat, într-o eră post-covid, toate vocile LiterNet-ului vor prinde chipuri.
Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu